8.

NORMA JURIDICĂ
8.1. Noțiunea normei juridice
Orice activitate socială se desfășoară pe baza unor reguli. Necesitatea acestora se
impune în relațiile interumane datorită faptului că la realizarea unei activități participă mai
multe categorii de persoane, diferite ca sex, vârstă, profesie, religie, etc., fiecare dintre acestea
având roluri diferite în buna reușită a acțiunii respective.
În general, cuvântul normă este echivalat cu cel de regulă. În mai toate dicționarele
definiția normei este făcută prin referire la regula de conduită.
Norma este, deci, o regulă care stabilește cum trebuie să acționeze sau să se comporte
membrii societății în anumite condiții determinate, pentru ca acțiunea lor să fie eficientă și
apreciată pozitiv. Normele nu reprezintă constatarea unei stări de fapt, ci prefigurează un
comportament viitor.
Norma socială este o regulă ce reglementează conduita umană, în scopul asigurării
ordinii sociale.
Sistemul normelor sociale este alcătuit din următoarele categorii de norme: norme
morale, norme obișnuielnice, norme politice, norme tehnice, norme economice, norme
religioase, norme juridice, etc.
Norma juridică este o regulă de conduită cu caracter general și obligatoriu, al
cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire
pe cale statală, în caz de nevoie prin forța de constrângere.

Norma
juridică

este celula de bază a este un etalon,

conţine pretenţiile şi exigenţele societăţii
dreptului, este sistemul un model de
comportament faţă de conduita membrilor săi în anumite
juridic elementar categorii de relaţii

Scopul normei juridice – scop realizat de justiție, de activitatea cu caracter juridic a

administrației și de cetățean – este acela de a asigura relațiilor sociale securitatea esențială
precum și armonia în temeiul unei idei de valoare avute în vedere de legiuitor. Norma juridică
își va realiza scopul în măsura în care răspunde, inteligibil și temeinic, interesului pe care-l
reprezintă. Prin intermediul normelor juridice se reglementează în forme specifice dreptului
relațiile interumane.
 asigurarea convieţuirii sociale (ordinea socială), orientând
comportarea oamenilor în direcţia promovării şi
consolidării relaţiilor sociale în conformitate cu idealurile
şi valorile ce guvernează societatea respectivă

Scopul normei
juridice prevenirea comportamentului deviant

combaterea comportamentului deviant

8.2. Trăsăturile normelor juridice

Fiind o parte integrantă a normelor sociale, normele juridice se adresează conduitei
umane. Ele reprezintă reguli de conduită ce sunt instituite sau sancționate de stat, a căror
aplicare este asigurată prin conștiința juridică, iar la nevoie prin forța coercitivă a
statului.
Cu ajutorul normelor juridice, în societate, se stabilesc anumite coordonate prin care
este îndrumată conduita oamenilor în direcția întăririi și dezvoltării rânduielilor și relațiilor
sociale. Așa fiind, normele juridice nu sunt simple indicații, ci reprezintă dispoziții obligatorii.
Indiferent de nuanța lor, în ultimă instanță, normele juridice reprezintă un comportament impus
de puterea de stat. Nerespectarea lor atrage după sine aplicarea constrângerii. Obligativitatea
normelor juridice asigură ordinea de drept în societate, imprimând relațiilor sociale stabilitatea
necesară.
Specificul normelor de drept constă în faptul că respectarea și aplicarea lor nu este o
opțiune, o facultate, ci o obligație a cărei încălcare atrage răspunderea juridică.
Pentru a înțelege trăsăturile normei juridice, precum și structura sa, este necesar să
plecăm de la premisa că norma de drept conține ceea ce trebuie să îndeplinească un subiect,
ceea ce el este îndreptățit să facă sau ceea ce i se recomandă sau este stimulat să îndeplinească;
„Legis virtus haec est: imperare, vetare, permitere, punire” (forța legii constă în: a ordona, a
interzice, a permite, a pedepsi).
Generalitatea

Obligativitatea

Trăsăturile normelor
Coercibilitatea
juridice

Volitivitatea

Validitatea

În doctrina juridică, au fost exprimate mai multe opinii, autorii reținând diferite
trăsături specifice ale normelor juridice, însă, considerăm necesar a reține următoarele:
A. Generalitatea normei juridice
 Această trăsătură se manifestă prin aceea că regulile de conduită sunt tipice, se aplică
la un număr nelimitat de cazuri, și impersonale, indicând un comportament principal, iar nu
conduita unei singure persoane.
Normele juridice stabilesc drepturi și obligații fiecărui subiect în cadrul unui raport
social în mod generic. În felul acesta, norma juridică devine un etalon, un standard, cu ajutorul
cărui statul apreciază conduita cetățenilor în anumite situații concrete. Acest criteriu constituie
o unitate de măsură stabilită de conducerea de stat a societății în interesul populației.
Dreptul, ca totalitate a normelor juridice, constă în aplicarea unei măsuri egale pentru
toți; utilizează o măsură unică de apreciere a conduitei umane, deși oamenii sunt diferiți, se
deosebesc unul de celălalt.
Normele juridice, în principiu, se aplică la un număr nelimitat de cazuri. Conduita
generală, tipică, prevăzută de norma juridică urmează să fie realizată în condițiile prescrise atât
timp cât norma respectivă este în vigoare. Norma juridică se aplică de fiecare dată când se ivesc
condițiile prevăzute în ipoteza ei, iar dacă aceste condiții nu apar, norma respectivă nu se aplică.
Norma juridică prevede forma conduitei în modul cel mai general și abstract. Conduita
generală se concretizează în nenumărate cazuri în viața de zi cu zi. Caracterul general al normei
juridice se manifestă și prin faptul că ea este impersonală, ceea ce înseamnă că ea nu se
adresează unor persoane anume, ci îi vizează pe toți oamenii sau o categorie de persoane,
așadar:
• unele norme se adresează tuturor cetățenilor de pe teritoriul statului, indiferent de
funcție, domiciliu, stare civilă, etc., fiind edictate de către organe centrale ale puterii sau
administrației de stat și le întâlnim în cadrul legilor, decretelor sau hotărârilor Guvernului. De
exemplu, normele constituționale privitoare la dreptul la viață, la integritatea fizică și psihică,
la inviolabilitatea persoanei, a domiciliului, etc. vizează toate ființele umane, având un caracter
impersonal și general de maximă cuprindere;
• anumite norme juridice se adresează numai unor categorii de persoane (tineri, minorități
naționale, pensionari, studenți, militari, funcționari publici, alegători, etc.), gradul lor de
generalitate fiind mai restrâns dar caracterul impersonal rămânând același;
• anumite norme juridice privesc numai anumite organe sau organizații; ele își păstrează
caracterul general și impersonal deoarece nu nominalizează persoane sau indivizi ci structuri
de organizare socială (autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia
locală în comune și orașe, sunt consiliile locale ca autorități deliberative, și primarii ca autorități
executive);
• există și norme juridice care, deși se adresează unor organe unipersonale (președinte,
ministru, prim-ministru, procuror general, etc.), nu își pierd totuși caracterul general pentru că
ele nu se referă la persoana fizică concretă, determinată ce ocupă aceste funcții, ci se referă la
instituția respectivă, la funcție, independent de persoana care o ocupă (primarul participă la
ședințele consiliului local.
B. Obligativitatea normei juridice
Normele juridice îndrumă conduita membrilor societății în direcția dezvoltării relațiilor
sociale, a progresului. Astfel, ele nu sunt simple indicații, ci reprezintă dispoziții obligatorii,
indiferent de nuanța lor, în ultimă instanță ele sunt impuse de către stat. Fără caracterul general
obligatoriu, norma juridică și-ar pierde chiar sensul existenței sale ca normă socială distinctă,
în varietatea și multitudinea normelor sociale.
C. Coercibilitatea normei juridice
Considerăm că este o trăsătură ce derivă din obligativitatea normei juridice. Dacă în
principiu norma este reprezentată de bună voie, prin esența sa însă, ea este coercibilă, în cazul
în care nu se aplică, aplicarea ei putându-se realiza cu forța. De altfel, coercibilitatea deosebește
normele juridice de orice alte specii de norme.
D. Volitivitatea normei juridice
 Spre deosebire de legile naturii și legitățile sociale care există independent de voința
omului, legile juridice, chiar dacă țin seama de necesități obiective, de moment sau de durată,
sunt în exclusivitate produsul voinței umane. Ele trec prin conștiința oamenilor, întrucât
conduita este subordonată voinței lor. Există și cazuri în care normele juridice pot să prevadă
nașterea unor efecte juridice independent de voința oamenilor (adică naștere, moarte, trăsnet
etc.). De menționat este însă faptul că și în astfel de cazuri realizarea efectelor juridice
prevăzute de normă presupun anumite manifestări de voință din partea oamenilor. În acest sens
se spune că legiuitorul nu inventează legi ci doar le formulează.
E. Validitatea normei juridice
Această caracteristică înseamnă pe de o parte existența ca atare a normei, iar pe de altă
parte, legalitatea actului de emitere a acestei norme. Altfel spus, norma juridică trebuie să fie
în vigoare și să existe un act legal al emiterii ei.

8.3. Structura normei juridice

Structura normei juridice se analizează sub două aspecte:
A. structura logico-juridică (internă) – prezintă trei elemente: ipoteza, dispoziția,
sancțiunea;
B. structura tehnico-legislativă (externă) – exprimă modul, forma de elaborare a normei
juridice.

A. Structura logică a normei juridice

Structura logică a normei juridice vizează construcția internă a acesteia, astfel încât
să corespundă unei reglementări eficiente a relațiilor sociale.
Elementele normei juridice sunt:
I. Ipoteza – prescrie condițiile în care urmează să se aplice dispoziția
II. Dispoziția – prescrie conduita pe care trebuie să o urmeze cei cărora li se adresează
III. Sancțiunea – precizează urmările nerespectării dispoziției
 - prescrie condiţiile în care urmează să se aplice
dispoziţia
IPOTEZA - este acel element constitutiv al normei juridice care
precizează împrejurările, condiţiile sau faptele în
prezenţa cărora se cere o conduită, precum şi categoria
de subiecte de drept cărora li se adresează.

- prescrie conduita pe care trebuie să o urmeze cei

cărora li se adresează
ELEMENTELE - stabileşte conduita care trebuie respectată, în condiţiile
NORMEI DISPOZIŢIA şi împrejurările date de ipoteză.
JURIDICE - deoarece în dispoziţie sunt cuprinse drepturile şi
obligaţiile subiectelor particpante la raporturile sociale,
se consideră că ea reprezintă conţinutul normei juridice.

- reprezintă acel element al normei juridice care

precizează urmările nerespectării dispoziţiei.
Este consecinţa actelor de violare a legii, de încălcare şi
SANCŢIUNEA
de destabilizare a ordinii stabilite şi vizează restabilirea
ordinii de drept încălcate, repararea acesteia şi
prevenirea încălcării ei în viitor.
 I. IPOTEZA – este acel element constitutiv al normei juridice care arată
împrejurările în care urmează a fi aplicată dispoziția. Ea precizează condițiile, împrejurările
sau faptele în raport cu care se aplică regula de conduită (dispoziția), precum și categoria de
subiecte la care se referă conținutul dispoziției.
Ipoteza poate fi determinată sau relativ-determinată (subînțeleasă).
a. Ipoteza determinată poate fi formulată la modul general sau mai concret.
De exemplu Art. 274 alin. (1) Cod civil prevede că „Este interzisă încheierea căsătoriei
între rudele în linie dreaptă, precum și între cele în linie colaterală până la al patrulea grad
inclusiv.” Pentru a identifica ipoteza trebuie să răspundem la întrebarea: În ce împrejurări este
oprită căsătoria?
Ipoteza poate descrie calitatea celor cărora li se adresează norma juridică, uneori,
calitatea fiind exprimată la modul general, prin termeni generici, precum „toți”, „nimeni”,
„oricine”, „acela care”, alteori ea se referă la o anume calitate determinată a subiectului: „soț”,
„mamă”, „comerciant”, funcționar public”.
Spre exemplu: „uciderea copilului nou-născut imediat după naștere, dar nu mai târziu
de 24 de ore, săvârșită de către mama aflată în stare de tulburare psihică se pedepsește cu
închisoarea de la unu la 5 ani” art. 200 alin. (1) Cod penal.
Totodată, ipoteza se referă uneori și la situațiile posibile în care se săvârșește o anumită
faptă prevăzută de lege (locul, timpul sau modul în care se săvârșește fapta).
De exemplu Art. 229 alin. (1) Cod penal prevede că „Furtul săvârșit în următoarele
împrejurări: a) într-un mijloc de transport în comun; b) în timpul nopții; c) de o persoană
mascată, deghizată sau travestită; d) prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a
unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase; e) prin scoaterea din funcțiune a sistemului de
alarmă ori de supraveghere, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.” În acest exemplu
este vorba de mai multe ipoteze, care constituie agravante în cazul infracțiunii de furt. În primul
caz a) ipoteza se referă la locul în care se săvârșește infracțiunea de furt (unde?), în cazul al
doilea b) ipoteza se referă la perioada de timp în care se săvârșește infracțiunea (când?), în al
treilea caz c) ipoteza se referă la persoana care săvârșește infracțiunea (de către cine?), iar
celelalte împrejurări vizează modul în care se săvârșește infracțiunea (cum?).
b. Ipoteza subînțeleasă (relativ determinată) – ea nu este formulată ci rezultă din
contextul reglementării. Ea lipsește din textul normativ, nefiind expres formulată, ci se deduce
din contextul mai larg al acelei reglementări.
De exemplu: „Uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoare de 10 la 20 de ani
și interzicerea exercitării unor drepturi” art. 188 alin. (1) Cod penal. Aici nu se indică
împrejurările referitoare la persoana care săvârșește omorul, la loc, timp sau mod,
subînţelegându-se că indiferent cine săvârșește această faptă și indiferent în ce împrejurări, va
fi sancționat de lege.

Ipoteza determinată - stabileşte cu exactitate condiţiile în care se

aplică dispoziţia.
- pot fi stabilite condiţii sau împrejurări de loc şi timp; modalităţi
de săvârşire a faptei; poate descrie calitatea celor cărora li se
adresează norma juridică.
IPOTEZA Ipoteza relativ-determinată (subînţeleasă) – există atunci când
împrejurările de aplicare a dispoziţiei nu pot fi formulate în toate
detaliile sau nu este formulată, ipoteza rezultând din contextul
reglementării.
- ea lipseşte din textul normativ, nefiind expres formulată, ci se
deduce din contextul mai larg al acelei reglementări.
 II. DISPOZIŢIA – este partea cea mai importantă a normei juridice și ea se referă la
conduita propriu-zisă pe care trebuie să o urmeze cei cărora li se adresează.
Deoarece în dispoziție sunt cuprinse drepturile și obligațiile subiecților participanți la
raporturile sociale, se consideră că ea reprezintă conținutul normei juridice.
Dispoziția poate prevedea obligația de a săvârși anumite acțiuni, obligația abținerii de
la săvârșirea unor acțiuni, după cum poate numai să permită, să recomande sau să stimuleze o
gamă largă de acțiuni umane.
În funcție de conduita prescrisă, dispozițiile normelor juridice se clasifică în felul
următor:
a. Dispoziții onerative care prevăd obligația de a săvârși anumite acțiuni.
De exemplu: Art. 499 alin. (1) C. civ. „Tatăl și mama sunt obligați, în solidar, să dea
întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația,
învățătura și pregătirea sa profesională” sau art. 1.357 alin. (1) C. civ. “Cel care cauzează
altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.”
În formularea acestei categorii de dispoziții se utilizează în mod frecvent termeni sau
expresii precum: „este obligatoriu”, „trebuie”, „are obligația”.
b. Dispoziții prohibitive care interzic săvârșirea unor acțiuni.
De exemplu: Art. 275 C. civ. „Căsătoria este oprită între tutore și persoana minoră
care se află sub tutela sa” sau Art. 277 alin. (1) C. civ. „Este interzisă căsătoria între persoane
de același sex”.
În formularea acestei categorii de dispoziții se utilizează în mod frecvent termeni sau
expresii precum: „este interzis”, „este oprit”.
Deoarece impun o anumită acțiune, fie executarea unei acțiuni, fie abținerea de la
săvârșirea ei, atât dispozițiile onerative cât și dispozițiile prohibitive sunt denumite de unii
autori imperative sau categorice.
c. Dispoziții permisive nici nu impun, nici nu interzic săvârșirea unor acțiuni, ci lasă
la latitudinea părților să aleagă conduita pe care doresc să o urmeze.
De exemplu: Art. 282 C. civ. „Viitorii soți pot conveni să își păstreze numele dinaintea
căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soț poate
să își păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.”
Pentru formularea acestei categorii de dispoziții se folosesc termeni sau expresii
precum: "poate", "sunt liberi să", "au latitudinea să".
O varietate a dispozițiilor permisive o constituie dispozițiile supletive, care lasă la
latitudinea părților interesate să aleagă conduita pe care doresc să o urmeze, iar dacă acestea
nu se hotărăsc asupra conduitei, voința lor va fi suplinită de organele de stat competente
(abilitate). De exemplu: Art. 383 C. civ. “La desfacerea căsătoriei prin divorț, soții pot conveni
să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Instanța ia act de această înțelegere prin
hotărârea de divorț. Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți sau de
interesul superior al copilului, instanța poate să încuviințeze ca soții să păstreze numele purtat
în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înțelegeri între ei. Dacă nu a intervenit o înțelegere
sau dacă instanța nu a dat încuviințarea, fiecare dintre foștii soți poartă numele dinaintea
căsătoriei.” În cazul dispozițiilor permisive supletive, se folosesc mai ales expresiile: „în lipsa
unei convenții contrare” sau „în lipsa unei clauze contrare”, „dacă nu a intervenit o
învoială”.
d. Dispoziții de recomandare prevăd de regulă, o anumită conduită pe care statul o
recomandă persoanelor fizice sau juridice. Ele nu se impun ca obligatorii. Cele mai multe sunt,
în prezent, de drept administrativ.
Potrivit legii administrației publice locale: „consiliile locale și consiliile județene din
unitățile administrativ-teritoriale limitrofe zonelor de frontieră pot încheia acorduri de
cooperare transfrontalieră cu autoritățile similare din țările vecine, în condițiile legii”.
 e. Dispoziții de stimulare sunt cele care prevăd recompensarea unei conduite
deosebite. Aceste dispoziții se întâlnesc în general în normele juridice care reglementează
raporturile sociale de muncă și prevăd anumite mijloace de recompensare materială și morală
cum ar fi: premii, recompense bănești, gratificații, distincții, decorații, etc.
Ținând seama de sfera aplicării lor și de gradul de generalitate, dispozițiile normelor
juridice pot fi:
a. Dispoziții generale sunt cele care au sferă largă de aplicare, care guvernează de
obicei o anumită ramură a dreptului.
De exemplu, partea generală a Codului penal ce cuprinde norme cu caracter de
"principii generale" cu referire la scopul legii penale si aplicarea acesteia în spațiu și timp, la
instituția infracțiunii, a răspunderii penale, amnistie și grațiere, pedepse penale.
b. Dispoziții speciale cuprind numai o anumită categorie de relații din ramura
respectivă.
Spre exemplu: partea specială a Codului penal care grupează normele „speciale” prin
care sunt reglementate cele mai importante categorii determinate de infracțiuni.
c. Dispoziții de excepție constituie o completare fie a dispozițiilor generale, fie a celor
speciale.
De exemplu: Art. 272, alin (1) C. civ. prevede: „Căsătoria se poate încheia dacă
viitorii soți au împlinit vârsta de 18 ani. Dar pe cale de excepție la alin. 2 prevede că “Pentru
motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui
aviz medical, cu încuviințarea părinților săi, sau, după caz, a tutorelui, și cu autorizarea
instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul. În cazul în care unul
dintre părinți refuză să încuviințeze căsătoria, instanța de tutelă hotărăște și asupra acestei
divergențe, având în vedere interesul superior al copilului.

Dispoziţii onerative care prevăd obligaţia de a săvârşi anumite

acţiuni.

Dispoziţii prohibitive - care interzic săvârşirea unor acţiuni.

În funcţie Dipoziţiile permisive nici nu impun, nici nu interzic săvârşirea
de conduita unor acţiuni, ci lasă la latitudinea părţilor să aleagă conduita pe care
prescrisă doresc să o urmeze.
Dispoziţii de recomandare prevăd de regulă, o anumită conduită
pe care statul o recomandă persoanelor fizice sau juridice.
DISPOZIȚIA
Dispoziţii de stimulare sunt cele care prevăd recompensarea unei
conduite deosebite.

Dispoziţiile generale sunt cele care au sferă largă de aplicare, care

guvernează de obicei o anumită ramură a dreptului.
După
Dispoziţiile speciale cuprind numai o anumită categorie de relaţii
gradul de
din ramura respectivă.
generalitate
Dispoziţiile de excepţie constituie o completare fie a dispoziţiilor
generale, fie a celor speciale.

III. SANCŢIUNEA – reprezintă acel element al normei juridice care precizează

urmările nerespectării dispoziției.
 Sancțiunea este consecința actelor de violare a legii, de încălcare și de destabilizare a
ordinii stabilite și vizează restabilirea ordinii de drept încălcate, repararea acesteia și prevenirea
încălcării ei în viitor.
Sancțiunea reprezintă, o măsură luată împotriva dorinței sau voinței celui ce încalcă
dispozițiile normei de drept și este aplicată de un organ special abilitat în acest sens.
Deci, aplicarea sancțiunii are ca scop:
- Repararea prejudiciului si restabilirea ordinii încălcate;
- Sancționarea celui vinovat si reintegrarea lui în societate;
- Prevenirea săvârșirii de fapte antisociale pentru viitor.
Clasificarea sancțiunilor are în vedere natura raporturilor sociale reglementate de
pericolul social pe care îl reprezintă actele de încălcare.
Cu alte cuvinte, clasificarea se realizează în funcție de combinarea a două criterii:
natura raporturilor sociale reglementate și pericolul social al actelor de încălcare a dreptului.
După natura lor, sancțiunile pot fi:
a. sancțiuni penale - acestea se aplică pentru săvârșirea faptelor prevăzute ca infracțiuni.
După gravitatea lor, sancțiunile penale se pot împărți în diferite categorii:
- principale - închisoare (privațiune de libertate) sau amendă penală;
- complementare - interzicerea exercitării unor drepturi de la 1 la 10 ani; degradarea militară,
confiscarea parțială sau totală a averii;
- accesorii - care constau în interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege din momentul
în care hotărârea de condamnare (cu executarea pedepsei cu închisoarea) a rămas definitivă si
până la terminarea executării pedepsei (de exemplu, interzicerea unor drepturi de natură
electorală, de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie de natura celei de care s-a folosit
condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii, decăderea din drepturile părintești sa.)
b. sancțiuni administrative - se aplică pentru săvârșirea unor fapte cu pericol social mai
redus decât infracțiunile; aceste fapte se numesc contravenții. Cea mai frecventă sancțiune
administrativă este amenda.
c. sancțiuni disciplinare - se referă, mai ales în cazul abaterilor de la disciplina muncii,
stabilită prin Codul muncii, statute, regulamente de funcționare a persoanelor juridice. Cele
mai răspândite astfel de sancțiuni sunt: mustrarea, avertismentul, desfacerea contractului de
muncă.
d. sancțiunile civile - constau în dispozițiile impuse celui care răspunde de producerea
unui prejudiciu, în vederea repunerii celui păgubit în drepturile inițiale. Sancțiunile civile au
deci, caracter reparator și vizează direct patrimoniul persoanei sancționate. Aceste sancțiuni
pot consta în despăgubiri în sarcina autorului prejudiciului, repunerea în drepturi, anularea
actului ilicit etc.
După gradul de determinare distingem următoarele tipuri de sancțiuni:
a. Sancțiuni absolut determinate - sunt acele sancțiuni formulate precis și care nu pot fi
micșorate sau mărite de organele de aplicare, de exemplu: 1000 RON amendă;
b. Sancțiuni relativ determinate – se stabilesc în limitele unui minim și ale unui maxim
de pedeapsă, urmând ca sancțiunea concretă să o stabilească organul de aplicare. Aici intră
majoritatea sancțiunilor penale, care prevăd pedeapsa între o limită minimă si maximă a ei. De
exemplu: închisoare de la 6 luni la 3 ani, de la 10 la 20 de ani, etc..
c. Sancțiuni alternative – dau posibilitatea organului de aplicare a sancțiunii să aleagă,
între două sau mai multe tipuri de sancțiuni de regulă între închisoare sau amendă. De exemplu
lovirea sau orice acte de violenta cauzatoare de suferințe fizice se pedepsesc cu închisoare de
la o lună la 6 luni sau cu amendă.
d. Sancțiuni cumulative – stabilesc mai multe feluri de sancțiuni care se aplică în mod
obligatoriu pentru aceeași faptă.
 Spre exemplu, „furtul săvârșit prin întrebuințarea de violente sau amenințări ori prin
punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat
de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea
urmelor infracțiunii ori ca făptuitorul să-și asigure scăparea se pedepsesc cu închisoare de la
2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.” Art. 233 Cod penal.

sancţiuni penale - acestea se aplică pentru săvârşirea

faptelor prevăzute ca infracţiuni.Cea mai frecventă
sancţiune penală este închisoarea.

sancţiuni administrative - se aplică pentru săvârşirea

contravenţiilor. Cea mai frecventă sancţiune
administrativă este amenda.
a) După sancţiuni disciplinare - se referă, mai ales în cazul
natura lor: abaterilor de la disciplina muncii. Cele mai răspândite
astfel de sancţiuni sunt: mustratrea, averstimentul,
desfacerea contractului de muncă
sancţiunile civile - constau în dispoziţiile impuse celui
care răspunde de producerea unui prejudiciu, în vederea
despăgubirii sau repunerii celui păgubit în drepturile
iniţiale.

SANCȚIUNEA
sancţiuni absolut determinate - sunt acele sancţiuni
formulate precis şi care nu pot fi micşorate sau mărite de
organele de aplicare
sancţiuni relativ determinate - se stabilesc în limitele
unui minim şi ale unui maxim de pedeapsă, urmând ca
b) După sancţiunea concretă să o stabiliească organul de aplicare.
gradul de
determinare: sancţiuni alternative – dau posibilitatea organului de
aplicare a sancţiunii să aleagă, între două sau mai multe
tipuri de sancţiuni de regulă între închisoare sau amendă.

sancţiuni cumulative – stabilesc mai multe feluri de

sancţiuni care se aplică în mod obligatoriu pentru
aceeaşi faptă.

B. Structura tehnico-legislativă a normei juridice

Structura tehnico-legislativă a normei juridice are în vedere forma exterioară de
exprimare a conținutului, a cărui redactare trebuie să fie concretă, concisă și clară.
Elementul de bază în analiza structurii tehnico-legislative este articolul.
Normele juridice exprimate în articole sunt grupate în acte normative, care, la rândul
lor, sunt structurate pe părți, titluri, capitole, secțiuni, articole, alineate, litere, puncte.
 8.4. Clasificarea normelor juridice
Clasificarea normelor juridice se realizează potrivit mai multor criterii, printre care
menționăm:
a. După caracterul lor, deosebim:
- normele juridice imperative sau categorice prescriu o conduită obligatorie de urmat și care
constă fie într-o acțiune, fie într-o inacțiune. Normele imperative pot fi, la rândul lor, onerative
și prohibitive.
- normele juridice dispozitive sau permisive nu obligă la o conduită strict determinată,
permițând subiectelor de drept alegerea acesteia în limitele legii după interesul lor.
b. După criteriul modului de reglementare a conduitei, întâlnim:
- normele juridice onerative sunt acele norme juridice care obligă subiectul să săvârșească o
anumită acțiune, deci, implică, o obligație de a face.
- normele juridice prohibitive sunt acele care obligă subiectul să se abțină de la săvârșirea
unor acțiuni, deci, implică o obligație de a nu face.
Normele juridice onerative și prohibitive sunt, de regulă, considerate norme juridice
imperative, întrucât legiuitorul obligă subiectele de drept să aibă o anumită conduită sau să
abțină de la o anumită conduită, neadmițându-se nici o derogare.
- normele juridice permisive sunt acele norme care permit subiectelor de drept să aleagă o
conduită, însă, cu respectarea legalității.
Norma juridică permisivă se poate transforma în norma imperativă, situație în care se
numește normă supletivă. Această situație se întâlnește atunci când dreptul de opțiune al
subiectelor de drept nu a fost exercitat, în termenul legal stabilit, norma supletivă fiind cea care
va stabili reglementarea aplicabilă.
c. După criteriul sferei de aplicare, distingem:
- normele juridice generale sunt acele norme cu sferă largă de aplicabilitate într-un domeniu
sau într-o ramură de drept.
- normele juridice speciale sunt acele norme care se aplică unor categorii restrânse de relații
sociale, având caracter derogator de la dreptul comun.
- normele juridice de excepție sunt acele norme care completează normele generale sau
speciale, beneficiind de o reglementare expresă, în acord cu principiul asigurării și menținerii
ordinii juridice.

Clasificarea normelor juridice

După După
După sfera
caracterul conduita
de aplicare
lor prescrisă

norme norme norme normele norme norme norme norme

juridice juridice juridice juridice juridice juridice juridice juridice de
imperative dispozitive onerative prohibitive permisive generale speciale excepţie

lasă la au cea mai largă

impun o reglementează
prevăd obligația interzic latitudinea sferă de cuprind o
anumită permite săvârșirea unei părților să situații
de a săvârși aplicabilitate, categorie mai
conduită alegerea acțiuni aleagă conduita fiind principiale restrânsă de
deosebite ce
obligatorie de anumite acțiuni derogă de la
conduitei în (”se interzice”, pe care doresc pentru întrega relații sociale
urmat; pot fi (”trebuie”, ”este să o urmeze regula generală
limitele legii ”nu poate”, ramură de drept sau un domeniu
onerative sau obligat”) sau instituție
sau de la cea
prohibitive ”este oprit”) (”poate”, ”este mai limitat specială
liber să”) juridică