1.Norma juridica.

Conceptul de norma
juridica si trasaturile acesteia. Definitii.
Structura normei juridice.

Norma juridică ca element constitutiv al dreptului este o regulă de conduită, generală şi

impersonală, cu aplicare repetată, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta a
cărei respectare este asigurată la nevoie de forţa coercitivă a statului. Scopul normei juridice
sau regulii de drept corespunde finalităţii dreptului şi anume de a asigura convieţuirea socială,
orientând comportarea oamenilor în direcţia promovării şi consolidării relaţiilor sociale potrivit
idealurilor şi valorilor ce guvernează societatea respectivă. Prin intermediul normelor juridice se
ordonează şi reglementează în forme specifice dreptului, relaţiile interumane, în conformitate cu
aceste valori. Norma juridică are un caracter prescriptiv, ea stabileşte o anumită comportare,
impune o anumită conduită, constând dintr-o acţiune sau inacţiune umană, îndreptată într-o
anumită direcţie, în vederea realizării unui anumit scop. Se poate spune că norma juridică este
elementul constitutiv al dreptului, este “celula de bază” a acestuia, după cum se exprimă unii
autori. În ansamblul lor, normele juridice în vigoare alcătuiesc dreptul pozitiv al societăţii
respective. Prin natura sa, norma juridică este o regulă cu caracter general şi impersonal. De aici
decurge faptul că regula de conduită prescrisă de normă este o regulă tipică, menită să se aplice
la un număr nedefinit de cazuri şi de persoane.

Conduita tipică prescrisă de norma juridică stabileşte drepturile şi obligaţiile participanţilor

la viaţa juridică, ale subiecţilor raporturilor juridice, în mod generic. Astfel că, norma juridică
devine un criteriu unic de îndrumare şi apreciere a conduitei oamenilor, veritabil etalon sau
standard, în funcţie de care o anumită conduită este definită ca fiind licită sau ilicită. Acest
criteriu de apreciere nu are un caracter abstract ci el reprezintă o unitate de măsură stabilită în
conformitate cu concepţiile despre justiţie, dreptate, ordine, disciplină din societatea dată, valori
al căror conţinut oricât de stabil şi peren, cunoaşte o evoluţie şi se poate schimba şi modifica de
la o societate la alta, de la o epocă 34 sau perioadă istorică la alta. Ca atare, normele juridice ca
întregul drept, se află într-o legătură organică cu procesul dezvoltării istorice a ţării respective.
Prescriind o conduită tipică, generică, norma este menită să se aplice, în principiu, la un număr
nelimitat de cazuri. Conduita prescrisă de normă trebuie să fie urmată, respectată ori de câte ori
sunt prezente condiţiile şi împrejurările pe care le are în vedere, iar dacă asemenea condiţii sau
împrejurări nu apar, ea nu se aplică. În principiu, deci, normele juridice se realizează prin
aplicarea şi respectarea lor repetată, continuă, ori de câte ori sunt prezente condiţiile,
împrejurările, ipotezele pe care le au în vedere.

Arătăm că norma juridică este de asemenea impersonală, aceasta subliniind faptul că norma
juridică nu se adresează unei sau unor persoane anume, prestabilite şi identificate ca atare.
Caracterul impersonal nu înseamnă însă că fiecare normă vizează absolut pe toată lumea. Unele
norme pot viza toţi cetăţenii, altele vizează numai o anumită categorie de persoane ca de
exemplu cei care se încadrează într-un anumit statut social cum ar fi cel de alegători, funcţionari
publici, proprietari, chiriaşi, pensionari etc. Bunăoară putem spune că unele norme
constituţionale care privesc drepturile omului şi libertăţile fundamentale se adresează tuturor
persoanelor fizice care trăiesc pe teritoriul unei ţări, atât cetăţenilor, cât şi străinilor, sau
apatrizilor. Dar, sunt norme care se adresează numai persoanelor fizice cetăţeni ai ţării
respective, altele care se adresează numai cetăţenilor străini care domiciliază sau se află
temporar pe teritoriul ţării şi altele care vizează numai apatrizii. Sunt, de asemenea, norme care
se adresează unor categorii de cetăţeni în funcţie de statutul lor civil. De pildă, Codul familiei are
în vedere relaţiile de familie, Codul muncii, relaţiile persoanelor încadrate în muncă, normele
care reglementează situaţiile pensionarilor, se adresează acestora. Există aşadar, grade diferite
de generalitate a normelor juridice.

Este important însă să reţinem unele aspecte, atunci când avem în vedere normele juridice care
prevăd anumite reglementări pentru o organizaţie sau un organ de stat. De exemplu normele
juridice care reglementează activitatea şi structura organelor statului şi prevăd, bunăoară,
anumite competenţe pentru preşedintele ţării, pentru parlament, pentru guvern, inclusiv pentru
preşedinţii celor două camere sau pentru primul ministru. Aceste norme au un caracter general
şi impersonal pentru că nu sunt vizate anumite persoane fizice care ocupă aceste funcţii, ci se
adresează instituţiei, adică indiferent de identitatea persoanei care ocupă această funcţie.
Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul sunt reglementate în Constituţie, ca instituţii,
indiferent de alcătuirea lor nominală. Aşadar toate normele care privesc reglementarea
structurii şi activităţii într-un domeniu oarecare (al justiţiei sau al unui minister, 35 bunăoară) au
un caracter general şi impersonal pentru că ele se aplică de o manieră permanentă, fără
considerarea persoanelor care compun aceste organe. Norma juridică este obligatorie.
Obligativitatea este o altă caracteristică a normelor juridice, cu nuanţele ce le vom evoca în
continuare. Fiind destinate să stabilească în societate o anumită ordine de drept, în mod necesar
regulile de drept trebuie să aibă un caracter obligatoriu, altfel n-am mai avea certitudinea că în
societate se va instaura ordinea socială dorită de legiuitor. Normele de drept, conţinând
precepte de conduită nu sunt simple indicaţii sau doleanţe, ci reprezintă o poruncă, un ordin, o
dispoziţie obligatorie. Indiferent de nuanţa pe care ar îmbrăca-o, normele juridice sunt în ultimă
instanţă, un comandament impus de puterea publică, a cărui respectare este obligatorie, ele
fiind prescriptive şi nu descriptive. Avem în vedere, desigur, trăsătura esenţială a normei
juridice, trăsătura neafectată de faptul că în anumite situaţii însăşi puterea de stat înţelege că
acest comandament să fie enunţat sub formă supletivă sau de recomandare. Normele
juridice asigură trecerea de la indicativ la imperativ, de la “sein” adică de ceea ce este, la
“sollen”, adică ceea ce trebuie să fie. Fără acest caracter general obligatoriu, imperativ, esenţial
pentru norma juridică, aceasta şi-ar pierde însăşi sensul existenţei sale ca normă socială
distinctă, în varietatea şi multitudinea normelor sociale. Vorbind de caracterul prescriptiv al
normei juridice, trebuie să distingem nuanţele specifice ale unor norme, cum sunt normele –
principii, normele – definiţii sau normele – sarcini. De asemenea va trebui să facem distincţia
dintre normele juridice şi dispoziţiile individuale.

Norme – definiţii. Există frecvent situaţii când într-un act normativ se definesc
anumite concepte. De exemplu, în Codul familiei este definită rudenia, concept pe care altfel,
fiecare l-ar putea interpreta în felul său. De aceea pentru a-i da un înţeles unic în întreaga
legislaţie, codul vine şi defineşte acest concept. La fel, în Codul penal găsim lămurirea înţelesului
unor termeni sau în Codul civil definiţia servituţii şi altele. Aceste definiţii au şi ele un caracter
normativ întrucât interpretările normelor sunt în relaţie cu acest concept ce trebuie să ţină
seama de sensul ce i s-a dat prin definiţia din legea respectivă.

Trăsătura normei juridice de a avea un aspect general, prezintă unele particularităţi în cazul
actelor normative bugetare. Prin însăşi natura lor, legile pentru aprobarea bugetului trebuie să
stabilească sarcini şi prevederi concrete exprimate în cifre, privind elementele bugetului
(venituri, cheltuieli, 37 provenienţa unora şi destinaţia altora). De aceea, normele juridice
cuprinse în legile bugetare au caracterul unor sarcini stabilind un cadru precis în limitele căruia
se desfăşoară activitatea financiară a organelor de stat şi într-o anumită măsură şi a altor
persoane juridice şi cetăţenilor. Pentru înţelegerea conceptului normei juridice este necesar să
facem distincţia între norma juridică şi actul juridic individual sau concret. Spre deosebire de
norma juridică, care are un caracter general şi impersonal, actul juridic concret se referă la
conduita într-o situaţie dată a unei anumite persoane fizice sau juridice identificată şi
nominalizată.

Structura normei juridice

Structura normei juridice are două aspecte – structura internă şi structura externă. Primul
aspect are în vedere structura logico-juridică a normei, iar cel de-al doilea, construcţia externă,
care este modul ei de exprimare în cadrul unui act normativ, adică structura tehnico-juridică.

1.Structura logico-juridică
 Se constată că norma juridică are o organizare logică, indiferent care ar fi formularea ei
textuală sau ramura de drept. În mod logic o normă juridică are trei elemente: ipoteza,
dispoziţia şi sancţiunea. Această componentă trihotomică corespunde concepţiei logice potrivit
căreia orice regulă sau prescripţie pentru a avea semnificaţia unei norme de drept, trebuie să
prevadă împrejurările sau condiţiile în care unele subiecte de drept vor avea o anumită
conduită, apoi care este conduita prescrisă în acele împrejurări, şi în fine, ce se întâmplă dacă nu
este urmată acea conduită. Sintetic vorbind orice normă juridică prescriind în mod necesar o
conduită anume – dispoziţia – trebuie, în acelaşi timp să arate ipoteza sau ipotezele în care se
aplică această conduită, precum şi consecinţele nerespectării acestei conduite, adică
sancţiunea.

Ipoteza este acea parte a normei juridice care stabileşte condiţiile, împrejurările sau faptele în
prezenţa cărora se cere o anumită conduită, precum şi categoria subiecţilor, la care se referă
prevederile dispoziţiei.

Ipoteza poate să fie simplă sau complexă. Este simplă când se are în vedere o singură
împrejurare în care se aplică dispoziţia şi complexă atunci când se au în vedere o multitudine de
împrejurări în care toate sau fiecare în parte pot să determine aplicarea dispoziţiei.

Dispoziţia este acel element al normei juridice care prevede conduita ce trebuie urmată în
prezenţa ipotezei date, mai precis, care sunt drepturile şi obligaţiile corespunzătoare ale
subiectelor vizate de norma juridică respectivă. Dispoziţia poate să prevadă, fie săvârşirea unei
acţiuni (de pildă, obligaţia conducătorului auto de a acorda ajutor accidentaţilor), fie abţinerea
de la săvârşirea unor fapte (interdicţiile penale, administrative) ş. a. De asemenea, dispoziţia
poate să impună o anumită conduită (a face), să interzică o anumită comportare (a nu face) sau
să lase la aprecierea persoanelor alegerea unui anumit comportament.

Sancţiunea indică urmările nerespectării dispoziţiei normei juridice. Aceste urmări sunt, de
fapt, măsurile luate împotriva persoanelor care au violat legea şi care sunt aduse, la îndeplinire,
la nevoie, cu ajutorul puterii de stat.

În funcţie de natura raporturilor sociale reglementate, de importanţa intereselor, a valorilor

apărate, de periculozitatea socială pe care o prezintă actele de încălcare, sancţiunile diferă şi ele
din punt de vedere al naturii şi gravităţii lor. Astfel, se disting: sancţiuni penale, administrative,
disciplinare şi civile, care la rândul lor se subdivid după gravitatea acestora, în cadrul fiecărei
categorii în parte.

O altă clasificare a sancţiunilor se poate face după scopul acestora. Astfel, unele sancţiuni
urmăresc anularea actului ilicit, şi restabilirea situaţiei legale anterioare sau repararea
prejudiciului produs. Alte sancţiuni prevăd aplicarea unor măsuri de constrângere, în vederea
ispăşirii vinovăţiei pentru fapta antisocială săvârşită şi prevenirii unor noi încălcări. Deci, din
acest punct 40 de vedere, sancţiunile pot fi grupate în sancţiuni de anulare a actelor ilicite,
sancţiuni reparatorii (de reparare şi desdăunare) şi sancţiuni expiatorii.

După gradul de determinare sancţiunile pot fi de mai multe feluri: absolut determinate,
relativ-determinate, alternative şi cumulative. Sancţiunile absolut determinate sunt acelea unde
sancţiunea este precis stabilită şi nu încape nici o altă interpretare sau deviere de la ea.
Sancţiunile relativ determinate sunt acelea care se pot stabili în mod concret dintr-un cadru mai
larg. Astfel sunt, în general, sancţiunile penale, unde cel care le aplică poate să aprecieze între
anumite limite cuantumul sancţiunii aplicate. Sancţiunile alternative sunt acele sancţiuni unde
cel care le aplică are de ales între mai multe sancţiuni (de exemplu, închisoare sau amendă).
Sancţiunile cumulative sunt acele sancţiuni în cadrul cărora organul de aplicare trebuie să aplice
două sau mai multe sancţiuni (de exemplu, închisoare şi confiscarea averii).

2. Structura tehnico-juridică a normei juridice

Spre deosebire de structura logică, structura tehnico-juridică a normei juridice se referă la
forma exterioară de exprimare a conţinutului şi structurii logice a acesteia, la redactarea ei, care
trebuie să fie clară, concisă, concretă. Normele juridice nu sunt elaborate şi nu apar într-o
formă distinctă, de sine stătătoare, ci sunt cuprinse într-un act normativ care poate fi lege,
hotărâre, regulament, statut etc. Acest act normativ la rândul său, este structurat pe capitole,
secţiuni, articole. Articolul este elementul structural de bază al actului normativ care conţine, în
principiu, prevederi de sine stătătoare. Dar nu orice articol de lege coincide cu o regulă de
conduită. Într-un articol pot să fie cuprinse mai multe 41 reguli de conduită, sau dimpotrivă, un
articol poate să cuprindă doar un element al normei, lucru frecvent întâlnit de altfel. Pentru a
stabili conţinutul normei cu toate elementele sale logico-juridice este necesar să coroborăm
texte din articole şi chiar legi diferite. De regulă, cu ocazia aplicării, organul de aplicare trebuie
să coreleze texte din mai multe acte normative. O hotărâre judecătorească penală, bunăoară,
se dă în temeiul unor prevederi din Codul penal, Codul de procedură penală, legea de
organizare a justiţiei, cât şi în temeiul prevederii unor legi speciale care reglementează anumite
domenii, etc. Aşadar, structura tehnico-judiciară are în vedere aspectul normativ, modul cum
sunt enunţate normele juridice în cadrul actelor normative.

2.Izvoarele dreptului
În teoria dreptului, precum şi în general, în ştiinţele juridice conceptul de izvor al dreptului este
folosit într-un sens specific, strict juridic, prin care se au în vedere formele de exprimare a
normelor juridice – actele normative (legi, decrete), obiceiul juridic, practica judiciară etc.
Pornindu-se însă de la sensul etimologic al termenului “izvor”, în ştiinţa juridică, prin el au fost
denumite, de asemenea sursele, originea, factorii de determinare şi creare ai dreptului. Pentru a
se evita confuzia între cele două abordări ale “izvoarelor” dreptului, în ştiinţa juridică s-a făcut
distincţia între izvoarele materiale şi izvoarele formale.

Izvoarele materiale desemnează faptul social, forţele creatoare sau factorii care
configurează dreptul, geneza dreptului.

Izvoarele formale au în vedere mijlocul cu ajutorul căruia se exprimă izvorul material, forma
pe care o îmbracă dreptul în ansamblul normelor sale. Pe acestea le avem, de regulă, în vedere
atunci când vorbim de izvoarele dreptului.

Aşadar, prin izvoare ale dreptului (în sens juridic) ştiinţa juridică are în vedere, într-o formulare
foarte generală, formele de exprimare ale normelor juridice în cadrul unui sistem de drept în
diferite epoci şi ţări. Izvoarele pot fi directe și indirecte.

Sunt considerate izvoare directe actele normative – legea, decretul, hotărârea etc. – deoarece
acestea sunt elaborate nemijlocit de organele de stat, câtă vreme obiceiul sau actele
organizaţiilor nestatale pentru a căpăta forţă juridică şi a deveni izvoare de drept au nevoie şi
de recunoaşterea sau sancţionarea lor de către autoritatea publică. Astfel că, norma
obişnuielnică are valoare juridică numai indirect, prin intermediul unui act de stat care o
recunoaşte.

3.Raportul juridic. Conceptul. Subiectele.

Continutul. Obiectul.
 CONCEPTUL
Prin intermediul reglementării juridice, relaţiile sociale capătă o fizionomie specifică şi devin
raporturi juridice. Într-o formulare lapidară, se poate spune că, raportul juridic este o relaţie
socială reglementată de norma juridică. Premisele fundamentale ale apariţiei raportului juridic
sunt: existenţa normei juridice, subiectele de drept şi faptele juridice.

Norma juridică are o contribuţie decisivă la întruchiparea raportului juridic deoarece ea

determină capacitatea juridică a persoanelor care participă la acest raport, conţinutul acestuia,
cât şi împrejurările în care raportul juridic se declanşează. Orice raport juridic înseamnă în
acelaşi timp, o conexiune între planul general şi impersonal al normei juridice şi planul concret,
al realităţii, în care părţile sunt determinate şi au anumite drepturi şi obligaţii, bine
individualizate.

Înţelegerea conceptului raportului juridic implică abordarea trăsăturilor sale definitorii.

Raportul juridic este un raport social, stabilindu-se de fiecare dată, între oameni. Este de
esenţa dreptului, alteritatea, existenţa altei persoane. În literatura juridică există opinii, în
conformitate cu care în unele situaţii se stabilesc raporturi juridice între oameni şi bunuri. De
fapt, aşa cum vom argumenta când vom trata despre obiectul raportului juridic, în acele situaţii
relaţiile sunt stabilite tot între oameni cu referire la bunuri.

Raportul juridic este, totodată un raport de voinţă. Caracterul voliţional al raportului juridic
este dat de faptul că aici intervine, pe de o parte voinţa statală, exprimată în normele juridice
cât şi voinţa subiecţilor participanţi la raportul juridic.

Istoricitatea reprezintă o altă trăsătură a raportului juridic, fizionomia acestuia fiind puternic
marcată de istoria societăţii, atât în ceea ce priveşte subiecţii de drept, drepturile şi obligaţiile
pe care le cuprinde cât şi cu privire la faptele cărora li se acordă semnificaţie juridică,
variabilitatea acestor elemente constitutive putându-se constata cu uşurinţă de la o etapă la
alta a dezvoltării sociale, de la o ţară la alta. Astfel dintr-o perspectivă dominant obiectivă se
constată că raportul juridic este compus din două elemente: o materie dată, altfel spus, relaţia
însăşi şi o idee, o regulă de drept care reglementează această relaţie.

Într-o altă perspectivă, numită subiectivă, raportul juridic este vizat ca o relaţie de la o
persoană la persoană, relaţie ce este determinată de o regulă de drept care fixează fiecărui
individ unde voinţa sa domneşte independent de orice voinţă străină.

Relaţia juridică este definită ca o apreciere care se poate face din punctul de vedere al
dreptăţii asupra unei fapte comise de o persoană cu privire la o altă persoană

 SUBIECTELE
Numai oamenii pot fi subiecte ale raportului juridic fie în mod individual, ca persoane fizice, fie
organizaţi în diverse grupuri ca subiecte colective de drept. Pentru a fi subiect de drept persoana
fizică trebuie să aibă capacitate juridică. Aceasta desemnează aptitudinea generală şi abstractă
a persoanei de a avea drepturi şi obligaţii în cadrul raportului juridic. Capacitatea juridică este
generală, când nu vizează un anumit domeniu, şi specială când se referă la un anumit domeniu,
ramură, instituţie (exemplu capacitatea juridică a militarilor, funcţionarilor).
Subiectele colective de drept sunt diversele organizaţii (societăţi comerciale, ministere,
tribunale, parlament) inclusiv statul. În materia dreptului civil, subiectul colectiv de drept este
mai precis definit sub forma persoanei juridice care presupune o serie de condiţii speciale
referitoare la organizare, conducere, patrimoniu, răspundere, firmă ş.a.

La nivelul teoriei generale a dreptului operează aşadar clasificarea în subiecte individuale şi

colective. Facem această remarcă deoarece în materia dreptului civil există tendinţa de a
extinde clasificarea subiectelor de drept în persoane fizice şi persoane juridice cu privire la
întregul sistem de drept. Însă noţiunea de persoană juridică nu acoperă toată participarea
colectivă la construirea raporturilor juridice existând numeroase subiecte colective de drept
care nu sunt persoane juridice (exemplu instanţele judecătoreşti, diverse asociaţii etc.)

 CONTINUTU
Drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se desfăşoară o relaţie socială formează conţinutul
raportului juridic. Aceste drepturi şi obligaţii sunt prevăzute de norma juridică.

Dreptul subiectiv
În cadrul raportului juridic dreptul subiectiv apare ca o posibilitate conferită de norma juridică
titularului dreptului (persoană fizică sau subiect colectiv de drept) ea pretinde subiectului pasiv
să facă sau să nu facă ceva, realizarea acestei posibilităţi fiind garantată de forţa de
constrângere statală la care poate recurge titularul dreptului în caz de nevoie.

După criteriul provenienţei lor drepturile subiective se clasifică în trei mari categorii:

- drepturi fundamentale care derivă din apartenenţa la societatea umană a fiecărui individ
(dreptul la viaţă, demnitate, libertate etc.)

- drepturi care decurg din inserţia individului în viaţa socială (dreptul la nume, la domiciliu etc.);

- drepturi ce derivă din însăşi voinţa indivizilor (exemplu dreptul de a încheia contracte).

După gradul de opozabilitate distingem:

- drepturi absolute cărora le corespunde obligaţia tuturor subiecţilor de a le respecta (dreptul la

viaţă);

- drepturi relative care sunt opozabile unei anumite persoane (dreptul cumpărătorului de a
primi bunul este opozabil faţă de vânzător – persoana căreia i-a achitat preţul bunului);

După conţinutul lor, drepturile subiective pot fi împărţite în:

- drepturi patrimoniale care au un caracter economic;

- drepturi reale (titularul său îşi poate exercita prerogativele asupra unui bun fără concursul
altcuiva);

- drepturi de creanţă (subiectul activ-numit creditor – poate pretinde subiectului pasiv numit
debitor să dea, să facă sau să nu facă ceva).

- drepturi nepatrimoniale care nu au caracter economic, al căror conţinut nu poate fi exprimat în

general în bani

. - drepturi care privesc existenţa şi integritatea persoanei;

- drepturi care privesc identificarea persoanei;

- drepturi care decurg din creaţia intelectuală.

După corelaţiea dintre ele: - drepturi principale; - drepturi accesorii

După criteriul gradului de certitudine oferit titularilor: - pure şi simple - afectate de modalităţi.

 OBIECTUL
Conduita umană ce se realizează de către subiecţii raportului juridic ca urmare a exercitării
drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor constituie obiectul raportului juridic. Acesta este rezultatul
realizării drepturilor şi obligaţiilor cu care nu se confundă. În literatura juridică nu există
unanimitate de păreri în această privinţă înregistrându-se şi opinii în conformitate cu care
obiectul raportului juridic îl constituie lucrul material implicat în raportul juridic. Unele raporturi
juridice ca de exemplu în cazul exercitării dreptului la vot nu vizează un lucru material.

Se poate considera că în raporturile juridice în care intervine un lucru material acesta formează
obiectul extern al raportului juridic, de esenţa raportului juridic rămânând conduita subiecţilor.

4.Notiunea de act juridic civil si elementele

sale. Clasificare.
Noţiunea de act juridic civil şi elementele sale

Actul juridic civil este definit ca fiind manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce
efecte juridice, respectiv, de a da naştere, modifica ori stinge raporturi juridice civile. Termenul
de “act juridic” are două sensuri: - ca operaţiune “negotium juris” – deci manifestarea de voinţă
făcută cu scopul de a produce efecte juridice; - ca mijloc de probă “instrumentum probationis” –
deci înscris constatator al operaţiunii juridice.

Elementele actului juridic sunt: - consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza, respectiv

modalitatea.

Consimţământul poate fi viciat prin eroare, violenţă şi leziune.

Capacitatea de a încheia un act juridic civil reprezintă aptitudinea unui subiect de drept civil de
a deveni titular de drepturi şi obligaţii prin încheierea de acte juridice civile.

Obiectul actului juridic îl reprezintă acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndrituite ori de care
sunt ţinute părţile actului juridic

. Cauza (scopul) actului juridic constă în scopul urmărit de părţi la încheierea unui asemenea
act. Condiţia formei actului juridic este cerută uneori de lege pentru însăşi valabilitatea sa,
alteori doar ca o condiţie de probă, iar alteori pentru opozabilitatea faţă de terţi.

Modalitatea constituie un element esenţial numai în actele juridice afectate de modalităţi , nu şi

în cazul actelor juridice pure şi simple. Modalităţile actului juridic sunt termenul şi condiţia.

Clasificarea.

Actele juridice civile se clasifică după mai multe criterii:

- după numărul părţilor care îşi manifestă voinţa de ale încheia, ele se împart în acte juridice
unilaterale şi acte juridice bi- sau multilaterale.

- după scopul urmărit de părţi la încheierea lor, ele se împart în acte juridice cu titlu oneros (acte
comutative aleatoare) şi cu titlu gratuit (libertăţi şi acte dezinteresate).

- după efectele produse, actele juridice se clasifică în acte juridice constitutive, translative şi
declaratoare de drepturi.

- după importanţa lor în raport cu un bun sau cu un patrimoniu, actele juridice se împart în acte
juridice de conservare, de administrare şi de dispoziţie.

- după cum existenţa lor depinde sau nu de existenţa altor acte juridice, distingem acte juridice
principale şi acte juridice accesorii.

- după cum sunt sau nu reglementate expres de lege, deosebim acte numite (tipice) şi acte
nenumite (atipice).
- după modul de executare a lor, actele juridice sunt cu executare dintr-odată, acte ino ictu (ex.
donaţia) şi acte juridice cu executare succesivă (ex. vânzarea cu plata în rate).

5. Contractul de societate.
Notiune.Clasificare.Cauze.Efectele
nulitatilor.
NOTIUNE
În vederea efectuării de acte de comerţ, persoanele fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi
pot constitui societăţi comerciale, cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi.

CLASIFICARE
Societăţile comerciale se vor constitui în una dintre următoarele forme:

a) societate în nume colectiv;

b) societate în comandită simplă;

c) societate pe acţiuni;

d) societate în comandită pe acţiuni

e) societate cu răspundere limitată.

CAUZE
Motivatia incheierii contractului de societate consta in crearea unei comunitati de bunuri
afectate realizarii activitatii de comert, cu scopul obtinerii unui profit care urmeaza a fi impartit
intre asociati.

Cauza contractului de societate trebuie sa fie reala, licita, morala si in concordanta cu

regulile de convietuire sociala.

EFECTE
 Daca desfiintarea contractului, ca efect al constatarii nulitatii, se produce dupa inceperea
activitatii, asociatii vor fi indreptatiti atat la restituirea aportului fiecaruia la capitalul social cat
si la repartizarea beneficiilor si, eventual, a pierderilor inregistrate pana la momentul
desfiintarii.

Nulitatea contractului de societate, are drept efect desfiintarea actului constitutiv.

In toate situatiile cand se constata existenta vreunui viciu de consimtamant sanctiunea va

fi nulitatea relativa, a contractului astfel incheiat.

Daca obiectul contractului de societate comerciala lipseste, este ilicit sau imoral sau
contravine regulilor de convietuire sociala, sanctiunea va fi nulitatea absoluta a contractului.

Nulitatea unei societăţi înmatriculate în registrul comerţului poate fi declarată de tribunal

numai atunci când:

a) lipseşte actul constitutiv sau nu a fost încheiat în formă authentic

b) toţi fondatorii au fost, potrivit legii, incapabili, la data constituirii societăţii
c) obiectul de activitate al societăţii este ilicit sau contrar ordinii publice
d) lipseşte încheierea judecătorului delegat de înmatriculare a societăţii
e) lipseşte autorizarea legală administrativă de constituire a societăţii
f) actul constitutiv nu prevede denumirea societăţii, obiectul său de activitate, aporturile
asociaţilor sau capitalul social subscris
g) s-au încălcat dispoziţiile legale privind capitalul social minim, subscris şi vărsat
h) nu s-a respectat numărul minim de asociaţi, prevăzut de lege.

6.Raspunderea
juridica.Notiune.Clasificare.Efecte.
NOTIUNE
Normele juridice orientează, stimulează, influenţează şi determină comportamente umane,
intervenţia sa normativă specifică, de natură imperativă, fiind asigurată la nevoie prin forţa de
constrângere a statului. Nu orice conduită umană are relevantă din punct de vedere juridic, ci
numai aceea care cade, într-o formă sau alta, sub incidenţa normelor juridice. Conduita 64
umană poate să fie conformă normelor juridice sau, dimpotrivă, să contravină acestora. În
primul caz, conduita este licită, legală, iar în al doilea caz, ea este ilicită sau ilegală.
 Conduita licită este exprimată în anumite acţiuni sau în abţinerea de a săvârşi anumite
acţiuni prin care subiectele de drept folosesc în limitele prescrise drepturile subiective sau îşi
îndeplinesc obligaţiile juridice pe care le au. Deci, conduita licită este dată de acţiunile sau
inacţiunile conforme sau chiar determinate de normele juridice.

Conduita ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune contrară prevederilor normelor juridice,
săvârşite de o persoană care are capacitatea de a răspunde pentru faptele sale. În principiu,
încălcarea prevederilor normelor juridice atrage răspunderea juridică a persoanei vinovate.

Răspunderea juridică poate fi definită ca un raport statornicit de lege, de norma juridică,

între autorul încălcării normelor juridice şi stat, reprezentat prin agenţii autorităţii, care pot să
fie instanţele de judecată, funcţionarii de stat sau alţi agenţi ai puterii publice.

CLASIFICARE
În domeniul fiecărei ramuri de drept s-au conturat forme specifice ca: răspunderea penală,
răspunderea civilă, răspunderea contravenţională, răspunderea disciplinară etc.

Răspunderea penală este definită ca “însuşi raportul juridic penal de constrângere, născut
ca urmare a săvârşirii infracţiunii, între stat pe de o parte, şi infractor, pe de altă parte, raport
complex al cărui conţinut îl formează dreptul statului ca reprezentant al societăţii de a trage la
răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea prevăzută pentru infracţiunea săvârşită şi de a-
l constrânge să o execute, precum şi obligaţia infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a
se supune sancţiunii aplicate în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii legii”.

Răspunderea civilă delictuală are drept conţinut obligaţia civilă de reparare a prejudiciului
cauzat printr-o faptă ilicită. Răspunderea civilă delictuală este de mai multe feluri:

a) răspunderea pentru fapta proprie;

b) răspunderea pentru fapta altei personae

c) răspunderea pentru lucruri, edificii şi animale.

Răspunderea civilă contractuală are faţă de răspunderea civilă delictuală, care este dreptul
comun al răspunderii civile, un caracter special, derogator.

Răspunderea contravenţională este atrasă în cazul comiterii unei contravenţii care este
definită ca o faptă ce prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea, faptă care este
prevăzută ca atare, de lege, sau alt act normativ şi care este săvârşită cu vinovăţie.
 Răspunderea disciplinară a fost definită ca “o instituţie specifică dreptului muncii şi constă
într-un ansamblu de norme legale privind sancţionarea faptelor de încălcare cu vinovăţie de
către orice persoană încadrată, indiferent de funcţie sau de postul pe care îl ocupă, a obligaţiilor
asumate prin contractul de muncă”.

EFECTE
Efectul raspunderii juridice este educarea atitudinii psihice colective prin constientizarea
sanctiunilor pe care fiecare le risca.

7.Organizarea si functionarea SRL.

Atributiile managerului, administratorului,
cenzorului.
Societatea cu Raspundere Limitata (SRL) reprezinta acel tip de societate comerciala ale
carei obligatii sociale sunt garantate cu patrimoniul social; asociati sunt obligati numai la plata
partilor sociale. In acest caz, capitalul societatii este divizat in parti sociale care, potrivit
contractului de societate si prevederilor stipulate in statut, nu se negociaza la bursele de valori.
Membrii acestui tip de societate sunt responsabili de pasivul social numai in limita sumelor
depuse drept parti sociale, precum si de patrimoniul societatii.

Este o formă intermediară între societăţile de persoane şi cele de capitaluri, caracterizându-se

prin:

• numărul limitat de asociaţi (maxim 50);

• un capital minim (200 lei), divizat în părţi sociale (minim 10 lei/ parte socială), în natură şi
numerar;

• răspundere limitată la nivelul capitaluilui minim;

• părţile sociale netransmisibile (cu excepţiile prevazute de legiuitor);

• control obligatoriu al activităților prin cenzori, dacă numărul asociaților este mai mare de 15;

• nu poate emite acțiuni și obligațiuni;

• administrarea societății este realizabilă de către proprii asociați sau terți;

• vot dublu (majoritate absolută a asociaților și cota de părți sociale deținută);

 • în S.R.L.-ul cu asociat unic actul constitutiv este statutul, iar acesta poate fi, fie administrator,
fie salariat.

Etapele principale pentru constituirea societăţilor comerciale sunt:

• cerere de înregistrare la Biroul Unic;

• rezervarea numelui societăţii comerciale;

•întocmirea actulului constitutiv;

•declaraţia pe proprie răspundere a fondatorilor, a administratorilor şi a cenzorilor;

•încheierea de autorizare a societății comerciale;

•codul unic de înregistrare de la Ministerul Economiei şi Finanţelor ;

• înregistrării societății comerciale la Registrul Comerţului;

• publicarea în Monitorul Oficial;

• eliberarea certificatului de înregistrare.

Pentru a-ți îndeplini în mod corespunzător mandatul de administrator al unui SRL trebuie să
îți cunoști drepturile, dar mai ales felul în care tu răspunzi în fața legii pentru acțiunile firmei și
care îți sunt obligațiile față de firma pe care o reprezinți. Prin urmare, în calitate de
administrator al unui SRL:

 trebuie să asiguri desfășurarea legală a activității economice

 reprezinți legal societatea
 îți revine responsabilitatea de a verifica și de a semna documente oficiale în numele asociatului
unic/asociaților

 esti responsabil de patrimonial firmeistabilirea sau desființarea punctelor de lucru

 prelungirea duratei societății
 majorarea/reducerea capitalului social
 fuziunea cu o altă societate sau divizarea societății
 dizolvarea anticipată a societății
 deschiderea unui cont bancar
 achiziționarea unei proprietăți
 contractarea unui împrumut pentru companie
 desemnarea unui auditor pentru firmă.
 Atribuțiile cenzorilor sunt:

• supravegherea a activității societăţii;

• ţinerea regulată a registrelor şi evaluarea legală a patrimoniului;

• acuratețea situaţiile financiare;

• rapoarte către AGA conform cerințelor legale;

• solicită informaţii, ori de cat ori e nevoie, de la administratori;

• răspund conform regulilor mandatului;

• verifică și răspund pentru sesizările asociaților sau personalului;

• informează Consiliul de administrație privind abaterile grave constatate în societate.

8.Organizarea si functionarea SA.

Atributiile managerului, administratorului,
cenzorului.
Societatea pe acțiuni (abreviat SA sau S.A.) este una din formele de societate comercială cu o
largă reglementare și implementare pe plan internațional. Aceasta este o societate de
capitaluri, asociații răspund pentru pierderile societății doar în limita acțiunilor deținute. Astfel
spus, asociații nu pot pierde mai mult decât au investit. Societatea pe acțiuni era denumită în
legislația mai veche din România, societate anonimă.

Societatea pe acțiuni este administrată de unul sau mai mulți administratori. Dacă sunt
desemnați mai mulți administratori atunci este necesară constituirea unui consiliu de
administrație, care poate delega o parte din puterile sale unui comitet de direcție. Președintele
consiliului de administrație este și directorul general sau director al societății și, în această
calitate, conduce și comitetul de direcție.

Numărul acţionarilor în societatea pe acţiuni nu poate fi mai mic de 5.

 Administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru:

a) realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi;

b) existenţa reală a dividendelor plătite;
c) existenţa registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere;
d) exacta îndeplinire a hotărârilor adunărilor generale;
e) stricta îndeplinire a îndatoririlor pe care legea, actul constitutiv le impun.
Ei sunt obligaţi să ia parte la toate adunările societăţii, la consiliile de administraţie şi la
organele de conducere similare acestora.

Cenzorii sunt obligati sa supravegheze gestiunea societatii, sa verifice daca situatiile financiare
sunt legal intocmite si in concordanta cu registrele, daca acestea din urma sunt tinute regulat si
daca evaluarea elementelor patrimoniale s-a facut conform regulilor stabilite pentru intocmirea
si prezentarea situatiilor financiare.

1)Societatea pe actiuni va avea 3 cenzori si un supleant, daca prin actul constitutiv nu se

prevede un numar mai mare. In toate cazurile, numarul cenzorilor trebuie sa fie impar.
(2)Cenzorii sunt alesi de adunarea generala a actionarilor. Durata mandatului lor este de 3 ani si
pot fi realesi.
(3)Cenzorii trebuie sa isi exercite personal mandatul.

9. Atributiile Adunarii Generale a

Actionarilor si ale Adunarii Extraordinare
–SA si SRL
Adunarea extraordinară. Atribuții

• prelungirea duratei societăţii

; • schimbarea obiectului ori formei societăţii;

• mărirea sau reducerea capitalului social (prin emitere de noi acțiuni, încorporare rezerve,
încorporare beneficii, compensare creanțe, respectiv micșorare număr de acțiuni, reducere
valoare nominală, răscumpărare urmată de anulare)

; • fuziunea cu alte societăţi;

• mutarea sediulu
Adunarea generală (organ deliberativ). Clasificarea adunărilor generale:

• adunări ordinare

• adunări extraordinary

• adunările speciale.

10. Fuziunea, divizarea societatii

comerciale
Fuziunea este operaţia prin careuna sau mai multe societăţi sunt dizolvate fără a intra in
lichidare şi transferă totalitatea patrimoniului lor unei alte societăţi, în schimbul repartizării de
acţiuni la societăţile beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum 10% din
valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate acţionarii societăţii divizate.

Divizarea este operaţia prin care o societate, după ce este dizolvată fără a intra în lichidare,
transferă toate activele şi pasivele sale mai multor societăţi nou constituite, în schimbul
repartizării de acţiuni la societăţile beneficiare şi, eventual, al unei plăţi în numerar de maximum
10% din valoarea nominală a acţiunilor astfel repartizate către acţionarii societăţii divizate.

Ca efecte ale fuziunii sau divizării enumerăm

• asociaţii societăţii absorbite/divizate devin asociații societăţii absorbante, respectiv ai

societăţilor beneficiare, conform prevederilor cuprinse în proiectul de fuziune/ divizare;

• transferul, atât în raporturile dintre societatea absorbită/divizată şi societatea

absorbantă/societăţile beneficiare, cât şi față de terţi, către societatea absorbantă/societăţile
beneficiare a activelor şi pasivelor societăţii absorbite;

• societatea absorbită/divizată își încetează existență