CAPITOLUL VII

NORMA JURIDICĂ

1. NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE NORMEI JURIDICE

Norma juridică este celula de bază a dreptului, este sistemul juridic elementar. Dreptul nu
poate exista şi nici nu poate fi explicat în afara realităţii sale normative.
În conţinutul oricărei norme juridice este înmagazinată o anumită reprezentare conştientă a
legiuitorului în legătură cu conduita posibilă sau datorată a subiectelor participante la relaţiile
sociale.
În acest sens, norma juridică este un etalon, un model de comportament, un "program". Ea
conţine pretenţiile şi exigenţele societăţii faţă de conduita membrilor săi în anumite categorii de
relaţii.
Comandamentul juridic intervine pentru a apăra în mod efectiv societatea şi, datorită
exigibilităţii sale, previne sau combate comportamentul deviant. Normele juridice împreună cu
relaţiile juridice născute în baza lor alcătuiesc ordinea de drept, parte componentă a ordinii sociale.
Ordinea socială nu se rezumă la ordinea de drept, este mai mult decât guvernarea legii, întrucât ea
priveşte şi activităţi, relaţii fără contingenţă cu ordinea de drept.
În general, cuvântul normă este echivalat cu cel de regulă. În mai toate dicţionarele definiţia
normei este făcută prin referire la regula de conduită. Situaţia este explicabilă dacă avem în vedere
faptul că în imensa lor majoritate normele conţin reguli de comportament, atribuie drepturi şi
stabilesc obligaţii corelative, fixează praguri de comportament şi sancţiuni pentru cei ce neglijează
sau se comportă în dispreţul acestui comportament.
Analiza normelor juridice degajă şi concluzia că acestea pot cuprinde, în afara regulilor de
conduită, şi alte prevederi, spre exemplu: pot conţine principii generale de drept, definiţii (definiţia
proprietăţii, a contractului, a contravenţiei, a infracţiunii etc.), explicarea unor termeni legali,
descrierea capacităţii juridice etc.
Pentru a înţelege trăsăturile normei juridice precum şi structura sa este necesar să plecăm de
la premisa că norma de drept conţine ceea ce trebuie să îndeplinească un subiect, ceea ce el este
îndreptăţit să facă sau ceea ce i se recomandă sau este stimulat să îndeplinească. "Legis virtus haec
est: imperare, vetare, permitere, punire" (forţa legii constă în: a ordona, a interzice, a permite, a
pedepsi).

1.1. NORMA JURIDICĂ ARE UN CARACTER GENERAL ŞI IMPERSONAL

Pentru a putea fi un etalon de conduită şi a fi opozabilă în mod egal şi continuu fiecărui

individ, norma juridică trebuie să se adreseze difuz şi impersonal destinatarilor săi. Prin aceste
trăsături norma juridică se deosebeşte de actul individual, care este prin natura sa concret şi
personal.
Caracterul general şi impersonal al normei juridice necesită unele nuanţări. Astfel, prin faptul
că norma juridică este generală şi impersonală nu înseamnă că ea se va aplica de fiecare dată pe
întreg teritoriul ţării sau asupra întregii populaţii. Există norme juridice care vizează părţi determinate
ale teritoriului (zona de frontieră, domeniul silvic, unităţi administrativ-teritoriale etc.) sau care
privesc anumite categorii de subiecte (căsătoriţi, militari, comercianţi, elevi, studenţi etc.).

1
 Întinderea în spaţiu şi asupra persoanelor a efectelor normelor de drept nu pot constitui
criterii de diferenţiere şi, cu atât mai puţin, de contestare a caracterului general şi impersonal al
normei de drept. Nu se poate afirma că o normă juridică este mai mult sau mai puţin generală, mai
mult sau mai puţin impersonală pentru motivul că are sau nu o sferă de aplicare ce coincide cu
întregul teritoriu sau cu întreaga populaţie. Această trăsătură este reală şi caracteristică oricărei
norme juridice din momentul intrării sale în vigoare.
În al doilea rând, generalitatea şi impersonalitatea unei norme juridice nu presupun
cuprinderea (descrierea) tuturor cazurilor şi nici a tuturor situaţiilor în care se poate afla un subiect.
Norma juridică conţine un model abstract pentru un agent posibil al acţiunii sociale. Ea
impune acestui agent o variantă de comportament, în condiţiile în care acesta are la dispoziţie mai
multe variante. Întrucât norma juridică nu poate fi pe gustul fiecărui subiect ea tinde să fie, cel puţin,
pe gustul a cât mai mulţi. Norma juridică nu se rânduieşte pentru ceea ce se poate produce întâm -
plător, într-un caz izolat, ci are în vedere o generalitate de relaţii şi o medie de comportament. În
sfârşit, există norme juridice care reglementează drepturi şi obligaţii (deci conduita) pentru organe
unipersonale, cum ar fi: Preşedintele Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, Procurorul General, Ministrul
Justiţiei etc. Acest lucru nu derogă de la caracterul impersonal al normei întrucât nu se are în vedere
persoana care la un anumit moment ocupă funcţia, ci funcţia ca atare.

1.2. NORMA JURIDICĂ ARE UN CARACTER TIPIC

Această trăsătură descinde din generalitatea normei de drept. Ca model de conduită, norma
de drept urmăreşte o reducere şi o egalizare a însuşirilor semnificative ale relaţiilor sociale şi izolarea,
neconsiderarea diferenţelor individuale nesemnificative. Formarea tipului (modelului) de conduită şi
grija pentru acceptarea sau impunerea sa în practica relaţiilor sociale, se realizează în vederea
codificării acţiunii, a uniformizării sale, a modelării acesteia în raport cu un interes social legalmente
protejat.
Pentru a putea formula identicul, repetabilul, într-o normă juridică, legiuitorul caută
generalul, ceea ce este universal într-un mănunchi de relaţii sociale şi, în raport de acesta,
formulează tipul conduitei. Subordonarea faţă de conduita-tip prevăzută în norma juridică reprezintă
o cale importantă de realizare a socializării individului, de învăţare a modului social de existenţă.
În realizarea tipului de conduită, legiuitorul pleacă şi de la alte dat-uri, cum ar fi: înclinaţia
spre dependenţă a individului şi nevoia sa de supunere faţă de norme (normativitatea constitutivă a
fiinţei omeneşti). Înclinaţia spre dependenţă este explicabilă şi determinată de eforturile individului
spre integrare, iar nevoia sa de supunere la norme creează tendinţe de conformism, ceea ce implică
atât conformitatea cu legile (cu conduita-tip conţinută în ele), cât şi conformitatea cu ceilalţi (legea
"imitaţiei").

1.3. NORMA JURIDICĂ IMPLICĂ UN RAPORT INTERSUBIECTIV

Norma juridică implică, în mod ideal, un raport intersubiectiv. Norma juridică nu este doar o
prescripţie general-abstractă şi tipică; ea imaginează omul în raport cu semenii săi, reglementează
comerţul juridic. Fără această imagine a legăturilor sociale multiple, a infinitului contact social, norma
juridică nu şi-ar găsi raţiunea suficientă de a exista.
Norma juridică are în vedere schimbul just între persoane aflate permanent în relaţie. În acest
sens putem vorbi despre caracterul bilateral al normei de drept. Un asemenea caracter este prezent
chiar şi atunci când, pe baza normei de drept, iau naştere acte juridice unilaterale (testamentul, spre
exemplu) întrucât şi în acest caz sunt avute în vedere relaţii, legături (chiar dacă nu imediate). Ideea

2
de bilateralitate este legată de ideea de alteritate a normei (transformarea subiectivului în obiectiv)
şi de cea de reciprocitate.

1.4. NORMA JURIDICĂ ESTE OBLIGATORIE

Norma juridică are un caracter obligatoriu, intervenind în domenii esenţiale ale societăţii,
domenii care fie că sunt contingente guvernării, fie că privesc fiinţarea socială, publică sau privată a
individului. Norma juridică conţine prevederi care nu sunt lăsate la liberul arbitru al subiectului; ele
sunt impuse acestuia într-o varietate de modalităţi. Obligativitatea comandamentului juridic urcă
până la imperativ în domeniul dreptului public (penal, administrativ etc.) şi coboară până la permisiv
în dreptul privat (civil, comercial). Cu alte cuvinte, obligativitatea normei juridice este dictată de
scopul acesteia – necesitatea asigurării ordinii sociale.
Pentru a-şi îndeplini acest scop, norma juridică trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să
corespundă structurii şi necesităţilor superioare ale societăţii, să fie recunoscută ca efectiv
obligatorie de către majoritatea destinatarilor ei, în temeiul conştiinţei caracterului său necesar.
Pentru a deveni efectiv obligatorie, norma juridică se bucură, spre deosebire de toate
celelalte norme sociale, de exigibilitate (are garanţii exterioare, statale, de asigurare a traducerii în
viaţă – eventual prin constrângere). În acest scop, nu este suficientă forţa ce o impune; această forţă
trebuie să fie o forţă eficace şi legitimă. În baza acestor trăsături, norma juridică apare ca o regulă de
conduită umană pe care societatea ne poate constrânge să o observăm printr-o presiune exterioară
mai mult sau mai puţin intensă. Exigenţele vieţii în comun implică şi o subordonare necondiţionată a
indivizilor faţă de conţinutul perceptiv al normelor de drept.
Obligativitatea normelor juridice înseamnă, în acest sens, că norma de drept se va aplica
imediat (din momentul intrării în vigoare), continuu şi necondiţionat. Libertatea individuală nu poate fi
înţeleasă ca libertatea faţă de lege (liber arbitru). Cea mai mare libertate nu poate proveni decât din
cea mai mare rigoare. Altfel, în temeiul aşa-zisei libertăţi (a liberului arbitru) vom fi abandonaţi
hazardului, haosului, anarhiei. Obligativitatea normei juridice este asigurată prin constrângere
exterioară, prin sancţionarea juridică.
Caracterul obligatoriu al normei juridice impune anumite precizări:
a) obligativitatea normei juridice este o trăsătură intrinsecă a tuturor normelor, indiferent de
domeniul în care intervin (public sau privat), de forţa juridică a actului normativ în care este cuprinsă
norma, ca drept pozitiv, de câmpul aplicabilităţii sale etc. Astfel, o normă juridică cuprinsă într-o lege
este la fel de obligatorie ca şi o normă juridică cuprinsă într-o hotărâre a guvernului sau într-o decizie
normativă a organului administrativ local.
b) Obligativitatea normei juridice nu rezultă nici din frecvenţa aplicării în viaţă a normei
juridice. Într-adevăr, există norme juridice (din dreptul public sau privat) ce se aplică cotidian –
normele din domeniul prestării serviciilor, din domeniul organizării muncii etc. Există norme ce se
aplică des sau foarte des, aşa cum există şi norme ce se aplică rar sau foarte rar. Caracterul de
obligativitate nu este întru nimic corelat acestei împrejurări exterioare a normei juridice. Toate
normele juridice, indiferent de frecvenţa aplicării lor, prezintă caracter obligatoriu.

2. DEFINIŢIA NORMEI JURIDICE

Plecând de la trăsăturile examinate mai sus, norma juridică poate fi definită ca: o regulă
generală şi obligatorie de conduită, al cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce
poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin constrângere.

3
 3. STRUCTURA NORMEI JURIDICE

Conceptul de normă juridică face parte din ansamblul de noţiuni şi categorii ale gândirii
juridice, prin intermediul cărora realitatea juridică este explicată. Totodată, norma juridică
alcătuieşte elementul primar al sistemului de drept, vectorul prin care mesajul legiuitorului ajunge la
subiect. Pentru ca acest mesaj să poată fi receptat imediat şi cât mai uşor, norma juridică trebuie să
răspundă unor cerinţe de organizare interioară – logica internă a normei. Logica normei trebuie să
ţină cont de logica acţiunii.
Legiuitorul va descrie în norma juridică o anumită conduită (un complex de drepturi şi
obligaţii), conduită cerută subiectului în circumstanţe date (un ansamblu de împrejurări) şi în legătură
cu care este fixată şi o anumită formă de reacţie (sancţiune).
Luând cunoştinţă de normă, subiectul va acţiona în conformitate cu conduita prevăzută de
normă, va refuza un scop interzis de o prescripţie normativă, abţinându-se de la o acţiune sau,
dimpotrivă, îşi va asuma riscul sancţiunii, eludând prescripţia sau încălcând-o. Toate acestea –
condiţiile, conduita, sancţiunea – alcătuiesc elementele normei juridice denumite şi structura normei
juridice. Structura normei juridice apare ca o lege a legăturii dintre elemente. Această structură
apare atât într-o formă statică, cât şi într-una dinamică, internă sau externă.
Norma juridică corespunde, funcţional, unei comenzi, comportă o finalitate valorică şi este
"saturată ideologic", fiind purtătoare de "convingeri sociale".
Analiza structurii normei juridice este, în general, făcută dintr-o dublă perspectivă:
a) o perspectivă dată de logica normei – structura logică-juridică a normei şi
b) o perspectivă oferită de construcţia tehnică-legislativă a normei juridice.

3.1. STRUCTURA LOGICĂ A NORMEI JURIDICE

Structura logică a normei juridice alcătuieşte partea statică, internă şi stabilă a normei. În
analiza structurii logice a normei juridice se pleacă de la premisa că norma de drept (dreptul în
general) nu trebuie să se contrazică prin inadvertenţe logice, pentru a putea răspunde cerinţelor
bunei organizări a relaţiilor din societate.
Din punctul de vedere al structurii sale logice norma juridică este alcătuită din următoarele
elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza normei de drept descrie împrejurările în care intră în acţiune dispoziţia sau
sancţiunea normei. În ipoteză poate fi definită calitatea subiectului (cetăţean, părinte, copil,
soţ/soţie, gestionar etc.) sau, în ipoteză poate fi caracterizat subiectul în mod generic (persoană
fizică, persoană juridică, "acela care..." etc.).
Împrejurările în care intră în acţiune norma pot fi determinate sau relativ-determinate prin
ipoteza normei. În acest sens se vorbeşte despre ipoteze determinate şi ipoteze relativ-determinate
(sau subînţelese).
Dispoziţia alcătuieşte miezul normei juridice. În dispoziţie sunt cuprinse drepturile şi
obligaţiile subiectelor participante la raporturile sociale, conduita acestora. De aceea se afirmă că
dispoziţia normei de drept formează conţinutul acesteia. Ea cuprinde imperativul, comandamentul
normei sau elementul său raţional (reprezentarea conştientă a legiuitorului faţă de exigenţele vieţii în
comun). Dispoziţia normei juridice poate să ordone (să impună) o anumită conduită.
Dispoziţia normei juridice poate să prevadă obligaţia de abţinere de la săvârşirea unei fapte.
Spre exemplu: obligaţia de a nu conduce autoturismul fără permis de conducere, în stare de ebrieta-
te sau sub influenţa băuturilor alcoolice; obligaţia conducătorului de a nu parca în locuri interzise
pentru parcare etc.
Dispoziţia, poate cuprinde, de asemenea, anumite permisiuni.
În raport cu modul în care este precizată conduita părţilor, dispoziţiile pot fi determinate sau
relativ-determinate. Vocabularul juridic exprimă în termeni diferiţi modul de adresare a coman-
4
damentului în cadrul dispoziţiei. Spre exemplu: "trebuie", "are dreptul", "este obligat", "este
îndreptăţit", "poate", "este autorizat", "este oprit" etc.
Orice sistem normativ legal conţine nu numai norme prin care se prescriu drepturi şi obligaţii,
ci şi dispoziţii în care se atribuie competențe, se descrie capacitatea juridică a subiectelor etc. Spre
deosebire de celelalte norme sociale, vocabularul legal pe care-l utilizează în dispoziţia sa norma
juridică este exprimarea cea mai elaborată şi normativ articulată.
Sancţiunea este al treilea element structural al normei juridice. Sancţiunea conţine urmările
nefavorabile ce survin în condiţiile nerespectării dispoziţiei sau ipotezei (sancţiune negativă) sau
măsurile de stimulare, de cointeresare a subiectului, în vederea promovării conduitei dorite
(sancţiunea pozitivă). În general, se are în vedere primul aspect (negativ) al sancţiunii, considerându-
se că sancţiunea asigură eficienţa normei; dacă ipoteza şi dispoziţia prescriu acţiuni, sancţiunea
reprezintă modul de reacţie, răspunsul social-statal faţă de conduita neconformă. Sancţiunea are
rolul de a descuraja, în mod deliberat, comportarea particulară nelegală.
Toate normele sociale sunt asigurate, într-un fel sau altul, printr-o sancţiune. În acest sens, de
altfel, sancţiunile sunt definite în sociologie ca reacţii ale grupului faţă de comportările membrilor săi,
reacţii ce dirijează aceste comportări. Sancţiunile pot fi formale şi neformale. Dreptul se
caracterizează prin sancţiuni formalizate, prin reacţia organizată, statală, faţă de comportamentul
care lezează ordinea socială. Alte sancţiuni – morale, satirice, religioase etc. – sunt neformale; ele
sunt rezultatul unei reacţii spontane şi care se concretizează în manifestări de blam public, de
dezaprobare (a unei conduite imorale, spre exemplu), de batjocură, de ironie, penitenţe etc. Există o
corelaţie între diferitele forme de sancţiuni; ele acţionează în multe împrejurări împreună.
Sancţiunile, pentru a fi eficace, trebuie să se bazeze pe un sistem armonizat de valori şi criterii.
Sancţiunea juridică nu trebuie să fie în discordanţă cu sancţiunea morală sau religioasă.
Sancţiunea juridică apare, astfel, ca un complex de urmări nefavorabile – obligarea la
dezdăunare, lipsirea unor acte de efectele urmărite, confiscarea unor bunuri, amenzi, privarea de
libertate – urmări care sunt expresia autoapărării sociale faţă de comportamentul deviant al
membrilor săi. Aceste urmări sunt prevăzute în partea finală a normei juridice, denumită – aşa cum s-
a văzut – sancţiunea. Acest element are rolul de a crea o stare de teamă în conştiinţa agenţilor sociali
dispuşi să nesocotească comandamentul normei.
Fixarea urmărilor nefavorabile în chiar conţinutul normei juridice (în "sancţiune") are rolul de
a asigura legalitatea tragerii la răspundere. În acest fel, constrângerile, pedepsele juridice apar nu ca
un scop în sine, desprinse de "ipoteză" şi "dispoziţie", ci strâns legate de acestea. "Sancţiunea" este,
deci, o prelungire a "ipotezei" şi "dispoziţiei", iar mijloacele de constrângere apar ca auxiliare ce
garantează existenţa şi respectarea normelor juridice. Ele sunt aplicate de organe special abilitate
prin lege – organe administrative sau organele puterii judecătoreşti. Sancţiunea este un element
potenţial al normei juridice. Nu trebuie să ne imaginăm că fiecare normă juridică se va aplica de
fiecare dată prin utilizarea sancţiunii.
Din punctul de vedere al gradului de determinare, sancţiunile pot fi: determinate, relativ-
determinate, alternative şi cumulative.
După ramura de drept în care intervin, sancţiunile pot fi civile, disciplinare, administrative,
financiare, penale.
După natura lor, sancţiunile pot fi: privitoare la patrimoniul persoanei (patrimoniale),
privitoare la drepturile sale (decăderea din drepturi), privitoare la actele sale (nulităţile), privitoare le
persoană (privarea de libertate, recluziunea).

3.2. STRUCTURA TEHNICO-LEGISLATIVĂ

Construcţia tehnică-legislativă a normei nu se suprapune totdeauna structurii logice a

acesteia. Acest lucru determină pe unii specialişti din domeniul ştiinţelor juridice de ramură să
5
susţină o construcţie atipică a normelor juridice din ramura respectivă. Astfel, în domeniul dreptului
penal există autori care susţin că şi normele penale au construcţia trihotomică analizată mai sus
(ipoteză, dispoziţie, sancţiune). În general, comandamentul normelor penale este subînţeles (să nu
furi, să nu omori, să nu atentezi la demnitatea sau onoarea semenilor tăi etc.). Acest lucru este
comun şi altor categorii de norme prohibitive, din alte ramuri ale dreptului. Ipoteza descrie fapta (de
furt, de tâlhărie, de calomnie etc.), iar pedeapsa este distinct prevăzută.
Există însă şi autori care consideră că normele de drept penal au o structură dihotomică, şi
anume ele conţin doar dispoziţia şi sancţiunea. Dispoziţia constă în interzicerea unei anumite con-
duite, iar sancţiunea constă în pedeapsa ce urmează să se aplice în cazul nerespectării dispoziţiei.
Spre deosebire de normele juridice nepenale – consideră autorii amintiţi – la care preceptul este
explicit formulat şi numai pe cale de deducţie se poate stabili ilicitul corespunzător acestuia, la
normele penale de incriminare ilicitul este explicit formulat şi numai pe cale de deducţie se poate
stabili care este preceptul.
Dacă împărţirea trihotomică (ipoteză, dispoziţie, sancţiune) alcătuieşte structura internă şi
stabilă a normei juridice, construcţia sa tehnico-legislativă formează structura externă şi dinamică a
acesteia. Ea este corelată cerinţelor de celeritate (rapiditate) pe care le înfăţişează elaborarea
legislativă într-un stat, în diferite etape ale dezvoltării sale, precum şi principiilor generale de tehnică
juridică.