Raportul juridic civil

Noțiune și caractere juridice

De principiu, raportul juridic este o relație socială, reglementată și sancționată

de o normă juridică. Ca atare, putem defini raportul juridic civil ca fiind raportul
social, patrimonial ori nepatrimonial, reglementat de norma juridică civilă.
În legătură cu raportul juridic civil, se face deosebirea între raporturi
juridice abstracte și raporturi juridice concrete.
Raportul juridic abstract reprezintă un anumit tip, tipar de raport social,
premisa existenței sale reprezentând-o reglementarea de către lege. Astfel, legea nu
poate reglementa relațiile sociale ținând cont de elementele concrete și variabile ale
fiecărui caz în parte, ci doar cu luarea în considerare a elementelor comune și
generale ce caracterizează fiecare categorie de raporturi.
Raportul juridic concret ia naștere ca urmare a săvârșirii unei fapte juridice,
ceea ce determină aplicabilitatea concretă, la acea situație juridică, a reglementării
legale edictate pentru un anumit raport juridic abstract. Faptele juridice reprezintă
izvoare ale raporturilor juridice concrete, ele constituind împrejurări de care legea
civilă leagă nașterea raporturilor juridice concrete.
În consecință, raportul juridic concret reprezintă o particularizare a
raportului juridic abstract.
În ceea ce privește caracterele juridice ale raportului juridic civil, este
unanim admis în literatura de specialitate că acesta prezintă următoarele caractere:
a. este un raport social;
b. este un raport volițional;
c. este un raport juridic caracterizat prin egalitatea juridică a părților.

a. Raportul juridic civil este un raport social

Acesta este în primul rând un raport care se stabilește între oameni, în
societate. Cu toate acestea, numai raporturile sociale reglementate și sancționate de
norme juridice reprezintă raporturi juridice, susceptibile să producă efecte juridice.
Din acest punct de vedere, subliniem că dreptul reglementează conduita
oamenilor, inclusiv în ipotezele în care acțiunea umană are legătură cu bunurile.
Astfel, chiar și în cazul în care conduita oamenilor se exercită în legătură cu
bunurile, raporturile juridice civile sunt în egală măsură raporturi sociale, deoarece
sunt stabilite tot între oameni, ca subiecte individuale ori colective de drept.
Spre exemplu raporturile de proprietate, ca raporturi juridice civile, sunt
raporturi sociale. Așadar, chiar dacă în cadrul unui astfel de raport conduita
proprietarului vizează bunul ce alcătuiește obiectul dreptului său de proprietate,
raportul juridic civil se stabilește de fapt între titularul dreptului de proprietate și
toate celelalte persoane, cărora le incumbă o obligație generală și negativă de a nu
face nimic de natură a împiedica proprietarul în exercitarea dreptului său.

b. Raportul juridic civil este un raport volițional

Acesta reprezintă un raport volițional din două puncte de vedere.
Sub un prim aspect, raportul juridic exprimă voința legiuitorului, a
autorităților statului, care au adoptat normele juridice ce îl reglementează.
Totodată, majoritatea raporturilor juridice civile izvorăsc din acte
juridice, care sunt manifestări de voință ale părților în scopul de a produce efecte
juridice. Ca atare, majoritatea raporturilor juridice civile exprimă și voința
subiectivă a părților care dau naștere acestor raporturi ca urmare a încheierii unor
acte juridice.

c. Raportul juridic civil este caracterizat prin egalitatea juridică a părților

Egalitatea juridică a părților este o caracteristică esențială a raportului
juridic civil, care îl deosebește de raporturile juridice ale altor ramuri de drept.
Ca atare, în cadrul raporturilor juridice de drept civil, niciuna dintre părți nu
este subordonată celeilalte, neputând să impună, de principiu, prin voința sa
unilaterală, încheierea raportului juridic respectiv ori conținutul acestuia.

Structura raportului juridic civil

Orice raport juridic trebuie să cuprindă în structura sa următoarele trei

elemente constitutive:
a. părțile sau subiectele, respectiv persoanele fizice ori juridice între care se
stabilește raportul juridic respectiv, în calitatea lor de titulare de drepturi și obligații;
b. conținutul, adică drepturile subiective și obligațiile corelative ce incumbă
părților;
c. obiectul, care este alcătuit din însăși conduita părților, adică acțiunile ori
inacțiunile la care au dreptul ori sunt obligate părțile.

Aspecte generale privind subiectele raportului juridic civil

Părțile raportului juridic sunt persoanele fizice ori persoanele juridice.

Persoana fizică este omul privit individual, în calitatea sa de titular de
drepturi și obligații, participant la raporturi juridice civile.
Persoana juridică este un grup, un colectiv de oameni care poate să devină,
în nume propriu, titular de drepturi și de obligații civile. Pentru ca o entitate să poată
deveni, potrivit legii, persoană juridică, aceasta trebuie să îndeplinească, cumulativ,
următoarele condiții:
a. să aibă o organizare de sine stătătoare;
b. să aibă un patrimoniu propriu, distinct de patrimoniile persoanelor ce o
compun (independența patrimonială);
c. să aibă un scop determinat.
Așa cum am menționat, persoanele fizice și juridice sunt părți în raporturi
juridice deoarece sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce constituie conținutul
acestor raporturi. Din această perspectivă, titularul drepturilor ce formează
conținutul unui raport juridic civil este denumit subiect activ, în timp ce timp ce
persoana care își asumă obligațiile corelative se numește subiect pasiv. Există și
situații, cum ar fi în cazul raporturilor juridice civile ce au ca izvor contracte
sinalagmatice, în care fiecare dintre părți este, în același timp, subiect activ și
subiect pasiv (spre exemplu, în cazul unui raport juridic izvorât dintr-un contract de
vânzare-cumpărare). Totodată, în cazul raporturilor juridice obligaționale, subiectul
activ este denumit și creditor, iar subiectul pasiv – debitor.

Determinarea subiectelor raportului juridic civil

Determinarea subiectelor raportului juridic civil semnifică

individualizarea acestora, cunoașterea lor, de la nașterea acestui raport.
De principiu, subiectul activ, ori titularul drepturilor subiective în cadrul
raportului juridic civil este determinat încă de la început, adică de la momentul
nașterii ori creării sale. În ceea ce privește determinarea subiectului pasiv,
respectiv a persoanei care își asumă obligații în cadrul raportului juridic, trebuie
făcută o distincție între raporturile juridice ce au în conținut drepturi absolute
și raporturi juridice ce au în conținut drepturi relative.
Astfel, în cazul raporturilor juridice ce au în conținut drepturi absolute,
cum ar fi, de exemplu, dreptul de proprietate, la momentul nașterii raportului
juridic, doar subiectul activ este determinat, deoarece subiectul pasiv este format
din toate celelalte persoane, cărora le incumbă obligația de a nu face nimic care ar
putea împiedica subiectul activ – titularul dreptului absolut în exercitarea dreptului
său. Ca atare, în aceste situații subiectul activ este nedeterminat.
În schimb, în situația raporturilor juridice ce au în conținutul lor drepturi
relative, atât subiectul activ cât și subiectul pasiv sunt determinate la momentul
nașterii acestora.

Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil

De principiu, în majoritatea cazurilor, raportul juridic civil se stabilește între

două persoane, respectiv subiectul activ, titularul drepturilor subiective, și persoana
obligată, adică subiectul pasiv.
 Cu toate acestea, există și situații în care raporturile juridice civile se stabilesc
între mai multe persoane, adică fie mai multe persoane au calitatea de subiect activ,
fie există mai multe subiecte pasive. Astfel de raporturi juridice se caracterizează
prin pluralitatea de subiecte, fie activă, fie pasivă, fie mixtă.
Raporturile juridice civile cu pluralitate de subiecte se analizează în mod
diferit, în funcție de drepturile subiective ce le alcătuiesc conținutul.
Astfel, în cazul raporturilor juridice ce au în conținut un drept absolut
(cum ar fi, spre exemplu, dreptul de proprietate), există în toate cazurile o
pluralitate pasivă, deoarece subiectul pasiv este nedeterminat, fiind reprezentat de
toate celelalte persoane, cu excepția titularului dreptului absolut, cărora le incumbă
obligația de a nu împiedica subiectul activ în exercitarea dreptului său. Și
pluralitatea activă este posibilă în ipoteza acestor raporturi juridice, cum ar fi, spre
exemplu, în cazul proprietății comune (pe cote-părți ori în devălmășie) sau al
coautoratului, cu referire la raporturile juridice ce au în conținutul lor drepturi
nepatrimoniale din domeniul creației intelectuale.
Cu referire la raporturile juridice ce au în conținut un drept relativ,
pluralitatea poate fi atât activă (mai multe subiecte active ori titulari ai dreptului
subiectiv), pasivă (mai multe subiecte pasive ori persoane obligate) dar și mixtă,
adică mai multe subiecte active și mai multe subiecte pasive, simultan.
În ipoteza pluralității de subiecte, de principiu drepturile și obligațiile se
împart între subiectele active și pasive. Această regulă, consacrată expres de
prevederile art. 1422 și 1424 C. civ., este denumită și divizibilitatea obligațiilor,
ori obligația divizibilă. Ca atare, în cazul pluralității active, divizibilitatea
obligației presupune că fiecare dintre creditori poate pretinde debitorului
comun doar partea sa din creanță. În schimb, în ipoteza pluralității pasive,
divizibilitatea înseamnă că, deși toți debitorii sunt obligați față de creditor la
aceeași prestație, fiecare dintre aceștia este ținut să execute numai partea sa din
datoria comună.
Astfel cum reiese din dispozițiile art. 1424 C. civ., obligațiile cu pluralitate
de subiecte sunt divizibile de drept, în virtutea legii, motiv pentru care
divizibilitatea nu trebuie să fie expres prevăzută. Mai mult decât atât, potrivit art.
1423 C. civ., legea instituie prezumția de egalitate între debitori ori creditori în
cazul obligațiilor divizibile, în măsura în care nu s-a convenit altfel ori legea nu
conține alte dispoziții în acest sens. Ca atare, în lipsa unor dispoziții legale ori
contractuale contrare, debitorii unei obligații divizibile sunt obligați să execute față
de creditor părți egale din datoria comună, iar creditorii pot cere debitorului comun
să execute părți egale din creanță.
Regula divizibilității obligațiilor cunoaște și excepții, respectiv situații în
care obligațiile cu pluralitate de subiecte nu sunt divizibile.
 O astfel de excepție o reprezintă solidaritatea (obligația solidară) care, la
rândul său, poate fi activă sau pasivă.
Solidaritatea activă înseamnă că fiecare creditor poate cere debitorului
comun plata întregii creanțe datorate. În măsura în care debitorul plătește întreaga
datorie oricăruia dintre creditorii solidari, acesta va fi liberat de datorie față de toți
ceilalți creditori (art. 1434 C. civ.).
Solidaritatea pasivă înseamnă că toți debitorii solidari sunt obligați la
executarea aceleiași prestații, astfel încât creditorul are posibilitatea de a cere
oricăruia dintre ei executarea întregii obligații (art. 1447 alin. 1 C. civ.). Cu toate
acestea, codebitorul care a făcut plata întregii datorii are dreptul să ceară celorlalți să
îi plătească partea ce le revine din aceasta, cu mențiunea că între codebitori, datoria
devine divizibilă, astfel încât fiecare va suporta numai partea ce îi revine (art. 1456
alin. 1 C. civ).
O altă excepție de la regula divizibilității obligațiilor o reprezintă
indivizibilitatea (obligația indivizibilă). Astfel, potrivit art. 1424 alin. 1 teza a II-a
C. civ., indivizibilitatea înseamnă că obligația nu se va împărți nici între debitori, în
cazul pluralității pasive și nici între creditori, în cazul pluralității active. Aceasta
poate rezulta din convenția părților ori din natura bunului ce face obiectul obligației,
în sensul că acesta nu poate fi divizat material ori intelectual. Ca urmare, în ipoteza
indivizibilității active, fiecare creditor poate cere executarea întregii obligații,
iar în cazul indivizibilității pasive, fiecare dintre debitori poate fi obligat la
plata întregii datorii (art. 1425 alin. 2 C. civ.).

Schimbarea subiectelor raportului juridic civil

Problema schimbării subiectelor raportului juridic civil se pune diferit, în

funcție de drepturile subiective care alcătuiesc conținutul acestor raporturi.
În primul rând, în ceea ce privește raporturile juridice ce au în conținutul
lor drepturi nepatrimoniale, nu se poate pune o astfel de problemă, deoarece
drepturile nepatrimoniale sunt inalienabile și, sub aspectul subiectului pasiv, acesta
este nedeterminat, fiind reprezentat de toate celelalte persoane, cu excepția
titularului dreptului.
În cazul raporturilor juridice ce au în conținutul lor drepturi reale, cum
ar fi dreptul de proprietate, acestea se stabilesc între subiectul activ determinat –
titularul dreptului și toate celelalte persoane (subiect pasiv nedeterminat), obligate
de a nu stânjeni titularul în exercitarea dreptului său. Ca atare, schimbarea
subiectelor în cadrul acestor raporturi poate viza numai subiectul activ,
realizându-se prin transmiterea bunului ce face obiectul dreptului real către o altă
persoană.
 În schimb, în cazul raporturilor juridice ce au în conținut drepturi de
creanță, și care se stabilesc între subiectul activ determinat sau creditor și subiectul
pasiv determinat sau debitor, schimbarea subiectelor poate interveni atât în ceea
ce privește subiectul activ, cât și subiectul pasiv. Astfel, spre exemplu, subiectul
activ se poate schimba prin cesiune de creanță (art. 1566 și urm. C. civ.), iar
subiectul pasiv, prin preluarea datoriei de către o altă persoană, cu consimțământul
creditorului (1599-1608 C. civ.). Mai mult decât atât, legea reglementează și o
formă de schimbare aplicabilă ambelor subiecte ale raportului juridic, și anume
cesiunea contractului (art. 1315 și urm. C. civ.).