TEMA4.

Raportul juridic civil

1. Noțiunea raportului juridic civil
2. Izvoarele raportului juridic civil
3. Structura raportului juridic civil
4. Subiectele raportului juridic civil
5. Conţinutul raportului juridic civil
6. Obiectul raportului juridic civil
1. Noţiunea raportului juridic civil
Norma juridică civilă şi raportul juridic civil concret sunt două noţiuni care se află în strânsă
legătură şi interdependenţă.
Normele juridice reprezintă reguli de conduită ale persoanelor, a căror aplicare este asigurată prin
conştiinţa juridică a acestora, iar la nevoie prin forţa coercitivă a statului.
Normele juridice civile au un caracter general şi volitiv, care dau naştere unor raporturi juridice
civile concrete.
Privite prin prisma normelor juridice civile, raporturile juridice civile concrete apar ca o realizare a
acestor norme. Cu alte cuvinte, acele relaţii sociale care sunt reglementate de normele dreptului civil
devin raporturi juridice civile.
Relațiile sociale civile sunt exprimate în normele juridice civile sub forme unor raporturi juridice
generale, tipice, în mod abstract.
Relația socială reglementată de norma juridică civilă în mod abstract nu este un raport juridic civil
distinct, concret, format între persoane determinate, cu un conținut și obiect concret, ci doar un
raport juridic civil abstract.
Raportul juridic abstract este în esenţă o relaţie socială la care se referă norma juridică în ipoteza sa,
ea nu există în realitate, ea este o abstracţie care se poate concretiza sau poate rămâne o abstracţie
atunci, când norma juridică nu-şi găseşte aplicare.
Exemplu: potrivit art. 2014 alin. (1) din Codul civil “proprietarul unui animal sau persoana care se
serveşte de animal în timpul serviciului răspunde de prejudiciul cauzat de acesta, fie că se afla în
paza sa, fie că a scăpat de sub pază.”
În schimb, raportul juridic concret este o relaţie socială concretă născută în condiţiile stabilite de o
anumită normă juridică.
De exemplu, dacă ne referim la dispoziţiile legale privitoare la răspunderea civilă delictuală, ele
creează un raport juridic civil abstract – de răspundere civilă delictuală. Din moment ce se
săvârşeşte o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, un delict civil, între autorul delictului şi păgubitul
se stabileşte un raport juridic civil concret.

1
Norma juridică civilă este foarte importantă, indispensabilă pentru formarea raportului juridic civil
concret, dar nu este şi suficientă.
Astfel de norme juridice se realizează, se concretizează în raporturi de drept civil concrete ca urmare
a aplicării între persoane determinate a prevederilor lor.
Prin urmare, pentru naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice civile concrete sunt
necesare:
 o relație socială;
 o normă de drept care să reglementeze relația socială (abstract, iar apoi concret);
 un fapt sau un act juridic de care normele de drept condiționează naşterea, modificarea sau
stingerea de drepturi şi obligații concrete între subiectele determinate.
 Raportul juridic este o relaţie socială reglementată de normele juridice.
 Raportul juridic civil nu poate fi decât acele relații patrimoniale sau personal-
nepatrimonial reglementate de normele dreptului civil.
Raporturile juridice civile concrete apar ca o realizare a normelor juridice civile abstracte, de unde
rezultă că:
 ele sunt relaţii sociale, adică relaţii dintre persoane;
 relaţiile sociale respective sunt reglementate prin norme de drept civil;
 relaţiile sociale reglementate de normele dreptului civil pot avea sau nu un conţinut
economic, adică putând fi raporturi patrimoniale sau nepatrimoniale;
 numai acele relaţii sociale patrimoniale şi nepatrimoniale reglementate de normele acestei
ramuri de drept sunt raporturi juridice civile în care părţile se găsesc pe poziţie juridică de
egalitate.
 Caracterele raportului juridic civil:
 a) Caracterul social al raportului juridic civil rezultă din faptul că el este o relaţie socială,
adică un raport stabilit între oameni şi nu un raport între om şi lucru; norma de drept civil se
adresează numai conduitei oamenilor şi presupune totdeauna două părţi, fiecare în calitate de
persoană fizică sau persoană juridică. De exemplu, raportul juridic de proprietate asupra unui
bun nu este un raport între proprietar şi bunul respectiv, ci este un raport social între
proprietar şi toţi ceilalţi subiecţi de drept care au obligaţia legală să respecte dreptul
proprietarului şi să nu facă nimic de natură a stânjeni exercitarea normală a acestui drept.
b) Caracterul voliţional al raportului juridic civil se exprimă prin aceea că, pe de o parte, el este
totdeauna rezultatul reglementării relaţiei sociale prin lege, iar pe de altă parte, naşterea unora dintre
raporturile juridice civile presupune şi voinţa exprimată, în condiţiile legii, de către partea sau părţi;
 simplu voliţional - norma juridică exprimă voința statului;
 dublu volițional - pentru naşterea cărora voinţa statului exprimată în lege trebuie să fie
dublată de voinţa celui sau celor ce participă, ca părţi, la raportul juridic civil respectiv.
2
  c) Poziţia juridică de egalitate a părţilor, adică faptul că, în principiu, nici una din ele nu are
mijloace proprii de constrângere pentru a obliga pe cealaltă parte la executarea obligaţiei;
poziția juridică de egalitate nu în fața legii, ci faţă de ele însele.
2. Izvoarele raportului juridic civil
Prin izvor al raportului juridic civil concret înţelegem o împrejurare, un fapt social, de care legea
civilă leagă naşterea unui astfel de raport juridic.
După legătura lor cu voinţa umană, izvoarele raportului juridic civil concret se împart în:
 fapte naturale, numite și evenimente.
 acţiuni omeneşti
Spre deosebire de acţiunile omeneşti, care depind de voinţa omului, evenimentele sunt independente
de voinţa umană.
A) Evenimentele sunt acele împrejurări (fapte naturale) care se produc independent de voinţa
omului şi de care legea civilă leagă naşterea unor raporturi juridice civile concrete(naşterea,
moartea, cutremurul, inundația).
De exemplu:
 naşterea unui om care are ca efect apariţia unui nou subiect de drept civil;
 moartea unei persoane care pune capăt capacităţii de drept civil (şi nu numai) şi stinge toate
raporturile juridice civile în care se găsea cel decedat şi, de regulă, declanşează succesiunea;
 scurgerea timpului de la naştere până la împlinirea vârstei majoratului având ca efect juridic
dobândirea deplinei capacităţi de exerciţiu;
 cutremurul sau inundaţia catastrofală poate fi forţă majoră care suspendă prescripţia
extinctivă sau apără de răspundere civilă etc.
 B) Acţiunile omenești sunt faptele săvârşite (de persoanele fizice sau juridice) cu intenţia sau
fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc totuşi în virtutea legii.
Acțiunile omeneşti se clasifică în:
 acțiuni săvârşite cu intenția de a produce efecte juridice, care se numesc acte juridice civile;
 acțiuni săvârşite fără intenția de a produce efecte, dar care se produc în virtutea legii, care se
numesc fapte juridice.
Faptele juridice sunt:
 licite, reprezentate de fapte ale omului prin care nu se încalcă normele imperative ale legii
aflate în vigoare; sub denumirea de fapte juridice licite Codul civil reglementează: gestiunea
de afaceri (art. 1966-1978) şi îmbogățirea nejustificată (art. 1979-1997);
 ilicite, săvârşite prin încălcarea normelor juridice imperative. Fac parte din această categorie
toate faptele ilicite şi prejudiciabile reglementate în Codul civil sub forma răspunderii civile
delictuale(art. 1998-2054).
3
  Gestiunea de afaceri este un fapt juridic licit care constă în aceea că o persoană, numită
gerant, încheie din proprie inițiativă, fără a fi primit o împuternicire, acte juridice sau
săvârșește acte materiale necesare și utile, în favoarea sau interesul altei persoane, numită
gerat.
 Gestiunea de afaceri constă în acte de imixtiune în afacerile altuia, fiind un serviciu în
folosul unei persoane. Exemplul tipic al acestui fapt juridic este cel în care o persoană se
ocupă de imobilul învecinat proprietăţii sale care se află în pragul ruinei, făcând reparaţiile
urgente, în timp ce proprietarul acestui imobil este plecat.
 Îmbogățirea nejustificată este faptul juridic licit prin care are loc mărirea patrimoniului
unei persoane prin micșorarea corelativă a patrimoniului altei persoane, fără ca pentru acest
efect să existe o cauză justă sau un temei juridic.
 Din acest fapt juridic se naște un raport de obligații în conținutul căruia se află obligația celui
ce și-a sporit patrimoniul de a restitui celui însărăcit valoarea cu care s-a îmbogățit.
3. Structura raportului juridic civil
Structura raportului juridic civil cuprinde trei elemente constitutive distincte care trebuie întrunite
cumulativ:
A. Subiectele(părţile) raportului, adică persoanele între care se stabileşte raportul juridic;
B. Conţinutul raportului, adică drepturile şi obligațiile ce iau naştere între cele două părţi ale
raportului juridic;
C. Obiectul raportului, anume acţiunile sau inacţiunile la care este îndreptăţit subiectul activ şi de
care este ţinut subiectul pasiv.
4. Subiectele raportului juridic civil
Subiectele raportului juridic civil sunt oamenii, adică persoanele fizice şi cele juridice, în calitate de
titulari ai drepturilor subiective şi obligaţiilor corelative.
Astfel, sunt subiecte de drept civil persoanele între care se leagă un raport juridic civil, în condiţiile
legii.
Pentru dreptul civil:
 persoana fizică este subiectul privit individual, ca titular de drepturi şi obligaţii civile, iar
 persoana juridică este acel subiect de drept civil care se înfiinţează de către persoane fizice
sau persoane fizice şi alte persoane juridice ori numai de persoane juridice, ca titular distinct
de drepturi subiective şi de obligaţii civile.
 Calitatea de subiect de drept civil a persoanelor se exprimă în capacitatea lor civilă.
 Capacitatea civilă este aptitudinea generală şi abstractă de a fi titular de drepturi şi
obligaţii civile.
 Capacitatea de drept civil este recunoscută tuturor persoanelor; rasa, culoarea, naţionalitatea,
originea etnică, limba, religia, sexul, opinia, apartenenţa politică, averea, originea socială,
4
 gradul de cultură, precum şi orice altă situaţie similară nu au nici o influenţă asupra
capacităţii civile.
Capacitatea civilă cuprinde în structura sa două elemente:
 capacitatea de folosinţă, care constă în aptitudinea generală și abstractă a persoanei de a
avea drepturi şi obligaţii civile;
 capacitatea de exerciţiu, care constă în aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturi civile
subiective şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile prin încheierea personal de acte
juridice.
 I. Capacitatea civilă a persoanei fizice
 Capacitatea de drept civil a persoanei fizice este alcătuită din două elemente:
a) capacitatea de folosinţă
b) capacitatea de exerciţiu.
a) Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice începe la naşterea acesteia şi încetează o dată cu
moartea sa.
Art. 24 din Codul civil prevede:
“(2) Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice apare în momentul naşterii şi încetează o dată
cu moartea.”
Începutului capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice este, de regulă, data naşterii.
Data naşterii se dovedeşte cu actul de stare civilă, eliberat în condiţiile legii, care are o rubrică
specială unde se înscrie anul, luna şi ziua naşterii.
Excepţia privind dobândirea capacităţii civile de folosinţă a persoanei fizice îşi are temeiul legal
în art. 24 alin. (3) din C.civil, unde se prevede: „Dreptul la moştenire a persoanei fizice apare la
concepţiune dacă se naşte vie.”
Calitatea de subiect de drept civil a persoanei fizice încetează prin:
moartea fizic constatată; fapt înscris în actul medical constatator al morții. În temeiul acestui act
medical se va elbera certificatul de deces;
declararea judecătorească a decesului persoanei.
b) Capacitatea de exercițiu a persoanei fizice
Ţinând seama de existenţa şi calitatea discernământului persoanei fizice, cu luarea în considerare
a vârstei şi sănătăţii mintale ale omului, legiuitorul actual stabileşte trei ipostaze, trei etape ale
capacităţii de exerciţiu, pe care trebuie să le parcurgă orice persoană fizică existentă:
lipsa capacității de exercițiu;
capacitatea civilă de exerciţiu restrânsă;

5
capacitatea de exerciţiu deplină.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice se dobândeşte de la data când împlineşte vârsta
majoratului, adică de la 18 ani, în conformitate cu art. 26 alin. (1) din C. civil:
“(1) Capacitatea deplină de exerciţiu începe la data cînd persoana fizică devine majoră, adică
la împlinirea vîrstei de 18 ani.”
Excepția:
prin căsătorie; pentru motive temeinice, se poate încuviinţa încheierea căsătoriei cu acordul
autorității tutelare, în baza cererii acestora şi acordului părinţilor minorului, de la vârsta de 16
ani.
prin emancipare; minorul care a atins vârsta de 16 ani poate fi recunoscut ca având capacitate de
exerciţiu deplină dacă lucrează în baza unui contract de muncă sau, cu încuviințarea părinţilor
sau a reprezentantului legal, practică activitate de întreprinzător. Atribuirea capacităţii depline de
exerciţiu unui minor se efectuează prin hotăâre a autorităţii tutelare, cu încuviințarea ambilor
părinţi sau a reprezentantului legal, iar în lipsa unei astfel de încuviințări, prin hotărîre
judecătorească.
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă în conformitate
cu art. 27 din Codul civil:
“(1) Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani încheie acte juridice cu încuviinţarea părintelui
sau a reprezentantului legal, iar în cazurile prevăzute de lege, şi cu încuviinţarea autorităţii
tutelare.
(2) Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani are dreptul fără încuviințarea părintelui sau a
reprezentantului legal:
a) să dispună de salariu, bursă sau de alte venituri rezultate din activităţi proprii;
b) să exercite dreptul de autor asupra unei lucrări ştiinţifice, literare sau de artă, asupra unei
invenţii sau unui alt rezultat al activităţii intelectuale protejate de lege;
c) să facă depuneri în instituţiile financiare şi să dispună de aceste depuneri în conformitate cu
legea;
d) să încheie actele juridice prevăzute la art.28 alin.(2).”
Minorii sub 14 ani sunt lipsiţi total de capacitatea de exerciţiu, neputând încheia acte juridice.
Pentru aceste persoane, actele juridice se încheie de reprezentanţii lor legali, în condiţiile
prevăzute de lege. Cu toate acestea, ei pot face acte de conservare şi acte de dispoziţie de mică
valoare, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor.
Potrivit art. 28 din Codul civil:
(1) Toate actele juridice pentru şi în numele minorului pînă la împlinirea vîrstei de 14 ani pot fi
încheiate doar de părinte sau reprezentantul legal, în condiţiile prevăzute de lege.
(2) Minorul în vîrstă de la 7 la 14 ani este în drept să încheie de sine stătător:
6
a) acte juridice curente de mică valoare care se execută la momentul încheierii lor;
b) acte juridice de obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită autentificare notarială sau
înregistrarea de stat a drepturilor apărute în temeiul lor;
c) acte de conservare.
Capacitatea de exerciţiu (deplină sau restrânsă) a persoanei fizice încetează o dată cu sfârşitul
capacităţii de folosinţă, adică la moartea acesteia sau la data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti de declarare a decesului.
II. Capacitatea civilă a persoanei juridice
Structura capacităţii civile a persoanei juridice:
a) capacitatea de folosință
b) capacitatea de exercițiu
a) Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se dobândeşte la data înregistrării de stat şi
încetează la data radierii ei din Registrul de Stat.
Potrivit art. 176 alin. (1) din Codul civil:
“Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se dobîndeşte la data înregistrării de stat şi
încetează la data radierii ei din registrul de publicitate prevăzut de lege.”
b) Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice se dobândeşte la data constituirii; exercitarea
drepturile şi îndeplinirea obligaţiilor se realizează prin organele sale de administrare.
Actele juridice astfel încheiate de către organele competente, în limitele puterilor ce le-au fost
conferite, sunt actele persoanei juridice însăși.
1. Determinarea subiectelor raportului juridic civil:
 înseamnă cunoaşterea, nominalizarea lor în aceste raporturi juridice;
se realizează în mod diferit în funcţie de conţinutul raporturilor juridice civilePărţile raportului
juridic pot avea calitatea de:
 subiect activ - dacă sunt titulare de drepturi;
 subiect pasiv - dacă le revin obligaţii.
În cazul raporturilor juridice în conţinutul cărora se găsesc drepturi de creanţă:
 subiectul activ se numeşte creditor
 subiectul pasiv se numeşte debitor.
În cazul raporturilor juridice civile care au în conţinut un drept real/nepatrimonial este
determinat numai subiectul activ, adică titularul dreptului subiectiv civil absolut.
Spre exemplu, în cazul raportului juridic civil de proprietate este cunoscut, nominalizat, deci
determinat numai titularul dreptului de proprietate. Cei nedeterminaţi, adică subiectul pasiv este
7
format în astfel de raporturi juridice civile, de toate celelalte persoane care trebuie să respecte
dreptul titularului.
În cazul în care raportul juridic civil are în conţinutul său drepturi de creanţă sunt determinaţi
atât subiectul activ, denumit creditor, cât şi subiectul pasiv, denumit debitor.
De exemplu, într-un raport juridic civil de vânzare-cumpărare sunt nominalizaţi, determinaţi atât
subiectul activ, vânzătorul, cât şi subiectul pasiv, cumpărătorul.
Determinarea subiectelor raportului juridic civil are loc din momentul săvârşirii actului sau
faptului juridic care a dat naştere raportului respectiv.
Spre exemplu, în raporturile de proprietate, proprietarul, adică subiectul activ este determinat din
momentul dobândirii proprietăţii, iar subiectul pasiv nedeterminat cuprinde toate celelalte
persoane care au obligaţia de a respecta dreptul proprietarului.
2. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil.
De regulă, un raport juridic civil se stabileşte între o persoană, ca subiect activ, şi o altă
persoană, ca subiect pasiv. În astfel de situaţii vorbim de un raport juridic civil simplu.
Atunci, când un raport juridic civil se stabileşte între mai multe persoane vorbim despre
pluralitate de subiecte şi ne vom găsit în prezenţa unui raport juridic civil complex.
În funcţie de situaţia concretă, pluralitatea subiectelor raportului juridic civil poate fi:
 activă, când în cadrul aceluiaşi raport juridic civil participă mai multe persoane ca subiecte
active;
 pasivă, când partea pasivă a raportului juridic civil cuprinde mai multe persoane;
 mixtă atunci, când atât de partea subiectului activ, cât şi de cea a subiectului pasiv participă
mai multe persoane.
De exemplu:
 în raporturile civile de proprietate avem, de regulă, un subiect activ, care este titularul
dreptului de proprietate, şi un subiect pasiv, care este compus din totalitatea celorlalte
persoane, subiectul pasiv cuprinzând nu una, ci mai multe subiecte. În acest caz avem o
pluralitate pasivă;
 avem pluralitate activă, când un anumit bun sau anumite bunuri determinate aparţin mai
multor persoane, ca titulare ale acestui drept, cum este cazul proprietăţii comune (pe cote-
părţi sau în devălmăşie).
În raporturile obligaţionale, care au în conţinutul lor drepturi de creanţă, pluralitatea poate fi:
 activă, când avem mai mulţi creditori;
 pasivă, când avem mai mulţi debitori;
 mixtă, când există mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori.
3. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil.
8
 Un raport juridic civil născut între anumite persoane nu trebuie neapărat să se deruleze şi să se
stingă neapărat între aceleaşi persoane. Raporturile juridice civile pot fi modificate şi prin
schimbarea participanţilor la aceste raporturi juridice. Practic aceasta înseamnă că, pe parcursul
existenţei sale, subiectele sau părţile raporturilor de drept civil, în principiu, se pot schimba în
condiţiile legii.
În cazul raporturilor juridice civile reale poate avea loc numai schimbarea subiectului activ,
subiectul pasiv nedeterminat (adică toate celelalte persoane) neputând fi schimbat.
De exemplu, în urma încheierii unui contract de vânzare-cumpărare cu privire la un anumit bun, se
va schimba titularul dreptului de proprietate (subiectul activ), iar subiectul pasiv rămâne totalitatea
celorlalte persoane care vor trebui să respecte dreptul de proprietate dobândit de noul titular.
În cazul raporturilor juridice civile patrimoniale obligaţionale (care au, deci, în conţinutul lor
drepturi de creanţă) poate interveni o schimbare atât a subiectului activ, cât şi a subiectului pasiv.

5. Conţinutul raportului juridic civil

Conţinutul raportului juridic civil cuprinde drepturile subiective civile ale subiectului activ şi
obligaţiile corelative ale subiectului pasiv.
În raporturile juridice civile care au în conţinutul lor drepturi reale, subiectul activ determinat are
drepturi, iar subiectul pasiv nedeterminat are obligaţii.
În raporturile juridice civile obligaţionale, fiecare dintre subiecţi are, de regulă, atât drepturi, cât şi
obligaţii, fiind atât subiect activ, cât şi subiect pasiv.
I. Dreptul subiectiv civil
Drept subiectiv este posibilitatea recunoscută subiectului activ de normele de drept civil de a avea,
în limitele stabilite de aceste norme o anumită conduită şi de a pretinde subiectului pasiv o conduită
corespunzătoare ce constă în a da, a face sau a nu face ceva, iar în caz de nevoie să apeleze la forţa
de constrângere a statului.
Elementele definitorii ale dreptului subiectiv civil sunt:
 dreptul subiectiv este o prerogativă de a avea o anumită conduită (dreptul de proprietate
conferă titularilor dreptul de a poseda, folosi şi dispune de bunuri);
 prerogativa trebuie să fie recunoscută de normele de drept, care consacră nu numai
posibilitatea de a avea o conduită, dar prevăd şi măsura conduitei;
 subiectul, titular de drepturi, poate pretinde celorlalte subiecte o anumită comportare, care să
garanteze posibilitatea conferită de lege (a da, a face, a nu face ceva);
 posibilitatea titularului de a avea o anumită conduită şi de a impune altora o anumită
comportare sunt asigurate, la nevoie, prin apelarea la forţa de constrângere a statului.

9
Clasificarea drepturilor subiective civile. Drepturile subiective civile sunt foarte numeroase şi
variate.
Ele se clasifică după mai multe criterii:
 în funcţie de faptul că titularul dreptului poate să şi-l exercite fără sau cu concursul altei
persoane;
 în funcţie de natura conţinutului lor;
 după corelaţia dintre ele;
 în funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor etc.
A. În funcţie de faptul că titularul dreptului poate să şi-l exercite cu sau fără concursul altei
persoane, drepturile subiective civile se împart în:
 absolute
 relative.
a) Drepturile absolute sunt acele drepturi subiective civile în temeiul cărora titularul poate avea o
anumită conduită, fără a avea nevoie de concursul altora pentru a le exercita.
Exemple:
 drepturile nepatrimoniale (dreptul la nume, la domiciliu, la onoare, dreptul de autor latura
nepatrimonială etc.);
 drepturile reale (dreptul de proprietate, drepturile reale limitate etc.).
Drepturile absolute se caracterizează prin următoarele:
 numai titularul lor, subiectul activ este determinat, titularul obligaţiei corelative fiind format
din toate celelalte persoane, ca subiect pasiv nedeterminat;
 dreptului absolut îi corespunde obligaţia generală şi negativă cu acelaşi conţinut, de a nu face
nimic de natură să împiedice pe titular în exercitarea dreptului său.
 b) Drepturile relative sunt acele drepturi subiective civile cărora le corespunde obligaţia
uneia sau mai multor persoane determinate de a da, a face sau de a nu face ceva; titularii
drepturilor relative pot pretinde subiectului pasiv o anumită conduită, fără de care dreptul nu
se poate realiza.
Sunt drepturi relative drepturile de creanţă, care se caracterizează prin următoarele:
 este cunoscut (determinat) nu numai subiectul activ, ci şi subiectul pasiv;
 obligaţia corelativă a unui drept subiectiv relativ poate consta, după caz, în a da, a face sau a
nu face ceva.
 dreptul relativ este opozabil numai faţă de subiectul pasiv (obligaţia corelativă incumbă
numai subiectului pasiv).

10
B. După natura conţinutului lor, drepturile civile subiective sunt:
 patrimoniale şi
 nepatrimoniale.
a) Drepturile patrimoniale:
 sunt acele drepturi subiective civile care au un conţinut economic, care sunt evaluabile în
bani;
 pot fi transmise către alte persoane prin acte juridice, precum şi pe calea moştenirii legale;
 pot fi exercitate nu numai personal, ci şi prin reprezentare (legală sau convenţională).
Drepturile patrimoniale se împart în:
 drepturi reale
 drepturi de creanţă
Dreptul real este acel drept subiectiv civil patrimonial în virtutea căruia titularul său îşi poate
exercita atributele (posesia, folosinţa şi dispoziţia) asupra unui bun în mod direct şi nemijlocit,
fără concursul altei persoane.
De exemplu, proprietarul (titularul dreptului real), subiectul activ al raportului de proprietate,
este o persoană sau mai multe persoane determinate, iar subiectul pasiv (care cuprinde toate
celelalte persoane) este nedeterminat.
Numărul drepturilor reale este limitat şi expres prevăzut de lege. Astfel de drepturi nu se pot
constitui prin voinţa unei persoane sau acordul de voinţă al participanţilor la raportul juridic
civil. Acest lucru se explică prin caracterul absolut al drepturilor reale. Fiind opozabile tuturor,
constituirea drepturilor reale nu poate fi lăsată la latitudinea părţilor raportului juridic civil.
Articolul 454. Drepturile reale
„(1) Sînt drepturi reale dreptul de proprietate și drepturile reale limitate.
(2) Sînt drepturi reale limitate:
a) dreptul de uzufruct;
b) dreptul de uz;
c) dreptul de abitație;
d) dreptul de superficie;
e) dreptul de servitute;
f) drepturile reale de garanție, inclusiv gajul și ipoteca;
g) alte drepturi cărora prin lege le este atribuit în mod expres acest caracter.„

11
Dreptul de proprietate este cel mai deplin drept real care conferă titularului său toate cele trei
atribute, adică posesia, folosinţa şi dispoziţia.
Proprietatea este publică sau privată.
Proprietatea publică poate fi transmisă în administrare, concesiune, locațiune.
Pe temeiul dreptului de proprietate privată pot să se formeze, drepturi reale limitate: dreptul de
superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie şi dreptul de servitute.
Dreptul de creanţă este acel drept subiectiv patrimonial relativ în virtutea căruia subiectul activ
determinat, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv şi el determinat, numit debitor, să
dea, să facă sau să nu facă ceva, îndeplinind astfel o obligaţie corelativă dreptului creditorului.
Numărul drepturilor de creanţă nu este limitat şi, deci, enumerat exhaustiv de lege.
Drepturile de creanţă izvorăsc din:
 acte juridice (unilaterale sau bilaterale);
 fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (denumite delicte civile) etc.
Drepturile de creanță se caracterizează prin următoarele:
 atât subiectul activ, cât şi cel pasiv sunt persoane determinate;
 obligaţia corelativă acestui drept poate consta fie într-o acţiune (a da sau a face), fie într-o
abţinere (a nu face);
 obligaţia corelativă incumbă numai subiectului pasiv determinat.
b) Drepturile nepatrimoniale:
 sunt acele drepturi subiective civile care nu au un conţinut economic, nu sunt evaluabile în
bani;
 nu sunt cesibile altor persoane prin acte juridice şi nu pot fi transmise nici pe calea
moştenirii;
 pot fi exercitate numai personal, nu şi prin reprezentare.
Categorii de drepturi nepatrimoniale:
 drepturi care privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei: dreptul la
viaţă, la sănătate, la integritatea fizică, la libertate, la onoare, la cinste, la reputaţie, la secretul
vieţii personale ş.a.;
 drepturi care privesc identificarea persoanei: dreptul la nume/denumire; dreptul la
domiciliu/ sediu; dreptul la naţionalitate, la cod personal, la cont bancar (în cazul persoanelor
juridice) ş.a.;
 drepturi care privesc latura nepatrimonială a drepturilor de creaţie intelectuală, cum
sunt dreptul de autor de a fi recunoscut ca autorul unei opere literare, ştiinţifice sau artistice),
dreptul de inventator şi dreptul de inovator.
12
C. După corelaţia dintre ele, drepturile subiective civile sunt:
 a) principale sunt acele drepturi subiective civile care au o existenţă de sine stătătoare, în
sensul că naşterea, valabilitatea, modificarea şi stingerea lor nu sunt condiţionate de existenţa
valabilă a unui alt drept. Exemplu: drepturile nepatrimoniale și drepturile reale.
 b) accesorii sunt acele drepturi subiective civile a căror existenţă valabilă sau stingere
depinde de soarta unui alt drept principal pe care îl însoţesc sau îl garantează. Exemplu:
gajul, ipoteca.
D. În funcţie de gradul de certitudine conferit titularilor distingem:
 drepturi pure şi simple
 drepturi afectate de modalităţi
 drepturi eventuale
 drepturi viitoare
Pure şi simple sunt acele drepturi subiective civile care conferă titularilor o deplină siguranţă.
Acestea îşi produc efectele imediat la naşterea lor în mod definitiv şi irevocabil. De exemplu, o
donaţie a unui bun mobil, donatarul dobândeşte de îndată şi irevocabil dreptul de proprietate al
bunului cu care a fost gratificat.
Cea mai mare parte a drepturilor subiective civile sunt pure şi simple.
Drepturile afectate de modalităţi sunt acele drepturi subiective civile care nu totdeauna oferă
deplină siguranţă titularilor lor, în sensul că exercitarea sau chiar existenţa depinde de un
eveniment viitor - termen, condiţie sau sarcină -, care sunt denumite modalităţi.
Termenul este un eveniment viitor şi sigur că se va împlini.
Condiţia este un eveniment viitor, dar nesigur că se va întâmpla şi de aceea există nesiguranţa în
privinţa naşterii (în cazul condiţiei suspensive) sau, după caz, a stingerii (în cazul condiţiei
rezolutorie) a dreptului subiectiv.
Drepturile eventuale sunt drepturi cărora le lipseşte fie obiectul, fie subiectul, adică unul din
componentele necesare existenţei sale, conferind astfel un grad şi mai redus de siguranţă, decât
cele afectate de modalităţi. Riscurile asigurate sunt, de regulă, generatoare de drepturi eventuale
(o persoană se asigură pentru ca, în cazul în care va produce altuia un prejudiciu printr-un
accident, asigurătorul să acopere valoarea acestui prejudiciu).
Drepturile viitoare, care nu au nici obiect şi nici subiect şi nu se poate şti dacă obiectul
dreptului va exista sau nu în viitor ori dacă va exista persoana căreia să-i aparţină dreptul.
S-ar putea exemplifica cu dreptul la o succesiune viitoare.
II. Obligația civilă
Prin obligaţia civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o
anumită conduită, corespunzătoare dreptului civil subiectiv corelativ, conduită care poate consta
13
în a da, a face sau a nu face ceva şi care poate fi impusă, la nevoie, prin forţa coercitivă a
statului.
Clasificarea obligaţiilor civile.
Obligaţiile civile pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere:
 în funcţie de obiectul lor;
 după opozabilitatea lor;
 în funcţie de sancţiunea aplicabilă.
A. În funcţie de obiectul lor distingem următoarele obligaţii:
 de a da, a face şi a nu face ceva;
 obligaţia pozitivă şi obligaţia negativă;
 obligaţia de rezultat (determinată) şi obligaţia de mijloace.
Obligaţia de a da este îndatorirea de a constitui sau transmite un drept real (obligaţia
vânzătorului de a transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut în patrimoniul
cumpărătorului).
Obligaţia de a face este îndatorirea de a executa o lucrare, de a presta un serviciu ori de a preda
un bun (de a presta întreţinere creditorului în virtutea contractului de înstrăinare a bunului cu
condiția întreținerii pe viață).
Obligaţia de a nu face (îndatorirea generală de a nu face nimic de natură a aduce atingere
dreptului de proprietate).
Obligaţia pozitivă este aceea de a da şi de a face, iar obligaţia negativă este de a nu face ceva.
Obligaţia de rezultat (sau determinată) este acea care constă în îndatorirea debitorului de a
obţine un rezultat determinat, cum este obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului bunul
vândut.
Obligaţia de diligenţă (sau de mijloace) este acea care constă în îndatorirea debitorului de a
depune toate stăruinţa pentru obţinerea unui anumit rezultat, fără a se obliga la însăşi obţinerea
rezultatului, cum este cazul medicului de a-l vindeca pe pacient de o anumite maladie.

B. După opozabilitatea lor, obligaţiile civile pot fi:

 obişnuite sau opozabile numai între părţi;
 opozabile şi terţilor;
 reale.
Obligaţia obişnuită incumbă debitorului faţă de care s-a născut şi este opozabilă între părţi. Cele
mai multe obligaţii civile sunt obişnuite.

14
Obligaţia opozabilă şi terţilor este strâns legată de un bun, creditorul neputându-şi realiza
dreptul său decât cu concursul titularului actual al dreptului real asupra acelui bun, care este ţinut
şi el de îndeplinirea unei obligaţii născute anterior fără participarea sa( obligaţia cumpărătorului
unui bun ce formează obiectul unui contract de locaţiune).
Obligaţia reală revine, potrivit legii, deţinătorului unui bun, în considerarea importanţei
deosebite a unui astfel de bun pentru societate(obligaţia deţinătorului unui teren agricol de a-l
cultiva).
C. După sancţiunea ce asigură respectarea obligaţiilor civile, avem:
 obligații civile perfecte, a căror executare este asigurată, în caz de neexecutare de către
debitor, printr-o acţiune în justiţie;
 obligații civile imperfecte, a căror executare nu se poate obţine pe cale silită, dar odată
executată de bună voie de către debitor nu poate fi cerută restituirea ei.
6. Obiectul raportului juridic civil
Obiectul raportului juridic constă în acţiunile sau inacţiunile (conduita) la care este îndreptăţit
subiectul activ (creditorul) şi de care este ţinut subiectul pasiv (debitorul).
În cazul în care conduita se referă la un bun, vom fi în prezența unui obiect derivat a raportului
juridic civil.
Acţiunea sau inacţiunea la care este îndrituit subiectul activ, respectiv de care este ţinut
subiectul pasiv nu sunt confundabile cu drepturile şi obligaţiile părţilor, acestea constituind
conţinutul raportului juridic civil. Posibilităţile juridice ale unor acţiuni (drepturile) şi
îndatoririle juridice corespunzătoare nu se confundă cu conduita însăşi.
Obiectul şi conţinutul sunt elemente structurale independente, distincte ale raportului
juridic civil concret.
Cu toate acestea, ele se află într-o strânsă legătură; drepturile şi obligaţiile ar fi lipsite de
conţinut fără obiect, după cum şi obiectul ar fi o simplă iluzie în lipsa dreptului şi obligaţiei
juridice corelative.
De exemplu, în cadrul unui contract de vânzare-cumpărare obligaţia vânzătorului de a preda
bunul vândut şi dreptul cumpărătorului de a pretinde predarea sa sunt cuprinse în conţinutul
raportului juridic civil, pe când acţiunea efectivă de predare şi primire a bunului vândut
constituie obiectul acestui raport juridic civil.

15