1. Popa, Nicolae, Teoria generală a dreptului, Ediţia 3, Editura C.H.

Beck,
Bucureşti,2008
2. Cristea, Simona, Teoria generală a dreptului.Curs universitar, Editura C.H.
Beck,Bucureşti, 2016
DEFINITIE

2) Definiţie. Norma juridică este o regulă de conduită generală, impersonală şi

obligatorie, care exprimă voinţa electoratului reprezentat de organul legislativ, regulă
având ca scop asigurarea ordinii sociale şi care poate fi adusă la îndeplinire pe cale
statală, la nevoie prin constrângere.

În cadrul viziunii tradiţionale, elementele sau componentele sistemului de drept

sunt: norma juridică, instituţia juridică, ramura de drept, la care se adaugă concepte
doctrinale, cum sunt categoria juridică şi ordinea de drept.

Norma juridică este elementul sau structura fundamentală a oricărui sistem de

drept. Poate fi definită ca regula de conduită generală, obligatorie şi impersonală,
instituită sau recunoscută de stat, respectarea ei fiind asigurată prin forţa coercitivă a
statului.

Sub aspectul tehnicii de elaborare şi redactare, norma juridică apare ca un text

concis, formulat fie sub forma unui articol, fie al unui grupaj de articole prin care se
reglementează anumite raporturi sociale sau conduite umane. Cum însă raporturile
sociale sau conduitele umane pe care le reglementează nu sunt şi nu pot fi concepute
ca fiind izolate, decupate din mediul relaţional sistemic al existenţei sociale, nici
normele juridice nu au şi nu pot avea o existenţă în sine, decupate, izolate, rupte unele
de altele.

Între norma juridică (în înţelesul ei restrâns de "text-articol" singular) şi

raportul social sau conduita reglementată printr-o asemenea normă nu este întotdeauna
un corespondent direct, în sensul că nu întotdeauna o asemenea normă singulară poate
rezolva reglementarea integrală a unui raport social complex. De regulă, pentru
conduite sau raporturi sociale mai complexe, mai bogate în conţinut şi implicaţii sunt
necesare mai multe texte-articol, adică un grupaj conex şi unitar de texte normative
relativ distincte prin înseşi obiectul relativ distinct pe care îl reglementează. Un
asemenea grupaj relativ distinct de norme a primit, din optică sistemică, denumirea de
"instituţie juridică", fiind concepută şi considerată ca o componentă structurală
distinctă a sistemului "drept", ca un subsistem ai acestuia.

În categoria largă şi diversificată a normelor sociale un loc şi rol distinct îl au

normele juridice.

Definiţiile date noţiunii de „normă juridică” deşi sunt nuanţate de la un autor la

altul, exprimă aproximativ acelaşi conţinut. Astfel: normele juridice „reprezintă reguli
de conduită instituite și sancţionate de stat, a căror aplicare este asigurată prin
conştiinţa juridică, iar la nevoie prin forţa coercitivă a statului”.

Prin conţinutul şi finalitatea lor normele juridice constituie suportul normativ

al „ordinii de drept” în societate, care, la rândul ei, se constituie ca elementul central,
cel mai eficient al „ordinii sociale” în ansamblul ei.

Norma juridică este considerată unitatea structurală de bază a sistemului care

conţine pretenţiile şi exigenţele societăţii faţă de conduita membrilor săi în diferite
relaţii, fiind un model de comportament.

Norma juridică este o normă de conduită socială, ceea ce înseamnă că norma

juridică priveşte exclusiv relaţiile dintre oameni şi că atributele normei sociale se
regăsesc în norma juridică. Forţa ei constă în a ordona, a interzice, a permite, a
pedepsi.

Norma juridică este un comandament privind un model de conduită. Ea se

distinge de alte norme de conduită socială prin dotarea ei cu sancţiuni organizate, a
căror aplicare este încredinţată puterii publice, prin proceduri speciale.

Norma juridică este o reglare, o menţinere, o aranjare şi restabilire a

echilibrului social şi de control social.

Ca element constitutiv al dreptului, „celulă de bază” a acestuia, norma juridică

poate fi definită lapidar ca o regulă de conduită, instituită de puterea publică sau
recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, la nevoie, prin forţa
coercitivă a statului. Scopul normei juridice corespunde finalităţii dreptului şi anume
de a asigura convieţuirea socială orientând comportarea oamenilor în direcţia
promovării şi consolidării relaţiilor sociale potrivit idealurilor şi valorilor ce
guvernează societatea respectivă.

TRASATURI

Norma juridică fiind mijlocul de realizare a idealului de justiţie în conformitate

cu voinţa socială ce se exprimă în conţinutul prevederilor sale, are următoarele
trăsături definitorii, caracteristice:

a) Norma juridică are un caracter general şi impersonal, în sensul că

prescrie o conduită tipică şi este menită să se aplice unui număr nelimitat de cazuri şi
persoane, tuturor situaţiilor care cad sub incidenţa ei. Regula de drept este garantată,
în termeni generali şi abstracţi, generalitatea fiind asigurarea împotriva oricărei
discriminări personale şi a realizării principiului egalităţii în faţa legii, dar egalitatea
nu înseamnă uniformitate. Caracterul general şi impersonal al normei nu înseamnă
însă, că fiecare normă se va aplica de fiecare dată pe întreg teritoriul ţării şi asupra
întregii populaţii. Unele norme pot privi pe toţi cetăţenii, altele numai o anumită
categorie de persoane, funcţionari, proprietari, chiriaşi etc. Unele norme vizează întreg
teritoriul ţării, altele numai părţi determinate ale teritoriului (zona de frontieră,
domeniul silvic, unităţile administrativ-teritoriale). Dar aceasta nu înseamnă că o
normă juridică este mai mult sau mai puţin generală, mai mult sau mai puţin
impersonală. Generalitatea şi impersonalitatea unei norme juridice nu presupune
cuprinderea tuturor cazurilor şi a situaţiilor în care se poate afla un subiect. Norma
juridică conţine un model abstract pentru un agent posibil al acţiunii sociale.

Norma juridică prescrie o conduită, un comportament standard, destinată unui

subiectgeneric; ea se adresează difuz şi impersonal destinatarilor săi. Norma juridică
nu se adresează unei persoane individualizate, nominalizate concret; ea este
abstractă. Caracterul general şiimpersonal al normei juridice nu înseamnă că
dispoziţiile acesteia se vor aplica de fiecare dată peîntregul teritoriu al ţării şi asupra
întregii populaţii.
 Aruncând o privire asupra legislaţiei în vigoare constatăm că există norme
juridice carese referă la părţi determinante ale teritoriului (zona de
frontieră, domeniul silvic, zone defavorizate, regimul juridic al apelor, zone
calamitate etc.). Există de asemenea norme juridicecare privesc direct anumite
categorii de persoane (militari şi funcţionari publici, magistraţi,poliţişti, avocaţi,
notari, elevi, studenţi, cadre didactice, părinţi, copii, pensionari,
handicapaţi,proprietari, chiriaşi etc.). Aceste limitări în spaţiu şi asupra persoanelor a
efectelor normelorjuridice nu contrazic caracterul general şi impersonal al acestora,
după cum nici normele juridicecare reglementează conduita unor organe
unipersonale (Preşedintele României, ProcurorulGeneral, Ministrul Justiţiei etc.)
nu îşi pierd caracterul general şi impersonal, întrucât legiuitorulnu a avut în vedere ca
subiect al drepturilor şi obligaţiilor persoana fizică care ocupa la un anumemoment
funcţia respectivă. Norma juridică vizează funcţia ca atare, indiferent de
deţinătorulindividual al acesteia.

O altă chestiune care trebuie evidenţiată în acest context vizează faptul că

normelejuridice nu pot cuprinde în conţinutul lor toate cazurile şi toate situaţiile în
care se poate afla unindivid. Norma juridică nu poate fi agreată de toţi cetăţenii, ea nu
poate mulţumi pe fiecare.Important este ca norma juridică să fie acceptată de
majoritatea oamenilor, în numele căreia forţapublică poate interveni în cazul încălcării
normelor juridice

b) Norma juridică are un caracter obligatoriu pentru că intervine şi

reglementează domeniile cele mai importante ale societăţii, care privesc guvernarea
acesteia, ordinea socială, drepturile şi libertăţile fundamentale ale oamenilor. Tocmai
importanţa acestor domenii determină ca norma juridică să conţină prevederi care nu
sunt lăsate la liberul arbitru al individului; ele sunt impuse acestuia într-o varietate de
modalităţi: într-o manieră imperativă (specifică dreptului penal şi dreptului
administrativ), în maniera permisivă specifică dreptului privat (dreptul civil, dreptul
comercial etc.) sau maniera prohibitivă.

Obligativitatea normei juridice mai înseamnă şi faptul că aceasta se aplică

imediat, din momentul intrării în vigoare, continuu şi necondiţionat. Norma juridică
nu poate fi aplicată decât în termeni foarte riguroşi şi exacţi: acţiunea ei efectivă
începe la o dată foarte exactă şi certă; acţiunea ei este continuă, permanentă, respectiv
până când norma juridică este în vigoare. Aplicarea normei juridice este
necondiţionată, în sensul că dreptul nu acceptă condiţii pentru a putea fi pus în
aplicare.

Obligativitatea nu rezultă din frecvenţa aplicării normei juridice în viaţa

socială, existând norme care se aplică cotidian, des sau foarte des, dar şi norme care se
aplică rar sau foarte rar, unele deşi elaborate neaplicându-se chiar deloc. Toate
normele juridice, indiferent de frecvenţa aplicării lor, prezintă caracter obligatoriu.

STRUCTURA

2) Structura normei juridice.

Ideea de bază de la care porneşte legiuitorul în construcţia unei norme juridice

este aceeacă norma juridică trebuie să răspundă cerinţelor privitoare la buna
organizare a relaţiilor dinsocietate, în sensul că aceasta nu trebuie să contrazică logica
acţiunii sociale.

Pornind de la acest deziderat, din punct de vedere al structurii sale logice,

norma juridicăare în componenţa sa următoarele trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi
sancţiunea

A. Ipoteza este partea normei juridice care precizează condiţiile şi împrejurările

în care aceasta se aplică, precum şi categoriile de subiecţi de drept cărora norma li se
adresează.

Exemplu: articolul 1365 din Codul civil: „Dacă cumpărătorul nu plăteşte preţul,
vânzătorul poate cere rezoluţiunea vânzării”. În această normă, ipoteza constă în
atitudinea cumpărătorului de a nu plăti preţul convenit.

Clasificarea ipotezelor
 ipoteze strict determinate : care stabilesc exact condiţiile de aplicare
adispoziţiei normei juridice.

De exemplu: pentru obţinerea autorizaţiei necesare organizăriijocurilor

de noroc, prin lege sunt prevăzute toate condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească
unagent economic pentru a beneficia de acest drept

.ipoteze relativ determinate- sunt cele în care condiţiile şi împrejurările

deaplicare a dispoziţiei, prin natura lor, nu pot fi formulate în mod detaliat.

ipoteze simple- sunt cele în care este formulată o singură condiţie

sauîmprejurare pentru a se aplica dispoziţia normei juridice. ipoteze complexe sunt
cele în care sunt formulate mai multe condiţii şiîmprejurări pentru a se aplica
dispoziţia normei juridice.

B. Dispoziţia este elementul structural al normei juridice care stabileşte

conduita ce trebuie respectată, în condiţiile şi împrejurările prevăzute de ipoteză.

În exemplul de mai sus, dispoziţia constă în obligaţia pe care o are

cumpărătorul de a plăti preţul convenit.

C. Sancţiunea este partea normei juridice care stabileşte consecinţele ce decurg

din nerespectarea dispoziţiei normei respective în împrejurările stabilite de ipoteza ei,
precum şi eventualele măsuri pe care autorităţile competente le pot lua împotriva
subiectului de drept care a încălcat norma

În exemplul dat, sancţiunea constă în posibilitatea vânzătorului de a cere şi

obţine rezoluţiunea vânzării, adică desfiinţarea ei pentru cauză de neexecutare.

În funcţie de gradul lor de determinare, sancţiunile se clasifică în:

- sancţiuni absolut determinate, formulate printr-o exprimare a unei întinderi

fixe şi deci care nu pot fi modificate de către autorităţile care le aplică (de exemplu:
1000 RON amendă);

- sancţiuni relativ determinate, când în norma de drept sunt prevăzute numai

limitele de determinare ulterioară a sancţiunii, întinderea acesteia variind între un
minim şi un maxim (de exemplu: închisoare de la 5 la 10 ani, sau amendă de la 1000
la 5000 RON);

- sancţiuni alternative, care conferă autorităţii ce le aplică posibilitatea de a

alege, de a opta între două sancţiuni diferite. Este vorba în principal de cazurile în care
legea penală prevede pedeapsă cu amendă sau pedeapsă privativă de libertate
(închisoare);

- sancţiuni cumulative, atunci când în normă se prevede posibilitatea aplicării a

două sau mai multe sancţiuni pentru aceeaşi faptă (de exemplu: închisoare şi
interzicerea pentru o perioadă a dreptului de a alege şi de a fi ales, ori a dreptului de a
conduce autovehicule).

În funcţie de criteriul naturii şi gravităţii lor, în drept există următoarele

categorii de sancţiuni:

- penale, care sunt cele mai grave sancţiuni, poartă numele de pedepse şi se
aplică atunci când sunt comise infracţiuni. Sancţiunile penale aplicabile sunt: privarea
de libertate, amenda penală, interzicerea unor drepturi;

- contravenţionale sau administrative, sancţiuni care se aplică pentru fapte ce

constituie contravenţii, adică abateri mai puţin grave decât infracţiunile şi care nu sunt
prevăzute în legea penală, ci în diverse alte acte normative. Principalele sancţiuni
contravenţionale sunt avertismentul şi amenda;

- civile, specifice dreptului civil, care la rândul lor pot fi: sancţiuni
referitoare la actele private (anularea actului ilegal şi restabilirea situaţiei
anterioare),sancţiuni referitoare la drepturile personale nepatrimoniale (publicarea
hotărârii judecătoreşti înpresă);- disciplinare, care intervin în cazul încălcării
obligaţiilor de serviciu şi pot îmbrăca următoarele forme: mustrare, avertisment,
reducere de salariu, retrogradare, suspendare din funcţie, transfer disciplinar, demitere
din funcţie;
 - procedurale, care decurg din nerespectarea normelor impuse de diverse
proceduri şi care constau de obicei în nulitatea sau anularea actului încheiat fără a ţine
seama de prevederile legale.

În concluzie, o normă juridică tipică, cuprinzând toate cele trei elemente, ar

avea, ca principiu, următoarea formulare:

Dacă,...............atunci,...............altfel..............

Mai exact, dacă faci parte dintr-o anumită categorie de persoane, îndeplineşti
anumite condiţii sau te afli în anumite circumstanţe, atunci trebuie, nu trebuie sau poţi
să ai o anumită conduită, altfel urmează să suporţi unele consecinţe.

Normele juridice care se prezintă într-o astfel de formulare tipică sunt, însă,
puţine şi, din această cauză, în cadrul procesului de interpretare a lor, este adesea
necesară o reformulare mentală a textului legal, astfel încât să fie posibile
determinarea şi identificarea celor trei elemente de structură.

Prin structură, în acest context, se înţelege modul de alcătuire, de existenţă

specifică a conţinutului şi formei normei juridice; structura acesteia poate fi
identificată în două planuri ale analizei:

a) al structurii interne, adică structura logico-juridică a normei, şi

b) al structurii externe, ca mod de exprimare în cadrul unui act normativ, adică

structura tehnico-legislativă.

A) Cele trei elemente ale normei care conferă acesteia structura logicăinternă
sunt în esenţă, următoarele:

- ipoteza - formulează împrejurările sau condiţiile conduitei sau faptei supuse

normării; - dispoziţia - formulează conduita propriu-zisă ce trebuie urmată
(obligatorie, interzisă, permisă etc.);

- sancţiunea - formulează consecinţa încălcării dispoziţiei, a conduitei

prescrise, în ipoteza dată.
 În legătură cu această structură logico - juridică internă, trinomică, a normei
trebuie observate cel puţin următoarele două aspecte ale ei:

În primul rând, nu toate categoriile de norme (dacă avem în vedere clasificarea

lor în ramuri ale dreptului) sunt structurate în mod strict formal în funcţie de aceste
trei elemente. Comparând, bunăoară, normele dreptului constituţional cu cele ale
dreptului penal sau civil, ale dreptului familiei, etc. apare evident că ele nu sunt
structurate identic. Structura trinomică ipoteză - dispoziţie - sancţiune apare cu
deosebire în categoria normelor de tip conduită (ca de exemplu, în normele penale,
unele norme ale dreptului administrativ, dreptului civil, dreptului familiei), fiind greu
de identificat sau chiar lipsind din structura internă şi formală a celorlalte norme prin
al căror conţinut nu se reglementează conduite, acţiuni, drepturi-obligaţii etc., ci se
consacră principii (norme-principii), se stabilesc structuri, atribuţii, roluri etc. (norme-
structuri, norme-atribuţii etc.) Cum însă ponderea cea mai însemnată a normelor
dreptului o constituie categoria normelor-conduită, structura acestora bazată pe cele
trei elemente devine relevantă şi caracteristică pentru norma juridica în general.

În al doilea rând, se impune şi observaţia că în chiar categoria normelor de tip

conduită această structură trinomică nu este prezentă în mod strict, cumulativ în
fiecare normă luată ca text de sine-stătător Aceasta deoarece reglementarea unor
conduite mai complexe nu poate fi exprimată în mod concentrat într-un singur text-
articol normativ, ci într-un grupaj conex de asemenea articole. De aceea, unul sau altul
din elementele de structură ale normei - ipoteza, dispoziţia, sancţiunea -poate lipsi
dintr-un articol concret sau altul, dar el nu poate lipsi din grupajul sau ansamblul
acelei reglementări sau din actele normative conexe la care se face trimitere.

Există situaţii când dispoziţia şi ipoteza unei norme juridice sunt cuprinse într-
un articol, iar sancţiunea este formulată într-un alt articol.

a) Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile,

împrejurările sau faptele în prezenţa cărora se aplică dispoziţia normei juridice,
precum şi categoria subiectelor la care se referă prevederile dispoziţiei.
 În funcţie de precizia cu care este formulată ipoteza normei juridice, în
literatura juridică se disting ipoteze determinate şi relativ determinate.

Ipoteza determinată stabileşte exact condiţiile de aplicare a dispoziţiei. Aşa

este, de pildă, cazul stabilirii dreptului la pensie (pentru limita de vârstă, invaliditate
sau urmaş) unde prin lege se prevăd toate condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească
o persoană pentru a fi încadrată într-o anumită categorie de pensie şi a i se stabili
cuantumul acesteia.

Ipoteza relativ determinată este aceea care indică împrejurările de aplicare a

dispoziţiei, dar conţinutul concret al acestor împrejurări prin natura lui nu poate fi dat
în actul normativ, ci este lăsat pe seama organului de stat. Bunăoară, art. 202 Codul de
procedură penală, prevede printre condițiile în care se emite un mandat de arestare
preventivă „dacă din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că a săvârșit o
infracțiune...”.

În general, în dreptul modern se urmăreşte ca ipotezele să fie pe cât posibil

concret şi complet formulate, aceasta fiind o garanţie a aplicării întocmai a dispoziţiei,
o măsură de prevenire a arbitrariului şi de întărire a legalităţii.

Ipoteza poate să fie simplă - adică să prevadă o singură împrejurare în prezenţa

căreia se aplică dispoziţia, sau poate să fie complexă, adică să prevadă o multitudine
de împrejurări, care- toate sau fiecare în parte- să determine aplicarea dispoziţiei.

b) Dispoziţia este partea cea mai importantă a normei juridice; ea conţine

prescripţia de conduită, adică conduita pe care trebuie să o aibă o persoană în
împrejurarea avută în vedere de norma sau mai precis drepturile şi obligaţiile
subiectelor participante la raporturile sociale.

Dispoziţia poate fi determinată sau relativ determinată. Dispoziţia determinată

stabileşte cu precizie drepturile şi obligaţiile persoanelor la care se referă, pe când
dispoziţia relativ determinată stabileşte mai multe variante de conduită sau limite ale
acesteia, urmând ca subiecţii să opteze pentru una din ele sau în cadrul limitelor,
conduita dorită. De exemplu, Codul Civil prevede că „la desfacerea căsătoriei,
bunurile se împart între soţi, potrivit învoielii acestora. Dacă soţii nu se învoiesc
asupra împărţirii bunurilor comune, va hotărî instanţa judecătorească". Este o
dispoziţie relativ determinată.

După criteriul conduitei prescrise, dispoziţiile normei juridice pot fi clasificate

astfel:

- dispoziţii onerative care obligă la împlinirea unor anumite acţiuni, de

exemplu, obligaţia conducătorului auto de a acorda ajutor accidentaţilor;

- dispoziţii prohibitive care interzic înfăptuirea unor acţiuni. De exemplu,

Codul familiei prevede că „Este oprit să se căsătorească bărbatul care este căsătorit
sau femeia care este căsătorită".

Deoarece dispoziţiile onerative şi cele prohibitive impun un anumit

comportament, ele se mai numesc imperative sau categorice. Ele se exprimă prin
particula „trebuie” sau printr-un verb la prezent sau viitor în formă imperativă.

- dispoziţii permisive sunt acele dispoziţii care oferă părţilor posibilitatea să

aleagă conduita pe care doresc să o urmeze. De exemplu, Codul civil prevede că
„Succesiunea poate fi acceptată curat şi simplu sau sub beneficiu de inventar”. O
varietate a dispoziţiilor permisive sunt dispoziţiile supletive care lasă la alegerea
persoanelor interesate conduita pe care să o urmeze, dar dacă nu se hotărăsc, intervine
prevederea de lege care suplineşte voinţa lor. De exemplu, Codul familiei prevede că
la desfacerea căsătoriei, dacă nu a intervenit o învoială cu privire la numele ce
urmează să-1 poarte după divorţ, sau dacă instanţa nu a dat încuviinţare, fiecare dintre
foştii soţi va purta numele ce-1 avea înainte de căsătorie. Ele se exprimă prin particula
„poate” sau un verb la timpul prezent sau viitor care exprimă posibilitatea de a alege o
conduită.

- dispoziţiile de recomandare sunt acele dispoziţii care recomandă persoanelor

fizice şi juridice o anumită conduită, potrivit specificului activităţii lor. Dispoziţii de
recomandare mai frecvente se întâlnesc în normele juridice privind cooperaţia de
consum sau meşteşugărească.
 - dispoziţiile de stimulare sunt cele care prevăd recompensarea unei conduite
deosebite, în special în procesul muncii sau în creaţia literară artistică. O asemenea
dispoziţie se găseşte în Codul muncii, care prevede recompensele ce se pot acorda
persoanelor încadrate în muncă.

- dispoziţii generale, speciale şi de excepţie. În funcţie de sfera aplicării lor şi

de gradul de generalitate, dispoziţiile normelor juridice pot fi grupate în: dispoziţii
generale, speciale şi de excepţie.

Dispoziţiile generale sunt cele care au o sferă largă de aplicare şi privesc, de

obicei, o anumită ramură a dreptului.

Dispoziţiile speciale cuprind numai o anumită categorie de relaţii dintr-o

ramură de drept. Se disting astfel, dispoziţii ale părţii generale şi dispoziţii ale părţii
speciale din Codul penal.

Dispoziţiile de excepţie completează fie dispoziţiile generale, fie dispoziţiile

speciale. De exemplu, Codul familiei stabilind vârsta de căsătorie pentru bărbaţi la 18
ani şi pentru femei la 16 ani, prevede şi o dispoziţie de excepţie. „Cu toate acestea,
pentru motive temeinice, se poate încuviinţa căsătoria femeii care a împlinit 15 ani".
Dispoziţiile de excepţie au la bază, de cele mai multe ori, dorinţa legiuitorului de a
apăra, mai eficient, o anumită categorie de valori. Uneori, dispoziţiile de excepţie sunt
numite dispoziţii derogatorii, deoarece ele prevăd o reglementare derogatorie pentru o
anumită categorie de relaţii sociale faţă de reglementarea cuprinsă într-o dispoziţie
generală sau într-o dispoziţie specială.

c) Sancţiunea este al treilea element structural al normei juridice ce cuprinde

măsurile luate împotriva celui care a violat legea şi se aduce la îndeplinire prin forţa
coercitivă a statului. Sancţiunea indică urmările nerespectării dispoziţiei normei
juridice şi este prevăzută nu pentru a oferi destinatarului posibilitatea de a alege între
dispoziţia normei şi sancţiunea ei, ci dimpotrivă, pentru a garanta realizarea dispoziţiei
normei. Dacă dispoziţia constituie elementul principal, sancţiunea este elementul
accesoriu al normei juridice.
 Sancţiunea normei juridice are ca scop general asigurarea respectării dreptului;
odată produsă încălcarea dreptului, sancţiunea urmăreşte să redreseze şi să
restabilească situaţia, prin reacţia organizată, statală, faţă de comportamentul care
lezează ordinea socială. Constrângerea revine statului şi organelor lui, ea nu poate fi
publică

Constrângerea este aplicarea forţei în serviciul dreptului, ea este o consecinţă

posibilă a sancţiunii.

Noţiunea de "constrângere" nu trebuie confundată cu noţiunea de "sancţiune";

constrângerea poate fi aplicată în afara oricărei sancţiuni şi invers, există sancţiuni
care nu au nimic comun cu noţiunea de constrângere, astfel cum sunt măsurile
reparatorii ca daune-interese, anularea unui act juridic, dizolvarea unei societăţi, etc.

După natura raporturilor sociale reglementate şi ţinând seama de pericolul

social al actelor de încălcare a dreptului, se pot distinge următoarele categorii de
sancţiuni:

- sancţiuni penale- sunt cele aplicate în cazul săvârşirii de infracţiuni. După

gravitatea lor, sancţiunile penale se pot împărţi în diferite categorii, conform art.53-55
Cod penal: principale (închisoare sau amendă); complementare (interzicerea unor
drepturi de la 1 la 5 ani ; degradarea militară, publicarea hotărârii de condamnare);
accesorii care constau în interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege din
momentul în care hotărârea de condamnare (cu executarea pedepsei cu închisoare) a
rămas definitivă şi până la terminarea executării pedepsei;

- sancţiunile civile - constau în despăgubirile pe care le datorează şi care sunt

impuse celui care răspunde pentru producerea unei pagube, în vederea repunerii celui
păgubit în drepturile încălcate. Sancţiunile civile pot fi executate în natură sau în
echivalent. Ele mai pot consta şi în anularea actului ilicit ş.a. ;

- sancţiunile administrative - se aplică, de regulă, pentru săvârşirea unor fapte

cu un grad de pericol social mai redus decât infracţiunile, fapte ce se numesc
contravenţii. Cea mai frecventă sancţiune administrativă este amenda ;
 - sancţiunile disciplinare - se aplică în cazul abaterilor de la disciplina muncii,
stabilite prin Codul muncii, precum şi în regulamentele de funcţionare ale unităţilor
economico-sociale, a instituţiilor de stat, precum şi ale celorlalte persoane juridice
lucrative. Sancţiunile mai pot fi clasificate şi având în vedere criteriul gradului lor de
determinare, astfel:

- sancţiunile absolut determinate - sunt cele precis formulate şi al căror

cuantum sau limite nu pot fi micşorate sau mărite de organele împuternicite să le
aplice- de ex.: conform Codului familiei: este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea
dispoițiilor indicate în lege;

- sancţiuni relativ determinate - sunt acele sancţiuni stabilite în limitele unui

minim şi a unui maxim de pedeapsă, urmând ca organul de aplicare să stabilească
cuantumul ei exact. În această categorie intră majoritatea sancţiunilor penale, care
înscriu pedeapsa într-o limită minimă şi maximă a ei. De exemplu, închisoare de la 6
luni la 3 ani, sau de la 10 la 20 de ani etc. În acelaşi fel, relativ determinat, este stabilit
de regulă şi cuantumul amenzilor, fie că sunt aplicate ca urmare a săvârşirii unei
infracţiuni sau a unei contravenţii;

- sancţiuni alternative - uneori, organul de aplicare a sancţiunii are posibilitatea

să aleagă, de regulă, între două feluri de sancţiuni (închisoare sau amendă);

- sancţiunile cumulative - sunt cele care se constituie prin cumulul, prin

însumarea mai multor sancţiuni şi care se aplică în mod obligatoriu pentru aceeaşi
faptă. De exemplu, sancţiunea cu închisoarea poate fi cumulată cu confiscarea totală
sau parţială a averii şi cu interzicerea unor drepturi civile sau publice.

B) Structura tehnico-juridică se referă la forma exterioară de exprimare a

conţinutului şi a structurii logice a normei, la redactarea ei, mai concisă, sintetică sau
mai dezvoltată, la modul în care normele se încadrează în texte normative.

Forma sau structura exterioară de exprimare ţine de procesul complex al

elaborării, creării şi formulării normei juridice operaţiune denumită în mod frecvent ca
„tehnică normativă”, „tehnică legislativă” sau, atunci când se are în vedere şi procesul
de aplicare sau de organizare instituţională a sistemului juridic denumirea este cea de
„tehnică juridică”, având o sferă mai largă decât cea de „tehnică legislativă” sau
„tehnică normativă”.

CLASIFICARE

Clasificarea normelor juridice. Clasificarea normelor juridice se face în raport

cu anumite criterii şi este necesară deoarece ajută la corecta interpretare şi implicit, la
aplicarea riguroasă a acestora.

A. În funcţie de modul de reglementare a conduitei prescrise, normele juridice

se clasifică în:

- a) norme imperative, care impun o anumită conduită, cerând săvârşirea unei

acţiuni sau abţinerea de la săvârşirea unei acţiuni, prin 4 obligarea la un comportament
de la care subiecţii de drept nu se pot abate. La rândul lor, normele imperative sunt de
două feluri:

- norme onerative, care prevăd în mod expres obligaţia constând în săvârşirea

unei acţiuni, impunând, aşadar, o anumită conduită. Cu titlu de exemplu, menţionăm
articolul 813 din Codul civil, care prevede că „Toate donaţiile se fac prin act autentic.”
- norme prohibitive, care interzic o anumită conduită, adică săvârşirea unui anumit act
sau fapt. Exemplificăm prin articolul 40, alineatul (4) din Constituţie, care prevede:
„Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise.”

- b) norme dispozitive, care, pe lângă o anumită conduită, prevăd şi

posibilitatea unei conduite subsidiare, acordând o sferă de comportament mai largă
subiecţilor de drept.

Normele dispozitive se împart în:

- norme permisive, care permit o anumită conduită, fără, însă, a o impune, ca de

exemplu articolul 1587 al Codului civil, care prevede că „părţile pot stipula dobândă
pentru un împrumut de bani, producte sau alte lucruri mobile.”
 - norme supletive, care prevăd posibilitatea unei conduite subsidiare, scopul lor
fiind ca, atunci când subiecţii tac şi nu-şi exprimă cu claritate opţiunea, de obicei în
privinţa unui contract, să suplinească voinţa acestora. Cu titlu de exemplu, menţionăm
articolul 1319 din Codul civil, care prevede, în materia contractului de vânzare-
cumpărare, că „Predarea trebuie să se facă la locul unde se află lucrul vândut în timpul
vânzării, dacă părţile nu s-au învoit altfel”.

B. După criteriul structurii lor logico-juridice, normele de drept se clasifică în:

- norme juridice complete sau determinate, care conţin toate cele trei elemente
de structură: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea 5

- norme juridice incomplete sau nedeterminate, adică acelea din al căror text
lipseşte unul din elementele de structură.

La rândul lor, normele incomplete sunt de două feluri:

- norme de trimitere, care, pentru elementul de structură care le lipseşte, fac

trimitere la un alt act normativ în vigoare;

- norme în alb, adică norme de drept nedeterminate care urmează a se completa

cu elementul de structură care le lipseşte dintr-o normă de drept ulterioară, mai exact
care nu a fost încă adoptată, dar urmează să apară. Spre exemplu, articolul 55 alineatul
(3) din Constituţie prevede că „Cetăţenii pot fi încorporaţi de la vârsta de 20 de ani şi
până la vârsta de 35 de ani, cu excepţia voluntarilor, în condiţiile legii organice.”

C. După criteriul sferei de aplicare, normele juridice se împart în:

- norme generale, care au cea mai largă sferă de aplicabilitate şi adesea se

afirmă despre ele că formează „dreptul comun”.

Numeroase norme din Codul civil reprezintă dreptul comun pentru unele relaţii
juridice de drept comercial sau din alte ramuri;

- norme speciale, care se aplică unei sfere mai restrânse de raporturi juridice,
norme care au caracter derogativ de la ceea ce se înţelege prin dreptul comun;
 - norme de excepţie, care aduc completări fie normelor generale, fie celor
speciale şi care se aplică totdeauna cu precădere, însă strict în cazurile în care legea le
prevede.

Acestă clasificare prezintă interes practic prin prisma faptului că normele

speciale se aplică înaintea normelor generale, iar cele de excepţie, înaintea normelor
speciale, deci cu atât mai mult înaintea celor generale.

Acţiunea normelor juridice în timp, în spaţiu şi asupra persoanelor.

Problema acţiunii, adică a aplicabilităţii lor concrete este legată înainte de toate
de determinarea momentului de la care începe să-şi producă efectele acea normă şi
durata în timp a acestor efecte, limitele teritorial-administrative (adică „spaţiul”) în
care îşi produc efectele şi, respectiv categoriile de persoane care intră sub incidenţa lor
sau, după caz, sunt exceptate de la efectele acestora. De aceea, norma juridică
elaborată trebuie evaluată şi din perspectiva acţiunii sale în timp, în spaţiu şi asupra
persoanelor.

1. Acţiunea normelor juridice în timp.

Prin acţiunea normei juridice în timp se înţelege perioada (durata) în timp în

care norma respectivă produce efecte de drept, adică este aplicabilă.

Actele normative sunt adoptate pentru a acţiona asupra relaţiilor sociale, pentru
a determina conduita şi comportamentul subiectelor de drept. Adoptarea acestor acte
normative nu coincide cu începutul acţiunii lor, cu intrarea lor în vigoare, deoarece
aceste acte, în urma elaborării lor, trebuie să fie întâi aduse la cunoştinţa cetăţenilor,
organelor de stat şi organizaţiilor, tuturor celor chemaţi să le respecte. Aceasta se face,
în principiu, prin publicarea actelor normative într-o publicaţie oficială cum este în
ţara noastră „Monitorul Oficial”.

În ceea ce priveşte intrarea în vigoare a legii şi a altor acte normative,

modalităţile determinării acestui moment pot fi diferite. Reglementarea de principiu a
acestei probleme o găsim în Constituţia României care stipulează în art.78: „legea
intră în vigoare la 3 zile de la data publicării acesteia în Monitorul Oficial al României
sau la o altă dată ulterioară prevăzută în textul ei”.

Durata de valabilitate, de aplicare a normei, de regulă, nu este prestabilită, de la

momentul intrării în vigoare. Cele mai multe acte normative intră în vigoare pentru o
durată nedeterminată.

EXCEPTIE: Cu toate acestea, există şi aşa-numitele legi cu termen a căror

acţiune în timp este expres determinată încă de la momentul intrării lor în vigoare-
câteva săptămâni, luni, ani etc, precum şi legile excepţionale care sunt adoptate pentru
situaţii deosebite cum ar fi: stare de necesitate, calamităţi naturale, epidemii, invazii
militare etc. şi a căror acţiune în timp se extinde pentru durata acelei perioade
excepţionale

Ieşirea din vigoare a normei juridice sau încetarea acţiunii normei juridice are
loc prin următoarele modalităţi:

a) ajungerea la termen în cazul normelor juridice cu termen sau edictate pentru

o cauză excepţională;

b) desuetudinea când deşi norma este formal în vigoare datorită condiţiilor

social economice noi, ea nu se mai aplică;

c) abrogarea datorită intrării în vigoare a normei juridice noi

Acţiunea normelor juridice în spaţiu şi asupra persoanelor.

Cât priveşte acţiunea actelor normative în spaţiu şi asupra persoanelor,

modalităţi foarte strâns împletite, menţionăm că ele sunt organic legate de principiul
suveranităţii puterii de stat, manifestată în special sub aspectul suveranităţii teritoriale
şi al legăturii dintre stat şi persoane prin cetăţenie. In temeiul principiului suveranităţii
statului, legile şi celelalte acte normative sunt obligatorii pentru cetăţenii statului
respectiv şi pentru toate organizaţiile, instituţiile, organismele sociale şi persoane
fizice şi juridice care se află pe teritoriul său. Aceasta înseamnă că pe teritoriul unui
stat acţionează dreptul acelui stat, determinând conduita tuturor persoanelor aflate pe
acel teritoriu. În mod firesc, aceasta presupune excluderea acţiunii în acest teritoriu şi
asupra persoanelor aflate pe el a legilor altor state.

Ne aflăm, prin urmare, în prezenţa următoarelor principii esenţiale:

— principiul teritorialităţii normelor juridice, care consacră faptul că norma

juridică acţionează asupra teritoriului statului respectiv;

— principiul personalităţii normelor juridice, care consacră faptul că norma

juridică acţionează asupra cetăţenilor statului respectiv şi străinilor aflaţi pe teritoriul
acelui stat

Aplicarea normelor juridice de către organele statului (aplicarea

dreptului).

Aplicarea dreptului constă în elaborarea şi realizarea unui sistem de acţiuni

statale în scopul aplicării concrete a dispoziţiilor şi sancţiunilor cuprinse în normele
juridice.

Actul de aplicare a dreptului reprezintă activitatea prin care se finalizează

intervenţia organului de stat, realizată pe baza competenţei conferite de lege.

Activitatea concretă de aplicare a dreptului constituie un proces complex care

se desfăşoară cu respectarea unor cerinţe, legate atât de necesitatea stabilirii concrete a
împrejurărilor de fapt, cât şi de nevoia corectei aplicări a normei juridice ce
reglementează situaţia concretă stabilită. Fazele procesului de aplicare a dreptului
reprezintă etape esenţiale şi obligatorii şi sunt :
 - stabilirea stării de fapt;

- alegerea normei juridice;

- interpretarea normei juridice;

- elaborarea actului de aplicare.

1. Stabilirea stării de fapt reprezintă etapa inaugurală a procesului de aplicare a

dreptului, care implică cunoaşterea în profunzime a împrejurărilor şi elementelor
concrete ale cauzei respective.

În stabilirea situaţiei de fapt probele joacă un rol important. Sarcina probei

revine părţilor.

Prezumţia este un mod de raţionament prin care, din stabilirea unui fapt este
indus un alt fapt, care nu este probat

Prezumţiile sunt concluzii pe care judecătorul le trage de la un fapt cunoscut, la

un fapt necunoscut.

Prezumţiile legale sunt:

a) simple, relative sau „juris tantum”

b) absolute sau irefragabile, numite şi „juris et de jure”.

2. Alegerea normei de drept este faza în care organul de aplicare selecţionează,

alege norma juridică care a fost încălcată, sau norma juridică aplicabilă cazului
concret (o normă care recunoaşte drepturile unei persoane fizice sau juridice), în
scopul clarificării juridice exacte a stării de fapt constatate.

3. Interpretarea normelor juridice reprezintă a treia fază a procesului de aplicare

a dreptului şi constă într-o sumă de operaţiuni care au ca scop lămurirea şi
concretizarea conţinutului regulii de drept cuprinsă în norma juridică aleasă spre a fi
aplicată în situaţia dată.

4. Elaborarea şi emiterea actului de aplicare constituie ultima fază (etapă) a

procesului de aplicare a dreptului. Operaţiunea de elaborare şi redactare a actelor de
aplicare presupune îndeplinirea unor cerinţe de formă şi conţinut ce variază de la o
ramură de drept la alta, de la o categorie de norme juridice la alta.