Actiunea Normelor Juridice in Timp, Spatiu si Asupra Persoanelor

Conceptul de norma juridica si trasaturile acesteia

Pentru a putea vorbi despre actiunea normelor juridice in timp, spatiu si asupra persoanelor, este necesar ca mai intai
sa stim ce inseamna norma juridica.
Norma juridica, arata N. Djuvara, are inteles pentru ca ea se refera la cazuri particulare. Din observarea drepturilor
individuale s-a degajat, in mod treptat, norma generala, care traieste mai intai in constiinta publica si apoi trece precizata
in legislatia pozitiva. Homer ne descrie organizarea sociala antica elena. De cate ori se producea un conflict important,
regele chema la sfat cativa batrani, aducea pe impricinati in fata sa si apoi hatara cum este drept. Aceasta hotarare se
numea “thenistes” si, cum hotararea se respecta in toate cazurile similare, s-a format astfel cu incetul, ideea unei norme
generale prin amintirea pastrata de judecator a hotararilor date si prin necesitatea rationala, ca in aceleasi cazuri sa se
aplice aceleasi solutii. 
Ca element constitutiv al dreptului, “celula de baza” a acestuia, norma juridica poate fi definita lapidar ca o regula de
conduita, instituita de puterea publica sau recunoscuta de aceasta, a carei respectare este asigurata, la nevoie, prin
forta coercitiva a statului. Scopul normei juridice corespunde finalitatii dreptului, si anume de a asigura convetuirea
sociala orientand comportarea oamenilor in directia promovarii si consolidarii relatiilor sociale poatrivit idealurilor si
valorilor ce guverneaza societatea respectiva.
Desi cotata ca sistem juridic elemntar, abordarea si analiza trasaturilor normei juridice in doctrina juridica vadeste
bogatia inepuizabila a acesteia.
Dintr-o perspectiva sociala mai larga, am releva in primul rand violabilitatea normei juridice, trasatura care deosebeste
de acele regularitati (de pilda cele care exprima legi ale naturii) care impun, in virtutea caracterului lor legic relatiile
necesare, invariabile, care nu cunosc o alta alternativa. Spre deosebire, norma juridica poate fi nerespectata, ignorata,
incalcata, atitudini care desigur nu constituie o varianta dezirabila in raport cu dispozitia normei juridice. 
Norma juridica are un caracter prescriptiv, ea stabileste “ceea ce trebuie sa fie”, impune o anumita conduita constand
dintr-o actiune s-au inactiune umana indreptata intr-o anumita directie, in vederea realizarii unui anumit scop. 
Aceasta inseamna ca, in acelasi timp, norma juridica este o expresie valorica, deoarece opteaza, in numele unor
interese, aspiratii, idealuri pentru o anumita varianta, comportamentala, instituind un model care exprima exigentele
societatii unui anumit timp istoric.
Norma juridica are un caracter volitiv, ea intruchipeaza si oficializeaza vointa sociala, iar intr-un stat democratic vointa
generala majoritara.
Asa cum subliniaza profesorul N. Popa, norma juridica implica un raport intersubiectiv, ceea ce exprima trasatura
generala a dreptului de a avea semnificatii cu privire la viata sociala, la relatiile dintre oameni, la actiunile externe ale
persoanelor, aspect care distinge, intre altele norma juridica de norma morala care poate privi relatiile individului cu sine
insusi s-au cu divinitatea.
Prin natura sa, norma juridica este o regula cu caracter general si impersonal. Ea se refera la elemnte comune tuturor
situatiilor dintr-o anumita categorie fiind menita sa se aplice la un numar nedifinit de cazuri si persoane. Caracterul
impersonal nu inseamna insa ca fiecare norma vizeaza de fiecare data toate persoanele. Unele norme se pot referi la
toti cetatenii, altele numai la o anumita categorie de persoane ca de exemplu, cei care se inacdreaza intr-un anumit
statut social (functionari publici, proprietari, chiriasi, etc.).
Trebuie mentionat ca normele juridice care se refera la un organ unipersonal (presedintele statului, primul-ministru,
etc.) nu isi pierd caracterul impersonal deoarece ele au in vedere functia ca atare, intregul sir de persoane ce vor ocupa
functia respectiva si nu o anumita persoana. 
Norma juridica este tipica deoarece retine doar “trunchiul comun” ceea ce este caracteristic unei situatii, fara a evoca
diferentele individuale. 
Aceasta trasatura descinde din generalitatea normei de drept. Ca model de conduita, norma de drept urmareste o
reducere si o egalizare a insusirilor semnificative ale relatiilor sociale si izolarea, neconsiderarea diferentelor individuale
nesemnificative. Formarea tipului de conduita si grija pentru acceptarea sau impunerea sa in practica relatiilor sociale se
realizeaza in vederea codificarii actiunii, a uniformizarii sale, a modelarii acesteia in raport cu un interes social
legalmente protejat. 
Pentru a putea formula identicul, repetabilul intr-o norma juridica, legiuitorul cauta generalul, ceea ce este universal intr-
un manunchi de relatii sociale si, in raport de aceasta formuleaza tipul conduitei. Subordonarea fata de conduita-tip
prevazuta in norma juridica reprezinta o cale importanta de realizare a socializarii individului, de invatare a modului
social de existenta. Desigur, dreptul va putea stabili cu exactitate principiile formalizate ale convetuirii sociale daca va
lua in considerare, cu ocazia fixarii variantelor de comportament, a tipului de conduita, a mecanismelor psiho-sociale
complexe implicate in procesul devenirii social-umana a individului, a cooperarii lui in societate. 
In realizarea tipului de conduita, legiuitorul pleaca si de la alte dat-uri, cum ar fi: inclinatia spre dependenta individului si
nevoia sa de supunere fata de norma. Inclinatia spre dependenta este explicabila si determinata de eforturile individului
spre integrare, iar nevoia sa de supunere la norme creaza tendinte de conformism, ceea ce implica atat conformitatea
cu legile, cat si conformitatea cu ceilalti.
Norma juridica are un caracter obligatoriu, intervenind in domenii esentiale ale societatii, domenii care fie ca sunt
contingente guvernarii, fie ca privesc fiinta sociala, publica sau privata, a individului. Norma juridica contine prevederi
care nu sunt lasate la liberul arbitru al subiectului; ele sunt impuse acestuia intr-o varietate de modalitati. Obligativitatea
comandamentului juridic urca pana la imperativ in domeniul dreptului public si coboara pana la permisiv in dreptul privat.
Cu alte cuvinte, obligativitatea normei juridice este dictata de scopul acesteia – necesitatea asigurarii ordinii sociale.
Acţiunea actelor normative în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor

Stabilirea cadrului de acţiune în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor este deosebit de importantă.

În privinţa acţiunii normative în timp este deosebit de importantă stabilirea datei exacte a intrării în vigoare şi a încetării
sau ieşirii din vigoare a actului normativ. Existenţa actului normativ nu coincide cu durata acţiunii sau cu faptul de a fi în
vigoare, adică de a avea eficienţă juridică. Anunţarea intrării actului normativ în vigoare se face prin publicarea acestuia
într-o publicaţie oficială, cum este în ţara noastră Monitorul Oficial. Dar actul normativ poate intra în vigoare şi din
momentul adoptării lui, dacă organul emitent prevede expres acest lucru. Un principiu fundamental al acţiunii legilor şi al
altor acte normative în timp este cel al neretroactivităţii lor. Acest principiu decurge din faptul că legea reglementează
pentru viitor, că ea se aplică conduitei şi relaţiilor sociale de la data intrării sale în vigoare, statul neputând pretinde
cetăţenilor să se supună unei legi ale cărei reglementări nu se cunosc, întrucât legea nu există. "Legea dispune numai
pentru viitor; ea n-are putere retroactivă", prevede Codul civil român în art. 1.

În legătură cu încetarea acţiunii legii sau a altor acte normative, ceea ce echivalează cu ieşirea lor din vigoare,
menţionăm că legea şi celelalte acte normative se adoptă pe o perioadă nedeterminată, urmând ca ulterior să se decidă
asupra încetării acţiunii lor. Conceptul prin care se exprimă încetarea acţiunii actului normativ, scoaterea sa din vigoare,
poartă denumirea de abrogare. Sunt cunoscute mai multe forme de abrogare, ca de ex.: abrogarea expresă, abrogarea
tacită sau implicită etc., fără a intra însă în detalii privitoare la aceste aspecte ale aspectului temporal. Abrogarea este
totdeauna opera organului emitent.

Abrogarea nu se confundã cu urmãtoarele modalitãti de încetare a aplicãrii normelor:

a) Derogarea reprezintă o reglementare diferită, o abatere sau o excepţie de la reglementarea existentă pe care însă nu
o abrogă, ci îi îngustează sfera de aplicare.

b) Căderea în desuetudine. Stările de lucruri care au determinat necesitatea adoptării unor acte normative au încetat să
mai existe, astfel încât acţiunea lor nu-şi mai are nici o justificare şi nici nu mai poate fi susţinută, fiind depăşită de noile
realităţi ale vieţii. Ea are loc şi nu poate fi evitată şi ignorată în perioada revoluţionară de trecere de la dictatură la
democraţie, pentru acele acte normative şi reglementări ale vechiului regim, care fără să fi fost abrogate în mod expres,
nu mai corespund nevoilor realităţii.

Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor

Acţiunea actelor normative în spaţiu este condiţionată de competenţa teritorială a organului de stat emitent. În ţara
noastră, legea şi actele normative ale organelor centrale ale administraţiei de stat acţionează în principiu pe întreg
teritoriul statului. Prin teritoriul statului se are în vedere conceptul general acceptat de teritoriu în ştiinţa juridică şi mai
ales în dreptul internaţional. Codul penal român arată că prin "teritoriul României" sau prin "teritoriul ţării" se înţelege
întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul,
subsolul şi spaţiul aerian al acesteia. De asemenea, se consideră ca săvârşită pe teritoriul ţării şi orice infracţiune
comisă pe o navă ori aeronavă română. Deosebit de complexă este acţiunea actelor normative în spaţiu şi cu privire la
persoane sub aspect internaţional. Locul încheierii unui act sau locul săvârşirii unei infracţiuni, calitatea persoanei
(străin, reprezentant diplomatic etc.) ridică probleme în legătură cu stabilirea legii care se aplică: română sau străină.

           Principiul teritorialităţii nu este însă unul absolut. Nevoia de a menţine şi dezvolta relaţii politice, economice şi
social-culturale între state a creat cu timpul anumite excepţii de la acest principiu, pe care le numim excepţiile
extrateritorialităţii, excepţii care nu afectează cu nimic principiul suveranităţii de stat şi sunt menite să asigure
dezvoltarea multilaterală a relaţiilor internaţionale contemporane. Se impune însă condiţia ca aceste excepţii să se
aplice cu respectarea principiilor democratice ale dreptului internaţional şi al egalităţii suverane a statelor, al reciprocităţii
şi al liberului lor consimţământ. Între excepţiile extrateritorialităţii găsim următoarele situaţii:

           a) imunitatea diplomatică şi regimul juridic al consulilor; b) regimul juridic al străinilor şi al persoanelor fără
cetăţenie; c) regimul juridic al cetăţeanului aflat în străinătate; d) recunoaşterea efectului juridic al unor acte săvârşite pe
teritoriul unui alt stat sau aplicarea legii unor fapte săvârşite în străinătate.

           Imunitatea diplomatică constă în exceptarea personalului diplomatic şi a persoanelor asimilate de la jurisdicţia

statului de reşedinţă, constând în inviolabilitatea personală, inviolabilitatea clădirilor reprezentanţei diplomatice şi a
mijloacelor de transport. În cazul încălcării legilor ţării de reşedinţă, reprezentantul diplomatic poate fi declarat persona
non-grata, lucru care atrage după sine rechemarea sa sau expulzarea.
           Reprezentanţii consulari ai statelor străine sunt scutiţi de unele impozite, prestaţii, sau li se aplică jurisdicţia
instanţelor judecătoreşti a ţării de origine în cauzele privind infracţiunile lor de serviciu etc., iar regimul juridic este stabilit
pe bază de reciprocitate şi în conformitate cu normele dreptului internaţional.

           Cetăţenii străini beneficiază de trei forme de regim: regimul special, regimul naţional şi regimul clauzei naţiunii
celei mai favorizate. În România, cetăţenii străini şi apatrizii au drepturile fundamentale ale cetăţenilor români (excepţie:
drepturi politice şi drepturi civile), precum şi orice alte drepturi prevăzute prin lege sau prin acorduri internaţionale în care
România este parte.

Acţiunea normelor juridice în timp, spaţiu şi asupra persoanelor

Realizarea dreptului prin traducerea în viaţă a normelor juridice este condiţionată de durata menţinerii în vigoare a actelor normative,
de raza teritorială în care ele îsi produc efectele şi de sfera persoanelor asupra cărora ele acţionează.
a) Acţiunea normelor juridice în timp – este delimitată de momentul intrării în vigoare şi de cel al încetării existenţei lor. Aplicându-
se numai la faptele care se petrec în timpul cât sunt în vigoare, ele nu sunt nici retroactive, nici ultraactive.
În general, trecutul scapă acţiunii unei legi şi de aceea, ele acţionează numai pentru viitor. Norma de drept fiind un amendament adus
condiţiei umane permite sau interzice anumite acţiuni. Nu se poate impune nimănui să se supună unei legi care nu există şi, de aceea,
nimeni nu poate fi învinuit că a săvârşit o faptă care nu era prohibită, ci era, dimpotrivă, admisă la data săvârşirii ei.
Sub aspectul acţiunii în timp a normelor juridice acţionează principiul neretroactivităţii legii, ceea ce presupune stabilirea
momentului iniţial şi a momentului final al acţiunii legii.
În principiu, în România, normele juridice intră în vigoare în momentul publicării lor în Monitorul Oficial, sau la data aducerii lor la
cunoştinţa celor carora li se adresează. Conform principiului “nemo censitur ignorare legem” (Nimeni nu se poate prevala de
necunoaşterea legii), legile se presupun cunoscute de la data aducerii lor la cunoştinţă conform principiului publicităţii. Uneori, în
cuprinsul actelor normative se prevede o altă dată, ulterioară datei publicării normei, pentru intrarea în vigoare. Se acordă astfel un
termen necesar pentru cunoaşterea noii norme.
Principiul neretroactivităţii legii este consacrat în art.1 din Codul civil, în art.10-11 din Codul penal.
De la aplicarea principiului neretroactivităţii legii există însă şi unele excepţii, când legile se aplică retroactiv, şi anume:
- În situaţia când legea prevede expres că se aplică unor fapte petrecute anterior, fără ca prin aceasta să se îngrădească drepturile
fundamentale garantate prin Constituţie;
- În cazul când este necesară înlăturarea unor piedici care frânează procesul transformărilor sociale;
- În cazul legilor interpretative care clarifică înţelesul unor norme juridice şi care se aplică de la data intrării în vigoare a normei
interpretate, în cazul când ele apar ulterior acestora;
- În cazul legii penale mai favorabile, adică dacă de la data săvârşirii unei infracţiuni şi până la data ultimului act de executare au
apărut mai multe legi care sancţionează diferit aceeaşi faptă, se va aplica legea penală cu sancţiunea mai blândă.

b) Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor

Ne interesează dacă normele juridice se aplică asupra tuturor persoanelor ce se găsesc pe un teritoriu, indiferent dacă sunt sau nu
cetăţeni ai ţării respective şi dacă se aplică sau nu unor fapte săvârşite în afara teritoriului ţării.
În general, o normă juridică, în virtutea suveranităţii statului, se aplică şi acţionează asupra întregului teritoriu al ţării care a emis-o.
Prin teritoriu, în sens juridic, se înţelege totalitatea întinderilor de uscat şi apă, spaţiul înconjurător – subsolul şi spaţiul aerian, asupra
cărora statul îşi manifestă autoritatea.
Deşi în concepţia legislaţiei române, navele şi aeronavele româneşti nu intră în noţiunea de teritoriu naţional, faptele savârsite pe o
navă sau aeronavă românească aflată în afara mării teritoriale, sunt socotite ca fapte săvârşite pe teritoriul ţării ca urmare a extinderii
acţiunii legii noastre naţionaleşi nu ca urmare a extinderii noţiunii de teritoriu.
Limitele teritoriului sunt cele indicate prin frontiera de stat (naturală sau convenţională). Frontierele aeriene sunt precizate cu ajutorul
unor linii perpendiculare care pornesc de pe frontierele terestre sau acvatice în sus până la limita liniei inferioare a spaţiului cosmic.
Teritoriul şi frontierele sunt inviolabile şi regimul lor juridic este stabilit prin tratate internaţionale şi norme interne.
Necesitatea menţinerii şi dezvoltării relaţiilor internaţionale impune existenţa unor excepţii de la principiul teritorialităţii legii.
Principalele situaţii în care nu se aplică legea ţării noastre pe teritoriul României sunt:
1. IMUNITATEA DIPLOMATICĂ constă în exceptarea unor persoane care exercită activităţi diplomatice. Imunitatea diplomatică
presupune:
- inviolabilitatea personală a reprezentanţilor diplomatici;
- inviolabilitatea clădirilor ocupate de reprezentanţa diplomatică;
- inviolabilitatea mijloacelor de transport aparţinătoare reprezentanţei diplomatice;
- invilabilitatea corespondenţei diplomatice.
Totodată, agenţii diplomatici sunt exceptaţi de la jurisdicţia penală, civilă şi administrativă a ţării de reşedinţă.
În cazul în care un reprezentant diplomatic comite o infracţiune, sau nesocoteşte legile ţării în care a fost acreditat, guvernul ţării de
reşedinţă îl poate declara PERSONA NON GRATA, ceea ce atrage dupa sine rechemarea sau expulzarea lui.
2. STATUTUL JURIDIC AL CONSULILOR – Reprezentanţii consulari ai statelor străine se bucură pe baza reciprocităţii de un
regim juridic asemănător imunităţii diplomatice, respectiv anumite drepturi şi privilegii:
- scutirea de unele impozite sau prestaţii;
- nesupunerea faţă de jurisdicţia instanţelor ţării de reşedinţă, etc.
3. REGIMUL JURIDIC AL CETĂŢENILOR STRĂINI -
Situaţia străinilor poate fi supusă unuia din următoarele regimuri juridice:
- regimul naţional – prin care se acordă străinilor, în condiţii de reciprocitate, drepturile civile de care se bucură cetăţenii statului
respectiv;
- regimul special prin care se acordă străinilor anumite drepturi prevăzute în unele legi sau tratate internaţionale;
- regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate prin care se acordă cetăţenilor străini drepturi care să nu fie mai restrânse decât
drepturile acordate cetăţenilor oricărui alt stat terţ.
În cazul în care faptele se petrec pe teritoriul mai multor state, intervine conflictul de legi, care se rezolvă prin convenţii
internaţionale pe baza reciprocităţii dintre state.
Principalele situaţii în care legile statului nostru se aplicţ si în afara frontierelor, pe baza reciprocităţii, sunt prevăzute în Codul
penal , explicabile prin necesitatea de a separa anumite interese deosebite pentru statul respectiv sau pentru societate în general.
Este de asemenea, firesc ca statul să aplice legile sale asupra cetăţenilor săi, chiar dacă au săvârsit fapte incriminate de legea română
în străinătate.
Sunt situaţii în care statul nostru aplică legile sale şi faţă de straini, atunci când sunt lezate interesele fundamentale ale statului nostru
sau ale unui alt stat, atunci când statul nostru s-a obligat la aceasta prin convenţii internaţionale. Aceste situaţii sunt prevăzute de
Codul penal în art.4-6:
art.4 PERSONALITATEA LEGII PENALE -când legea penală românească se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării,
dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă, neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţara noastră;
art.5 REALITATEA LEGII PENALE – când legea penală românească se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării,
contra securităţii statului român sau contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii sau sănătăţii
unui cetăţean român, când sunt săvârşite de un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, ce nu domiciliază pe teritoriul ţării.
art.6 UNIVERSALITATEA LEGII PENALE – când legea penală română se aplică şi altor infracţiuni decât cele de mai sus săvârşite
pe teritoriul ţării de un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, care nu domiciliază pe teritoriul ţării, dacă fapta este privită ca o
infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită, şi dacă făptuitorul se afla la noi în ţară.
Norma juridică se aplică tuturor cetăţenilor statului nostru care se bucură de egalitate în faţa legii.