UNIVERSITATEA „DIMITRIE CANTEMIR” BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE CLUJ-NAPOCA

Referat
RAPORTUL JURIDIC CIVIL

HOROBA ANA-MARIA
CONTABILITATE ȘI INFORMATICĂ DE GESTIUNE, AN I
CLUJ-NAPOCA
 Dreptul civil este o ramură a dreptului privat care reglementează raporturile patrimoniale
și personal-nepatrimoniale stabilite între persoanele fizice și juridice aflate pe poziții de egalitate
juridică, precum și condiția juridică a persoanelor fizice și persoanelor juridice în calitatea lor de
subiecte ale raporturilor juridice civile.
Rezultă că obiectul dreptului civil îl constituie relațiile sociale reglementate de norme de
drept civil, individualizate prin caracterul specific raporturilor juridice civile.
Plecând de la definiția raportului juridic, în general, ca fiind o relație socială reglementată
de norma juridică, raportul juridic civil poate fi definit ca fiind relația socială, patrimonială sau
personală nepatrimonială, reglementată de norma de drept civil.
În legătură cu această definiție câteva precizări sunt utile.
Raportul juridic civil, ca orice raport juridic, nu este decât o relație socială, și anume
o relație socială cu caracter patrimonial (economic) sau personal nepatrimonial (neeconomic).
Pentru a fi raport juridic civil, relația socială trebuie să fie reglementată de o normă
juridică de drept civil. Cu alte cuvinte, relația socială devine raport juridic civil, pătrunde în
ordinea de drept, numai în măsura în care a făcut obiectul de preocupare al legiuitorului, sub
forma edictării unei norme juridice civile, care s-o reglementeze. Deci, dacă orice raport juridic
este o relație socială, nu orice relație socială este un raport juridic. Sunt relații precum cele de
prietenie care nu constituie obiect de reglementare pentru drept, în general, și, deci, nici pentru
dreptul civil. Asemenea relații rămân de domeniul moralei etc. Trăsătura distinctivă, deosebitoare
a unui raport juridic față de o relație socială care nu este reglementată de norma juridică
(aparținând moralei, de
exemplu) constă în aceea că, în caz de nevoie, realizarea unui asemenea raport juridic este asigurată 
prin forța de constrângere a statului.
Intră în sfera raporturilor juridice civile, relațiile juridice patrimoniale și relațiile
personale nepatrimoniale dacă sunt reglementate de norme de drept civil (de exemplu un raport
rezultat dintr-un contract de vânzare-cumpărare sau din încălcarea dreptului de proprietate).
Caracterele raportului juridic civil
a) Raportul juridic este un raport social
Prin caracterul social al raportului juridic civil se înțelege faptul că el este un
raport interuman. Acesta este un caracter al oricărui raport juridic, în general.Prin urmare, fiecar
e raport juridic civil și toate raporturile juridice civile au acest caracter.

2
 Specific raportului juridic civil, din acest punct de vedere, este faptul că el se
leagă fie între oameni priviți în mod individual, în calitatea lor de persone fizice,
fie între oameni, priviți în cadrul unor colective, în calitatea lor de persoane juridice.

b) Raportul juridic are caracter volițional

Prin caracterul volițional al raportului juridic se înțelege faptul că el este reglementat de

norma juridică, normă care exprimă voința tuturor cetățenilor unei țări. Ceea ce împrumută
caracter volițional raportului juridic civil este tocmai norma juridică care exprimă voința tuturor
cetățenilor, ridicată la rang de lege.
Plecând de la faptul că raportul juridic civil este o relație socială reglementată de norma
juridică, iar norma juridică însemnând voința, ridicată la rang de lege, caracterul volițional al
acestui raport este evident. Dacă acest aspect, care evidențiază caracterul volițional al raportului
juridic civil, este prezent în cazul oricărui raport juridic civil, se cuvine a se sublinia că există
raporturi juridice al căror caracter volițional este pus în evidență de încă un aspect. Este vorba de
acele raporturi juridice civile care se nasc din actele juridice civile (spre exemplu, contracte). În
aceste cazuri, acest aspect se concretizează în manifestarea de voință a părților, în sensul creării
raportului juridic, îl dublează pe primul, și anume caracterul volițional al raportului juridic civil,
astfle că se poate vorbi de un caracter dublu volițional. În astfel de situații, caracterul dublu
volițional al raportului juridic civil este dat, pe de o parte, de voința statului, exprimată în
normele juridice civile, și, pe de o altă parte, de voința părților, care au voit să dea naștere
raportului juridic tocmai încheind actul juridic. Al doilea aspect al caracterului volitional
lipsește în cazul raporturilor juridice civile izvorâte din fapte juridice în înțeles restrâns
(evenimente și acțiuni săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice, efecte care se produc
totuși pentru că legea leagă de ele asemenea efecte). Dacă acest al doilea aspect lipsește, în cazul
la care ne-am referit, în ceea ce privește nașterea raportului, el poate fi prezent în ceea ce privește
stingerea lui, atunci când executarea obligațiilor este voluntară, nu silită.
Spre exemplu, dintr-un fapt ilicit cauzator de prejudicii se naște raportul de
responsabilitate civilă delictuală, în temeiul legii (art. 998 Cod civil), raport în al cărui conținut
intră obligația de reparare a prejudiciului. Deși autorul faptului ilicit n-a voit nașterea raportului
juridic, el se naște totuși prin voința legii. Autorul faptului ilicit poate, însă să stingă acel raport
prin executarea de bună-voie (voluntară) a obligației de a repara prejudiciul cauzat. Caracterul

3
dublu volițional este prezent, în acest caz, numai în ceea ce privește stingerea raportului juridic
civil, iar nu și în ceea ce privește nașterea.
După cum se arată în literatura de specialitate, posibilitatea părților de a înlătura normele
juridice supletive (care formează majoritatea normelor de drept civil), reprezintă un caracter
deosebit al raporturilor juridice civile, întrucât, existând această posibilitate, părțile le pot înlocui,
în limita normelor imperative, cu clauze stabilite prin voința lor.

c) Raportul juridic civil se caracterizează prin poziția de egalitate juridică a subiectelor

sale.
Metoda specifică de reglementare a dreptului civil este cea a egalității juridice a părților.
Prin condiția părților raportului juridic civil de a fi subiecte egale în drepturi se înțelege că
aceste părți se află, una față de alta, pe picior de egalitate juridică, nefiind subordonate una față
de cealaltă. Astfel, o persoană nu poate obliga pe o alta să încheie un contract de vânzare-
cumpărare, spre exemplu, după cum nu poate nici să impună, în mod unilateral și obligatoriu,
condițiile în care urmează să se încheie un asemenea contract. Pentru nașterea raportului juridic
civil care să aibă ca izvor un asemenea contract este nevoie de acordul de voință al părților.
Două precizări se cer a fi făcute în legătură cu această trăsătură caracteristică a raportului
juridic civil.
În primul rând, trebuie menționat că poziția de egalitate juridică a părților raportului civil
nu trebuie confundată cu principiul egalității în drepturi, ca principiu fundamental al dreptului
român, deoarece acest principiu este valabil, în aceeași măsură, pentru fiecare și pentru toate
ramurile dreptului român. Când vorbim de principiul egalității în drepturi, ca principiu
fundamental al dreptului, avem în vedere egalitatea în fața legii pentru toți (legea este egală
pentru toți cetățenii, fără privilegii și fără discriminări - art. 16 din Constituție). Dimpotrivă, când
vorbim de egalitate juridică a părților raportului juridic civil, avem în vedere egalitatea unei părți
față de cealaltă parte (iar nu față de lege). Dacă toate persoanele fizice sunt egale în fața legii, ele
nu sunt în toate raporturile juridice egale una față de cealaltă. De exemplu, toți cetățenii sunt egali
în fața normelor de drept administrativ (legi administrative), dar ei nu sunt în poziție de egalitate
juridică, ci în poziție de subordonare, față de organele administrației de stat cu care intră în
raporturi de drept administrativ.

4
 A doua precizare este în sensul ca egalitatea în drepturi (poziția de egalitate juridică) a
subiectelor raportului juridic civil nu trebuie înțeleasă în sensul că părțile ar avea același număr
de drepturi, sau că ar fi egale din punct de vedere economic (în sensul că ar avea patrimonii
egale).
Din contră, într-un contract de donație, spre exemplu, cu toate că donatorul are numai
obligații iar donatarul numai drepturi, ei se află într-o poziție de egalitate juridică, în sensul că
donatorul nu poate impune donatarului, și nici donatarul donatorului, să se afle legați judicește
prin contractul de donație, decât dacă consimt ambii la încheierea contractului.
Tot astfel, chiar dacă două subiecte de drept civil sunt inegale din punct de vedere
patimonial, în sensul că un subiect are un patrimoniu mai întins decât celălalt, ele se află în
poziție de egalitate juridică. De exemplu, deși nu există egalitate de patrimonii între o
întreprindere comercială de stat și o persoană fizică, acestea se află pe poziție de egalitate juridică
în cadrul unui contract de vânzare-cumpărare pe care îl încheie, întrucât nici intreprinderea și nici
persoana fizică nu pot impune, pe cale unilaterală, intrarea într-un astfel de raport juridic.

Persoanele juridice, deși au o capacitate de folosință inegală, în sensul specializării ei, ele
se află tot pe poziție de egalitate juridică în cadrul raporturilor de drept civil.
Structura raportului juridic civil
Privit din punctul de vedere al structurii sale, raportul juridic civil este alcătuit din trei
elemente constitutive:
a) subiectele sau părțile între care se leagă raportul juridic civil. Sunt subiecte ale
raporturilor juridice civile persoanele fizice și persoanele juridice.
Prin subiect al raportului juridic înțelegem capacitatea de a fi titular de drepturi și
obligații. Subiectele raportului juridic civil ocupă două poziții distincte:
-subiectul activ, acela care dobândește drepturi;-denumit creditor
-subiectul pasiv, acela care se obligă.- denumit debitor
În cadrul raporturilor obligaționale, subiectul activ este denumit creditor, iar subiectul
pasiv este denumit debitor.
Aceste denumiri generice se particularizează în funcție de denumirile raportului juridic la
care participă (de exemplu, în contractul de vânzare-cumpărare părțile se numesc vânzător și
cumpărător; în contractul de donație părțile se numesc donator și donatar etc.).

5
 Raportul juridic civil stabilește de regulă între două persoane, raport juridic simplu. În alte
cazuri raportul juridic civil se stabilește între mai multe persoane, fie ca subiecte active, fie ca
subiecte pasive.
De exemplu, în raportul de proprietate subiectul activ poate fi o singura persoană sau , în
cazul proprietății comune, pot fi mai multe persoane.
În raportul obligațional pot fi: mai mulți creditori (ca pluralitate activă), mai mulți debitori
(ca pluralitate pasivă) ori mai mulți creditori și debitori (ca pluralitate mixtă).
b) conținutul, care este alcătuit din drepturile și obligațiile părților raportului
juridic civil.
În cadrul raportului juridic civil drepturile și obligațiile sunt interdependente, adică
drepturilor subiectului activ le corespund obligațiile subiectului pasiv, iar obligațiile subiectului
pasiv le corespund drepturile subiectului activ.
Dreptul subiectiv civil este posibilitatea juridică recunoscută de normele de drept civil
unei persoane fizice sau juridice ca subiecte active de a avea, în limitele fixate de aceste norme, o
anumită conduită și de a pretinde celorlalte persoane, ca subiecte pasive, de a avea o conduită
corespunzătoare constând în : a da, a face ceva sau a nu face ceva.
Drepturile subiective civile se clasifică: în drepturi absolute și drepturi relative.

Obligația civilă reprezintă îndatorirea subiectului pasiv de a avea o anumită conduită,

corespunzătoare cerinței subiectului activ, constând în: a da, a face ceva sau a nu face ceva,
conduită care poate fi impusă la nevoie prin forța de constrângere a statului.
Drepturile subiective civile se clasifică:
În funcție de sfera persoanelor obligate sau în functție de gradul de opozabilitate,
drepturile subiective se clasifică în drepturi absolute și drepturi relative.
Dreptul absolut este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia titularul sau, determinat,
are posibilitatea să-l exercite singur, celelalte persoane având obligația generală și negativă de a
nu face nimic de natură să aducă atingere.
Dreptul relativ este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia subiectul activ determinat
(creditorul) are posibilitatea de a pretinde de la subiectul pasiv determinat (debitorul) să dea, să
facă sau să nu facă ceva (dare, facere, non facere).

6
 În funcție de conținutul lor, drepturile subiective se divid în drepturi patrimoniale si
drepturi personale nepatrimioniale.
Dreptul patrimonial este  dreptul subiectiv care are un conținut economic.
Dreptul personal nepatrimonial este dreptul subiectiv care nu are conținut economic,
nefiind evaluabil în bani.
În funcție de siguranța oferită titularilor, drepturile se împart în drepturi pure și simple și
drepturi afectate de modalități (termen, condiție, sarcină).
Dreptul civil “pur și simplu” este dreptul ce se naște în cadrul unui raport juridic în forma
sa cea mai simplă, care presupune un creditor, un debitor și un singur obiect; dreptul se naște și
își produce efecte imediat, conferind titularului siguranța și puterea deplină; creanța devine
scadentă și exigibilă din momentul în care s-a născut.
Dreptul civil afectat de modalități adaugă unele elemente specifice, care produc efecte
speciale, denumite termen, condiție ori sarcină.
Obligațiile civile se clasifică după mai multe criterii.
În raport de obiectul lor distingem: obligații de a da, a face sau a nu face; obligații
pozitive și negative; obligații de rezultat ori de diligență.
“A da” (aut dare) înseamnă în dreptul civil a transfera sau a constitui un drept real (drept
de proprietate).
“A face” (aut facere) înseamnă o acțiune în favoarea subiectului activ, o prestație pozitivă
de orice natură (efectuarea unei lucrări, prestarea unui serviciu, predarea unui bun).
“A nu face” înseamnă obligarea subiectului pasiv de a se abține, de a nu face ceva care să
afecteze exercițiul unui drept absolut sau să se abțină de a nu face ceva la care persoana era
îndreptățită să facă dacă nu și-ar fi luat obligația față de subiectul activ de a nu face.
Obligația de rezultat (determinată) se consideră îndeplinită dacă debitorul a ajuns la
rezultatul promis, la îndeplinirea obligației promise. De exemplu, transportatorul este eliberat
când marfa a ajuns la destinație, vânzătorul când a predat lucrul vândut în mâna cumpărătorului.
Obligația de diligență (de mijlocare) îl îndatorează pe debitor de a depune eforturi, de a
stărui cu bună credință pentru a atinge un anumit rezultat, fără a fi obligat să îndeplinească însuși
rezultatul respectiv.
În raport de sancțiune sunt: obligații perfecte și obligații imperfecte. Obligațiile perfecte
beneficiază de sancțiune, adică creditorul poate apela la forța de constrângere a statului pentru a

7
obține un titlu executoriu împotriva debitorului. Obligațiile imperfecte (naturale) sunt lipsite de
sancțiune, dar pot fi executate fără ca debitorul să mai poată pretinde restituirea prestației.
A 3-a structura a raportuui juridic civil este
c) obiectul, care cuprinde însăși prestația (acțiunea sau inacțiunea) la care sunt
îndreptățite părțile ori pe care acestea sunt ținute să o săvârșească (sau să se abțină de la
săvârșirea ei); cu alte cuvinte, obiectul raportului juridic civil constă în conduita pe care o pot
avea ori trebuie să o aibă părțile.
În timp ce conținutul raportului cuprinde posibilități și îndatoriri juridice, obiectul are
semnificația realizării acestora.
Când prestația are ca obiect transmiterea unui drept asupra unui lucru, acesta poate fi
privit ca element material. Astfel se poate vorbi despre obiectul „derivat” al raportului juridic
civil.
Obiectul material  („lucrul” ori „bunul” în sens juridic) trebuie să aibă valoare
economică și să fie util pentru trebuințele umane.
Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale (cu valoare
economică) aparținând unei persoane. Totalitatea drepturilor alcătuiesc activul patrimonial, iar
totalitatea obligațiilor, pasivul patrimonial.
Patrimoniul, ca universalitate juridică, are un activ (drepturi, creanțe) și un pasiv
(obligații),
nu este deci, o simplă universalitate de fapt (un ansamblu de bunuri).
Clasificarea bunurilor se face după anumite criterii generale și specifice. Clasificarea
are importanță teoretică, dar mai ales practică, deoarece determină regimul juridic aplicabil
diferitelor bunuri.
a) După regimul circulației juridice sunt bunuri care se află în circuitul civil și bunuri
scoase din circuitul civil.
Sunt în circuitul civil toate bunurile care pot fi obiectul actelor juridice civile, adică pot fi
înstrăinate sau dobândite prin acte civile. Regula este că bunurile sunt în circuitul civil, iar
excepțiile trebuiesc prevăzute expres de lege.
Bunurile scoase din circuitul civil sunt cele care nu pot face obiectul unor acte juridice
civile. Bunurile aparținând domeniului public sunt scoase din circuitul civil (fiind inalienabile și
insesizabile).

8
 b) După natura lor, bunurile sunt mobile și imobile.
Bunuri mobile sunt cele care se transportă de la un loc la altul (art.473 Cod civil).
Sunt bunuri imobile “Fondurile de pământ și clădirile sunt imobile prin natura lor”. De
precizat, că expresia “clădirile” cuprinde toate construcțiile sau lucrările ridicate pe pământ sau în
acesta (magazii, poduri, tuneluri, diguri, canale etc.) precum și paărțile unei clădiri (uși, ferestre,
balcoane, burlane, instalații etc.) sunt imobile prin încorporație sau prin destinație (oglinzi prinse
în pereți, statui), morile de vânt sau de apă așezate pe stâlpi; recoltele care țin de rădăcini, fructele
neculese; arborii netăiați și vegetația prinsă de pământ sunt imobile.
c) După modul de determinare sunt bunuri individual determinate (res certa) și bunuri
generic determinate (res genera).
Bunurile individual determinate acelea care după natura lor sau prin voința părților sunt
individualizate prin elemente specifice (un anumit autoturism, o anumită casă etc.).
Bunurile generic determinate acelea care se individualizează prin însușiri și caracteristici
specifice speciei sau categoriei din care fac parte; individualizarea specifică se face prin:
numărare, cântărire, măsurare etc. (o anumită cantitate de ciment, de mere, de grâu etc.).
d) După cum pot fi înlocuite în executarea unei obligații civile, deosebim bunuri fungibile
și bunuri nefungibile.
Bunurile fungibile sunt acelea care se pot înlocui unele cu altele în executarea unei
obligații civile iar bunurile nefungibile sunt acelea care nu pot fi înlocuite cu altele, debitorul
neputând fi liberat prin predarea altui bun.
e) După cum sunt sau nu producătoare de fructe, bunurile se divid în bunuri frugifere și
bunuri nefrugifere.
Sunt frugifere bunurile care produc periodic, fără consumarea substanței lor, alte bunuri
denumite fructe; sunt nefrugifere bunurile care nu au capacitatea de a da naștere la alte produse.
f) După cum folosirea bunurilor implică sau nu consumarea lor, deosebim bunuri
consumptibile și bunuri neconsumptibile.
Bunurile consumptibile își consumă substanța ori sunt înstrăinate la prima lor
întrebuințare iar bunurile neconsumptibile pot fi folosite repetat, fără a fi necesară consumarea
substanței ori înstrăinarea lor.
g) După cum pot fi ori nu divizate, fără a-și schimba destinația economică, bunurile sunt
divizibile și indivizibile.

9
 Sunt divizibile bunurile care pot fi împărțite fără să-și schimbe prin aceasta destinația
economică.
Sunt indivizibile bunurile care nu pot fi împărțite fără a nu-și schimba destinația
economică.
h) După cum sunt percepute, bunurile pot fi bunuri corporale și bunuri necorporale.
Bunurile corporale au existență materială, pot fi percepute cu simțurile umane, așa sunt ,
în general, lucrurile;
Bunurile necorporale au o existență abstractă, ideală ce scapă simțurilor noastre; asa sunt
toate drepturile (drepturile reale, de creanță, de autor, titlurile de valoare etc.).
j) După corelația existentă între bunuri, acestea sunt bunuri principale și bunuri accesorii.
Sunt principale bunurile ce pot fi folosite independent, neservind la utilitatea altui bun și
sunt accesorii bunurile care prin destinație servesc la întrebuințarea unor bunuri principale
(antena pentru televizor, imobilele prin destinație etc.).
k) După cum pot fi sau nu fi urmărite și supuse executării silite, bunurile sunt sesizabile
și insesizabile.
Spunem că acestea sunt elemente constitutive în sensul că lipsa oricăruia din ele face să
nu ne aflăm în fața unui raport juridic. Cu alte cuvinte, raportul juridic civil este de neconceput în
afara existenței acestor trei elemente, care trebuie întrunite cumulativ.

10
Bibliografie:
1. Liviu Pop- Tratat de drept civil. Obligatiile. Regimul juridic general, Editura: C.H. Beck
2. https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-civil-introducere/raportul-
juridic-civil/
3. https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-civil-introducere/obiectul-
raportului- juridic-civil/

11