Condițiile de validitate ale actului juridic civil

Noțiune și clasificare

Condițiile de validitate ale actului juridic desemnează acele elemente

prevăzute de lege sau stabilite de părți care intră în structura acestuia, pentru
încheierea sa valabilă.
Condițiile actului juridic se pot clasifica în funcție de mai multe criterii.
1. În funcție de aspectul la care se referă, se pot distinge condiții de fond
(intrinseci) și condiții de formă (extrinseci).
Condițiile de fond privesc conținutul actului juridic, în timp ce condițiile de
formă se referă la modalitatea de exteriorizare a voinței părților, adică forma pe care
o ia conținutul actului juridic.
2. În funcție de obligativitatea lor, condițiile actului juridic pot fi esențiale și
neesențiale.
Condițiile esențiale sunt obligatorii, îndeplinirea lor condiționând însăși
validitatea actului juridic respectiv. În schimb, condițiile neesențiale pot fi prezente
sau pot lipsi din structura actului, fără consecințe în ceea ce privește validitatea
acestuia.
3. În funcție de sancțiunea ce intervine în ipoteza nerespectării lor, condițiile
actului juridic se divid în condiții de validitate și condiții de eficacitate.
Condițiile de validitate sunt acelea a căror nerespectare se sancționează cu
nulitatea actului, în timp ce nerespectarea condițiilor de eficacitate atrage alte
sancțiuni, ce privesc doar eficacitatea acestuia, iar nu validitatea sa.
Potrivit legii (art. 1179 alin. 1 C. civ.), condițiile esențiale și generale pentru
validitatea oricărui act juridic sunt:
a. capacitatea de a contracta;
b. consimțământul părților;
c. un obiect determinat și licit;
d. o cauză licită și morală.
În sensul prevederilor art. 1179 alin. 2 C. civ., în afara celor patru condiții de
validitate menționate, în cazul actelor juridice solemne și forma reprezintă o
condiție esențială pentru încheierea valabilă a acestora.

Consimțământul părților

Noțiune

Consimțământul este de condiție generală și esențială, de fond, prevăzută de

lege pentru validitatea actelor juridice.
 Consimțământul poate fi definit ca reprezentând decizia unei persoane de a
încheia actul juridic, exteriorizată, adică manifestată în exterior.
Totodată, noțiunea de consimțământ este folosită și într-un alt sens. Astfel,
în cazul actelor juridice bilaterale și multilaterale, acesta desemnează și acordul de
voințe al părților contractante, și nu numai manifestarea unilaterală de voință a uneia
dintre părți.
În ceea ce privește forma de exteriorizare a deciziei de a încheia un act
juridic, de principiu părțile sunt libere să o aleagă, cu excepția cazurilor în care legea
impune o anumită formă pentru manifestarea de voință, cum ar fi cazul actelor
juridice solemne.
De principiu, potrivit art. 1240 alin. 1 și 2 C. civ., manifestarea de voință se
poate exterioriza în trei modalități:
- verbal;
- în scris;
- prin gesturi sau acțiuni, adică „printr-un comportament care, potrivit legii,
convenției părților, practicilor statornicite între acestea sau uzanțelor, nu lasă nicio
îndoială asupra intenției de a produce efectele juridice corespunzătoare“ (exemple:
chemarea unui taxi, începerea executării unui mandat etc.).
În legătură cu exteriorizarea manifestării de voință, se pune problema valorii
juridice a tăcerii. De principiu, tăcerea nu poate valora consimțământ.
Cu toate acestea, există o serie de excepții, respectiv situații în care tăcerea
valorează consimțământ, astfel:
- în ipoteza existenței unor dispoziții legale exprese în acest sens – spre exemplu,
art. 1810 alin. 1 C. civ. reglementează tacita relocațiune, astfel: „Dacă, după
împlinirea termenului, locatarul continuă să dețină bunul și să își îndeplinească
obligațiile fără vreo împotrivire din partea locatorului, se consideră încheiată o nouă
locațiune, în condițiile celei vechi, inclusiv în privința garanțiilor“.
- atunci când părțile atribuie tăcerii semnificația juridică de consimțământ – de
exemplu, în cazul în care în contractul încheiat părțile stabilesc modalitatea de
reînnoire ori de încetare a acestuia;
- când tăcerea valorează consimțământ potrivit practicilor dintre părți,
obiceiului sau uzanțelor profesionale – spre exemplu, existența între părți a unor
relații de afaceri anterioare concretizate în încheierea în repetate rânduri a unor
contracte de aceeași natură, fără a fi vorba despre o acceptare exprimată formal.

Corelația dintre consimțământ și voința juridică

Pornind chiar de la definiția actului juridic, pentru încheierea acestuia este

absolut necesară existența și manifestarea unei voințe juridice.
Din punct de vedere juridic, voința este un fenomen complex, fiind
formată din două elemente, respectiv consimțământul și cauza. Prin urmare,
corelația dintre voința juridică și consimțământ este una de tipul între-parte, în
sensul că voința alcătuiește întregul, iar consimțământul reprezintă doar o parte a
acestuia.
Codul civil consacră două principii ce guvernează voința juridică, respectiv:
1. principiul libertății de voință (denumit și principiul libertății actelor juridice
civile ori principiul autonomiei de voință);
2. principiul voinței reale (denumit și principiul voinței interne).

1. Principiul libertății de voință este reglementat expres de dispozițiile art. 1169 C.

civ., potrivit cărora „Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine
conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele
moravuri.“
Ca atare, în limitele legii și ale bunelor moravuri, părțile sunt libere să încheie
orice acte juridice, să stabilească conținutul acestora, așa cum doresc, precum și să
modifice sau să pună capăt actului juridic pe care l-au încheiat.
2. Principiul voinței reale
Din punct de vedere juridic, voința cuprinde două elemente, respectiv voința
internă (reală) și voința exteriorizată (declarată). Ca atare, pentru a produce efecte
juridice, voința internă trebuie exteriorizată, adică trebuie manifestată în exterior. De
regulă, există concordanță între voința internă și cea exteriorizată, deoarece acestea
compun, practic, o singură voință. Cu toate acestea, pot exista și situații în care să nu
se înregistreze o astfel de concordanță, motiv pentru care trebuie să se determine
elementul căruia să i se acorde prioritate.
Din această perspectivă, Codul civil a consacrat principiul voinței interne,
existând mai multe argumente de text în acest sens. Astfel, spre exemplu, potrivit art.
1266 alin. 1 C. civ., „Contractele se interpretează după voința concordantă a părților,
iar nu după sensul literal al termenilor“.

Cerințele de validitate ale consimțământului

Cerințele de validitate ale consimțământului sunt prevăzute de art. 1204 C. civ.,

care dispune:„ Consimțământul părților trebuie să fie serios, liber și exprimat în
cunoștință de cauză.“
Prin urmare, pentru a fi valabil, consimțământul trebuie să îndeplinească,
cumulativ, următoarele cerințe:
1. să fie exprimat în cunoștință de cauză, adică să provină de la o persoană care
are discernământ;
2. să fie serios, adică să fie exprimat cu intenția de a produce efecte juridice;
3. să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de consimțământ.
1. Consimțământul trebuie să fie exprimat în cunoștință de cauză, respectiv să
provină de la o persoană care are discernământ.
Actul juridic reprezintă o manifestare de voință și deci subiectele de drept
trebuie să aibă puterea de a discerne și de a aprecia consecințele juridice generate de
această manifestare de voință.
În legătură cu aceasta, discernământul reprezintă o stare de fapt care se
traduce prin aptitudinea psihică a persoanei de a acționa critic și predictiv în legătură
cu consecințele juridice care decurg din exercitarea drepturilor și obligațiilor sale
civile, respectiv din încheierea actelor juridice civile.
Din această perspectivă, persoanele fizice cu capacitate deplină de exercițiu
sunt prezumate că au discernământ. Cu toate acestea, în raport și de prevederile
art. 1205 alin. 1 C. civ., pot exista cazuri în care aceste persoane sunt lipsite
temporar de discernământ, deoarece la momentul încheierii unui anumit contract,
se află într-o stare care le pune în neputință de a-și da seama de urmările faptei sale
(spre exemplu – ca urmare a unei stări de beție, hipnoză etc.).
În schimb, persoanele lipsite de capacitate de exercițiu sunt considerate că
nu au discernământ, fie datorită vârstei (minorii până la vârsta de 14 ani), fie a stării
de sănătate mintală (persoanele puse sub interdicție). În ceea ce privește minorii
între 14 și 18 ani, care au capacitate de exercițiu restrânsă, discernământul lor este
în formare.
Cu referire la persoanele juridice, reprezentanți lor legali sunt întotdeauna
persoane fizice cu capacitate deplină de exercițiu, prezumate așadar că au
discernământ.
Potrivit art. 1205 alin. 1 C. civ., lipsa discernământului la încheierea unui act
juridic este sancționată cu nulitatea relativă a acestuia.

2. Consimțământul trebuie să fie serios, adică să fie exprimat cu intenția de a

produce efecte juridice.
Aceasta înseamnă că autorul manifestării de voință trebuie să aibă intenția de a
se angaja din punct de vedere juridic ca urmare a exprimării consimțământului.
Această condiție nu este îndeplinită de principiu în următoarele cazuri:
- manifestarea de voință a fost făcută în glumă, de politețe, din prietenie etc.;
- obligația a fost contractată sub o condiție pur potestativă, a cărui realizare depinde
exclusiv de voința celui care se obligă – în acest sens, art. 1403 C. civ. dispune:
„Obligația contractată sub o condiție suspensivă ce depinde exclusiv de voința
debitorului nu produce niciun efect“;
- manifestarea de voință este prea vagă, ori s-a făcut cu o rezervă mentală cunoscută
de cealaltă parte.

3. Consimțământul trebuie să fie liber, adică să nu fie alterat de vreun viciu de

consimțământ.
 Actul juridic reprezintă o manifestare de voință conștientă și liberă, motiv
pentru care aceleași caractere trebuie să se regăsească și în ceea ce privește
consimțământul.
Prin urmare, consimțământul de a încheia actul juridic nu este conștient și liber
în măsura în care este alterat de anumite împrejurări denumite vicii de
consimțământ.
Potrivit art. 1206 alin. 1 și 2 C. civ., viciile de consimțământ sunt eroarea,
dolul, violența și leziunea.