TITLUL III

MOŞTENIREA TESTAMENTARĂ

CAPITOLUL I
REGULI GENERALE CU PRIVIRE LA MOŞTENIREA TESTAMENTARĂ

Secţiunea I
Noţiunea de testament. Condiţii de validitate.

§1. Definiţia, caracterele juridice şi cuprinsul testamentului.

86. Precizări prealabile. Potrivit art.650 C.civ. patrimoniul succesoral se poate transmite nu
numai în temeiul legii (la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege), dar şi în
temeiul voinţei celui care lasă moştenirea, manifestată prin testament, caz în care moştenirea
(devoluţiunea ei) este testamentară.
Deşi se poate afirma că în dreptul nostru moştenirea legală este regula şi constituie dreptul
comun în materia transmiterii patrimoniului succesoral, ea poate fi înlăturată - în tot sau în parte
- în condiţiile sau în limitele prevăzute de lege, prin testamentul lăsat de de cuius.
Aceasta înseamnă că legea consacră principiul libertăţii testamentare, libertate la care nu se
poate renunţa1, în sensul că orice persoană capabilă este liberă de a lăsa (sau a nu lăsa) un
testament şi de a dispune, pe această cale, de patrimoniul său pentru caz de moarte
(mortis causa). Vom vedea însă2 că, în dreptul nostru, libertatea testamentară nu este absolută,
legea prevăzând imperativ anumite îngrădiri, cea mai importantă fiind instituţia rezervei suc-
cesorale prevăzută în favoarea unor moştenitori legali şi care este sustrasă actelor liberale ale
celui care lasă moştenirea, fie că este vorba de liberalităţile făcute în timpul vieţii (donaţii), fie
pentru cauză de moarte (legate).
87. Definiţia legală a testamentului. Potrivit art.802 C.civ. “testamentul este un act revocabil
prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viaţă, de tot sau parte din avutul său”.
După cum rezultă din această definiţie, coroborată cu alte dispoziţii legale, testamentul este un
act juridic unilateral, solemn, esenţialmente personal şi revocabil.
88. Caractere juridice
a) Testamentul este un act juridic deoarece cuprinde manifestarea de voinţă a testatorului cu
intenţia de a produce efecte juridice şi, ca atare, pentru a fi valabil, trebuie să îndeplinească
condiţiile de fond (consimţământul neviciat, capacitate, obiect şi cauză) prevăzute de lege pentru
orice act juridic şi cele specifice liberalităţilor. Testamentul, ca act juridic, este unilateral: voinţa
testatorului este producătoare de efecte, indiferent de atitudinea legatarului şi înainte de
acceptarea de către el a legatului: legatul se dobândeşte din momentul deschiderii moştenirii prin
actul unilateral al testatorului, dacă legatarul nu renunţă la legat. Prin urmare, acceptarea
legatului nu trebuie confundată cu acceptarea necesară în vederea încheierii unui contract. Cele
două acte - testamentul şi acceptarea legatului sau a altor dispoziţii testamentare (de exemplu,
execuţiunea testamentară) - sunt acte unilaterale distincte, cu efecte proprii fiecăruia şi nu se
unesc în sensul formării unui act juridic bilateral (contract).
b) Testamentul este un act juridic esenţialmente personal, în sensul că nu poate fi încheiat
prin reprezentare sau cu încuviinţarea ocrotitorului legal. În măsura în care o persoană are
capacitatea de a testa, o poate face exclusiv personal, iar dacă nu are această capacitate nu o
poate face prin reprezentare sau cu încuviinţarea altor persoane. Chiar dacă testatorul primeşte

1
“ ... Trebuie considerată ilicită o convenţie prin care o persoană s-ar obliga să nu dispună pe cale
testamentară de bunurile sale”. TS, col.civ., dec. nr.1844/1956, în CD, 1956, vol.I, p.367.
2
Infra nr.184 şi urm.
1
consultaţii de specialitate de la o altă persoană (de exemplu, avocat) în vederea redactării tes-
tamentului, el trebuie să exprime voinţa sa personală.
c) El este un act juridic solemn; sub sancţiunea nulităţii absolute testamentul trebuie să fie
încheiat într-una dintre formele prevăzute de lege. Posibilitatea de alegere a testatorului este
limitată la formele reglementate strict de lege.
d) Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte; dacă legea nu prevede altfel,
efectele dispoziţiilor testamentare se produc numai la moartea testatorului. Prin urmare,
condiţiile de validitate ale testamentului se apreciază raportat la momentul întocmirii sale, în
schimb, efectele pe care le produc dispoziţiile sale raportat la momentul morţii testatorului 3.
Astfel fiind, legatarul nu dobândeşte nici un drept cât timp testatorul este în viaţă; testatorul
păstrează dreptul de dispoziţie asupra bunurilor de care dispune prin testament.
e) Testamentul este un act esenţialmente revocabil. Până în ultima clipă a vieţii testatorul
poate revoca sau modifica unilateral dispoziţiile sale testamentare. El are un drept absolut, deci
nesusceptibil de abuz de a revoca dispoziţiile testamentare şi sub nici o formă nu poate renunţa
valabil la acest drept. Renunţarea ar constitui un pact asupra unei succesiuni viitoare, interzis de
lege (art.965 C.civ.).
Având în vedere ansamblul caracterelor juridice ale testamentului, în multe privinţe
derogatorii de la dreptul comun al actelor juridice, el se manifestă ca un act juridic excepţional,
guvernat, în mare măsură, de reguli de fond şi de formă speciale.
89. Cuprinsul testamentului. După cum rezultă din definiţia legală a testamentului, obiectul
lui principal îl constituie legatele, care sunt dispoziţii referitoare la patrimoniul succesoral (legate
universale sau cu titlu universal) sau la bunurile ce fac parte din acel patrimoniu (legate cu titlu
particular). Însă, alături de legate sau chiar fără a cuprinde legate, testamentul poate conţine şi
alte manifestări de ultimă voinţă a defunctului, cum ar fi:
- exheredări, adică înlăturarea de la moştenire a unor moştenitori legali, în limitele prevăzute
de lege (art.802 şi 841 şi urm. C.civ.);
- numirea de executor testamentar, împuternicit pentru a putea asigura executarea
dispoziţiilor testamentare (art.910 şi urm. C.civ.);
- sarcini impuse legatarilor sau moştenitorilor legali, de natură patrimonială (legate) sau de
altă natură (art.902 şi 930 coroborat cu art.830 C.civ.);
- revocarea - totală sau parţială - a unui testament anterior sau a unei dispoziţii testamentare
anterioare, ori retractarea revocării anterioare (art.802 şi 920 şi urm. C.civ.);
- partajul de ascendent, adică împărţeala făcută de testator între descendenţii săi a bunurilor
succesorale sau a unei parţi din aceste bunuri (art.794 şi urm. C.civ.);
- recunoaşterea de către mamă a copilului trecut în registrul de stare civilă ca născut din
părinţi necunoscuţi sau de către tată a copilului din afara căsătoriei (art.48 şi 57 C.fam.);
- alte dispoziţii de ultimă voinţă, cum ar fi cele privitoare la funeralii şi îngropare,
recunoaşterea unei datorii etc., dispoziţiile legale în materie nefiind limitative.
90. Concluzii privind noţiunea de testament. Având în vedere cuprinsul (posibil) foarte variat
al testamentului - care poate cuprinde nu numai legate (cum pare a rezulta din art.802 C.civ.), dar
şi dispoziţii de altă natură, care nu vizează (cel puţin în mod direct) transmiterea patrimoniului
(bunurilor) succesorale, s-a ajuns la concluzia potrivit căreia dacă un testament conţine în acelaşi
timp legate şi dispoziţii de natură diferită, ne aflăm „în faţa a două (sau mai multe) acte juridice
deosebite, întrunite sub forma unui testament”, iar aceste acte pot fi independente între ele. Mai
mult decât atât, pornind de la constatarea că testamentul poate cuprinde nu numai legate, dar şi
alte dispoziţii sau numai alte dispoziţii - nefiind obligatoriu ca testamentul să cuprindă legate - s-
a ajuns la concluzia, împărtăşită de marea majoritate a autorilor, potrivit căreia “testamentul nu
este decât un tipar juridic, o formă în care trebuie să fie îmbrăcate unele acte de ultimă voinţă,
cum sunt legatul sau execuţiunea testamentară ...”, că “în unitatea materială a înscrisului
3
Vezi şi TS, col.civ., dec.nr.1838/1956, în CD, 1956, vol.I, p.369.

2
testamentar, sunt cuprinse, din punct de vedere intelectual, o pluralitate de acte juridice
deosebite, supuse fiecare, cât priveşte fondul, regimului său juridic propriu”4.
91. Interpretarea conţinutului testamentului. Cu toate că testamentul este un act juridic
solemn, voinţa testatorului poate să fie exprimată insuficient de clar, termenii întrebuinţaţi să
aibă mai multe înţelesuri etc., mai ales în cazul testamentului olograf. Astfel fiind, în caz de
îndoială şi neînţelegere între persoanele interesate, instanţa este chemată să interpreteze
conţinutul testamentului, clauzele pe care le conţine.
Cu excepţia art.908 C.civ. (referitor la legatul care are ca obiect un lucru de gen nedeterminat
calitativ şi care trebuie să fie prestat de calitate mijlocie), legea nu stabileşte reguli de inter-
pretare a clauzelor testamentare. Astfel fiind, se admite că sunt aplicabile, în mod corespunzător,
şi în această materie, regulile care guvernează interpretarea contractelor (art.977-985 C.civ.).
Fără a analiza aceste reguli, subliniem numai unele aspecte ce trebuie avute în vedere în mod
special în materia interpretării testamentelor:
- Interpretarea dispoziţiilor testamentare trebuie să se facă după intenţia, voinţa reală
(dovedită) a testatorului, şi nu după sensul literal al termenilor (art.977 C.civ.), potrivit regulii
“in conditionibus (testamenti) primum locum voluntas defuncti obtinet5”.
- Intenţia testatorului se va căuta în principal în însuşi conţinutul testamentului şi numai în
mod accesoriu în acte şi împrejurări exterioare, extrinseci.
- În caz de îndoială, prin aplicarea în mod corespunzător a art.983 C.civ. la materia analizată,
clauza se interpretează în favoarea moştenitorilor legali (mai ales dacă este vorba de întinderea
legatului), iar nu a legatarilor. Prin această regulă însă, nu trebuie anihilată regula de interpretare
a clauzei în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela ce n-ar produce nici unul (art.978
C.civ.). De exemplu, legatul făcut unui creditor urmează să fie luat în considerare ca atare (ca
liberalitate), iar nu ca plată a datoriei (deşi legea noastră nu a reprodus art.1023 C.civ.fr.). Tot
astfel, în caz de îndoială, o clauză cuprinzând o substituţie, va fi interpretată în sensul unei
substituţii vulgare, iar nu fideicomisare.
- Clauzele testamentare se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înţelesul ce
rezultă din actul întreg (art.982 C.civ.); actul juridic nu poate fi interpretat scindat, el trebuie
examinat în întregime (una pars testamenti per alium declaratur6). De exemplu, din întregul
conţinut al testamentului poate rezulta că legatarul universal (datorită legatelor cu titlu particular
sau cu titlu universal care epuizează emolumentul moştenirii) nu este, în realitate, decât un
simplu executor testamentar.

§2. Condiţiile de fond pentru validitatea testamentului.

92. Precizări prealabile. Dispoziţiile testamentare, ca acte juridice, trebuie să îndeplinească

condiţiile de validitate ale actului juridic în general; capacitatea de a încheia actul în cauză,

4
M.Eliescu, op.cit., p.199-205. Vezi şi C.Stătescu, op.cit., p.156-158; St.Cărpenaru, op.cit., p.427-
428; D.Macovei, op.cit., p.69-70; D.Chirică, op.cit., p.73. În sensul concepţiei tradiţionale a testamentului
- act juridic (în opoziţie cu concepţia testamentului - formă juridică) vezi I.Albu, Consideraţii “de lege
lata” şi “de lege ferenda” privind calificarea testamentului, în RRD nr.9, 1975, p.13-15. Menţionăm că
între cele două concepţii, aşa cum subliniază autorul citat, “nu există în realitate deosebiri de efecte
juridice, ci numai de calificare juridică” (p.15). În esenţă, în ambele concepţii dispoziţiile testamentare
pot valora acte juridice, numai că, în teoria testamentului - act juridic; în cazul legatelor, actul juridic este
testamentul (considerat negotium iuris), legatele fiind doar cauze ale testamentului. Considerăm că,
practic, nu este utilă o asemenea diferenţiere între legate, pe de o parte, şi toate celelalte dispoziţii
testamentare, pe de o altă parte, mai ales dacă testamentul cuprinde dispoziţii din ambele categorii.
Testamentul este suportul formal pentru toate aceste dispoziţii cu valoare de acte juridice şi trebuie să
îndeplinească condiţiile de fond prevăzute de lege pentru actul în cauză (legate, partaj de ascendent,
revocarea unui testament anterior etc.) şi condiţiile de formă ale testamentului.
5
Obtineo, inere, vb.lat. - a deţine.
6
Vb.lat. declararo, -are - a explica.
3
consimţământ valabil, obiect determinat (determinabil) şi licit, iar cauza să fie reală, licită şi
morală (art.948 şi urm. C.civ.).
A. Capacitatea.
93. Regula. Pentru ca dispoziţia testamentară să fie valabilă şi deci producătoare de efecte
juridice, testatorul trebuie să aibă capacitatea de a dispune pe această cale prin liberalităţi (legate)
sau alte acte juridice (exheredări, revocarea unui testament anterior etc.), iar persoana în favoarea
căreia operează dispoziţia să aibă capacitatea de a primi prin testament.
Potrivit principiului general în materie de acte juridice, regula este - şi în acest domeniu -
capacitatea, iar incapacitatea este excepţia. Astfel, potrivit art.856 C.civ “orice persoană este
capabilă de a face testament, dacă nu este poprită de lege”, iar potrivit art.808 alin.2 C.civ., “este
capabil de a primi prin testament oricine este conceput la epoca morţii testatorului”. Prin urmare,
incapacităţile de a dispune sau de a primi prin testament, ca excepţii de la regula capacităţii,
trebuie să fie expres prevăzute de lege şi aceste texte, ca texte de excepţie, sunt de strictă
interpretare (exceptio est strictissimae interpretationis). Întrucât incapacitatea trebuie să fie
prevăzută de lege, nimeni nu ar putea renunţa, în tot sau în parte, la capacitatea de a dispune (şi
de a primi) prin testament (art.6 alin.1 din Decretul nr. 31/1954).
94. Incapacităţile de a dispune prin testament. Potrivit legii, sunt incapabile de a dispune prin
testament:
a) Minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate dispune prin testament (art.806 C.civ.),
incapacitatea lui fiind totală. Întrucât dispoziţia testamentară este, după cum am văzut,
esenţialmente personală, el nu poate dispune nici prin reprezentant sau cu încuviinţarea
ocrotitorilor legali, chiar dacă a împlinit vârsta de 14 ani (capacitate de exerciţiu restrânsă).
b) Persoana pusă sub interdicţie judecătorească, având statutul juridic al minorului sub 14 ani
(art.147 C.fam.), nu poate dispune prin testament ca şi acesta din urmă (art.806 C.civ.)..
c) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani poate dispune prin testament, dar numai de
jumătate din ceea ce ar putea dispune, dacă ar fi o persoană majoră (art.807 C.civ.7).
d) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, deşi are capacitate parţială de a dispune prin
testament, nu poate dispune în favoarea tutorelui său. Această interdicţie subzistă şi după ce el a
ajuns la majorat, cât timp socotelile definitive ale tutelei n-au fost date şi primite, adică până în
ziua când autoritatea tutelară a dat descărcare pentru gestiunea tutorelui. Dispoziţia testamentară
făcută până în acest moment nu este valabilă, chiar dacă testatorul moare după încuviinţarea
socotelilor. Este exceptat, sub ambele aspecte, tutorele care este, totodată, şi ascendentul
minorului (art.809 C.civ.). În favoarea acestui tutore (de exemplu, bunic) minorul de 16 ani poate
dispune în limita prevăzută de art.807 C.civ.
e) Există însă şi cazuri de incapacitate naturală când persoana deplin capabilă sau cu
capacitate parţială de a dispune prin testament potrivit legii, în fapt (de facto) să fie lipsită
temporar de discernământul necesar pentru a dispune prin testament. Prin urmare, lipsa
discernământului - neprevăzut de lege ca atare - atrage incapacitatea celui în cauză de a face
dispoziţii testamentare (ca şi alte acte juridice), deoarece nu are puterea de a aprecia efectele
juridice ale manifestării sale de voinţă. După cum s-a arătat, “pentru validitatea testamentului
este necesar, între altele, ca dispunătorul să aibă discernământ în momentul în care îl întocmeşte,
în sensul de a nu exista incapacităţi legale şi nici cele naturale, adică lipsa unei voinţe
conştiente, indiferent dacă aceasta se datorează unei cauze trecătoare sau uneia permanente” 8.
Înseamnă că persoana care lasă un legat “trebuie să aibă capacitatea de a dispune prin testament
şi, ca urmare, este necesar a se stabili dacă testatorul a avut discernământ în momentul în care a
întocmit actul juridic de ultimă voinţă”9.
7
Minorul care se căsătoreşte, având capacitate deplină de exerciţiu (art.8 din Decretul nr.31/1954),
poate dispune prin testament ca şi persoanele majore.
8
TS, s.civ., dec.nr.1129/ 1987, în CD, 1987, p.121.
9
TS, s.civ., dec.nr.438/1989, în Dreptul, nr.1-2, 1990, p.128. Vezi şi idem dec.nr. 657/1974, în CD,
1974, p.163-165; idem, dec.nr.273/1977, în CD, 1977, p.86-89.
4
 În orice caz, lipsa discernământului (din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale ori datorită
unor cauze vremelnice ca starea de boală, hipnoză, somnambulism, beţie alcoolică, folosirea de
stupefiante etc.10) trebuie să fie dovedită în mod neechivoc prin probe concludente, deoarece ea
determină o incapacitate naturală, care nu rezultă din lege, spre deosebire de incapacitatea
alienatului sau debilului mintal pus sub interdicţie, a cărui incapacitate este legală şi permanentă,
chiar dacă ar avea momente de luciditate.
95. Momentul în raport de care se apreciază capacitatea de a dispune prin testament. Cu
toate că testamentul produce efecte la deschiderea moştenirii (cu excepţia clauzei de recunoaştere
a copilului din afara căsătoriei) şi până în acest moment testatorul îl poate revoca, total sau
parţial, se admite în unanimitate de autori şi în practica judecătorească11 că el trebuie să aibă
capacitatea de a testa când îşi manifestă voinţa, deci la data întocmirii actului, modificările
ulterioare ale statutului său juridic sau a stării sănătăţii mintale fiind fără relevanţă.
96. Sancţiunea incapacităţii legale sau naturale de a dispune prin testament. Întrucât
incapacităţile de a dispune prin testament au ca scop protecţia voinţei incapabilului şi a
intereselor familiei sale, nefiind dictate de interese de ordine publică, sancţiunea este nulitatea
relativă a testamentului, potrivit dreptului comun. Incapacitatea parţială a minorului între 16-18
ani se sancţionează cu nulitatea parţială a efectelor actelor de dispoziţie până la limita prevăzută
de lege (1/2 din patrimoniul succesoral sau din cotitatea disponibilă, după caz.
97. Incapacităţi de a primi prin testament. În literatura de specialitate, printre incapacităţile de
a primi liberalităţi testamentare, se analizează, în primul rând, incapacitatea persoanelor fizice
neconcepute şi a persoanelor juridice care nu au luat fiinţă, precum şi incapacitatea persoanelor
juridice de a primi prin testament legate care nu corespund scopului lor stabilit prin lege, actul de
înfiinţare sau statut (principiul specialităţii capacităţii de folosinţă). După părerea noastră, în
aceste ipoteze este vorba de problema capacităţii succesorale, ca o condiţie generală a dreptului
la moştenire, fie legală, fie testamentară, iar nu despre incapacităţi de a primi prin testament. Pe
de altă parte, dacă se analizează “incapacitatea” persoanei neconcepute şi a persoanei juridice
care nu a luat fiinţă, ar trebui să se analizeze şi incapacitatea persoanei care nu mai există la data
deschiderii moştenirii (predecedaţi, comorienţi, codecedaţi şi persoanele juridice care au încetat
să aibă fiinţă). Întrucât aceste probleme au fost analizate la capitolul consacrat capacităţii suc-
cesorale, considerăm că nu este cazul să revenim.
Urmează deci să analizăm incapacităţile de a primi prin testament, prevăzute de art.810 şi 883
C.civ., care sunt, totodată, în mod corespunzător, şi incapacităţi de a dispune, privite din punctul
de vedere al testatorului, tot aşa cum incapacitatea minorului ocrotit prin tutelă de a dispune în
favoarea tutorelui este o incapacitate de a primi prin testament, raportat la persoana tutorelui.
a) Potrivit art.810 C.civ., medicii şi farmaciştii, inclusiv persoanele care practică ilegal
medicina, care l-au tratat pe testator în boala din care moare (acea boală fiind cauza morţii) nu
pot primi liberalitatea testamentară ce bolnavul a făcut în favoarea lor în cursul acestei boli.
Această dispoziţie se aplică şi preoţilor care au asistat pe testator din punct de vedere religios în
cursul ultimei boli.
Observăm că ceea ce interesează este nu calitatea de medic, farmacist sau preot, ci asistenţa
cu caracter repetat sau de continuitate acordată bolnavului în calităţile vizate de lege. Prin
urmare, bolnavul poate gratifica un prieten medic, dacă nu 1-a tratat în cursul ultimei boli.
Sunt exceptate de la interdicţia de a primi prin testament, şi deci sunt valabile legatele cu titlu
particular cu caracter remuneratoriu, dacă sunt potrivite cu starea materială a testatorului şi cu
serviciile prestate de legatar. Iar dacă legatarul este rudă cu testatorul până la al IV-lea grad
inclusiv, sunt permise chiar şi legatele universale, afară numai dacă legatarul este o rudă pe linie

10
Testamentul întocmit sub influenţa urii sau mâniei (ab irato), în principiu, este valabil, afară numai
dacă se dovedeşte că a fost atât de puternică încât a tulburat facultăţile mintale ale testatorului. Vezi
C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, op.cit., p.711 nr.1046; M.Eliescu, op.cit., p.161.
11
Pentru jurisprudenţă vezi, de exemplu, TS, s.civ. dec.nr.657/1974, în CD, 1974, p.163-165; idem
dec.nr.273/1977, în CD, 1977, p.86-89; idem dec.civ. nr.438/1989, cit. supra.
5
colaterală, iar testatorul are succesibili care sunt rude în linie dreaptă. În literatura de specialitate
se recunoaşte şi validitatea legatului făcut medicului de către bolnavul care este soţul lui, dacă
căsătoria este anterioară ultimei boli12.
b) Potrivit art.883 C.civ., testamentul făcut în cursul călătoriei pe mare nu va putea cuprinde
nici o dispoziţie în favoarea ofiţerilor de marină, dacă nu sunt rude cu testatorul. Prohibiţia se
întemeiază pe o prezumţie legală absolută de abuz de influenţă.
Întrucât legea nu precizează că ar fi vorba de testamentul maritim (aşa cum o face în altă
ordine de idei în art.882 C.civ.), considerăm că incapacitatea de a primi operează şi în privinţa
altor testamente făcute pe mare (testamentul ordinar olograf), iar rudenia care înlătură
incapacitatea de a primi prin testament nu este limitată la al IV-lea grad şi poate fi atât în linie
directă, cât şi pe linie colaterală.
98. Momentul în raport de care se apreciază incapacitatea de a primi prin testament şi
sancţiunea aplicabilă. Întrucât testamentul produce efecte la deschiderea moştenirii, capacitatea
de a primi prin testament se apreciază în funcţie de această dată.
Sancţiunea incapacităţii este, potrivit dreptului comun, nulitatea relativă a dispoziţiei
testamentare (cu toate că formularea art.812 C.civ. – “dispoziţiile în favoarea unui incapabil sunt
nule”- sugerează sancţiunea nulităţii absolute), ce poate fi invocată de către succesibilii
testatorului (moştenitori legali sau chiar legatari obligaţi la predare sau executare).
În cazul în care incapacitatea este dictată de interese de ordine publică, sancţiunea este
nulitatea absolută a dispoziţiei testamentare. Astfel, incapacitatea datorată lipsei cetăţeniei
române în privinţa dreptului de proprietate asupra terenului. Această interdicţie a fost apreciată şi
în trecut ca fiind de ordine publică13. Considerăm că nulitatea este absolută şi în cazul
dispoziţiilor testamentare făcute în favoarea medicilor, farmaciştilor sau preoţilor. Interdicţia este
concepută în art.810 C.civ. ca o dispoziţie prohibitivă (nu numai de ocrotire), ca o regulă
generală de apărare a prestigiului profesiei de medic sau preot. Iar în cazul persoanelor care prac-
tică ilegal medicina, faptă ce constituie infracţiune, în orice caz se impune sancţiunea nulităţii
absolute.
Dispoziţia testamentară va fi nulă, respectiv anulabilă, chiar dacă testatorul - pentru a ocoli
dispoziţiile privind incapacităţile de a primi prin testament - a recurs la interpunere de persoane,
căci dispoziţia testamentară care sincer stipulată ar fi nulă, rămâne nulă şi dacă a fost simulată.
Datorită dificultăţii de dovadă a simulaţiei prin interpunere de persoane, legea (art.812 alin.2
C.civ.) prezumă absolut că sunt persoane interpuse părinţii, descendenţii şi soţul persoanei
incapabile şi care devin, prin intermediul prezumţiei, persoane incapabile de a primi prin
testament.
B. Consimţământul
99. Reguli aplicabile. Pentru ca dispoziţiile testamentare să fie valabile, nu este suficient ca
testatorul să aibă capacitatea legală şi naturală de a testa, ci mai este necesar ca voinţa sa
(consimţământul) să nu fie alterată de vreun viciu de consimţământ: eroare, dol sau violenţă.
Întrucât viciile de consimţământ în materie de dispoziţii testamentare sunt supuse regulilor de
drept comun, urmează să facem numai unele precizări, vizând aspectele particulare ale materiei
cercetate, în special în cazul dolului.
100. Consimţământul viciat parţial. Ţinând seama de conţinutul posibil complex al
testamentului - unitar numai în formă - este posibil ca viciul de voinţă să afecteze numai una sau
mai multe dispoziţii testamentare (de exemplu, un legat instituit sub influenţa dolului), fără să
afecteze validitatea altora. Prin urmare, instanţa trebuie să analizeze nu numai existenţa viciului
de consimţământ, dar şi influenţa lui asupra conţinutului testamentului, operaţiunea fiind - sub
acest aspect - mai complicată decât în cazul actelor încheiate inter vivos (de exemplu, donaţie).
101. Dolul se înfăţişează în materie testamentară sub forma captaţiei şi sugestiei, constând în
12
Vezi, de exemplu, M.Eliescu, op.cit., p.168; Mazeaud, op.cit., p.1057, nr.1358.
13
Vezi, de exemplu Cas.S.U., dec.nr.24/1922, în C.civ.adnotat, voI.III, p. 415, nr.35; Cas.I,
dec.nr.350/1916; ibidem p.414, nr.26; C.Apel Buc., II, dec.nr. 131/1925, ibidem, p.431, nr.25.
6
utilizarea de manopere viclene şi frauduloase, folosite de o persoană (sau mai multe), având
calitatea de beneficiar al dispoziţiei testamentare sau chiar aceea de terţ, cu intenţia de a câştiga
încrederea testatorului şi a înşela buna lui credinţă pentru a-l determina să dispună în sensul în
care nu ar fi făcut-o din proprie iniţiativă14.
Prin urmare, dolul presupune:
- utilizarea de manopere, de mijloace viclene, frauduloase, mai directe şi mai brutale în cazul
captaţiei (îndepărtarea testatorului de rude şi prieteni, interceptarea corespondenţei, abuzul de
influenţă şi autoritate etc.) şi indirecte, mai subtile, mai ascunse în cazul captaţiei (şiretenii,
afirmaţii mincinoase la adresa anumitor moştenitori legali, specularea anumitor sentimente sau
concepţii - inclusiv religioase - ale testatorului etc.). Dacă nu s-au utilizat mijloace frauduloase
nu suntem în prezenţa dolului (de exemplu, dacă este vorba de simpla simulare a grijii şi
afecţiunii ori de prestarea interesată a unor servicii şi îngrijiri)15;
- intenţia de a induce în eroare cu rea-credinţă pe testator să dispună în sensul în care nu ar fi
făcut-o din proprie iniţiativă;
- manoperele frauduloase folosite să fi avut un rol determinant, având drept rezultat alterarea
voinţei testatorului;
- prin derogare de la regulile aplicabile în materia actelor bilaterale (art.960 alin.1 C.civ.), se
admite unanim16 că manoperele frauduloase pot proveni nu numai de la “cealaltă parte” - în
această materie în sensul beneficiarului actului unilateral de dispoziţie testamentară (cum ar fi
legatarul sau alt beneficiar al dispoziţiei, de exemplu, comoştenitorul sau moştenitorul
subsecvent care beneficiază de exheredare, deşi nu are calitatea juridică de legatar) - dar şi de la
un terţ, care nu beneficiază de testament, şi chiar dacă între beneficiar şi terţ nu a existat o
înţelegere prealabilă sau beneficiarul nu a avut cunoştinţă de intervenţia terţului ori nu este un
incapabil, iar terţul nici nu este reprezentantul său (părinte, tutore), dacă se dovedeşte că
activitatea dolosivă a terţului a alterat voinţa testatorului.
102. Sancţiunea aplicabilă în cazul viciilor de consimţământ este - ca şi în cazul incapacităţii
legale sau naturale de a dispune prin testament - nulitatea relativă, potrivit dreptului comun.
Anularea poate fi cerută şi viciul de consimţământ dovedit prin orice mijloc de probă (iar nu
numai prin înscrierea în fals), inclusiv în cazul testamentului autentic, căci notarul poate constata
numai existenţa consimţământului testatorului, iar nu şi absenţa viciilor de voinţă.

C. Obiectul şi cauza
103. Precizări prealabile. Pentru ca dispoziţiile testamentare, ca acte juridice, să fie valabile,
pe lângă condiţiile de capacitate şi consimţământ valabil, ele trebuie să aibă un obiect determinat
sau determinabil şi licit, iar cauza lor să fie reală şi licită. Întrucât aceste condiţii sunt guvernate,
în principiu, de regulile de drept comun, urmează să facem numai unele precizări referitoare la
obiect şi cauză.
104. Obiectul. Probleme speciale se pun, sub acest aspect, în legătură cu legatele. Ca şi în
materie de convenţii, obiectul trebuie să fie în circuitul civil (art.963 C.civ.).
Obiectul legatului poate fi şi un lucru viitor, care nu există în momentul testării, dar nici chiar
în momentul deschiderii moştenirii. Dintre bunurile viitoare numai moştenirea nedeschisă nu
poate forma obiectul unui legat (art.702 şi 965 C.civ.). După cum vom vedea17, se poate lăsa
14
Vezi şi C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, op.cit., p.712-713; M. Eliescu, op.cit.,
p.178-179; St.Cărpenaru, op.cit., p.430; A.Bacaci, loc.cit., p.20-23; D.Chirică op.cit. p.76-78. Pentru
practica judiciară vezi, de exemplu, TS, s.civ., dec.nr. 1426/1979 şi CSJ, s.civ., dec.nr.1160/1992, cit.
supra; TS, s.civ., dec.nr.1917/1974, în Repertoriu... 1969-1975, p.213; idem dec.nr.953/1978, în
Repertoriu... 1975-1980; idem dec.nr.1426/1979, în CD, 1979, p.125-128; CSJ, s.civ., dec.nr.2447/1991,
în Dreptul nr.7,1992, p.78-79.
15
Vezi, TS s.civ., dec.nr.1031/1973, în RRD nr.3, 1974; CSJ, s.civ., dec.nr.2447/1991, loc.cit.
16
Vezi, de exemplu, C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al.Băicoianu, op.cit., p.713 nr. 1052;
M.Eliescu, op.cit., p.179; A.Bacaci, loc.cit., p.21-22.
17
Vezi infra nr. 146, lit.e.
7
legat (cu titlu particular) dreptul succesoral moştenit de testator ca universalitate sau cotă-parte
de universalitate, cât timp acea moştenire nu a fost încă lichidată. În schimb testatorul nu ar putea
lăsa legat un drept eventual dintr-o moştenire nedeschisă. Considerăm că un asemenea legat ar fi
nul, chiar dacă acea moştenire s-ar deschide înainte de moartea testatorului, dar după data
testamentului, constituind un pact asupra unei succesiuni viitoare.
Este valabil şi legatul cu titlu particular al bunului altuia, dacă testatorul a dispus în cunoştinţă
de cauză, ştiind că bunul nu este al său. În caz contrar, legatul este nul (art.906-907 C.civ.)18.
105. Cauza. Cu toate că textele Codului civil referitoare la cauză vizează materia contractelor
(art.948 şi 966-968), se admite unanim că teoria cauzei are aplicabilitate şi în materia actelor
unilaterale, cum sunt dispoziţiile testamentare. Mai mult decât atât, în materia liberalităţilor
interesează, întotdeauna, nu numai cauza (scopul) imediată (causa proxima) urmărită de testator
la încheierea actului şi care este un scop abstract, pur tehnic şi invariabil, constând în intenţia
liberală (animus donandi, animus testandi), dar şi cauza (scopul) mediată (causa remota) concret
şi variabil de la caz la caz, constituind motivul impulsiv şi determinant al actului, fără de care
testatorul nu ar fi făcut liberalitatea. Dacă aceste motive sunt ilicite sau imorale ori nu sunt reale,
liberalitatea “nu poate avea nici un efect” (art.966 C.civ.).

§3. Condiţii generale de formă pentru validitatea testamentului.

106. Precizări prealabile. Având în vedere importanţa şi gravitatea efectelor pe care le produc
dispoziţiile testamentare şi pentru protejarea - pe cât posibil - a voinţei testatorului împotriva
unor influenţe şi presiuni, precum şi pentru a nu lăsa îndoială asupra existenţei şi sensului
manifestării de voinţă, legea prevede ad solemnitatem - sub sancţiunea nulităţii absolute -
anumite forme testamentare pe care trebuie să le îmbrace voinţa testatorului pentru a putea
produce efecte juridice (art.800 şi art.858 şi urm. C.civ.).
Formele testamentare prevăzute de lege sunt fie forme ordinare (testament olograf, autentic şi
secret, numit şi mistic), între care testatorul poate alege liber, fie forme extraordinare, numite
testamente privilegiate, care pot fi încheiate în împrejurări excepţionale, când testatorul nu are
posibilitatea alegerii între formele testamentare ordinare, fie alte forme de testamente, special
prevăzute de lege.
Reglementând o varietate relativ mare de forme testamentare, legea consacră două condiţii de
formă, care sunt generale, comune tuturor testamentelor: a) forma scrisă şi b) forma actului
separat.
107. Forma scrisă. Indiferent de forma testamentului şi chiar dacă testatorul s-ar găsi în
împrejurări excepţionale (de exemplu, militar în timp de război), în toate cazurile testamentul
trebuie să fie, îmbrăcat în formă scrisă. Legislaţia noastră nu recunoaşte ca valabil testamentul
verbal (nuncupativ). Subliniem că forma scrisă este prevăzută ca o condiţie de validitate a
testamentului (ad solemnitatem), iar nu ca o simplă condiţie de dovadă, lipsa ei fiind sancţionată
cu nulitatea absolută a manifestării de voinţă. În principiu, fără forma scrisă nu există
testament19.
În lipsa testamentului întocmit în forma prevăzută de lege, intenţia testatorului de a dispune
pentru caz de moarte nu se poate dovedi, chiar dacă el ar fi fost împiedicat să testeze de o forţă
majoră sau de o terţă persoană şi chiar dacă şi-ar fi exprimat voinţa prin viu grai sau prin
aprobarea unui proiect de testament nesemnat20.

18
Pentru amănunte vezi infra nr.148.
19
Întrucât forma scrisă este o condiţie de validitate a testamentului, ea nu poate fi înlocuită cu
înregistrarea pe peliculă sau bandă magnetică ori alte asemenea procedee, care pot ascunde o fraudă, fiind
posibile şi trucaje.
20
Vezi M.Eliescu, op.cit., p.244. Pe teren delictual (art.998 C.civ.) se întrevede posibilitatea unei
acţiuni în despăgubire împotriva moştenitorului legal care, în mod culpabil, l-a împiedicat pe defunct să
testeze (Mazeaud, op.cit.,p.771, nr.963).
8
 108. Forma actului separat. Interzicerea testamentului conjunctiv. Pentru a asigura libertatea
de voinţă a testatorului şi caracterul personal, unilateral şi revocabil al dispoziţiilor testamentare,
legea nu permite ca două sau mai multe persoane să testeze “prin acelaşi act, una în favoarea
celeilalte sau în favoarea unei a treia persoane” (art.857 C.civ.). Asemenea testamente, numite
conjunctive, sunt interzise pentru că pluralitatea de părţi ar conferi testamentului caracter
contractual şi deci irevocabil prin voinţă unilaterală. Înseamnă că libertatea de voinţă a
testatorului nu ar fi deplină nici la încheierea testamentului şi nici la revocarea dispoziţiilor pe
care le cuprinde.
109. Sancţiunea nerespectării condiţiilor de formă. Potrivit art. 866 C.civ., nerespectarea
condiţiilor generale de formă (formă scrisă şi forma actului separat), ca şi nerespectarea
condiţiilor speciale de formă prevăzute pentru diferite feluri de testamente se sancţionează cu
nulitatea absolută şi, ca atare, potrivit dreptului comun, constatarea nulităţii poate fi invocată de
orice persoană interesată şi oricând, fie pe cale de excepţie, fie pe cale de acţiune, dreptul de a
invoca fiind imprescriptibil.
110. Limitări ale efectelor nulităţii absolute şi derogări. a) În primul rând, se admite aplicarea
în materie de testamente a art.1167 alin.3 C.civ. (vizând donaţiile), care permite - după moartea
testatorului - acoperirea nulităţii pentru vicii de formă (inclusiv forma verbală a testamentului)
prin confirmarea, ratificarea sau executarea voluntară a actului de către moştenitorii legali sau
alţi reprezentanţi (succesori universali sau cu titlu universal) ai testatorului, dacă confirmarea,
ratificarea sau executarea este benevolă şi făcută în cunoştinţă de cauză (art.1190 C.civ.). b)
Sancţiunea nulităţii nu vizează acele dispoziţii testamentare care, potrivit legii, pot fi făcute şi în
altă formă decât aceea testamentară. De exemplu, recunoaşterea unui copil printr-un testament
autentic, nul pentru că este conjunctiv, produce efecte deoarece este făcut prin act autentic (art.48
şi 57 C.fam.). c) Se admite că testamentul autentic sau mistic - la care adăugăm şi testamentele
privilegiate - nule ca atare pentru vicii de formă, sunt valabile ca testamente olografe, dacă
îndeplinesc condiţiile de formă prevăzute de lege pentru acesta (scris, datat şi semnat de mâna
testatorului).

Secţiunea a II-a
Diferite feluri de testamente. Condiţii speciale de formă

111. Enumerare. În afara condiţiilor generale de formă care afectează validitatea oricărui
testament (forma scrisă şi forma actului separat), legea - permiţând testatorului să aleagă, în
funcţie de împrejurări, între mai multe feluri de testamente - prevede pentru fiecare în parte
anumite reguli speciale de formă, a căror nerespectare atrage după sine, în condiţiile şi limitele
arătate, nulitatea absolută a dispoziţiilor testamentare.
Felurile de testamente prevăzute de lege se pot clasifica în trei categorii:
- testamente ordinare (obişnuite), încheiate în condiţii normale şi care sunt: testamentul
olograf, testamentul autentic şi testamentul mistic (secret);
- testamente privilegiate (extraordinare) care pot fi încheiate numai în anumite împrejurări
excepţionale. Astfel sunt, testamentul militarilor, testamentul făcut în timp de boală contagioasă
şi testamentul maritim;
- alte forme de testament, special permise de lege pentru legatele având ca obiect anumite
sume de bani sau pentru dispoziţiile testamentare ale cetăţenilor români aflaţi în străinătate.
Subliniem că diferitele feluri de testamente, astfel cum sunt reglementate de lege, au valoare
juridică egală. În acest sens, se poate vorbi de un principiu al echivalenţei formelor testamentare.

§1. Testamentele ordinare

9
 A. Testamentul olograf
112. Noţiune. Potrivit legii, testamentul olograf21 este valabil ca atare “când este scris în tot,
datat şi semnat de mâna testatorului” (art.859 C.civ.). Cu toate că nu necesită îndeplinirea unor
formalităţi speciale, fiind confecţionat ca înscris sub semnătură privată, testamentul olograf - ca
şi orice alt testament - este un act solemn; scrierea integrală, datarea şi semnarea de mâna
testatorului sunt prevăzute de lege sub sancţiunea nulităţii absolute, deci ad solemnitatem, iar nu
ad probationem sau pentru opozabilitate.
Precizăm că toate cele trei cerinţe de solemnitate (scrierea, datarea şi semnarea) trebuie să fie
îndeplinite “de mâna testatorului” şi “trebuie să fie întrunite cumulativ, în lipsa oricăreia dintre
ele testamentul fiind nul”. În dreptul nostru, testamentul scris de altul (allograf) sau chiar de
testator, dar cu mijloace mecanice (de exemplu, la maşina de scris) şi semnat de el în faţa
martorilor, nu este valabil (spre deosebire de unele legislaţii străine). Dacă testamentul nu este
scris, datat şi semnat de mâna testatorului, el poate avea valabilitate numai ca alt fel de testament
(de exemplu, autentic), dacă condiţiile acelui fel de testament sunt îndeplinite (de exemplu,
condiţiile prevăzute de art.61-62 din Legea nr.36/1995).
113. Avantaje şi inconveniente. Testamentul olograf prezintă o serie de avantaje: poate fi
folosit de oricine ştie să scrie; se poate face oricând şi oriunde, fără ajutorul altei persoane (nu
necesită prezenţa vreunui martor); nu necesită cheltuieli; asigură secretul deplin al dispoziţiilor
de ultimă voinţă; poate fi revocat uşor de testator prin distrugerea voluntară a înscrisului
testamentar.
Testamentul olograf prezintă şi unele inconveniente: poate fi uşor dosit sau distrus după
moartea testatorului sau chiar în timpul vieţii, dar fără ştirea lui; nu asigură protecţia voinţei
testatorului împotriva influenţelor abuzive (sugestie sau captaţie) ale celor interesaţi; datorită
simplităţii formalităţilor poate fi mai uşor falsificat; poate fi contestat mai uşor decât celelalte
feluri de testamente; dacă testatorul nu are cunoştinţe juridice testamentul poate cuprinde
formulări neclare, confuze şi chiar contradictorii, susceptibile de interpretări neconforme voinţei
reale a testatorului.
Unele din inconvenientele testamentului olograf pot fi înlăturate prin întocmirea lui în mai
multe exemplare sau prin încredinţarea testamentului unei persoane de încredere ori prin
depozitarea lui la un birou notarial (potrivit art.95 din Legea nr.36/1995) pentru a fi eliberat la
moartea testatorului persoanei indicate de el. Precizăm că depozitarea testamentului la un birou
notarial nu îl transformă într-un testament autentic; el rămâne un testament olograf şi valabil ca
atare dacă a fost scris în întregime, datat şi semnat de mâna testatorului.
Urmează să facem precizările necesare în legătură cu aceste trei condiţii de formă.
114. Scrierea. Întregul conţinut al testamentului olograf trebuie să fie scris de mâna
testatorului, cerinţă prevăzută de lege ad solemnitatem (art.859 C.civ.), spre deosebire de
formalitatea “bun şi aprobat” prevăzută de lege numai “ad probationem” în cazul contractelor
unilaterale (art.1180 C.civ.).
În privinţa scrierii de mână legea nu prevede limitări; testatorul poate scrie cu orice (cerneală,
creion, pastă, vopsea, cărbune, cretă etc.); pe orice fel de material (hârtie - inclusiv carte poştală,
pânză, lemn, piatră, sticlă, material plastic etc.); în orice limbă cunoscută de testator, fie şi
moartă (de exemplu, latina); cu orice fel de scriere (cu caractere de mână sau de tipar, stenografie
sau alfabetul special pentru orbi etc.); pe un singur suport material sau pe mai multe (de
exemplu, mai multe foi de hârtie), în acest din urmă caz, cu condiţia să existe o legătură
materială sau cel puţin intelectuală între ele pentru a constitui un singur act, chiar dacă nu a fost
scris dintr-o dată, ci pe etape.
115. Data. O altă condiţie de validitate a testamentului olograf este datarea lui exactă, de
mâna testatorului, prin indicarea zilei, a lunii şi anului în care a fost întocmit. Ea prezintă
importanţă pentru că în funcţie de data testării se poate stabili dacă testatorul a avut sau nu
21
Etimologic noţiunea provine din cuvintele greceşti holos -întreg, total şi grafos - a (se) scrie.
10
capacitatea de a testa, iar în cazul pluralităţii de testamente succesive, cu dispoziţii contrare sau
incompatibile, în raport cu data lor se stabileşte „ultima voinţă” a testatorului, care urmează a fi
luată în considerare, revocând pe cele anterioare. În plus, data poate prezenta importanţă pentru
stabilirea împrejurărilor în care testamentul a fost întocmit şi care pot determina nulitatea.
Datarea testamentului se poate face în cifre sau în litere ori prin referire la un eveniment care
se poate stabili cu certitudine (de exemplu, prima zi de Crăciun ’97). Dacă testamentul nu este
datat potrivit celor arătate (ceea ce se întâmplă relativ frecvent în practică) sau data indicată în
testament este eronată ori falsă, potrivit legii testamentul ar urma să fie considerat nul absolut
(art.859 coroborat cu art.886 C.civ.). Totuşi, având în vedere că data are o importanţă mai redusă
decât scrierea (şi semnătura) pentru stabilirea cu certitudine a intenţiei testatorului (animus
testandi) şi pentru a salva eficacitatea testamentului ce cuprinde voinţa neîndoielnică a
testatorului, în practica judecătorească şi literatura de specialitate rigoarea sancţiunii este
atenuată, admiţându-se - în anumite condiţii - stabilirea, întregirea sau rectificarea datei
testamentului cu ajutorul unor elemente intrinseci sau extrinseci testamentului.
116. Semnătura este o altă formalitate necesară pentru validitatea testamentului. Prin
semnătură, testatorul atestă că dispoziţiile din testament reprezintă voinţa sa definitivă pentru caz
de moarte. În lipsa semnăturii actul poate fi un simplu proiect de testament, nedefinitivat şi, ca
atare, lipsit de efecte juridice.
Ca şi scrierea ori data, testatorul trebuie să semneze “de mână”. Nu se poate folosi parafa,
sigiliul ori ştampila. Este nul şi testamentul semnat prin punere de deget.
117. Formalităţi ulterioare decesului testatorului. Art.892 C.civ. prevede prezentarea
testamentului olograf (sau mistic), înainte de executare, la un birou notarial în a cărui rază
teritorială s-a deschis moştenirea, pentru a constata prin proces-verbal deschiderea lui şi starea în
care s-a găsit, după care se va păstra în arhiva biroului notarial.
Pentru nerespectarea acestei formalităţi nu este prevăzută nici o sancţiune şi deci testamentul
îşi produce efectul şi poate fi valorificat (de exemplu, prin justiţie) chiar dacă nu a fost, în
prealabil, înfăţişat biroului notarial..
118. Forţa probantă. Cu toate că testamentul olograf este un act juridic solemn, el este
materializat sub forma unui înscris sub semnătură privată, scris şi semnat numai de testatorul de
la care emană şi, ca atare, poate fi contestat de persoanele interesate. Cât priveşte sarcina probei
şi mijloacele de probă admise trebuie însă să facem deosebirea între scriere şi semnătură, pe de o
parte, şi data testamentului olograf, pe de altă parte.
118.1. În ceea ce priveşte scrierea şi semnătura, ele au putere doveditoare numai dacă cei
cărora li se opune testamentul (de regulă, dar nu exclusiv, moştenitorii legali) recunosc că aparţin
testatorului. Recunoaşterea poate fi expresă, dar şi tacită, de exemplu, prin executarea de către
moştenitor a testamentului.
118.2. Dacă s-a stabilit veridicitatea scrierii şi semnăturii, indiferent prin recunoaştere sau prin
verificare de scripte, se admite că data testamentului olograf are putere probatorie astfel cum
este prevăzută (iar nu de la data decesului testatorului), cu toate că nu a devenit certă potrivit
regulilor aplicabile în privinţa datei înscrisurilor sub semnătură privată (art.1182 C.civ.). Rezultă
că persoana care invocă testamentul nu trebuie să dovedească faptul că data indicată în testament
este cea reală. Dimpotrivă, persoana care contestă data are sarcina probei inexactităţii sau
falsităţii ei. Prin urmare, data se prezumă a fi reală până la proba contrară.

B. Testamentul autentic
119. Noţiune. Reglementare. Testamentul făcut pe teritoriul ţării este autentic dacă, prin
încheiere, a fost învestit, în condiţiile prevăzute de lege pentru autentificarea înscrisurilor, cu
formă autentică de către notarul public (art.860 C.civ. şi art.65 din Legea nr.36/1995).
120. Avantaje şi inconveniente. Testamentul autentic prezintă avantajul că în această formă
pot testa şi persoanele care nu ştiu să scrie şi să citească sau persoanele care din cauza
infirmităţii, a bolii sau din orice alte cauze nu pot semna. Pe de altă parte, contestarea

11
testamentului de către persoanele interesate este mai anevoioasă; actul de autentificare are
autoritatea publică, iar conţinutul actului este verificat de notar pentru a nu cuprinde clauze
contrare legii sau bunelor moravuri (art.4 şi 6 din Legea nr.36/1995) ori clauze neclare, de natură
a genera procese inutile. În toate cazurile, testamentul se bucură de forţa probantă a actelor
autentice şi, ca atare, sarcina dovezii revine celui care îl contestă. Testamentul autentic prezintă
şi avantajul că un exemplar original se păstrează în arhiva biroului notarial (art.64 din Legea
nr.36/1995), astfel încât nu poate fi sustras, dosit sau distrus de persoanele interesate, iar dacă a
dispărut poate fi obţinut un duplicat sau poate fi reconstituit în condiţiile prevăzute de lege
(art.10 lit.d şi art.54-55 din Legea nr.36/1995).
Testamentul autentic prezintă inconvenientul că presupune anumite cheltuieli şi necesită
pierdere de timp pentru îndeplinirea formalităţilor de autentificare. Printre inconveniente se
menţionează şi faptul că nu asigură secretul dispoziţiilor de ultimă voinţă.
121. Autentificarea testamentelor făcute pe teritoriul ţării este de competenţa notarilor publici.
Autentificarea actelor, inclusiv a testamentelor, nu face parte dintre actele notariale care pot fi
îndeplinite de către secretarii consiliilor locale ale comunelor şi oraşelor unde nu funcţionează
birouri ale notarilor publici sau de către alte instituţii (art.12 din Legea nr.36/1995)22.
Teritorial, competenţa notarilor publici este generală, deci autentificarea testamentului se
poate face la orice birou notarial din ţară, indiferent de domiciliul testatorului.
Dacă testamentul nu a fost autentificat cu respectarea prevederilor legii sancţiunea este
nulitatea absolută. Însă actul, nul ca testament autentic, poate valora testament olograf dacă
condiţiile prevăzute de lege pentru acesta sunt îndeplinite (art.1172 C.civ.). De exemplu, actul
autentificat de secretarul consiliului local poate valora testament olograf dacă a fost scris, datat şi
semnat de mâna testatorului. Tot astfel, dacă lipseşte încheierea de autentificare sau aceasta nu
cuprinde menţiunile prevăzute de lege.
122. Forţa probantă. Testamentul autentificat în condiţiile legii face deplină dovadă, până la
înscrierea în fals, în ceea ce priveşte constatările personale ale agentului instrumentator făcute
prin propriile sale simţuri (ex propriis sensibus) în limita atribuţiilor conferite de lege şi
menţionate în încheierea de autentificare, cum ar fi: data şi locul autentificării, prezenţa şi
identificarea testatorului, consimţământul şi semnătura lui etc. În schimb, declaraţiile testatorului
consemnate în încheierea de autentificare, precum şi cele inserate în testament fac dovada numai
până la proba contrară, deoarece agentul instrumentator nu a putut decât să ia act de aceste
declaraţii, neavând posibilitatea să controleze dacă ele corespund realităţii23 .

C. Testamentul mistic (secret)

123. Noţiune. Testamentul mistic sau secret este un testament semnat de mâna testatorului,
strâns şi sigilat, prezentat judecătoriei în vederea efectuării formalităţilor de suprascriere
(art.864-867 C.civ.).
124. Avantaje şi inconveniente. Testamentul mistic, ca formă oarecum intermediară între
testamentul olograf şi testamentul autentic (dispoziţii testamentare în forma înscrisului sub
semnătură privată, iar suprascrierea în forma actului autentic) împrumută unele avantaje şi in-
conveniente de la ambele (principale) feluri de testamente: asigură secretul dispoziţiilor
testamentare, poate fi folosit numai de persoanele care ştiu şi pot citi şi scrie (art.865 C.civ.), iar
forţa probatorie a dispoziţiilor testamentare este aceea a actelor sub semnătură privată, ca şi în
cazul testamentului olograf; în schimb, necesită anumite cheltuieli şi pierdere de timp pentru
îndeplinirea formalităţilor, dar are forţa probatorie a testamentului autentic numai în ceea ce
priveşte actul de suprascriere.

22
Nici în trecut comitetele (birourile) executive ale consiliilor nu aveau competenţa să autentifice
testamente.
23
Vezi CSJ, s.civ., dec.nr.222/1994, în Dreptul nr.5, 1995, p.82.
12
 125. Formalităţi. Testamentul mistic poate fi scris de testator - de mână sau cu mijloace
mecanice - cât şi de orice altă persoană, în limba română sau orice altă limbă cunoscută de
testator, inclusiv în alfabetul special pentru orbi, cu condiţia să exprime voinţa testatorului.
Testamentul astfel redactat se va strânge sau se va introduce într-un plic şi se sigilează,
anterior sau cu ocazia prezentării lui la judecătorie ori în faţa judecătorului delegat, dacă
testatorul a fost în imposibilitatea fizică de a se deplasa la judecătorie. Insuficienţa sigilării, care
ar permite înlocuirea testamentului, atrage nulitatea lui.
În faţa judecătorului, testatorul va declara că dispoziţiile din înscrisul prezentat este
testamentul său, scris de el sau de altul, dar semnat de el.
Pe hârtie sau plicul sigilat judecătorul este obligat să întocmească “actul de suprascriere”
(“actul de subscripţie”, potrivit art.864 C.civ.), constând într-un proces-verbal în care se
consemnează prezentarea testatorului (identificat de judecător) şi declaraţia acestuia că testa-
mentul este al său (fiind scris de el sau de altul) şi este semnat de el. Dacă testatorul nu poate
vorbi, declaraţia se va face în scris în procesul-verbal (art.866 C.civ.). Actul de suprascriere,
datat - această dată reprezentând data testamentului - se va semna de către testator şi judecător24.
Dacă testatorul declară că, din cauze ulterioare semnării testamentului, nu poate semna actul de
suprascriere, această declaraţie se va trece în procesul-verbal.
Pentru a se înlătura posibilitatea înlocuirii testamentului, formalităţile arătate trebuie să se
desfăşoare fără întrerupere, sub sancţiunea nulităţii. După terminarea formalităţilor, testamentul
poate fi restituit testatorului, dacă nu preferă să fie păstrat la judecătorie.
126. Forţa probantă. Întrucât testamentul mistic este alcătuit din două înscrisuri, în privinţa
puterii doveditoare trebuie să deosebim:
- Actul de suprascriere este un act autentic şi, ca atare, face dovadă până la înscrierea în fals
cu privire la data sa şi pentru constatările făcute de judecător prin propriile sale simţuri şi în
limitele atribuţiilor prevăzute de lege.
- Înscrisul testamentar este un act sub semnătură privată şi, ca atare, va face dovada până la
proba contrară.
Dacă formalităţile prevăzute de lege nu au fost respectate, testamentul mistic este nul absolut
ca atare (art.886 C.civ.), dar înscrisul testamentar poate valora testament olograf, dacă a fost
scris, datat şi semnat de mâna testatorului (art.1172 C.civ.).

§2. Testamentele privilegiate

127. Noţiune. În cazurile în care o persoană se află în anumite împrejurări neobişnuite,

excepţionale şi doreşte să facă un testament în formă autentică, dar nu poate recurge la
formalităţile autentificării potrivit dreptului comun, legea prevede posibilitatea testării într-o
formă simplificată de autentificare, potrivit unor reguli speciale, derogatorii de la regulile
autentificării înscrisurilor (Legea nr.36/1995). Formalităţile fiind simplificate (art.868-884
C.civ.) şi pentru a deosebi aceste testamente de cele ordinare, ele au fost denumite testamente
privilegiate, fiind - în esenţă - testamente autentice simplificate. Astfel sunt: testamentul
militarilor, testamentul făcut în timp de boală contagioasă şi testamentul maritim. Evident,
persoana care se găseşte în împrejurările excepţionale care justifică posibilitatea testării într-o
formă autentică simplificată, nu este obligată să recurgă la această formă; ea poate redacta
testamentul în formă olografă, potrivit regulilor aplicabile acestei forme de testament.
128. Testamentul militarilor. Militarii şi persoanele asimilate lor pot testa în mod valabil în
faţa comandantului militar al unităţii sau în faţa unui alt ofiţer superior asistat de doi martori
(art.868 C.civ.), dar numai dacă se află pe teritoriu străin în misiune sau prizonier la inamic ori
pe teritoriul ţării într-o localitate asediată sau într-un alt loc fără comunicaţie cu exteriorul din

24
Actul poate fi scris de alte persoane decât judecătorul (Cas.I, dec.31 mai 1906, în C.civ.adn., vol.II,
p.302 nr.13).
13
cauza războiului (art. 870 C.civ.). Dacă militarul este rănit sau bolnav, poate testa în faţa
medicului militar şef, asistat de comandantul militar al spitalului (art.869 C.civ.).
129. Testamentul făcut în timp de boală contagioasă. Persoanele - bolnave sau sănătoase -
care se află într-o localitate izolată din cauza ciumei sau a unei alte boli contagioase pot testa în
mod valabil în faţa unui membru al consiliului local, asistat de doi martori (art.872 C.civ.).
130. Testamentul maritim. Persoanele care se află la bordul unui vas sub pavilionul României
- indiferent că fac parte din echipaj sau sunt călători - pot testa în cursul călătoriei în faţa
comandantului navei sau a unui înlocuitor al său, asistat de ofiţerul intendent de bord sau
înlocuitorul său şi de doi martori (art.874 şi 881 C.civ ). Dacă testatorul ar fi chiar ofiţerul
competent a instrumenta, testamentul se va face în faţa înlocuitorului său (art.875 C.civ.).
Această formă testamentară poate fi folosită numai în timpul călătoriei pe mare, nu şi dacă
vasul se află ancorat la ţărm sau se apropie de un port străin unde se află un agent diplomatic sau
consular român (art.880 C.civ.).
131. Reguli comune testamentelor privilegiate. Forma scrisă şi forma înscrisului separat sunt
obligatorii, evident, şi în cazul testamentelor privilegiate. De exemplu, soţii care călătoresc pe
mare nu ar putea face un testament conjunctiv. Dar în afara acestor reguli comune tuturor
testamentelor şi a regulilor de formă prevăzute de lege pentru fiecare testament privilegiat în
parte, trebuie să fie avute în vedere şi unele reguli comune pentru aceste testamente privilegiate:
- Sub sancţiunea nulităţii, testamentul privilegiat trebuie să fie semnat de testator - iar dacă nu
poate semna se face menţiunea despre aceasta şi despre cauza ce l-a împiedicat să semneze - şi
de către agentul instrumentator şi, în cazul martorilor, de cel puţin unul dintre ei, arătându-se
cauza pentru care al doilea nu a putut semna (art.884 C.civ.).
- Testamentele privilegiate sunt eficace numai dacă testatorul a decedat în împrejurările
excepţionale prevăzute de lege, iar după încetarea acestor împrejurări numai o perioadă de timp
limitată, astfel: testamentul militarilor şi testamentul făcut în timp de boală contagioasă timp de
şase luni, iar testamentul maritim timp de trei luni. După expirarea acestor termene, dacă
testatorul a supravieţuit şi doreşte să testeze, trebuie să o facă în forma testamentelor ordinare.
Testamentul privilegiat, deşi nu este revocat, îşi pierde valabilitatea (art.871, 873 şi 882 C.civ.).

§3. Alte forme testamentare

132. Consideraţii preliminare. Pe lângă testamentele ordinare şi testamentele privilegiate

analizate mai sus, legea prevede reguli speciale de formă pentru:
- dispoziţiile testamentare - numite clauze testamentare.
- testamentele cetăţenilor români aflaţi în străinătate.

A. Testamentul având ca obiect sume de bani depuse la unităţi bancare

133. Reglementare. Art.22 din Statutul CEC, aprobat prin HG nr.888/1996 în baza art.8 din
Legea nr.66/1996 privind reorganizarea Casei de Economii şi Consemnaţiuni din România în
societate bancară pe acţiuni, prevedea: “Titularul depunerii are dreptul să indice CEC persoanele
cărora urmează să li se elibereze sumele depuse, în caz de deces. Depunerile asupra cărora nu s-
au dat dispoziţii testamentare se eliberează de CEC moştenitorilor legali şi testamentari”.
După cum rezultă din textul citat, în privinţa sumelor depuse la CEC se consacra o formă
specială de testament, denumită dispoziţie testamentară sau clauză testamentară. Subliniem că
această dispoziţie poate fi dată numai de către titularul libretului, chiar dacă o altă persoană a
făcut depunerea pe numele său. Deponentul pe numele altuia, nefiind titularul sumei depuse, nu
poate dispune de ea mortis causa sub nici o formă.
134. Natura juridică. Reguli de fond şi de formă. Cât priveşte natura juridică a acestei clauze,
părerile sunt unanime în sensul că ea reprezintă o liberalitate pentru cauză de moarte, adică un
legat cu titlu particular făcut prin testament (iar nu stipulaţie pentru altul). Astfel fiind, sunt

14
aplicabile normele de drept comun privind condiţiile de fond (capacitate, viciile voinţei,
reducţiunea etc.) prevăzute pentru liberalităţile testamentare.
135. Problema dispoziţiei (clauzei) testamentare având ca obiect depunerile de sume de bani
la alte unităţi bancare. Potrivit art.800 C.civ., nimeni nu va putea dispune de avutul său personal
pentru caz de moarte decât cu formele prescrise de lege, testamentul fiind un act juridic solemn.
Astfel fiind, se pune întrebarea dacă dispoziţiile (clauzele) testamentare, practicate de alte unităţi
bancare, particulare, sunt sau nu valabile. Pentru rezolvarea acestei probleme, a se vedea
explicaţiile de la contractul de depozit.

B. Testamentul făcut de un cetăţean român în străinătate

136. Regim juridic. Potrivit art.885 C.civ. “românul ce s-ar afla în ţară străină va putea face
testamentul său, sau în forma olografă, sau în forma autentică întrebuinţată în locul unde se face
testamentul”.
Legea nr.105/1992 dispune ca testamentele cu element de extraneitate - cum sunt şi cele
făcute de români într-o ţară străină - sunt valabile dacă respectă condiţiile de formă prevăzute,
printre altele, de legea naţională (lex patriae) sau legea domiciliului testatorului (lex domicilii)
ori de legea locului întocmirii testamentului (lex loci testamenti), în vigoare fie la data întocmirii
lui, fie la data deschiderii moştenirii (art.68 alin.3).
CAPITOLUL II
REGIMUL JURIDIC AL
PRINCIPALELOR DISPOZIŢII TESTAMENTARE

Secţiunea I
Legatul

§1. Noţiunea de legat. Desemnarea legatarului

137. Noţiunea de legat. Aşa cum am văzut, testamentul poate cuprinde o mare varietate de
dispoziţii. Însă principala menire a testamentului este să asigure transmiterea, în tot sau în parte,
a patrimoniului succesoral - prin derogare de la regulile devoluţiunii legale a moştenirii - potrivit
voinţei testatorului. Acest scop se realizează, de regulă, prin intermediul legatelor prevăzute în
testament.
Legatul este o dispoziţie testamentară prin care testatorul desemnează una sau mai multe
persoane care, la decesul său, urmează să dobândească cu titlu gratuit întregul său patrimoniu
sau o fracţiune din acesta ori anumite bunuri determinate.
După cum rezultă din această definiţie, legatul - ca act unilateral de voinţă - este o liberalitate
pentru cauză de moarte. Legatul este o liberalitate (ca şi donaţia) pentru că testatorul urmăreşte
să procure un avantaj patrimonial (drept real şi/sau de creanţă) legatarului fără un
contraechivalent.
138. Desemnarea legatarului. Întrucât legatul este o dispoziţie testamentară ce exprimă voinţa
unilaterală a testatorului, desemnarea legatarului trebuie să fie făcută prin testamentul încheiat în
formele prevăzute de lege (a) şi să fie făcută personal de către testator (b). Cu respectarea acestor
cerinţe, testatorul este liber să aleagă modalitatea de desemnare a legatarului (c).
a) Desemnarea legatarului trebuie să fie făcută prin testament, în sensul ca elementele
necesare pentru identificarea legatarului să se regăsească în cuprinsul testamentului. Prin urmare,
legatarul trebuie să fie o persoană determinată sau cel puţin determinabilă în momentul
deschiderii moştenirii.
b) Deoarece testamentul este un act juridic esenţialmente personal, desemnarea legatarului
trebuie să fie făcută personal de către testator, neputând fi lăsată la alegerea unei terţe persoane.
În consecinţă, legatul cu facultate de alegere, prin care testatorul a lăsat determinarea legatarului
pe seama unei terţe persoane (indicate în testament) este nul, pentru că, în acest caz, nu
15
“testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viaţă” (art.802 C.civ.), ci un terţ, după
moartea testatorului. Astfel fiind, se admite nulitatea legatului făcut în favoarea unei persoane a
cărei alegere este lăsată pe de-a întregul la libera apreciere a unei terţe persoane (cui voluerit),
fără nici o contribuţie din partea testatorului la determinarea persoanei legatarului.
c) Testatorul poate alege liber modul de desemnare a legatarului, nefiind obligat să respecte
formule sacramentale. Astfel, desemnarea directă se poate face nu numai prin indicarea numelui
şi prenumelui, dar şi prin arătarea calităţii care îl (îi) individualizează pe legatari (de exemplu,
nepot, frate sau soră etc.). Desemnarea unei categorii de rude la plural masculin (de exemplu,
nepoţi, fraţi etc.) cuprinde şi rudele din aceeaşi categorie de sex feminin.
Desemnarea legatarului se numeşte indirectă dacă rezultă din exheredarea (directă parţială,
nominală) a unor moştenitori legali, ce are drept rezultat mărirea cotei succesorale cuvenite
comoştenitorului sau chemarea concretă la moştenire a moştenitorului subsecvent.
§2. Clasificarea legatelor

139. Criterii de clasificare. Principalul criteriu de clasificare al legatelor este obiectul

dispoziţiei testamentare. În funcţie de acest criteriu distingem, după cum vom vedea, legate
universale sau cu titlu universal, având ca obiect patrimoniul defunctului (cotă-parte din
patrimoniu), pe de-o parte, şi legate cu titlu particular, având ca obiect anumite bunuri
determinate..
O altă clasificare a legatelor se face în funcţie de (absenţa sau prezenţa) modalităţilor care
afectează liberalitatea. În funcţie de acest criteriu deosebim legate pure şi simple, respectiv legate
cu termen sau sub condiţie şi legate cu sarcină.

A. Clasificarea legatelor după obiectul lor

140. Feluri. Potrivit legii “se poate dispune prin testament de toată sau de o fracţiune din
starea cuiva, sau de unul sau mai multe obiecte determinate” (art.887 C.civ.). Rezultă că, în
lumina Codului civil, legatul poate avea ca obiect un patrimoniu, o universalitate de bunuri
(universitas bonorum) sau bunuri (drepturi) determinate, privite ut singuli. În primul caz, legatul
este universal dacă are ca obiect întreaga avere a testatorului ce va lăsa la moartea sa şi cu titlu
universal dacă vizează o cotă-parte (fracţiune) din acea universalitate, iar în al doilea caz, legatul
este cu titlu particular (singular), având ca obiect bunuri determinate.

I. Legatul universal
141. Noţiune. Potrivit legii, “legatul universal este dispoziţia prin care testatorul lasă după
moarte-i, la una sau mai multe persoane, universalitatea bunurilor sale” (art.888 C.civ.). În
literatura de specialitate s-a precizat că formularea legii nu este riguros exactă, pentru că lasă
impresia greşită potrivit căreia legatul ar fi universal numai dacă legatarul (legatarii) culeg
totalitatea bunurilor testatorului; cu alte cuvinte, caracterul universal al legatului ar depinde de
cantitatea bunurilor culese, deci de emolumentul pe care îl culege legatarul.
În realitate, legatul este universal dacă conferă vocaţie (chemare) la întreaga moştenire. Prin
urmare, ceea ce interesează este nu culegerea efectivă a întregii moşteniri, ci posibilitatea
conferită legatarului (dreptul lui eventual) de a culege întreaga universalitate succesorală. Astfel
se explică dispoziţia legală potrivit căreia pot exista doi sau mai mulţi legatari universali; dacă ei
pot şi vor să vină la moştenire, universalitatea succesorală se împarte în mod egal. Însă fiecare
dintre ei are vocaţie (eventuală) la întreaga moştenire, astfel încât dacă colegatarii nu pot (de
exemplu, din cauza predecesului) sau nu vor să vină la moştenire (sunt renunţători), unul singur
dintre ei (oricare) va putea culege întreaga moştenire.
142. Precizări pentru unele ipoteze speciale.
Legatarul (legatul) universal poate fi desemnat nu numai sub această denumire, dar şi prin
termeni echivalenţi, de exemplu:

16
 - legatul tuturor bunurilor mobile şi imobile25.
- legatul cotităţii disponibile a moştenirii, căci în lipsă de moştenitori rezervatari la data
deschiderii moştenirii sau dacă cei existenţi nu pot ori nu vor să vină la moştenire, legatarul are
vocaţie la întreaga moştenire
- legatul nudei proprietăţi a întregii moşteniri este, de asemenea, un legat universal, deoarece
legatarul devine proprietarul universalităţii, iar la stingerea uzufructului va avea proprietatea
deplină a întregii moşteniri.
- legatul prisosului (rămăşiţei), adică a ceea ce rămâne după executarea legatelor (cu titlu
universal şi/sau cu titlu particular) cuprinse în testament; un astfel de legat este universal pentru
că, dacă ceilalţi legatari nu pot sau nu vor să vină la moştenire, legatarul prisosului va culege
întreaga moştenire (dacă testatorul nu a limitat vocaţia sa la o parte din moştenire şi dacă nu
există moştenitori rezervatari).

II. Legatul cu titlu universal

143. Noţiune. Legatul este cu titlu universal dacă conferă legatarului vocaţie (chemare) la
o cotă-parte (fracţiune) din moştenire (universalitate), cotă-parte exprimată printr-o fracţiune
matematică sau prin indicarea unei mase de bunuri succesorale, determinate prin natura lor
juridică de imobile sau de mobile26.
Astfel, potrivit art.894 alin.1 C.civ., sunt legate cu titlu universal:
- legatul unei fracţiuni din moştenire, precum jumătate, a treia parte (exemplele nefiind
limitativ prevăzute);
- legatul tuturor bunurilor imobile;
- legatul tuturor bunurilor mobile;
- legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor imobile;
- legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor mobile.
.
144. Precizări. După cum am văzut, legatul cu titlu universal are aceeaşi natură juridică
ca şi legatul universal, diferenţa între ele fiind numai cantitativă. În consecinţă, legatul cu titlu
universal exprimat sub forma unei fracţiuni matematice poate îmbrăca aceleaşi forme ca şi
legatul universal, cum ar fi:
- legatul unei fracţiuni din totalitatea bunurilor mobile şi imobile (adică din întreaga
moştenire);
- legatul unei fracţiuni din cotitatea disponibilă a moştenirii;
- legatul unei fracţiuni din prisosul moştenirii, adică a ceea ce rămâne după executarea
legatelor cu titlu particular (eventual şi cu titlu universal) cuprinse în testament;
- legatul nudei proprietăţi asupra unei fracţiuni din moştenire.
III. Legatul cu titlu particular (singular)
145. Noţiune. Potrivit Codului civil, orice legat care nu este cu titlu universal (şi bineînţeles
nici universal) este singular (art.894 alin.2). Din această definiţie negativă s-a tras concluzia că
legatul este cu titlu particular dacă conferă legatarului vocaţie succesorală la unul sau mai multe
bunuri determinate (art.887 C.civ.), privite izolat (ut singuli).
146. Varietăţi de legate cu titlu particular. În lumina celor arătate constituie legate
particulare:
a) Legatul unor bunuri corporale certe, individual determinate (casă, autovehicul etc.) sau
bunuri de gen determinate sau determinabile după număr, măsură etc.(o sumă de bani, o
cantitate de grâu etc.).
25
Vezi, de exemplu, dec. TS, completul de 7 jud., nr.4/1984, în CD, 1984, p.68.
26
Asemănător legatului universal, nu excludem posibilitatea desemnării a doi (mai mulţi) legatari cu
titlu universal pentru aceeaşi fracţiune din moştenire.
17
 b) Legatul unor bunuri incorporale (de exemplu, legatul creanţei pe care testatorul o are
împotriva unui terţ sau alte drepturi patrimoniale, cum ar fi dreptul de proprietate intelectuală,
dreptul asupra unor dividende sau alte beneficii etc.), căci orice legat care nu este universal sau
cu titlu universal este cu titlu particular (art.894 alin.2 C.civ.).
c) Legatul prin care testatorul-creditor iartă datoria legataruluidebitor (legatum liberationis),
caz în care datoria se stinge din momentul deschiderii moştenirii.
d) Legatul unui fapt (posibil şi licit) prin care moştenitorul universal sau cu titlu universal este
obligat să facă sau să nu facă ceva în favoarea legatarului, de exemplu, să repare casa lui, să
plătească datoria acestuia faţă de un terţ etc.
e) Legatul dreptului succesoral moştenit de testator ca universalitate sau cotă-parte din
universalitate (şi care, cât timp această moştenire nu a fost lichidată, poate fi înstrăinată ca atare
atât prin acte inter vivos, cât şi mortis causa).
f) În sfârşit, şi fără a epuiza toate ipotezele posibile, reamintim că este legat cu titlu particular
legatul nudei proprietăţi a unui (unor) bun(uri) determinate.
147. Legatul uzufructului. Potrivit Codului civil, este posibil ca prin testament nuda
proprietate să fie lăsată unei persoane, iar uzufructul unei alte persoane (art.805).
147.1. Aplicaţii practice. Asemenea dispoziţii testamentare se întâlnesc în practică mai ales
sub forma legatului nudei proprietăţi şi, respectiv, al uzufructului întregii averi şi mai rar asupra
unui bun determinat (de exemplu, un teren agricol) sau asupra unei fracţiuni de moştenire.

147.2. Natura juridică. Dacă testatorul a lăsat prin testament nuda proprietate în favoarea unei
persoane şi uzufructul în favoarea alteia, se pune problema calificării legatelor în cauză. Nu sunt
dificultăţi nici controverse cât priveşte legatul nudei proprietăţi; legatul va fi universal, cu titlu
universal, respectiv cu titlu particular după cum nuda proprietate lăsată legat are ca obiect
întregul patrimoniu succesoral, cotă-parte din patrimoniu, respectiv unul sau mai multe bunuri
singulare. Nici în privinţa legatului în uzufruct nu sunt probleme dacă este stabilit asupra unui
sau unor bunuri determinate; legatul uzufructului în cauză este cu titlu particular.
În schimb, foarte controversată este natura juridică a legatului în uzufruct al întregii moşteniri
sau al unei fracţiuni din moştenire.
Consideram că legatul uzufructului este un legat cu titlu particular, chiar dacă are ca obiect o
universalitate sau cotă-parte din universalitate, şi deci uzufructul, privit în sine, este - potrivit
art.550-552 C.civ. - uzufruct universal sau cu titlu universal, iar nu cu titlu particular.
148. Legatul bunului altuia. Dacă legatul cu titlu particular are ca obiect un bun individual
determinat ce nu aparţine testatorului - fiind proprietatea unui terţ, eventual chiar proprietatea
moştenitorilor testatorului (moştenitori legali sau legatari universali ori cu titlu universal) - se
pune problema validităţii legatului. Precizăm că problema se pune numai dacă:
a) testatorul - la data deschidem moştenirii, când legatul începe a produce efecte - nu are nici
un drept, actual sau viitor (de exemplu, afectat de o condiţie suspensivă sau de un termen
suspensiv, fie şi incert), asupra bunului obiect al legatului.
b) obiectul legatului este un bun individual determinat. Dacă legatul are ca obiect bunuri de
gen, fie şi inexistente în masa succesorală la data deschiderii moştenirii, legatul este perfect
valabil deoarece nu are ca obiect bunul altuia, dat fiind că un anumit gen de bunuri nu poate să
aparţină nimănui..
Dacă cele două condiţii sunt îndeplinite, şi deci suntem în prezenţa legatului lucrului altuia,
liberalitatea va fi valabilă sau nulă, după cum testatorul a dispus în cunoştinţă de cauză sau cu
credinţa greşită că bunul este al său. Astfel:
- Dacă testatorul a lăsat legat bunul altuia, crezând că este al său, legatul este nul (art.907
C.civ.), prezumându-se că dacă testatorul ar fi cunoscut realitatea nu ar fi făcut liberalitatea.
Eroarea de fapt asupra obiectului (error in corpore) în care se găseşte testatorul este concepută
de legiuitor ca viciu de consimţământ distructivă de voinţa (eroare-obstacol) cu consecinţa
nulităţii absolute a legatului datorită lipsei consimţământului.

18
 - Dacă testatorul a dispus de bunul altuia ştiind că nu este al său, “însărcinatul cu acel legat
este dator a da sau lucrul în natură sau valoarea lui din epoca morţii testatorului” (art.906 C.civ.).
În fond, în acest caz, în concepţia codului, testatorul nu dispune propriu-zis de lucrul altuia şi
legatarul nu devine titularul dreptului asupra bunului la data deschiderii moştenirii (şi deci nu
reprezintă o operaţiune speculativă), ci îl obligă numai pe cel însărcinat cu executarea liberalităţii
(obligaţie de a face) să procure acel bun (de exemplu, un tablou, o bijuterie etc.) de la proprietar
şi să-l transmită legatarului, care - în această ipoteză - devine proprietar numai după procurarea
bunului de către cel obligat la executarea legatului şi transmiterii lui în proprietatea legatarului.
Mai mult decât atât, însărcinatul cu executarea legatului se poate libera de orice obligaţie, la
alegere, şi prin plata valorii bunului legat, valoare apreciată în raport de data deschiderii
moştenirii. Prin urmare, legatul lucrului altuia creează o obligaţie alternativă, alegerea având-o
debitorul (art.1027 C.civ.), dacă testatorul nu a dispus altfel.
149. Legatul bunului indiviz. Problema se pune în cazul în care legatul cu titlu particular are
ca obiect un bun individual determinat aflat în indiviziune la data deschiderii moştenirii.
Poate fi vorba de un bun proprietate comună pe cote-părţi indivize a defunctului cu alte
persoane sau de un bun făcând parte dintr-o universalitate ori cotă-parte de universalitate
(indiviziune propriu-zisă), de exemplu, bunul care face parte din moştenirea nelichidată, cuvenită
testatorului într-o anumită cotă-parte.
Pentru soluţionarea soartei legatului în aceste cazuri speciale trebuie făcută o distincţie.
a) Dacă testatorul a lăsat legat cota sa ideală de drept asupra bunului determinat ori cota sa
asupra unui bun determinat din universalitate, legatul este perfect valabil, deoarece dreptul
asupra cotei-părţi ideale din proprietatea bunului determinat (ca şi asupra unei universalităţi) este
un drept de proprietate individual, absolut şi exclusiv al fiecărui coindivizar, transmisibil nu
numai inter vivos, dar şi mortis causa, inclusiv prin legate cu titlu particular.
b) Dacă legatul are ca obiect - nu cota-parte ideală ce aparţinea testatorului - ci chiar bunul în
natură aflat în indiviziune (sau o parte determinată material din acel bun), considerăm că, prin
asemănare cu legatul bunului altuia, trebuie să avem în vedere dacă testatorul a dispus de bun în
cunoştinţă de cauză (ştiind că este proprietar numai pro parte) sau cu credinţa greşită că bunul îi
aparţine în exclusivitate.
În primul caz, legatul este valabil, cel însărcinat cu executarea liberalităţii având obligaţia, la
alegere, fie să procure pentru legatar cota-parte de proprietate aparţinând altuia, fie să plătească
valoarea cotei-părţi aparţinând altuia.
În cel de-al doilea caz (testatorul a crezut că bunul îi aparţine în exclusivitate) legatul urmează
să fie considerat nul (în orice caz pentru partea ce depăşeşte cota testatorului), prezumându-se că,
în cunoştinţă de cauză, testatorul nu ar fi lăsat legat proprietatea exclusivă a acelui bun.
B. Clasificarea legatelor în funcţie de modalităţi.
150. Legatul pur şi simplu. Legatul este pur şi simplu dacă nu este afectat de nici o
modalitate. În acest caz drepturile legatarului, asemănător cu drepturile moştenitorilor legali, se
nasc din momentul deschiderii moştenirii.
151. Legatul cu termen. Dacă testatorul a supus legatul unui termen, efectele se vor produce,
în principiu, potrivit dreptului comun în materie de modalităţi ale actului juridic, după cum ter-
menul este suspensiv sau extinctiv.
Dacă termenul este suspensiv, drepturile legatarului se vor naşte şi se vor putea transmite
inter vivos şi mortis causa - ca şi în cazul legatului pur şi simplu - din momentul deschiderii
moştenirii; numai executarea, exigibilitatea legatului este amânată până la împlinirea termenului
(de exemplu, la împlinirea vârstei majoratului). În consecinţă, legatarul va putea cere predarea
lucrului legat sau plata creanţei - deşi a devenit proprietar, respectiv creditor, de la deschiderea
moştenirii - numai din ziua împlinirii termenului (art.926 şi 1022 C.civ.).
În cazul termenului extinctiv, legatul produce efecte de la deschiderea moştenirii întocmai ca
un legat pur şi simplu, dar la împlinirea termenului dreptul legat se stinge pentru viitor (de
exemplu, dreptul la o rentă).

19
 152. Legatul sub condiţie. Ca şi în dreptul comun, condiţia care afectează existenţa (naşterea
sau desfiinţarea) legatului poate fi suspensivă sau rezolutorie.
a) Dacă condiţia este suspensivă legatarul nu devine proprietar sau creditor la deschiderea
moştenirii, ci numai în momentul realizării condiţiei (îndeplinirea sau neîndeplinirea
evenimentului, după cum condiţia este pozitivă sau negativă)27. Din acel moment însă, condiţia
produce efecte retroactive; legatarul devine proprietar sau creditor de la data deschiderii
moştenirii.
b) Dacă condiţia este rezolutorie, drepturile legatarului se nasc din momentul deschiderii
moştenirii; pendente conditione legatul produce efecte ca şi legatele pure şi simple. La realizarea
condiţiei rezolutorii (eveniente conditione) legatul se desfiinţează cu efect retroactiv de la data
deschiderii moştenirii. În consecinţă, se desfiinţează şi drepturile succesorilor în drepturi ai
legatarului (dobânditori prin acte între vii sau mortis causa).
În cazul în care condiţia rezolutorie nu se realizează sau este sigur că nu se va putea realiza,
legatul se consolidează definitiv, ca şi cum ar fi fost legat pur şi simplu.
153. Legatul cu sarcină (sub modo). Specifică liberalităţilor, sarcina - ca modalitate a
legatului - este o obligaţie impusă de testator legatarului, care - după acceptarea legatului - este
ţinut s-o execute. Sarcina poate fi prevăzută de testator atât în cazul legatelor universale sau cu
titlu universal, cât şi în cazul legatelor cu titlu particular.
Sarcina, asemănător condiţiei rezolutorii, nu afectează dobândirea dreptului asupra legatului
din momentul deschiderii moştenirii (ca şi cum legatul ar fi pur şi simplu); pe de altă parte,
neexecutarea sarcinii, ca şi nerealizarea condiţiei, produc efecte până la momentul deschiderii
moştenirii.
Sarcina poate fi stipulată în interesul unui terţ, în interesul testatorului sau în interesul
gratificatului însuşi.
a) Dacă sarcina este prevăzută în favoarea unui terţ, ea reprezintă o stipulaţie pentru altul şi
constituie fie o plată realizată pe această cale, fie o liberalitate indirectă. În acest din urmă caz
suntem în prezenţa unui legat dublu şi regulile de capacitate urmează să fie analizate nu numai în
raporturile dintre testator şi legatar, dar şi în raporturile dintre testatorul-stipulant şi terţul
beneficiar al sarcinii. În schimb, în raporturile dintre legatar şi terţul beneficiar, executarea sar-
cinii reprezentând plata unei obligaţii, problema capacităţii de a face şi de a primi o liberalitate
nu se pune.
b) Sarcina este în interesul testatorului în cazul în care el personal are un interes - material sau
moral - în executarea sarcinii (de exemplu, plata unei datorii, suportarea cheltuielilor de
înmormântare sau organizarea unei slujbe religioase de pomenire etc.).
c) Dacă sarcina este stipulată chiar în interesul legatarului, suntem în prezenţa unei liberalităţi
cu afectaţiune specială, testatorul având şi el un interes - cel puţin moral - în executarea sarcinii.
De exemplu, o sumă de bani cu titlu de legat pentru finanţarea continuării unor cercetări
ştiinţifice începute de testator. Spre deosebire de sarcina stipulată în favoarea unui terţ sau în
interesul testatorului şi când legatul încetează să fie liberalitate în măsura sarcinii, în acest caz
legatul este pur gratuit, dar revocabil în caz de neexecutare.
§3. Ineficacitatea legatelor.

154. Noţiune. Cauze. Noţiunea generică de ineficacitate a legatelor - fără a avea o

reglementare legală ca atare, dar utilizată în literatura de specialitate - desemnează acele ipoteze
în care dispoziţia testamentară prin care testatorul a instituit unul sau mai multe legate este lipsită
de efecte juridice, deci este ineficace, din cauze prevăzute de lege. Aceste cauze pot fi grupate în
patru categorii.

27
Condiţia se consideră realizată dacă cel obligat la predarea legatului a împiedicat cu rea-credinţă
realizarea ei.
20
 Nulitatea absolută sau relativă a legatelor intervine în caz de nerespectare a regulilor de formă
sau de fond prevăzute de lege pentru validitatea lor (lit. A).
Reducţiunea legatelor, având drept consecinţă ineficacitatea parţială sau totală a legatelor se
produce - la cererea moştenitorilor rezervatari şi a celor care înfăţişează drepturile lor (art.848
C.civ.) - în cazul în care, prin liberalităţile făcute de defunct (ţinând seama şi de donaţiile făcute
în timpul vieţii) s-a depăşit cotitatea disponibilă. Problemele privind reducţiunea liberalităţilor
excesive urmează să le analizăm în capitolul consacrat rezervei succesorale.
Revocarea testamentului sau a unora din dispoziţiile sale (aici ne interesează legatele) poate fi
voluntară, când este opera testatorului, sau judecătorească, pronunţată de instanţă pentru
cazurile prevăzute de lege (lit.B).
Caducitatea legatelor intervine când executarea lor devine imposibilă din cauze posterioare
momentului întocmirii testamentului (lit.C). În sfârşit, urmează să analizăm şi consecinţele
ineficacităţii legatului, inclusiv problema dreptului de acrescământ (lit.D).

A. Nulitatea legatelor
155. Regim juridic. Nulitatea absolută sau relativă a legatului intervine în cazul în care
testamentul, respectiv dispoziţia testamentară prin care a fost prevăzut, nu întruneşte condiţiile de
validitate, de fond sau formă, prevăzute de lege. Anularea sau constatarea nulităţii legatului
urmează regimul de drept comun al nulităţilor.

B. Revocarea legatelor
156. Consideraţii generale. Potrivit art.920-923 şi 930-931 C.civ legatul născut în mod
valabil poate deveni ineficace prin efectul revocării lui, fie că este vorba de revocarea
testamentului în întregul lui, fie că revocarea vizează numai legatul (o parte dintr-un legat) sau
legatele instituite prin testament.
Revocarea legatelor poate fi voluntară când îşi găseşte sorgintea în voinţa unilaterală a
testatorului sau judecătorească când se pronunţă de către instanţă pentru faptele culpabile
prevăzute de lege săvârşite de legatar.

a. Revocarea voluntară
157. Noţiune. În principiu, testamentul, ca şi dispoziţiile pe care le cuprinde, sunt acte juridice
esenţialmente revocabile, dacă legea nu prevede altfel în mod expres. În orice caz, legatele pot fi
revocate prin voinţa unilaterală a testatorului până în ultima clipă a vieţii.
După modul de manifestare a voinţei revocatorii, revocarea voluntară poate fi expresă sau
tacită şi este valabilă dacă testatorul a avut capacitatea de a testa şi consimţământul neviciat.
158. Revocarea voluntară expresă (directă). Potrivit art.920 C.civ., testatorul poate revoca
testamentul - toate dispoziţiile pe care le cuprinde sau o parte din ele, în speţă legatele - printr-un
testament posterior (deci încheiat într-una din formele prevăzute de lege pentru testamente) sau
printr-un act autentic (autentificat în condiţiile art.58-67 din Legea nr.36/1995, iar nu legalizat
potrivit art.89). Rezultă că revocarea voluntară expresă este un act solemn; sub sancţiunea
nulităţii absolute actul revocator trebuie să fie redactat în formă testamentară sau în formă
autentică.
Testamentul revocator trebuie să fie valabil ca atare, dar nu este necesar să aibă aceeaşi formă
ca şi testamentul pe care îl revocă; nu se aplică regula simetriei formelor.
Înscrisul autentic revocator poate fi un act redactat special în acest scop, dar poate fi conţinut
şi în cadrul unui alt act autentic, de exemplu, contract de donaţie încheiat în formă autentică
(art.813 C.civ.).
159. Revocarea voluntară tacită (indirectă). Alături de revocarea expresă, se admite şi
revocarea tacită a legatelor. Revocarea este tacită dacă, fără a fi declarată expres, rezultă indirect,
dar neîndoielnic, din anumite acte sau fapte, săvârşite de testator sau cunoscute de el.

21
 Codul civil prevede două cazuri de revocare tacită: confecţionarea unui testament nou
(posterior) care - fără a revoca expres pe cel anterior - conţine dispoziţii inconciliabile
(incompatibile sau contrare) cu dispoziţiile testamentului anterior (art.921) şi înstrăinarea
obiectului legatului (art.923) cu care se asimilează şi distrugerea lui. Literatura de specialitate şi
jurisprudenţa consideră că cele două cazuri nu sunt prevăzute de lege limitativ şi admit că
revocarea tacită operează şi în cazul distrugerii testamentului de către testator sau cu ştirea lui.
160. Retractarea revocării voluntare. Am văzut motivele pentru care şi modalităţile în care
testatorul, până în ultima clipă a vieţii, poate revoca (expres sau tacit) legatele (universale, cu
titlu universal sau cu titlu particular) făcute prin testament. Revocarea, fiind şi ea un act
unilateral de voinţă pentru caz de moarte, ca şi testamentul însuşi, poate fi - la rândul ei -
revocată, ceea ce se numeşte retractarea revocării. Este vorba, de fapt, de posibilitatea unor
revocări succesive.
Retractarea, fiind tot o revocare, poate interveni, în principiu, în aceleaşi condiţii.
Astfel, retractarea revocării poate fi expresă, caz în care, sub sancţiunea nulităţii absolute,
urmează să fie făcută prin act autentic sau într-o formă testamentară (art.920 C.civ.), inclusiv
ştergerea dispoziţiei revocatorii de către testator, urmată de datarea şi semnarea de către el (cu
semnificaţia unui testament olograf nou).
În principiu, nu se contestă nici posibilitatea retractării tacite, fie prin confecţionarea unui
testament nou - care, fără a retracta expres revocarea anterioară, conţine dispoziţii care sunt
inconciliabile (incompatibile sau contrare) cu revocarea anterioară (art.921 C.civ.) - fie prin
distrugerea voluntară a înscrisului revocator.
b. Revocarea judecătorească
161. Noţiune. Cauze. Revocarea judecătorească a legatelor - cauză de ineficacitate ca şi
revocarea voluntară sau nulitatea ori caducitatea - intervine în cazurile în care legatarul
săvârşeşte, în mod culpabil, o faptă dintre cele limitativ prevăzute de lege drept cauze de
revocare judecătorească.
Revocarea judecătorească a legatelor - cu aplicabilitate în materia moştenirii testamentare -
corespund nedemnităţii succesorale din materia devoluţiunii legale a moştenirii, iar cazurile în
care poate interveni sunt, în principiu, cele prevăzute drept cauze legale de revocare a donaţiilor,
şi anume: neîndeplinirea sarcinilor (art.930 coroborat cu art.830 C.civ.) şi ingratitudinea
legatarului (art.930 coroborat cu pct.1-2 din art.831 şi art.931 C.civ.).
162. Revocarea pentru neîndeplinirea sarcinii. După cum am văzut, sarcina de care este
afectat legatul obligă pe legatarul acceptant al liberalităţii să o execute, persoanele interesate
(terţul beneficiar al sarcinii, creditorii lui sau executorul testamentar) putând cere prin justiţie
executarea silită. Legea prevede însă şi o altă posibilitate: revocarea judecătorească a legatului
pentru neîndeplinirea sarcinii (art.930 coroborat cu art.830 C.civ.).
Acţiunea în revocare pentru neîndeplinirea sarcinii se prescrie în termenul general de
prescripţie de 3 ani, termenul de un an prevăzut în art.931 şi art.833 C.civ. pentru acţiunea în
revocarea liberalităţilor pentru ingratitudine nefiind aplicabil în cazul neîndeplinirii sarcinii.
163. Revocarea pentru ingratitudine. Potrivit legii, revocarea judecătorească poate fi
pronunţată dacă legatarul a săvârşit următoarele fapte:
a) în timpul vieţii testatorului (art. 930 coroborat cu art.831 pct.1 şi 2 C.civ.):
- atentat la viaţa testatorului;
- delicte, cruzimi sau injurii grave la adresa lui;
b) după moartea testatorului (art.931 C.civ.):
- injurie gravă făcută memoriei lui.
C. Caducitatea legatelor
164. Noţiunea de caducitate. Deosebirea faţă de nulitate şi revocare. Legatele instituite în
mod valabil şi nerevocate pot deveni ineficace din cauze intervenite ulterior întocmirii
testamentului şi care fac imposibilă executarea lor. Spre deosebire de nulitatea legatelor, care se
datorează unor cauze existente în momentul întocmirii testamentului, caducitatea se datorează

22
unor evenimente, împrejurări ulterioare. Ea se deosebeşte şi de revocarea voluntară a legatelor,
deoarece se produce independent şi chiar împotriva voinţei testatorului. În sfârşit, caducitatea se
deosebeşte şi de revocarea judecătorească prin care se sancţionează anumite atitudini culpabile
ale legatarului; cauzele care determină caducitatea nu sunt determinate sau condiţionate de culpa
legatarului. Având în vedere aceste deosebiri şi cazurile de caducitate prevăzute de lege, ea poate
fi definită ca o imposibilitate de executare a legatului, instituit valabil şi nerevocat, din cauze
obiective posterioare întocmirii testamentului sau din cauza renunţării legatarului la legat după
deschiderea moştenirii.
165. Cazurile de caducitate. Sub titlul de caducitate a legatelor, Codul civil prevede patru
cauze care fac imposibilă executarea lor: decesul legatarului; incapacitatea legatarului de a primi
legatul; neacceptarea legatului de către legatar; pieirea totală a bunului care formează obiectul
legatului. Literatura de specialitate mai adaugă unele cauze cu efecte asemănătoare caducităţii.
166. Decesul legatarului. Potrivit legii, legatul devine caduc dacă legatarul a murit înaintea
testatorului (art.924 C.civ.). Dispoziţia se explică prin faptul că liberalităţile în general şi cele
făcute mortis causa au caracter exclusiv personal; sunt acte încheiate în considerarea persoanei
legatarului (intuitu personae).
167. Incapacitatea legatarului de a primi legatul. Potrivit art.928 C.civ. “orice dispoziţie
testamentară cade când... legatarul... va fi necapabil a o primi”. Întrucât capacitatea de a primi a
legatarului trebuie să fie apreciată în raport de data deschiderii moştenirii, dată la care legatul
începe să producă efecte, el devine caduc dacă în acest moment legatarul este lovit de o in-
capacitate de a-1 primi.
168. Neacceptarea legatului (renunţarea) de către legatar. Tot art.928 C.civ. prevede
caducitatea legatului dacă “legatarul nu va primi…”. Drepturile legatarului se nasc, de drept, din
momentul deschiderii moştenirii. Dar, potrivit principiului că “nimeni nu este obligat de a face
acceptarea unei moşteniri ce i se cuvine” (art.686 C.civ.), principiu aplicabil şi în cazul
moştenirii testamentare, legatarul are - ca şi moştenitorii legali - drept de opţiune succesorală.
169. Pieirea totală a bunului care formează obiectul legatului. Potrivit art.927 C.civ. “legatul
va fi caduc dacă lucrul legat a pierit de tot în viaţa testatorului”. După cum rezultă - explicit sau
implicit - din această dispoziţie, pentru ca pieirea bunului să atragă după sine caducitatea
legatului trebuie să fie îndeplinite mai multe condiţii:
a) Legatul să fie cu titlu particular şi să aibă ca obiect bunuri corporale certe, individual
determinate.
b) Pieirea bunului să fie totală (“... pierit de tot”, art.927 C.civ.). Dacă bunul a pierit numai în
parte, legatul nu devine caduc nici măcar în parte.
c) Pieirea bunului să fie produsă „în viaţa testatorului” (art.927 C.civ.), adică în perioada
dintre momentul întocmirii testamentului şi data morţii testatorului. Dacă bunul era pierit în
momentul testării legatul nu este caduc, ci nul din lipsă de obiect. Iar dacă pieirea se produce
după data deschiderii moştenirii legatul nu devine caduc pentru că legatarul a dobândit
proprietatea bunului de la această dată. În consecinţă, el suportă riscul pieirii în această calitate
(res perit domino), respectiv va avea acţiune în despăgubire împotriva persoanei responsabile.
devine proprietar decât în momentul realizării condiţiei, ceea ce nu mai este posibil din lipsă de
obiect (art.927 C.civ.).
d) Cauza pieirii bunului poate fi un eveniment fortuit (caz fortuit sau forţă majoră) ori o faptă
culpabilă săvârşită de o terţă persoană sau chiar de testator ori legatar. Numai pieirea datorată
faptei intenţionale a testatorului se analizează ca revocare voluntară a legatului, iar nu cauză de
caducitate.
170. Alte cazuri de caducitate. La cele patru cazuri de caducitate prevăzute în Codul civil, în
literatura de specialitate se mai adaugă şi altele cum ar fi: neîndeplinirea condiţiei suspensive sub
care a fost stipulat legatul, depăşirea cotităţii disponibile, dispariţia cauzei impulsive şi
determinante a actului de liberalitate.

23
 Este adevărat că legatul devine ineficace şi în aceste cazuri, însă - riguros vorbind - ele nu
constituie veritabile cauze de caducitate.
171. Soarta legatului grefat pe un legat (principal) devenit caduc. În cazurile în care legatarul
(universal, cu titlu universal sau cu titlu particular) al cărui legat a devenit caduc (de exemplu,
pentru predeces) a fost însărcinat cu un legat în favoarea unei alte persoane, caducitatea legatului
principal nu va atrage caducitatea legatului-sarcină, ci acesta din urmă va trece asupra
succesorului care beneficiază de caducitatea legatului principal. De exemplu, legatul unei sume
de bani cu care a fost însărcinat legatarul casei urmează să fie executat de moştenitorul care
beneficiază de caducitatea legatului casei.
Legatul grefat pe un alt legat va deveni caduc numai dacă legatul principal este cu titlu
particular şi obiectul acestuia piere total în condiţiile art.927 C.civ..
În toate cazurile, caducitatea legatului-sarcină nu afectează existenţa legatului principal,
titularul lui beneficiind de caducitatea legatului-sarcină (dacă testatorul nu a prevăzut altfel).

D. Consecinţele ineficacităţii legatelor.

Dreptul de acrescământ
172. Regula. Dacă legatul este ineficace din cauza nulităţii, revocării sau caducităţii (inclusiv
din cauza desfiinţării pentru nerealizarea condiţiei suspensive sau pentru că s-a realizat condiţia
rezolutorie) se pune întrebarea, care va fi soarta bunurilor (drepturilor) care au format obiectul
legatului ineficace.
Regula în materia devoluţiunii testamentare a moştenirii este că ineficacitatea legatului
profită acelor moştenitori (legali sau testamentari) ale căror drepturi succesorale ar fi fost
micşorate sau înlăturate prin existenţa legatului sau care aveau obligaţia să execute legatul. Cu
alte cuvinte, profită moştenitorii în dauna cărora legatul ar fi fost executat.
173. Excepţii. Regula potrivit căreia ineficacitatea legatului profită moştenitorilor ale căror
drepturi (cote) succesorale ar fi fost micşorate prin existenţa legatului sau care aveau obligaţia să
execute legatul, cunoaşte două excepţii, special prevăzute de lege, datorate voinţei testatorului:
substituţia vulgară şi legatul conjunctiv, în acest din urmă caz operând dreptul de acrescământ.
173.1. Substituţia vulgară este acea dispoziţie testamentară, permisă expres de lege (art.804
C.civ.), prin care testatorul desemnează în mod subsidiar un al doilea legatar care urmează să
beneficieze prin substituţie de legat (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular) în cazul
în care primul legatar nu ar putea sau nu ar voi să beneficieze de legat. Rezultă că, în acest caz,
suntem în prezenţa a două legate alternative; cel de-al doilea produce efecte numai sub condiţia
(suspensivă) ineficacităţii celei dintâi şi înlătură dreptul altor persoane (moştenitori legali sau
legatari) de a beneficia de această ineficacitate. Ei ar putea să beneficieze numai dacă şi cel de-al
doilea legat (în favoarea substituitului) ar fi ineficace şi testatorul nu ar fi dispus altfel.
173.2. Legatul conjunctiv şi dreptul de acrescământ. Legatul conjunctiv este acea dispoziţie
testamentară prin care acelaşi bun determinat individual sau numai generic este lăsat de testator
în totalitate în favoarea mai multor legatari cu titlu particular, fiecare având vocaţie (un drept
eventual) la totalitatea bunului legat. De exemplu, testatorul lasă casa sau suma de bani depusă la
bancă legatarilor A şi B, fără a determina partea fiecăruia.
În acest caz, întrucât prin voinţa testatorului legatul este conjunctiv, dacă legatarii pot şi vor să
primească legatul, fiecare va suporta concursul celuilalt (celorlalţi), obiectul legat împărţindu-se
între ei în mod egal. În schimb, dacă unul (unii) dintre legatari nu poate sau nu vrea să primească
legatul, partea lui (lor) nu se scade (pentru a profita altor moştenitori potrivit regulilor generale),
ci va mări partea colegatarului (colegatarilor) care pot şi vor să primească legatul, oricare dintre
ei având dreptul la totalitatea bunului legat (art.929 C.civ.). Operează aşa-numitul drept de
acrescământ (drept de creştere, de adăugire).
Secţiunea a II-a
Exheredarea (dezmoştenirea)

24
 174. Noţiune. Referitor la patrimoniul succesoral, testamentul poate conţine nu numai
dispoziţii pozitive - legate - dar şi dispoziţii negative - exheredări (dezmoşteniri) - prin care
testatorul înlătură de la moştenire unul sau mai mulţi moştenitori legali, rude sau soţ
supravieţuitor.
Legislaţia noastră nu prevede dispoziţii referitoare la exheredare, dar nici nu interzice. Astfel
fiind, validitatea dezmoştenirii este unanim recunoscută. Posibilitatea testatorului de a exhereda
rezultă, indirect, şi din dispoziţiile legale referitoare la rezervă. O dată ce legea prevede o cotă
din moştenire ce se atribuie cu titlu de rezervă succesorală unor moştenitori - chiar împotriva
voinţei testatorului care a prevăzut exheredarea lor - înseamnă că moştenitorii legali care nu sunt
rezervatari pot fi înlăturaţi de la moştenire cu desăvârşire (rudele colaterale şi ascendenţii
ordinari), iar moştenitorii rezervatari (descendenţii, ascendenţii privilegiaţi şi soţul supravie-
ţuitor) pot fi exheredaţi din acea parte a moştenirii care excede cota lor de rezervă, numită
cotitate disponibilă.
Precizăm că prin exheredare moştenitorul legal, fie şi nerezervatar, pierde numai emolumentul
moştenirii (vocaţia concretă la moştenire), dar nu şi titlul de moştenitor. Astfel fiind, în calitate
de moştenitor legal poate cere anularea sau constatarea nulităţii dispoziţiilor testamentare, revo-
carea judecătorească a legatelor sau constatarea caducităţii lor, iar moştenitorii rezervatari
reducţiunea liberalităţilor excesive. De asemenea, moştenitorul legal exheredat poate cere
inventarierea şi luarea măsurilor de conservare a bunurilor succesorale în conformitate cu art.70
şi urm. din Legea nr.36/1995, notarul public fiind obligat să comunice moştenitorilor legali (fie
şi exheredaţi) măsurile de conservare luate (art.74). Iar dacă printr-un testament olograf sau
mistic s-a instituit un legatar universal (ceea ce echivalează cu exheredarea indirectă a
moştenitorilor legali) notarul public citează la dezbaterea succesorală şi pe moştenitorii legali
(art.75 alin.2). Dacă legatul este cu titlu particular sau cu titlu universal (de exemplu, jumătate
din moştenire) moştenitorii legali urmează să fie citaţi indiferent de felul testamentului, dat fiind
că au vocaţie concretă la moştenire (art.75 alin.1). Asemănător cu ipoteza legatului universal,
moştenitorii legali urmează să fie citaţi şi în cazul a două sau mai multe legate cu titlu universal,
care epuizează întreaga moştenire (de exemplu, două legate pentru câte o jumătate de moştenire).
Iar dacă testamentul este autentic (inclusiv privilegiat, autentic simplificat), moştenitorul legal îl
poate ataca în justiţie, potrivit regulilor aplicabile în materie.

175. Feluri. În funcţie de modul de manifestare a voinţei de exheredare, ea poate fi de mai

multe feluri: directă, indirectă şi cu titlu de sancţiune.
175.1. Exheredarea este directă (expresă) când testatorul dispune prin testament înlăturarea de
la moştenire a moştenitorului sau moştenitorilor legali.
Exheredarea directă este totală (generală) dacă vizează pe toţi moştenitorii legali ai
testatorului, inclusiv ipoteza unicului moştenitor legal al testatorului înlăturat de la moştenire. În
acest caz, dacă testatorul nu a desemnat nici un legatar care să culeagă moştenirea (cotitatea
disponibilă), ea devine vacantă şi urmează să fie culeasă ca atare de către stat.
Exheredarea directă este parţială (nominală) când testatorul înlătură de la moştenire numai
unul sau mai mulţi moştenitori legali. În acest caz, dacă testatorul nu a dispus altfel (desemnând
legatari), moştenirea - întreagă sau cotitatea disponibilă - va fi culeasă de comoştenitorul
(comoştenitorii) celui exheredat sau moştenitorii subsecvenţi, potrivit regulilor devoluţiunii
legale a moştenirii.
175.2. Exheredarea este indirectă când testatorul, fără să menţioneze expres înlăturarea de la
moştenire a moştenitorilor legali, instituie unul sau mai mulţi legatari care urmează să culeagă
moştenirea, respectiv cotitatea disponibilă (dacă există moştenitori legali rezervatari). Înseamnă
că prin instituirea de legatari moştenitorii legali nerezervatari pot fi înlăturaţi de la moştenire
total, iar cei rezervatari în limita cotităţii disponibile.

25
 175.3. Exheredarea sancţiune, numită şi clauză penală, este acea dispoziţie testamentară prin
care testatorul prevede înlăturarea de la moştenire a acelor moştenitori care ar ataca testamentul
sau dispoziţiile testamentare cu acţiune în justiţie.
În principiu, exheredarea sancţiune este valabilă; fiind liber să dispună de moştenirea pe care
o va lăsa după moarte, testatorul poate lua şi măsuri de apărare, de respectare a dispoziţiilor sale
de ultimă voinţă, inclusiv cele care conţin exheredări determinate de sentimente de supărare, de
mâine etc.
Validitatea exheredării sancţiune are totuşi anumite limite:
- Ea nu poate aduce atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari; chiar dacă au atacat în
justiţie testamentul şi indiferent de rezultatul procesului, dreptul la rezervă rămâne neatins.
- Exheredarea sancţiune nu poate împiedica pe moştenitori să ceară constatarea nulităţii
dispoziţiilor testamentare contrare ordinii publice sau bunelor moravuri (art.5 C.civ.), de
exemplu, nulitatea testamentului pentru nerespectarea formei solemne, nulitatea legatului
conţinând o substituţie fideicomisară etc.

Secţiunea a III-a
Execuţiunea testamentară

§1. Noţiunea şi natura juridică a execuţiunii testamentare

176. Noţiune. Execuţiunea testamentară este o dispoziţie cuprinsă în testament prin care
testatorul desemnează una sau mai multe persoane (art.910 C.civ.) conferindu-le împuternicirea
necesară pentru a putea asigura executarea dispoziţiilor testamentare.
Testatorul recurge la instituirea de executor testamentar, de regulă, pentru a-i degreva pe
moştenitori de această sarcină sau în cazurile în care apreciază că moştenitorii chemaţi în puterea
legii să execute dispoziţiile testamentare (succesori universali) nu ar vrea sau nu ar putea asigura
îndeplinirea dispoziţiilor sale de ultimă voinţă (de exemplu, sunt minori sau persoane puse sub
interdicţie).
Executor testamentar poate fi orice persoană (moştenitor legal sau testamentar ori o terţă
persoană, de exemplu, un avocat), cu singura condiţie să aibă capacitate de exerciţiu deplină
(art.913 C.civ.).
Testatorul poate desemna unul sau mai mulţi executori testamentari. În caz de pluralitate
atribuţiile (funcţiile) pot fi: conjunctive, caz în care oricare dintre executori poate să lucreze
singur in vederea îndeplinirii misiunii (art.918 alin.1 C.civ.), dacă testatorul nu a prevăzut să
lucreze în comun; divizate (de exemplu, unul pentru afacerile comerciale, altul pentru cele
civile); subsidiare, pentru ipoteza în care primul desemnat nu poate sau nu vrea să accepte
misiunea.
177. Natură juridică. Potrivit părerii dominante, execuţiunea testamentară este un mandat
special, care - ca atare - se aseamănă, dar se şi deosebeşte de mandatul de drept comun, motiv
pentru care regulile de drept comun în materie de mandat se aplică în această materie numai în
măsura în care legea nu prevede altfel sau nu sunt contrare scopului execuţiunii testamentare.
§2. Atribuţiile (funcţiile) executorului testamentar

178. Limitare prin lege

Atribuţiile executorului testamentar sunt reglementate de lege în mod diferit, după cum
testatorul i-a conferit sau nu “posesiunea” (art.911 C.civ.) - numită după terminologia Codului
francez sezină - bunurilor mobile din moştenire. Prin urmare, legea prevede anumite atribuţii
generale, minimale, care se exercită de orice executor testamentar şi anumite atribuţii mai întinse
care aparţin numai executorului cu sezină.

26
 179. Atribuţii generale . Orice executor testamentar - cu sau fără sezină - care a acceptat
această sarcină are dreptul şi obligaţia de a supraveghea şi de a asigura executarea dispoziţiilor
testamentare. În acest scop:
- potrivit art.916 alin.2 C.civ., executorul testamentar este chemat să stăruie ca notarul public
competent să facă inventarierea bunurilor succesorale în conformitate cu art.70 şi urm. din Legea
nr.36/1995;
- când există moştenitori (legali sau testamentari) minori, interzişi sau absenţi, executorul
testamentar este obligat să ceară punerea sub sigiliu (ori predarea unui custode) a bunurilor
pentru care există pericol de înstrăinare, pierdere, înlocuire sau distrugere (art.916 alin.1 C.civ.
coroborat cu art.72 din Legea nr.36/1995).
- dacă nu există sumă îndestulătoare pentru plata legatelor, executorul testamentar “va cere
vinderea mişcătoarelor” (art.916 alin.3 C.civ.) pentru a asigura astfel executarea dispoziţiilor
testamentare.
- dacă s-a contestat în justiţie validitatea testamentului sau a unei (unor) dispoziţii
testamentare, executorul testamentar are dreptul (şi obligaţia) să intervină în proces pentru a
susţine validitatea lor (art.916 alin.4).
- în sfârşit, executorul testamentar poate întreprinde şi alte măsuri, nenominalizate de lege,
pentru “ca testamentele să se execute” (art.916 alin.4), dar fără a întreprinde măsuri propriu-zise
de executare dacă testatorul nu i-a conferit sezină.
180. Atribuţiile speciale ale executorului testamentar cu sezină şi limitele ei. Potrivit art.911
C.civ., testatorul “poate să le dea de drept în posesiune, toată sau parte numai din averea sa
mobilă, pentru un timp care nu va trece peste un an de la moartea sa”. Rezultă că această
prerogativă - numită în literatura de specialitate “sezină” (din fr. saisine) - aparţine executorului
testamentar numai dacă i-a fost conferită expres prin testament, însă fără cerinţa unor formule
sacramentale. Se admite, de exemplu, că executorul împuternicit să plătească legatele mobiliare
sau executorul instituit sub aparenţa unui legatar universal (fără emolument) este executor
testamentar cu sezină.
Întrucât certificatul de executor testamentar trebuie să precizeze “întinderea drepturilor şi
obligaţiilor cu care a fost învestit de către testator” (art.85 din Regulamentul de punere în
aplicare a Legii nr.36/1995), notarul public care îl eliberează trebuie să precizeze calitatea de
sezinar a executorului testamentar, bunurile mobile - toate sau partea - pe care le poate deţine în
această calitate, durata sezinei şi sarcinile pe care este chemat să le îndeplinească.

§3. Încetarea execuţiunii testamentare

181. Cazuri de încetare a execuţiunii testamentare. Misiunea executorului - fie că este sezinar
sau a fost sezinar dar aceasta a încetat anterior, fie că nu a fost sezinar - încetează în următoarele
cazuri:
- dacă dispoziţiile testamentare au fost executate integral;
- prin moartea executorului testamentar (art.917 coroborat cu art.1552 pct.3 C.civ.);
- prin renunţarea executorului mandatul încetează în această materie, fără posibilitatea
angajării răspunderii, numai dacă dovedeşte că executarea în continuare i-ar pricinui lui însuşi o
pagubă însemnată (art.1556 alin.2 C.civ.) sau că, din motive mai presus de voinţa sa, nu mai
poate continua (de exemplu, îmbolnăvire);
- prin revocarea execuţiunii de către instanţă, la cererea succesorilor, pentru motive temeinice
(abuz sau rea-credinţă, incompetenţă sau infidelitate etc.
- prin punerea sub interdicţie a executorului testamentar (art.913 coroborat cu art.1552 pct.3
C.civ.).
182. Obligaţia de a da socoteală. Asemănător mandatarului de drept comun, executorul
testamentar este obligat faţă de succesorii universali să dea socoteală de gestiunea sa şi să le
predea tot ce a luat în primire în virtutea sezinei sau chiar fără drept (de exemplu, creanţe
succesorale încasate). Totodată, el are dreptul să i se înapoieze cheltuielile făcute din patrimoniul

27
propriu în îndeplinirea funcţiilor sale (pentru inventar, cheltuieli de judecată, onorariu plătit
notarului etc.) şi care sunt sarcini ce grevează moştenirea (art.919 C.civ.), precum şi să fie
dezdăunat, potrivit dreptului comun (art.1549 C.civ.), pentru pierderile suferite cu ocazia
îndeplinirii misiunii încredinţate de testator.
183. Răspunderea executorului testamentar. Ca şi mandatarul contractual executorul răspunde
- sub forma daunelor-interese - de orice culpă comisă în legătură cu executarea (neexecutatea)
dispoziţiilor testamentare. Diligenţa cerută se apreciază mai sever (culpa levis in abstracto) dacă
executorul primeşte o remuneraţie, indiferent sub ce formă, decât dacă a lucrat fără plată (culpa
levis in concreto). Răspunderea lui poate fi atenuată de testator, după cum am văzut, prin scutirea
de obligaţia de a da socoteală. În nici un caz, el nu răspunde de pieirea fortuită (dovedită) a
bunurilor pe care le-a deţinut.

CAPITOLUL III
LIMITELE DREPTULUI DE DISPOZIŢIE
ASUPRA MOŞTENIRII

184. Consideraţii introductive. După cum am văzut, legea consacră principiul libertăţii
testamentare, în sensul că orice persoană fizică capabilă poate dispune de patrimoniul său pentru
caz de moarte. Pe de altă parte, succesibilul este liber să accepte moştenirea ce i se cuvine sau să
renunţe la ea. Dar libertatea de a dispune de patrimoniu pentru cauză de moarte, precum şi
libertatea de a moşteni trebuie să fie exercitate în anumite limite stabilite imperativ de lege.
- În primul rând, dreptul de dispoziţie asupra patrimoniului pentru caz de moarte se poate
exercita numai pe calea dispoziţiilor (legatelor) testamentare - acte esenţialmente revocabile - nu
şi pe cale contractuală caracterizată prin irevocabilitate, legea interzicând pactele asupra bunu-
rilor dintr-o succesiune viitoare, nedeschisă, inclusiv actele unilaterale (cu excepţia
testamentelor); astfel, dreptul de opţiune succesorală nu poate fi exercitat sub nici o formă (act
unilateral sau contract) de către prezumtivii moştenitori decât din momentul deschiderii
moştenirii, când devin succesibili.
- În al doilea rând, libertatea dreptului de dispoziţie asupra patrimoniului vizează numai cazul
morţii dispunătorului. Testatorul nu poate stabili soarta bunurilor pentru caz de moarte a
propriilor moştenitori. Aşa-numitele substituţii fideicomisare, prin care s-ar stabili o ordine
succesorală pentru cazul morţii moştenitorului dispunătorului sunt interzise de lege.
- În sfârşit, cea mai importantă limitare a libertăţii testamentare este stabilită de lege prin
instituţia rezervei succesorale; dacă testatorul decedat are, la data deschiderii succesiunii,
moştenitori legali rezervatari, liberalităţile testamentare vor produce efecte numai în limita
cotităţii disponibile a moştenirii, fără a aduce atingere cotei prevăzută de lege în favoarea
moştenitorilor rezervatari. Această limitare vizează, după cum vom vedea, şi liberalităţile făcute
prin acte între vii; donaţiile făcute de de cuius prin care se aduce atingere rezervei succesorale
sunt şi ele reductibile până la limita cotităţii disponibile.

Secţiunea I

Oprirea pactelor asupra unei moşteniri nedeschise, viitoare

185. Reglementare. Noţiune. Codul civil nu reglementează în mod unitar problematica

pactelor asupra unei moşteniri nedeschise. Interzicerea lor rezultă însă clar din două texte
inserate în secţiunea consacrată obiectului convenţiilor şi, respectiv, renunţării la moştenire.
Astfel, potrivit art.965 alin.2 “nu se poate face renunţare; la o succesiune ce nu este deschisă,

28
nu se pot face învoiri asupra unei astfel de succesiuni, chiar de s-ar da consimţământul celui a
cărui succesiune este în chestiune”. Iar potrivit art.702 “nu se poate renunţa la succesiunea unui
om în viaţă, nici nu se pot înstrăina drepturile eventuale ce s-ar putea dobândi asupra
succesiunii”.
Rezultă că prin pact asupra unei moşteniri viitoare, interzis de lege, se înţelege orice contract
sau act unilateral28 prin care se renunţă la o moştenire viitoare, nedeschisă la data încheierii
lui, sau se înstrăinează drepturile eventuale ale uneia dintre părţi din acea moştenire.
Asemenea pacte sunt interzise indiferent că sunt privitoare la moştenirea unei terţe persoane
sau la moştenirea unuia dintre contractanţi şi indiferent dacă renunţarea sau înstrăinarea se face
cu titlu oneros ori cu titlu gratuit. Interdicţia se justifică prin ideea că pactul asupra moştenirii
nedeschise poate trezi dorinţa morţii (votum mortis) celui care va lăsa moştenirea, iar dacă este şi
el parte contractantă se contravine şi principiului revocabilităţii dispoziţiilor pentru cauză de
moarte. În toate cazurile, pactul poate fi deosebit de păgubitor, deoarece dreptul, fiind eventual,
este, în toate cazurile, incert, cel puţin valoric.
186. Condiţii. Pentru ca actul să intre sub incidenţa prohibiţiei legale ca pact asupra unei
moşteniri viitoare el trebuie să aibă ca obiect drepturi asupra unei moşteniri (a), moştenirea în
cauză să nu fie deschisă (b) şi pactul să nu fie permis în mod excepţional de lege (c).
a) Pactul să fie privitor la o moştenire. Dacă nu sunt vizate drepturi succesorale - dreptul de a
moşteni (pacta de succedendo) sau obligaţia de a nu moşteni (pacta de non succedendo) - pactul
este valabil, chiar dacă realizarea (naşterea sau executarea) obligaţiei atârnă de viaţa unei
persoane, constituind o condiţie sau un termen incert, ca modalitate a actului juridic29. În acest
sens, art.825 C.civ. prevede expres posibilitatea stipulării reîntoarcerii convenţionale a bunurilor
donate pentru cazul când donatarul ar muri înainte de donator sau pentru cazul de predeces al
donatarului şi al descendenţilor lui. O asemenea stipulaţie este valabilă, deoarece bunurile reintră
în patrimoniul donatorului în virtutea contractului de donaţie, iar nu cu titlu de moştenire;
contractul nu are ca obiect moştenirea pe care o va lăsa donatarul.
b) Moştenirea să nu fie deschisă. Pentru ca pactul să intre sub incidenţa prohibiţiei legale, el
trebuie să aibă ca obiect o moştenire nedeschisă. După deschiderea moştenirii succesorii pot
dispune liber de drepturile dobândite prin moştenire asupra patrimoniului succesoral sau asupra
bunurilor determinate din moştenire, precum şi de drepturile născute în persoana lor la data
deschiderii moştenirii, cum este şi dreptul de opţiune succesorală, interesând în special dreptul de
a renunţa la moştenire30.
Data deschiderii moştenirii, în raport de care se analizează anterioritatea pactului, se stabileşte
în baza unui criteriu obiectiv; data prevăzută în actul (certificatul) de deces, respectiv data
stabilită de instanţă ca fiind aceea a morţii, în cazul declarării judecătoreşti a morţii31.
c) Pactul să nu fie permis în mod expres (excepţional) de lege. De exemplu, este valabilă
convenţia prin care asociaţii stipulează că societatea civilă va continua cu moştenitorii
asociatului decedat sau - după satisfacerea moştenitorilor - între asociaţii rămaşi în viaţă
(art.1526 C.civ.). Tot astfel, este valabilă împărţeala de ascendent făcută prin donaţie (act între
vii, cu efecte şi post mortem) dacă s-au respectat condiţiile de fond şi de formă prevăzute de lege
(art.794-799 C.civ.). Amintim şi consimţământul succesibilului (rezervatar sau care beneficiază
de raportul donaţiilor) la înstrăinarea făcută (de cel care va lăsa moştenirea) unui succesibil în
28
Noţiunea de pact este o noţiune largă, care desemnează orice act juridic, inclusiv cel unilateral. Vezi
Ph.Malaurie, op.cit., p.278 nr.566. Pactum, -i, în sens de angajament, care poate fi asumat şi unilateral.
29
De exemplu, dacă se stabileşte ca termen contractual data morţii unuia dintre contractanţi, obligaţia
promitentului - denumită promisiune post mortem este valabilă.
30
Se admite unanim că nu numai renunţarea la moştenire - prevăzută expres de lege - dar şi acceptarea
anterioară decesului, reprezintă un pact prohibit.
31
Vezi M.Eliescu, op.cit., p.300. Pactul (donarea unor bunuri) din succesiunea dispărutului va fi
valabilă dacă data morţii stabilită prin hotărârea instanţei va fi anterioară datei încheierii actului. TS,
col.civ., dec.nr.273/1958, în LP nr.12, 1958, p.114 şi urm. cu Notă de A.Ionaşcu; T.reg. Cluj, dec.civ.,
nr.3887/1957, în LP nr.1, 1958, p.102.
29
linie dreaptă cu sarcina unei rente viagere sau cu rezerva uzufructului, consimţământ care
constituie o renunţare anticipată la acţiunea în reducţiune sau la cererea de raport dacă
înstrăinarea ar fi, în realitate, o donaţie (art.845 C.civ.).
În schimb, declaraţia dată de succesibil (legatar sau moştenitor legal) în josul testamentului, în
timpul vieţii testatorului, prin care recunoaşte de bun testamentul, constituie un pact asupra unei
succesiuni viitoare32, nefiind exceptat de la prohibiţia legală.
187. Sancţiunea aplicabilă. Pactul care întruneşte condiţiile arătate este lovit de nulitate
absolută şi, ca atare, poate fi invocată de orice persoană interesată, cum ar fi, de exemplu,
moştenitorii succesibilului care au exercitat dreptul de opţiune succesorală înainte de deschiderea
moştenirii sau care au înstrăinat drepturile succesorale dintr-o moştenire nedeschisă. Reamintim
că este nul şi legatul unui drept eventual dintr-o moştenire nedeschisă, chiar dacă acea moştenire
s-ar deschide înainte de moartea testatorului, dar după data testamentului, dat fiind că actul
constituie un pact asupra unei succesiuni viitoare33.
Se pune întrebarea dacă nulitatea pactului asupra succesiunii viitoare poate sau nu să fie
acoperită prin confirmarea lui după deschiderea moştenirii? Considerăm că, în această materie,
validarea actului prin confirmare sau ratificare nu este posibilă. Dacă partea (părţile) doresc
menţinerea pactului, trebuie să-l refacă după deschiderea moştenirii, în condiţiile prevăzute de
lege.

Secţiunea a II-a

Oprirea substituţiilor fideicomisare

188. Noţiunea de substituţie fideicomisară34. Substituţia fideicomisară este o dispoziţie

prevăzută în actul de liberalitate - testament sau donaţie - prin care dispunătorul obligă pe
beneficiarul liberalităţii (legatar sau donatar), numit instituit sau grevat (fiduciar), să conserve
bunurile primite şi să le transmită, în tot sau în parte, la moartea sa, unei alte persoane, numită
substituit (fideicomisar), desemnată tot de dispunător (art.803 C.civ.). De exemplu, testatorul
lasă legat proprietatea unui imobil lui X (instituit) cu obligaţia de a nu-l înstrăina sau greva şi de
a-l transmite la moartea sa lui Y (substituit), pe care l-a desemnat tot testatorul.
După cum rezultă din textul citat, substituţia fideicomisară presupune două liberalităţi
consecutive, succesive, având acelaşi obiect, dintre care prima este în folosul instituitului şi se
execută în momentul încheierii contractului de donaţie, respectiv la decesul testatorului, după
caz, iar cea de-a doua, în folosul substituitului, şi care se execută, în ambele ipoteze, la moartea
instituitului.
Dar substituţia fideicomisară poate fi nu numai unică (simplă), când dispunătorul stabileşte un
singur substituit, ci şi graduală, care grevează şi pe primul substituit în favoarea unui al doilea
ş.a.m.d., iar dacă substituţia urmează să opereze în folosul descendenţilor la infinit, ea este
veşnică.
189. Elementele caracteristice ale substituţiei fideicomisare. Pentru ca liberalitatea să
reprezinte o substituţie fideicomisară şi, ca atare, să intre sub incidenţa prohibiţiei legale,
urmează să fie avute în vedere trei elemente caracteristice, dintre care în mod special două
contravin ordinii publice; inalienabilitatea obiectului liberalităţii şi stabilirea unei ordini
succesorale în privinţa lui. Aceste elemente justifică sancţiunea prevăzută de lege; bunurile nu
pot fi scoase din circuitul civil prin voinţa omului (principiul liberei circulaţii a bunurilor) şi
nimeni nu poate dispune pentru cazul morţii altei persoane.
32
Apel Buc. I, dec. nr.243/1885 în C.civ. adn., II, p. 74, nr.1.
33
Vezi supra nr.104. Dacă moştenirea a fost deschisă în momentul testării, dreptul succesoral poate
forma obiectul legatului.
34
De la s.f.lat. fiducia, -ae, încredere, bună-credinţă, lucru încredinţat cuiva spre păstrare.
Fideicomissum, -i, s.n., ceea ce s-a încredinţat bunei-credinţe a cuiva.
30
 189.1. Liberalităţi succesive având acelaşi obiect. Pentru ca substituţia să fie fideicomisară
este necesar să existe două (sau mai multe) liberalităţi având acelaşi obiect, în favoarea a două
(mai multe) persoane desemnate de dispunător şi care liberalităţi urmează să fie executate
succesiv; prima la moartea dispunătorului (respectiv, la încheierea contractului de donaţie), iar a
doua la moartea instituitului, respectiv următoarele la moartea substituitului.
Prin urmare, instituitul dobândeşte obiectul liberalităţii de la dispunător, iar substituitul de la
instituit; substituţia fideicomisară presupune două (sau mai multe) transmisiuni succesive cu titlu
gratuit, despărţite una de cealaltă printr-o curgere de timp (tractus temporis).
189.2. Conservarea bunului care formează obiectul legatului. Potrivit legii, substituţia este
fideicomisară dacă instituitul “va fi însărcinat de a conserva şi a remite” bunurile care formează
obiectul liberalităţii - bunuri determinate sau universalitate de bunuri (în cazul legatului) -
persoanei desemnate de dispunător.
Aceasta înseamnă că bunurile în cauză sunt indisponibilizate; nu pot fi înstrăinate şi grevate.
Or, bunurile nu pot fi declarate inalienabile, scoase din circuitul civil prin voinţa omului. Clauza
prin care se interzice înstrăinarea bunului legat sau donat (pactum de non alienando) contravine
principiului liberei circulaţii a bunurilor (art.1310 C.civ.) şi dreptului proprietarului de a dispune
liber şi absolut de bunul său (art. 480 C.civ.), drept garantat, în limitele prevăzute de lege, de
Constituţie (art.44).
În practica judiciară şi literatura de specialitate clauza de inalienabilitate este recunoscută
valabilă numai dacă se justifică temporar printr-un interes serios şi legitim35, de exemplu,
garantarea executării sarcinii care grevează legatul sau până la majoratul legatarului etc. Or,
remiterea obiectului liberalităţii la moartea instituitului către substituit nu reprezintă un interes
legitim, ocrotit de lege; dimpotrivă, este un interes prohibit de lege36.
189.3. Stabilirea de către dispunător a ordinii succesorale pentru cazul morţii gratificatului
(instituitului, respectiv şi a substituitului în cazul substituţiei fideicomisare graduale sau veşnice).
Este de principiu că nimeni nu poate dispune pentru cazul morţii altei persoane (a gratificatului).
Pactele asupra moştenirii altuia, prin care dispunătorul ar stabili o adevărată ordine succesorală
(ordo succesivus) nu pot fi recunoscute valabile.
În schimb, dacă “remiterea” bunului de către cel gratificat (instituit) la o altă persoană este
independentă de devoluţiunea succesorală a patrimoniului său (de exemplu, urmează să se
efectueze la un termen cert sau la realizarea unei condiţii - legat cu termen sau sub condiţie - fără
legătură cu moartea gratificatului) obligaţia este valabilă.
190. Sancţiunea aplicabilă. Potrivit legii, se sancţionează cu nulitatea absolută şi integrală
orice dispoziţie care conţine o substituţie fideicomisară; este nulă atât liberalitatea prevăzută în
favoarea substituitului, cât şi cea făcută instituitului.
Nulitatea care sancţionează substituţia fideicomisară este de ordine publică. La fel ca şi în
cazul pactelor asupra unei moşteniri nedeschise, nulitatea nu poate fi acoperită prin confirmarea,
ratificarea sau executarea voluntară a legatului de către moştenitorii dispunătorului. În schimb, se
poate admite menţinerea uneia dintre liberalităţi, dacă cealaltă a devenit ineficace din cauze
intervenite până în momentul deschiderii moştenirii, de exemplu, predecesul unuia dintre
legatari, revocarea sau nulitatea unuia dintre legate etc. Întrucât validitatea intrinsecă a
dispoziţiilor testamentare trebuie să fie apreciată în raport de data deschiderii moştenirii, dacă
una dintre liberalităţi este, în acest moment, ineficace, nu suntem în prezenţa unei substituiri
fideicomisare şi cealaltă liberalitate poate fi executată, în favoarea instituitului, respectiv a
substituitului, după caz.
Controversată este problema dacă sancţiunea nulităţii absolute este sau nu aplicabilă în cazul
fideicomisului fără obligaţie, a legatului rămăşiţei şi a dublului legat condiţional.

35
Vezi, de exemplu, TS, s.civ., dec.nr.400/1978, În CD, 1978, p.22. Pentru amănunte, Fr.Deak, op.cit.,
p.39-40 nr.13.4 şi lucrările citate.
36
Vezi TS, s.civ., dec.nr.672/1970 şi 1418/1972 cit. supra.
31
 Fideicomisul fără obligaţie este o liberalitate făcută gratificatului fără obligaţia de a conserva
bunurile primite şi a le transmite, la moartea sa, unei alte persoane, desemnată de dispunător. El
îi adresează gratificatului doar o rugăminte, o dorinţă în sensul gratificării acelei persoane, dacă
şi în măsura în care bunurile ce au făcut obiectul liberalităţii vor mai exista în patrimoniul său
succesoral.
Considerăm că o asemenea dispoziţie nu intră sub incidenţa prohibiţiei legale pentru că
gratificatul nu are obligaţia juridică de a conserva bunurile primite şi nici obligaţia de a le lăsa
legat în favoarea persoanei desemnată de dispunător. Putând dispune liber prin acte inter vivos şi
mortis causa, liberalitatea făcută în favoarea sa este valabilă, nefiind afectată de obligaţia morală
de a îndeplini rugămintea dispunătorului.
Legatul rămăşiţei (de eo quod residuo sau de eo quod supererit) este o liberalitate prin care
gratificatul nu este obligat să conserve bunurile primite (fideicomis fără inalienabilitate) - având
dreptul să le înstrăineze cu titlu oneros sau cu titlu gratuit ori cel puţin cu titlu oneros - dar
dispunătorul îi impune obligaţia de a transmite, la moartea sa, persoanei desemnate de el ceea ce
va mai exista în patrimoniul său la data morţii.
Prin urmare, nici în acest caz bunurile care formează obiectul liberalităţi nu sunt scoase din
circuitul civil şi, ca atare, una din condiţiile substituţiei fideicomisare, prevăzute de art.803
C.civ., nu este îndeplinită, motiv pentru care se consideră că nu constituie o substituţie prohibită.
Este adevărat că, în cazul analizat, condiţiile prevăzute de art. 803 C.civ., privite cumulativ,
nu sunt îndeplinite (lipseşte inalienabilitatea). Dar principiul că nimeni nu poate dispune pentru
cazul morţii altei persoane (ca, de altfel, şi principul liberei circulaţii a bunurilor) este un
principiu cu valoare independentă, generală şi deci obligaţia de a lăsa legat rămăşiţa (residuum)
nu poate fi recunoscută valabilă. Iar dacă obligaţia de a lăsa legat rămăşiţa a constituit cauza
(causa remota) a liberalităţii, nici cea făcută instituitului nu poate fi recunoscută valabilă.
Dublul legat condiţional este dispoziţia prin care testatorul face două legate, având acelaşi
obiect, în favoarea a două persoane, dar sub aceeaşi condiţie, care însă este rezolutorie pentru
primul gratificat (instituit) şi suspensivă pentru cel de-al doilea (substituit). De exemplu, casa
testatorului este lăsată legat lui A sub condiţia rezolutorie a morţii acestuia fără a avea copii; sub
aceeaşi condiţie - moartea lui A fără posteritate - dar cu efect suspensiv, casa este lăsată legat şi
lui B.
Formal, datorită efectului retroactiv al condiţiei, nici în acest caz nu sunt îndeplinite condiţiile
substituţiei fideicomisare, mai ales că primul legatar nu are obligaţia de a conserva bunul primit
(soarta actelor de dispoziţie atârnând de realizarea condiţiei), iar al doilea gratificat dobândeşte
bunul direct de la dispunător37.
În realitate însă, dispunătorul hotărăşte soarta bunului pentru cazul morţii altuia, a primului
legatar; chiar dacă această dispoziţie îmbracă forma unei condiţii care operează cu efect
retroactiv, considerăm că nu poate fi recunoscută valabilă. De altfel, dacă condiţia (unică) este
predecesul primului legatar - cu toate că operează retroactiv şi în acest caz - dispoziţia se califică
drept substituţie fideicomisară şi este considerată nulă absolut ca atare.
191. Substituţia vulgară38. Substituţia vulgară este o dispoziţie prevăzută în actul de
liberalitate - de regulă testament - prin care dispunătorul desemnează, pe lângă primul gratificat,
şi un al doilea care să beneficieze de liberalitate ut cazul în care primul nu ar putea sau nu ar voi
să o primească (art.804 C.civ.), liberalitatea devenind ineficace în privinţa lui. De exemplu,
testatorul instituie pe soţia sa ca legatară universală, iar dacă ea moare înaintea lui moştenirea să
revină unui anumit nepot.
Rezultă că şi substituţia vulgară reprezintă o dublă liberalitate având acelaşi obiect, dar - spre
deosebire de substituţia fideicomisară - cele două liberalităţi nu sunt succesive, obiectul
37
Din această cauză el trebuie să fie o persoană existentă (concepută) la data deschiderii moştenirii
dispunătorului (art.808 C.civ.), iar nu a primului gratificat.
38
De la adv. lat. vulgo, adesea (în mod) obişnuit sau s.n. vulgus, -i, mulţime. La romani această
instituţie era des utilizată, de unde şi denumirea.
32
liberalităţii nu este lovit de indisponibilitate şi nu implică stabilirea unei ordini succesorale de
către dispunător pentru cazul morţii primului gratificat. Nici unul dintre elementele caracteristice
substituţiei fideicomisare nu se regăseşte în cazul substituţiei vulgare.
- Astfel, cele două liberalităţi nu sunt succesive (bineînţeles, nici conjunctive), ci alternative;
prima este pură şi simplă, iar cea de-a doua este făcută sub condiţia suspensivă a ineficacităţii
celei dintâi. Prin urmare, dacă prima liberalitate se realizează, dreptul celui de-al doilea gratificat
nu se mai naşte din cauza neîndeplinirii condiţiei suspensive; dimpotrivă, dacă prima liberalitate
este ineficace (din cauze care nu afectează validitatea celeilalte), prin efectul realizării condiţiei
suspensive se va naşte dreptul celui de-al doilea gratificat, dobândit direct de la dispunător.
- Indiferent care dintre gratificaţi beneficiază de liberalitate, obiectul ei nu este scos din
circuitul civil. Cel care beneficiază de liberalitate dispune liber de obiectul ei.
- Întrucât dreptul substituitului se naşte, ca şi dreptul primului gratificat, la data deschiderii
moştenirii dispunătorului39, iar nu după moartea (eventuală) a primului gratificat, dispoziţia nu
reprezintă stabilirea unei ordini succesorale (ordo succesivus).
Rezultă că substituţia vulgară este o simplă măsură de prevedere luată de autorul liberalităţii
pentru ipoteza ineficacităţii primului legat şi nu contravine principiilor care guvernează materia
actelor liberale. Numai pentru a evita orice confuzie, legea a prevăzut expres validitatea ei.
192. Dubla liberalitate în uzufruct şi nuda proprietate. O altă liberalitate dublă, având acelaşi
obiect (derivat), permisă de lege (art.805 C.civ.), este dispoziţia prin care uzufructul unui bun
sau, în cazul testamentului, chiar şi a unui patrimoniu ori fracţiuni de patrimoniu este lăsat unei
persoane, iar nuda proprietate alteia.
O asemenea dublă liberalitate nu constituie nici ea o substituţie fideicomisară.

39
Astfel fiind, ambii gratificaţi trebuie să aibă, în acel moment, capacitatea de a primi liberalitatea
(art.808 C.civ.).
33