Introducere în studiul dreptului curs1

Ştiinţele juridice şi implicit ştiinţa dreptului este acea ştiinţă ce studiază, în general, legile
existenţei şi dezvoltării statului şi dreptului, instituţiile politice şi juridice, formele lor, corelaţia dintre
acestea şi celelalte componente ale sistemului social, modul în care instituţiile politico-juridice
influenţează societatea.
Dreptul urmăreşte disciplinarea, ordonarea relaţiilor sociale, în vederea promovării unor
valori sociale cum sunt: proprietatea, siguranţa, societatea civilă, etc.
Ştiinţa dreptului este un ansamblu de idei, noţiuni, concepte şi principii, un
ansamblu de norme care organizează viaţa în comun fiind în egală măsură şi o tehnică de convieţuire
menită să disciplineze conduitele umane şi să apere societatea de excese.
Norma juridică. Noţiune şi caractere.
Norma juridică este celula de bază a dreptului, fără de care acesta nu poate exista. Dreptul este un
sistem, un ansamblu complex de norme juridice.
În fiecare normă juridică este înmagazinată o anumită conduită posibilă sau datorată a subiectelor
participante la relaţiile sociale. În acest sens, norma juridică este un etalon, un model de comportament,
ce conţine pretenţiile şi exigenţele societăţii faţă de conduita membrilor săi în anumite relaţii.
În general, cuvântul normă este echivalat cu cel de regulă, deoarece în majoritatea
cazurilor normele juridice conţin reguli de comportament, atribuind drepturi şi stabilind obligaţii
corelative, fixând praguri de comportament.
Pornind de la elementele de mai sus, putem defini norma juridică
ca o regulă de conduită generală şi obligatorie, al cărui scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă
ce poate fi adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de nevoie prin constrângere.
Caracterele normei sunt:
1. Norma juridică este o normă de conduită socială pentru că privește exclusiv relațiile dintre oameni
2. Caracterul general şi impersonal al normei juridice
Întrucât norma juridică nu poate mulţumi pe fiecare cetăţean, ea tinde a satisface exigenţele a cât
mai multor persoane. Ea nu este creată pentru ceea ce se produce întâmplător, într-un caz izolat, ci ea are
în vedere o generalitate de relaţii.
Pentru a fi etalon de conduită şi a fi opozabilă în mod egal faţă de fiecare individ, norma juridică
trebuie să se adreseze impersonal destinatarilor săi, să conţină reguli de conduită generale.
3. Caracterul obligatoriu al normei juridice.
Obligativitatea normei juridice este dictată de scopul acesteia: necesitatea asigurării ordinii
sociale. Obligativitatea normelor juridice înseamnă că acestea se aplică imediat, continuu şi necondiţionat
tuturor subiecţilor de drept, indiferent de voinţa acestora.
4. Caracterul permanent al normei juridice. Norma se aplică de la intrarea sa în vigoare până la ieșirea din
vigoare. Neutilizarea acesteia sau lipsa de aplicare nu înseamnă ca norma nu produce efecte juridice.
Clasificarea normelor juridice
a. După criteriul ramurii de drept
Un prim criteriu în baza căruia se realizează clasificarea este cel al ramurii de drept din care fac
parte normele respective.Din acest punct de vedere, normele juridice sunt de drept civil, de drept penal,
de drept constituţional, administrativ, de drept al afacerilor, etc.
b. După criteriul forţei juridice a actului normative
1. În vârful oricărei ierarhii normative sau legislative se află Constituţia (adoptată la 8 decembrie 1991)
supranumită şi "legea fundamentală";
2. Norme juridice cuprinse în legi, act normativ adoptat de Parlament;
3. Norme juridice cuprinse în acte normative adoptate de Guvern, numite ordonanţe, clasificate de
Constituţie ca ordonanţe simple, emise în temeiul unei legi a Parlamentului de abilitare a Guvernului de a
le emite ("delegarea legislativă") şi ca ordonanţe de urgenţă, emise "în cazuri excepţionale" (art. 114 (4)
din Constituţie), fără condiţia unei legi de abilitare.
4. Hotărârile de guvern nu au în principiu putere de lege, întrucât, pe de o parte, ele nu pot norma
(reglementa) în domeniul rezervat legii de către Constituţie, şi, pe de altă parte, Constituţia le rezervă
"organizarea executării legilor ".
Deci, aceste acte normative nu pot interpreta legea sau adăuga la aceasta, normele sau dispoziţiile
lor trebuind să aibă un caracter tehnic, metodologic şi să normeze direct numai în chestiunile pe care o
anumită lege li le repartizează şi, bineînţeles, numai dacă acele chestiuni nu sunt de domeniul exclusiv al
legii.
5. Ierarhia actelor normative continua cu actele autorităţilor publice centrale (ordinul emis de un minister,
spre ex.), locale (o hotărâre a unui consiliu local) sau ale unor autorităţi autonome (Banca Naţională a
României, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliară, Consiliul Concurenţei, Oficiul Român pentru
Drepturile de Autor - ORDA ş.a.).
c. După criteriul structurii logice
- norme juridice complete (cele care cuprind toate părţile constitutive ale normei juridice -
ipoteză, dispoziţie, sancţiune);
- norme juridice incomplete (cele care fac referire şi se completează cu alte reglementări).
d. După criteriul sferei de aplicare
- norme juridice generale;
- norme juridice speciale;
- norme de excepţie.
e. După criteriul modului de reglementare a conduitei
 norme dispozitive (cele care permit derogarea de la dispozițiile lor)
- norme permisive (cele care nici nu interzic o anumită conduită dar nici
nu obligă la o conduită); - norme supletive (cele care lasă la latitudinea subiectului posibilitatea de
a alege conduita, iar dacă nu a ales se aplică dispozițiile normei).
 norme imperative
- norme onerative, care obligă subiectul să săvârşească o anumită
acţiune; - norme prohibitive, care obligă subiectul să se abţină la a face ceva

Dreptul afacerilor -suport de curs nr.2 -

Acţiunea normei juridice
De regulă o normă juridică are o acţiune nedeterminată în timp.
Din punct de vedere al acţiunii în timp al normei juridice, sunt trei momente care ne interesează:
1. Intrarea în vigoare a normei juridice.
Conform Constituţiei României, norma juridică intră în vigoare în termen de 3 zile de la data
publicării sale în Monitorul Oficial al României. Aceasta este regula generală aplicabilă în situaţia în care,
în cuprinsul său nu este prevăzută o dată expresă la care aceasta va intra in vigoare.
Se prezumă astfel că, prin publicare în Monitorul Oficial al României o normă juridică poate fi
cunoscută şi respectată de către toţi subiecţii de drept.
2. Acţiunea normei juridice.
Din momentul intrării în vigoare, o normă juridică este activă, ea trebuind să fie respectată de
către toţi subiecţii de drept, având acţiune numai pentru viitor (regula generală).
 3. Ieşirea din vigoare a normei juridice.
Se poate realiza în trei modalităţi:
a. prin ajungere la termen;
b. prin cădere în desuetudine;
c. prin abrogare.
Când există norme juridice cu termen sau norme juridice edictate pentru o situaţie excepţională
este evident că ajungerea la termen sau încetarea situaţiei determină şi încetarea acţiunii normei
respective. Căderea în desuetudine (învechirea normei) este acea situaţie în care o normă
juridică deşi formal este încă în vigoare, dată fiind schimbarea condiţiilor socio-economice care au stat la
baza apariţiei ei, nu se mai aplică.
Abrogarea este cea mai importantă modalitate de ieşire din vigoare a normei
juridice. Aceasta reprezintă cauza de încetare a acţiunii normei de drept datorată intrării în vigoare a unei
noi norme juridice.
NOŢIUNEA ŞI UTILITATEA DREPTULUI AFACERILOR ÎN
SISTEMELE NAŢIONALE DE DREPT
Secţiunea 1. Noţiunea dreptului afacerilor
Formarea unei ramuri de drept este un proces complex care nu poate ignora evoluţia societății şi a
sistemului de drept în care aceasta ia naștere.
Exercitarea comerţului presupune a întreprinde pentru piaţă, a asocia inteligent toate mijloacele şi
toţi factorii necesari producţiei de bunuri şi servicii, cerute de piaţă, în regim de profit.
A întreprinde înseamnă astfel, a face, a monta, a desfăşura afaceri de factură comercială. De
aceea, legând afacerile de artizanul lor, dreptul afacerilor a început prin a fi reclamat ca un drept al
întreprinderii şi al întreprinzătorului.
Într-o definiţie, apreciată în doctrina franceză, dreptul afacerilor este definit ca "o
tehnică de gestionare şi de organizare în serviciul scopurilor economice, sociale, politice şi culturale ale
întreprinderii"1. Această definiţie a fost considerată nu numai ca depăşind cadrul dreptului comercial
clasic ci şi ca depăşind dreptul însuşi.
Paternitatea denumirii de drept al afacerilor în Europa Continentală este atribuită coautorilor
francezi M. Hamel şi C. Lagarde, (în Tratatul de drept comercial din 1954), drept pe care l-au considerat
aplicabil "tuturor celor care se găsesc implicaţi în viaţa de afaceri, în măsura în care prin activitatea lor,
prin capitalurile lor, sau prin procedeele lor de lucru, ei participă la lumea muncii"2.
Din aceste scurte consideraţii, putem desprinde cu certitudine că dreptul
afacerilor s-a dezvoltat din dreptul comercial, tot aşa cum acesta din urmă s-a dezvoltat din dreptul civil.
Această paternitate explică de ce noţiunea şi statutul dreptului afacerilor sunt elaborate, configurate, într-o
relaţie obligatorie cu dreptul commercial3.
Potrivit unei orientări4, dreptul afacerilor este dreptul comercial
evoluat, inspirat de, şi întregit cu materii şi instituţii noi ori împrumutate din alte ramuri de drept (drept
civil, drept fiscal, dreptul muncii, drept administrativ).
1 Cl. Champaud, Le droit des affaires, Que sais je?, 1981, citat de Georges Ripert, René Roblot, în Traité
de droit commercial, tome I, XII ème ed., LGDJ, Paris, 1990, p. 104.
2 Citaţi de Ripert, Roblot, op. cit., p. 5.
3 M. Cabrielac, Vers la disparition du droit commercial, Études Y. Foyer, 1997, p. 329.
4 Yves Guyon, Droit des affaires, tome I, 10eed., Economica, Paris, 1998, p. 1-3; Ion Turcu, Dreptul
afacerilor. Partea generală, Ed. Fundaţia "Chemarea", Iaşi, 1992, p. 5-7.
 PRINCIPIILE DREPTULUI AFACERILOR
Ca în orice ramură de drept, principiile au menirea nu numai să caracterizeze, să individualizeze o
anumită ramură de drept, dar să şi ofere un ghid impersonal, cuprinzător, de orientare în raporturile
juridice respective şi ca premise pentru soluţii, pentru rezolvări în situaţiile în care nu există o acoperire
juridică concretă, la speţă.
Principiile specifice afacerilor contribuie la crearea unei ramuri de drept autonome cu un statut
aparte între celelalte ramuri de drept. De asemenea, ele sunt adevărate reguli de conduită, de orientare, în
afaceri atunci când normele legale sunt lacunare, incomplete, sunt confuze, anacronice, căzute în
desuetudine sau sunt texte adoptate având în vedere alte realităţi istorice.(Cum sunt textele din Codul
Civil privind răspunderea contractuală, adoptate la 1864.)
Aceste principii sunt:
I. Principiul libertăţii în comerţ
II. Principiul aparenţei în comerţ
III. Principiul caracterului oneros al afacerilor.
IV. Principiul concurenţei loiale şi normale.
V. Principiul promovării drepturilor consumatorului.
PRINCIPIUL LIBERTĂŢII ÎN COMERŢ
Secţiunea 1. Conţinutul şi suportul normativ
Este un principiu compozit, având o latură de factură preponderent economică - anume libertatea de a
întreprinde - şi o latură de factură preponderent juridică - anume libertatea de expresie juridică.
Suportul juridic îl regăsim în legea fundamentală – Constituţia, dar şi în legile care garantează şi
reglementează fundamentele economiei de piaţă urmate de legile concurenţei, legea societăţilor,
reglementările convenţiilor în comerţ.
Principiul este marcat de declaraţia emblematică a art. 135 (1) din Constituţie: "Economia
României este economie de piaţă, bazată pe libera iniţiativă şi concurenţă".
Această declaraţie constituţională corespunde unei obligaţii fundamentale şi irevocabile în acord
cu tratatele Uniunii Europene.
Sunt de reţinut pentru această corespondenţă, prevederile art. 4.1. şi 4.2. din Tratatul Comunităţii
Europene, conform cărora statele membre se obligă la o "conduită conformă respectului faţă de principiul
unei economii de piaţă deschise în care concurenţa este liberă" (art.4.1.) şi "să susţină politici economice
generale … conform aceloraşi principii" (art. 4.2.).
Secţiunea 2. Libertatea de a întreprinde
Libertatea de a întreprinde sau de iniţiativă, alături de libertatea concurenţei este expresia cea
mai substanţială a economiei de piaţă.
Constituţia o exprimă în art. 134 (2) lit. a ca fiind "libertatea comerţului prin obligaţia statului de
a asigura protecţia concurenţei loiale, crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de
producţie".
La o lectură atentă a textului libertatea în comerţ apare susţinută şi condiţionată de stimularea
concurenţei loiale şi a egalităţii de şansă în comerţ.
Libertatea de întreprindere sau de iniţiativă economică înseamnă tocmai absenţa oricăror factori,
împrejurări, elemente care stau sub controlul autorităţilor din faţa deciziei întreprinzătorului,
investitorului, a firmei şi a omului de afaceri - de a concepe şi realiza operaţiuni care să furnizeze pieţei
"deschise", libere, produsele şi serviciile reclamate de aceasta şi de consumatori -.
Cadrul constituţional este particularizat în Legea Concurenţei prin
interzicerea oricăror "acţiuni ale organelor administraţiei publice centrale sau locale, având ca obiect sau
putând avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei …".
Tratatul Comunităţii Europene impune statelor membre să
instituie şi să garanteze "un regim asigurând că, concurenţa nu este denaturată pe piaţa internă". (art. 3.1.
lit. g.). Funcţionarea şi eficienţa acestui principiu presupune absenţa unor
constrângeri, discriminări, inegalităţi.
Libertatea în comerţ este libertatea de a întreprinde, de a concepe, de a mobiliza
fonduri, de a face plasamente de valori, de a constitui întreprinderi lucrative, de a valorifica un capital,
alte resurse, de a exploata fondul de comerţ. Nu se conciliază cu constrângerile de ordin politic, cum ar fi
acelea de obturare a economiei de piaţă, a concurenţei libere, normale. Nu se conciliază nici cu
constrângerile de ordin administrativ, cum ar fi restrângerea câmpului iniţiativei private, cu monopolurile,
birocraţia patologică, nici cu limitările de ordin economic, care interzic accesul la resurse, prezenţa în
circuitul civil al unor bunuri şi valori economiceetc.
Libertatea în comerţ înseamnă şi guvernarea de către stat a jocului
concurenţial sănătos, normal.

PRINCIPIUL LIBERTĂŢII ÎN COMERŢ curs 3

Secţiunea 3. Libertatea de expresie juridică
Libertatea de expresie juridică este libertatea de expresie a oricărei persoane, în limitele unei
capacităţi juridice, libertate potrivit căreia subiectul de drept, purtătorul ei, decide nestingherit,
neconstrâns, dacă să se angajeze, să compară sau nu într-un anumit raport juridic: să facă un contract sau
nu, să se căsătorească sau nu, să angajeze sau nu un raport de muncă şi altă infinitate de acte care
presupun manifestare de voinţă juridică.
Voinţa juridică este aceea care creează o legătură specială între două sau mai multe
persoane, acoperită sau controlată de norme juridice, norme de conduită a căror realizare este asistată şi
garantată de forţa publică.
Libertatea de expresie juridică în afaceri se exprimă prin disponibilitatea recunoscută
participanţilor la raporturile de afaceri de a (se) angaja, de a monta sau nu o afacere, de a o face într-o
formă sau alta, cu un instrument sau altul, de a da un conţinut de concepţie exclusiv personal afacerii: o
libertate de concepţie a afacerii, de alegere a partenerului, o libertate de formă juridică, de instrument
juridic (Ex. achiziţia poţi să o faci în leasing sau printr-o cumpărare în rate etc.), o libertate de stipulaţie a
elementelor şi condiţiilor afacerii.
a) Libertatea de formă.
Spre deosebire de dreptul civil, unde anumite acte şi operaţiuni juridice trebuie să îmbrace o
formă solemnă, autentică, pentru a fi valide, în dreptul comercial şi în dreptul afacerilor nu există, în
principiu, condiţionarea validităţii de o anumită formă a contractului. Nici în dreptul civil această
condiţionare nu reprezintă regula. Regula este consensualismul (ceea ce funcţionează este consensul, fără
formă specială), numai că în dreptul civil excepţiile au o frecvenţă care afectează serios principiul. Ex.:
orice ipotecă trebuie să aibă forma autentică, notarială, ca şi înstrăinările de terenuri, testamentul,
subrogaţia în drepturile creditorului plătit consimţită de debitor. Sunt anumite operaţiuni eminamente
civile: înstrăinările de terenuri, de care un om sau firmă de afaceri nu se poate dispensa. Aceste operaţiuni
trebuie făcute în forma autentică, chiar dacă ele servesc montajului unei afaceri, pentru amplasarea unei
fabrici sau dezmembrământ al societăţii.
 Această libertate de formă nu este contrazisă de existența contractelor-tip, a contractelor-cadru
şi a contractelor de adeziune.
Contractul-tip este un contract ale cărui clauze sunt în majoritatea lor prefabricate(dinainte
concepute) de către ofertantul contractului şi al afacerii, ele având drept menire să faciliteze perfectarea
operaţiilor, să evite lacune de stipulaţie şi să ofere afacerii un instrument juridic elaborat.
Contractul are şi „spaţii libere” în care părţile introduc stipulaţii (prevederi)particulare, pentru o
anumită afacere. Aceste contracte sunt justificate de tehnicitatea sau complexitatea deosebită a unei
anumite afaceri, de uniformitatea şi frecvenţa anumitor afaceri şi, în general, ele se justifică prin dorinţa
de a facilita realizarea afacerii şi de a-i da o formăjuridică mai coerentă, mai sigură. Ex.: contractul de
asigurare obligatorie pentru răspunderea civilă auto, contractul de credit bancar.
Reguli pentru utilizarea acestor contracte-tip:
1) O clauză prefabricată nu se socoteşte modificată dacă modificarea nu este perfect
identică în toate exemplarele;
2) Prevalează clauza adăugată, din spaţiile libere, care contrazice clauza prefabricată.
Contractele-cadru sunt un gen de contracte-tip, dar de extracţie legală, cu recomandări de
formă rezultate din convenţii internaţionale. Sunt aprobate prin diferite acte normative, fiind contracte
pentru servicii, prestaţii care sunt de interes general, executate în anumite condiţii care reclamă
uniformitate. Ex.: contractul de asigurări sociale, contractul medicilor de familie, contractele de
şcolarizare, contractele de arendă, contractele pentru furnituri complexe, industriale. Contractele-cadru au
fost justificate de complexitatea şi tehnicitatea deosebită a operaţiunilor.
Contractele de adeziune, spre deosebire de primele, nu numai că sunt prefabricate, sunt expresia
unei voinţe predominante a agenţilor economici care oferă serviciul, prestaţia datorată în esenţă
monopolului, deopotrivă tehnicităţii deosebite, condiţiilor speciale în care se poate realiza prestaţia în
general. Ex.: contractul de furnizare a apei.
b) Libertatea de alegere a instrumentului juridic, de concepţie a acestuia.
Partenerii în afaceri sunt liberi să utilizeze un contract reglementat (numit) sau să conceapă ei un
contract nereglementat (nenumit).
În afaceri există o adevărată libertate de creaţie tehnico-juridică. Este suficient să amintim că
operaţiunile de leasing au fost practicate, deşi reglementarea a fost dată pentru prima dată în 1997. În
aceeaşi situaţie se află operaţiunile de franciză (franchising), contractul de factoring (cesiunea de facturi,
o „vânzare” de documente asupra mărfii sau a preţului acesteia).
c) Libertatea de alegere a legii aplicabile în contractele comerciale internaţionale.
Lex causae (legea aplicabilă) este o lex voluntatis, legea care rezultă din voinţa părţilor.
Această libertate de alegere se traduce prin posibilitatea ca într-o operaţiune internaţională partenerii să
stipuleze că legea aplicabilă este chiar o lege terţă, care nu este a statului de sediu sau de naţionalitate a
nici unuia dintre ei.
Principiul libertăţii în afaceri este mărginit de respingerea a două feluri de clauze:
1) Clauzele leonine – una dintre părţi îşi rezervă tot sau cea mai mare parte din beneficiu fără a participa
la pierderi.
2) Clauzele uzuruarii – clauzele prin care una dintre părţi se dispensează de orice responsabilitate pentru
neexecutarea contractului, deci îşi creează o imunitate contractuală, adică o poziţie discreţionară.
 PRINCIPIUL APARENŢEI ÎN AFACERI
Secţiunea 1. Conţinutul principiului
Potrivit acestui principiu, omul, firma de afaceri, este îndreptăţit să se încreadă în aparenţa
profesională, să reacţioneze în consideraţia acesteia. Este o asigurare de securitate a tranzacţiilor contra
intervenţiei autorităţilor de control, de investigaţii. În dreptul civil tradiţional, el se exprimă prin regula
error comunis facit ius.
Dacă părţile unui act au fost în eroare cu bună-credinţă, actul făcut în această stare este valid, însă
ele pot să îl revoce. Principiul nu poate să funcţioneze la o serie de acte juridice tradiţionale, care sunt
supuse unor condiţii speciale de formare, dar are o rază de acţiune cu adevărat semnificativă în afacerile
comerciale.
Acest principiu are o constituţie mai complexă. Potrivit lui, profesionistul trebuie să se orienteze
după aparenţa profesională, el nu este îndatorat să facă investigaţii pentru a stabili provenienţa reală a
mărfii, respectarea legii în circulaţia acesteia până la el, stabilirea reputaţiei partenerului, realitatea
calităţii de subiect de drept a acestuia.
Dacă ar fi îndatorat la aceste verificări, de bună-seamă că costurile ar fi contraproductive,
afectându-se celeritatea care trebuie să existe în afaceri. Nu i se poate reproşa unui profesionist care
cumpără de la un târg internaţional o furnitură că aceasta a făcut obiectul unei evaziuni vamale, iar
operaţiunea nu poate fi anulată. Aceeaşi este situaţia când el face o achiziţie de la un complex comercial
sau un loc anume pregătit pentru tranzacţiile respective. Dacă firma partener are o aparenţă suficientă, se
legitimează ca atare, atunci el nu este obligat să facă investigații care țin de competența unor autoritați, ce
au astfel de atribuții.
Aşa cum s-a remarcat şi în doctrina europeană de cea mai înaltă autoritate, "operaţiunile de
afaceri se derulează rapid. Cei care le efectuează sunt dispensaţi de a proceda la verificări minuţioase şi
pot să se încreadă numai în aparenţe"
Acest principiu nu acoperă superficialitatea în afaceri, reaua-credință, încercarea de a se
prevala de acest principiu pentru a masca și justifica anumite afaceri ilicite.
Secţiunea 2. Fundamentarea normative
Textele art. 41 (7) şi (8) din Constituţie ar trebui socotite izvorul normativ expres al
principiului aparenţei.
Potrivit primului text, "averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al
dobândirii se prezumă". Potrivit celui de al doilea text, pot fi confiscate, în condiţiile legii, numai bunurile
destinate, folosite la săvârşirea de sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii.
Principiul aparenţei este interesat în mod frecvent în practică, de aplicarea sancţiunilor
contravenţionale prevăzute în Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi
comerciale ilicite.
Această reglementare incriminează drept contravenţie, efectuarea de acte sau fapte de comerţ,
fără îndeplinirea condiţiilor stabilite de lege sau cu bunuri a căror provenienţă nu poate fi dovedită în
condiţiile legii.
Textul constituţional al art. 41 alin. 7, puţin observat în prezent, răstoarnă în mod clar
sarcina probei caracterului ilicit al dobândirii averii.
Astfel, spre deosebire de nefericita reglementare a Legii nr. 18/1968 privind
controlul provenienţei unor bunuri dobândite în mod ilicit, care impunea celui cercetat să facă el dovada
provenienţei licite a averii sale (când apărea un dezechilibru vădit între venituri şi cheltuieli/achiziţii),
Constituţia cere autorităţii interesate de dobândirea averii cercetate, să facă ea dovada caracterului ilicit al
dobândirii.
 Deci, dacă profesionistul are mărfurile însoţite (pe timpul transportului, al depozitării, al
comercializării) de factura fiscală, factura simplă, avizul de expediţie, documentele vamale, factura
externă ori de alte documente cerute de lege, după caz (aşa cum cer dispoziţiile legii) posesia sau
dobândirea trebuie considerate regulate şi licite.
Bineînţeles că dovedirea informării acelui profesionist asupra provenienţei ilicite sau
complicitatea la introducerea pe piaţă a mărfurilor respective, vădind reaua-credinţă, fac să nu mai
funcţioneze imunitatea dată de aparenţă.
PRINCIPIUL CARACTERULUI ONEROS AL AFACERILOR
Potrivit acestui principiu, afacerile beneficiază de o prezumţie de caracter oneros. În afaceri nu se
poate susţine că, spre exemplu, furnitura a fost făcută ca o liberalitate (Gratuitatea, liberalitatea nu pot fi
susţinute decât sub o dovadă incontestabilă. Sunt admise sponsorizările, dar regimul de dovadă este foarte
strict). Dacă contractul este dubios, confuz, judecătorul sau arbitrul este îndreptăţit să stabilească el
valoarea plăţii sau a contraprestaţiei.

Dreptul afacerilor-suport de curs 4

PRINCIPIUL CONCURENŢEI LOIALE (ONESTE) ŞI NORMALE ÎN AFACERI
Cu tot caracterul oneros, speculativ, competitiv al afacerilor, acestea trebuie din raţiuni de
prezervare a unui spirit social-economic sănătos şi a ordinii publice, să se realizeze într-o manieră onestă
şi de cultivare a egalităţii de şansă.
Un deziderat astfel exprimat pentru timpul modern al afacerilor, a reclamat crearea unui
adevărat edificiu legislativ care să susţină un mediu concurenţial sănătos şi să configureze un adevărat
cod deontologic pentru firmele şi oamenii de afaceri.
Mediul juridic concurenţial a fost edificat pe două laturi comportamentale:
- concurenţa loială, ale cărei încălcări sunt reprimate legislativ prin Legea privind
combaterea concurenţei neloiale (nr.11/1991), care interesează în principal raporturile particulare dintre
profesionişti (firme şi oameni de afaceri), reglementarea fiind, ca atare de domeniul dreptului privat, chiar
dacă incriminează şi infracţiuni şi contravenţii;
- concurenţa comercială, normală, de piaţă, care are opusă concurenţa anormală, patologică,
aceasta din urmă calificată şi sancţionată prin Legea nr. 21/1996 a concurenţei, reglementare care
interesează conduita de piaţă relevantă şi care aparţine domeniul dreptului public (privind raporturile
dintre profesionişti şi autorităţile publice ori raportarea conduitei acestora la imperativele normative ale
concurenţei normale, sănătoase).
Legislaţia românească a concurenţei comerciale (Legea nr. 21/1996), în plină evoluţie consacră şi
tratează patru fenomene de concurenţă patologică (anormală), care au ca efect "restrângerea, împiedicarea
sau denaturarea concurenţei":
1. Primul fenomen de concurenţă patologică îl reprezintă înţelegerile ilicite ("cartelurile",
conform legislaţiei şi practicii europene) pentru practici concertate anticoncurenţiale pe piaţa românească
sau pe o parte a acesteia.
Sunt enunţate ca practici anticoncurenţiale cele care au ca rezultat sau urmăresc:
a) stabilesc, direct sau indirect, preţuri de cumpărare sau de vânzare sau orice alte
condiţii de tranzacţionare;
b) limitează sau controlează producţia, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau
investiţiile; c) împart pieţele sau sursele de aprovizionare;
 d) aplică, în raporturile cu partenerii comerciali, condiţii inegale la prestaţii
echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial;
e) condiţionează încheierea contractelor de acceptarea de către parteneri a unor
prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu
obiectul acestor contracte.
2. Excesul de poziţie dominantă, ceea ce corespunde unui monopol de facto, prin practici
abuzive care afectează comerţul ori prejudiciază pe consumator, faptele anticoncurenţiale corespunzătoare
fiind enumerate de lege enunţiativ (ilustrativ, nelimitativ).
Acestea pot consta, în principal, în:
a) impunerea, direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor
condiţii de tranzacţionare inechitabile;
b) limitarea producţiei, comercializării sau dezvoltării tehnice în dezavantajul
consumatorilor; c) aplicarea în raporturile cu partenerii comerciali a unor condiţii inegale la
prestaţii echivalente, creând astfel acestora un dezavantaj concurenţial;
d) condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea de către parteneri a unor
prestaţii suplimentare care, prin natura lor sau în conformitate cu uzanţele comerciale, nu au legătură cu
obiectul acestor contracte.
Una sau mai multe întreprinderi se află în poziţie dominantă, în situaţia în care cota ori
cotele cumulate pe piaţa relevantă, înregistrate în perioada supusă analizei, depăşesc 40%.
3. Concentrarea economică care, prin orice act juridic, are ca obiect sau permite
unei întreprinderi ori unei grupări de întreprinderi, să exercite, direct sau indirect, "o influenţă
determinantă asupra unei alte întreprinderi sau mai multor întreprinderi ".
Se realizează o concentrare în cazul în care modificarea de durată a
controlului rezultă în urma: a) fuzionării a două sau mai multe întreprinderi independente anterior sau
părţi ale unor întreprinderi; sau
b) dobândirii, de către una sau mai multe persoane care controlează deja cel puţin o
întreprindere ori de către una sau mai multe întreprinderi, fie prin achiziţionarea de valori mobiliare sau
de active, fie prin contract ori prin orice afte mijloace, a controlului direct sau indirect asupra uneia ori
mai multor întreprinderi sau părţi ale acestora.
Sunt interzise concentrările economice care pot ridica obstacole semnificative în calea
concurenţei efective pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special ca urmare a creării sau
consolidării unei poziţii dominante.
Prevederile legii se aplică operaţiunilor de concentrare economică, atunci când
cifra de afaceri cumulată a întreprinderilor implicate în operaţiune depăşeşte echivalentul în lei a
10.000.000 euro şi când cel puţin două dintre întreprinderile implicate au realizat pe teritoriul României,
fiecare în parte, o cifră de afaceri mai mare decât echivalentul în lei a 4.000.000 euro.
4. Corespunzător legislaţiei europene, ajutorul de stat este definit ca
fiind „orice sprijin, indiferent de formă, din surse de stat, acordat de autorităţi publice sau de alte
organisme care le administrează în numele statului”.
Din definitia data ajutorului de stat rezulta elementele sale
caracteristice: a.-o îmbogățire constând într-o favoare acordată de stat unei
întreprinderi în absența unei contraprestații. b.- favoarea să fie acordată pentru o anumită întreprindere
c.- să se producă un atentat asupra concurenței
Tratatul UE stipulează că ajutoarele de stat sunt
incompatibile cu piaţa comună dacă afectează schimburile între statele membre. De aici, se despride
regula interdicției acordării ajutorului de stat.
 Comisia Europeană a stabilit că nu orice ajutor afectează comerţul între statele membre, fixând în
acest sens, un prag minim de 200.000 euro, pentru o perioadă de trei ani, care poate fi acordat agenţilor
economici naţionali, fără să cadă sub incidenţa interdicţiei statuată de art. 107 din Tratat (ajutor de stat de
minimis).
Regula interdicţiei ajutorului de stat nu este absolută, stabilindu-se o serie de excepţii. Astfel,
sub condiţia respectării unei anumite proceduri care permite Comisiei să verifice compatibilitatea unui
ajutor de stat cu Piaţa Comună( Procedura debutează cu notificarea făcută Comisiei de statul interesat cu
privire la intenţia de a pune în practică un ajutor de stat), statele membre pot proceda la acordarea de
ajutoare.
PRINCIPIUL PROMOVĂRII ŞI PROTECŢIEI DREPTURILOR
CONSUMATORULUI curs 5
Secţiunea 1. Noţiune şi justificare
Drepturile consumatorilor, asemenea drepturilor omului pentru societăţile politice
democratice( Adrian Năstase, Drepturile omului – religie a sfârşitului de secol, Institutul Român pentru
Drepturile Omului, Bucureşti, 1992.) , reprezintă pentru dreptul afacerilor religia sfârşitului de secol XX
şi a începutului de secol XXI.
Tratatul asupra Uniunii Europene, adoptat la Maastricht (Olanda) în 1991 a consacrat
protecţia consumatorilor la rang de politică comunitară
. Atenţia legiuitorului european occidental pentru promovarea şi conservarea dreptului
consumatorului la o protecţie specială, a coborât până la contractele de împrumut de consumaţie, care nu
mai sunt demult reputate ca fiind cămătăreşti( Pe larg, în David Kelly, Ann Holmes, Ruth Hayward,
Business Law, fourth ed., Cavendish Publishing Limited, London, 2002, p. 570-582.) .
În dreptul comunitar, protecţia intereselor consumatorilor a fost direcţionată legislativ şi
administrativ pe următoarele direcţii:
- informarea consumatorilor (etichetarea şi publicitatea);
- tehnicile particulare de contractare (contractele la distanţă, contractele încheiate în afara
spaţiilor comerciale, comerţul electronic şi prohibiţia clauzelor abuzive);
- sănătatea şi securitatea consumatorului (accesul pe piaţă numai al produselor
fără defecte, sigure şi nenocive).
În dreptul nostru, principiul discutat consistă în condiţionarea
regularităţii, liceităţii, validităţii şi a eficienţei conduitei în afaceri, de observarea şi respectarea regulilor
sistemului legal de protecţie a consumatorului.
Acest sistem legal dirijează şi repartizează normele afectate lui în
următoarele laturi complementare( Sistematizarea elementelor protecţiei consumatorului comportă
diferenţieri de concepţie, care, însă, nu sunt esenţiale. În dreptul comunitar protecţia consumatorilor este
sistematizată într-un tablou al mai multor drepturi complexe: protecţia intereselor economice, protecţia
sănătăţii şi securităţii personale, repararea daunelor; reprezentare şi participarea la decizii (v. O.
Manolache, Drept comunitar, op. cit., p. 192-194). Legea italiană din 1998, recunoaşte ca drepturi
fundamentale ale consumatorilor şi utilizatorilor: apărarea sănătăţii; securitatea şi calitatea produselor şi
serviciilor; informarea adecvată şi o publicitate corectă; educaţia consumatorului; corectitudinea,
transparenţa şi echitatea în raporturile contractuale privind bunuri şi servicii; promovarea şi dezvoltarea
asocierii libere, voluntare şi democratice între consumatori şi utilizatori; serviciilor publice conform
standardului de calitate şi de eficienţă.) : - accesul neîngrădit, neconstrâns în vreun fel la
produse şi servicii; - informarea completă şi corectă a
consumatorilor asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite pieţei, astfel încât
decizia privind achiziţia să fie rezultatul determinării cât mai exacte a compatibilităţii produsului sau a
serviciului cu nevoile, afinitatea şi disponibilităţile consumatorului; - anihilarea practicilor
abuzive la încheierea, conceperea şi executarea contractului, care expun pe consumator la discreţia
agentului economic; - recunoaşterea
dreptului consumatorului la denunţarea unilaterală a unor contracte făcute în împrejurări şi condiţii
considerate provizorii sau improprii pentru o apreciere matură asupra achiziţiei - recunoaşterea
dreptului la reparaţia pagubelor încercate de către consumator datorită neconformităţii produsului cu
caracteristicile enunţate de producători şi de distribuitori, defectelor de calitate şi periculozităţii
produselor sau serviciilor pentru viaţa, sănătatea şi securitatea consumatorului; - asigurarea participării
consumatorilor la fundamentarea şi luarea deciziilor care interesează această calitate a lor.
Secţiunea 2.
Subiecţii, obiectul şi elementele protecţiei A. Subiecţii.
1.
Consumatorul protejat, este o persoană fizică, o asociaţie de persoane fizice care achiziţionează,
utilizează şi consumă produse sau servicii în afara activităţii sale profesionale (art. 2 din OG nr. 21/1992).
2. Profesionistul care fabrică, importă, transportă sau comercializează produse ori prestează
servicii în cadrul comerţului său ("activităţii sale profesionale").
Deci, agentul economic care înstrăinează un bun care nu-i mai este necesar fondului său
de comerţ, nu are această calitate ca subiect activ al protecţiei consumatorului.
3. Producătorul este:
- fabricantul unui produs finit, al componentei unui produs şi al materiei prime;
- agentul economic care recondiţionează produsul sau agentul economic şi
distribuitorul care aduc o modificare a caracteristicilor produsului;
- importatorul produsului destinat vânzării, leasingului şi unor forme de
distribuţie specifică; - distribuitorul produselor importate, al căror importator nu se cunoaşte.
4. Distribuitorul, este agentul economic din lanţul de
distribuţie. 5. Vânzătorul, este distribuitorul care oferă produsul
consumatorului. 6. Prestatorul, este agentul economic care furnizează
servicii.
B. Obiectul protecţiei, îl reprezintă produsele noi, folosite sau recondiţionate şi serviciile
comercializate pentru consumator.
Sunt exceptate de la protecţie produsele comercializate ca antichităţi şi cele reparate sau
recondiţionate pentru a fi utilizabile, sub condiţia informării consumatorului asupra acestor intervenţii.
C. Elementele protecţiei.
1. Calitatea produsului sau a serviciului este reprezentată de un ansamblu de proprietăţi şi
caracteristici care îl fac apt de a-şi realiza destinaţia, prin satisfacerea necesităţilor explicite sau implicite
ale consumatorului.
2. Produs sigur, este acela care, folosit în condiţii normale sau previzibile, potrivit destinaţiei
sale, nu prezintă riscuri sau prezintă riscuri acceptabile şi compatibile cu un înalt grad de protecţie a
consumatorului, în funcţie de unele aspecte ale produsului definite de lege (caracteristici, ambalare,
etichetare, instrucţiuni de folosire etc.).
3. Declaraţia de conformitate, este aceea făcută de către producător sau prestator prin care se
atestă, pe proprie răspundere, conformitatea produsului sau a serviciului cu un document tehnic normativ.
4. Termenul de garanţie, este limita de timp, socotită de la data achiziţiei produsului sau a
serviciului, până la care producătorul sau prestatorul îşi asumă remedierea sau înlocuirea achiziţiei, pe
cheltuiala sa, pentru deficienţe neimputabile consumatorului.
5. Termenul de valabilitate, este limita de timp, stabilită de producător, până la care un
produs perisabil, în condiţii normale de transport, manipulare, depozitare şi păstrare, îşi păstrează
caracteristicile specifice. Pentru produsele alimentare, finalul acestui termen reprezintă data limită de
consum. Observăm că acest termen este impus de lege numai pentru produsele perisabile şi că el implică
şi condiţiile în care starea corespunzătoare a produsului poate fi păstrată fără a periclita sănătatea
consumatorului. 6. Data durabilităţii minimale, prevăzută numai pentru produsele
alimentare, este data, stabilită de producător, până la care, în condiţii de depozitare corespunzătoare,
produsele îşi păstrează caracteristicile specifice, şi după care produsele nu devin periculoase (ex: unele
băuturi alcoolice, unele alimente rezultate din fermentaţie sau culturi de bacterii).
7. Durata medie de utilizare prevăzută pentru produsele de folosinţă
îndelungată este intervalul de timp stabilit în documentele tehnice normative (standarde, norme tehnice
de calitate, certificări ale unor instituţii specializate autorizate), declarat de către producător ori convenit
cu acesta cu consumatorul, în cadrul căruia produsul trebuie să-şi menţină caracteristicile funcţionale,
dacă au fost respectate condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi de exploatare.
8. Viciul ascuns este deficienţa calitativă a unui produs sau serviciu care nu a fost şi nu
putea fi cunoscută de către consumator prin mijloacele obişnuite de verificare. Deşi legea nu defineşte
viciul aparent, acesta nu este lipsit de semnificaţie în materia noastră, căci, în termenul de garanţie,
producătorul sau prestatorul răspunde şi pentru acesta. Viciul aparent este acea deficienţă de calitate
sesizabilă la preluare sau în cursul exploatării, cu o percepţie de nivel comun.
Secţiunea 3. Modalităţile şi mijloacele juridice de protecţie a
consumatorului( Pentru o abordare tehnico-economică, vezi Robert Morar, Sisteme de protecţie a
consumatorului, Lumina Lex, Bucureşti; Vezi şi Carmen Tamara Ungureanu, Drept Internaţional Privat.
Protecţia consumatorilor şi răspunderea pentru produsele nocive, All Beck, Bucureşti, 1999)
1. Dreptul la informare figurează între cele trei
drepturi principale ale consumatorilor, şi el, ca drept complex, şi constă într-o informare, din partea
producătorului sau a prestatorului, completă, corectă şi precisă, asupra caracteristicilor esenţiale ale
produselor şi serviciilor oferite, spre a putea adopta o decizie asupra ofertei cât mai corespunzătoare
nevoilor lor, spre a realiza o educaţie în însăşi calitatea lor de consumatori şi spre a da acestora
posibilitatea utilizării complete şi în deplină siguranţă. Dobândirea unei educaţii ca şi
consumator, ca una dintre cele două finalităţi ale îndeplinirii obligaţiei de informare sau beneficiile trase
din dreptul corespunzător acesteia, nu este o preţiozitate a legii, întrucât consumatorul serveşte piaţa,
provocând oferte de calitate, şi îşi serveşte propriile interese, prin dezvoltarea şi rafinarea gusturilor sale,
prin exigenţe de substanţă, valide, în raport cu oferta pieţei, obligând astfel concurenţa să-şi reevalueze
continuu, în manieră progresistă, calitatea ofertei. Dreptul consumatorului la
informare se realizează prin etichetare, prin predarea produsului însoţit de cartea tehnică, instrucţiunile de
folosire şi de alte asemenea documente, cu textul obligatoriu şi în limba română, prin afişarea preţurilor şi
tarifelor şi prin demonstraţii de utilizare. Conţinutul informării din
documentele amintite este riguros prezentat de lege, care enunţă elementele obligatorii ale acesteia (art.
20). În rezumat, elementele informării
consistă în prezentarea datelor de identificare a produsului şi a producătorului, a elementelor privitoare la
cantitate, calitate şi la termenele de garanţie, a principalelor caracteristici, inclusiv cele ale compoziţiei, a
modurilor de utilizare, manipulare, păstrare; a contraindicaţiilor; a ţării producătoare.
Produsele de folosinţă îndelungată (complexe şi
utilizabile pe o durată medie şi reparabile sau compatibile cu activităţi de întreţinere), trebuie însoţite şi de
certificatul de garanţie şi, eventual, de declaraţia de conformitate.
Aceleaşi informaţii şi documente, adaptate specificului
lor, trebuie furnizate şi pentru servicii. Demonstraţiile de utilizare, se fac la cerere, cu ocazia
cumpărării şi poartă asupra modului de utilizare, cu evidenţierea funcţionalităţii produsului. Aceste
demonstraţii sunt obligatorii la lansarea produsului pe piaţă.
Afişarea preţurilor şi tarifelor, trebuie să se
facă în mod vizibil, într-o formă neechivocă, uşor de citit.

2. Dreptul la o publicitate decentă, corectă şi edificatoare.

Legislaţia privind publicitatea cere oricărei prezentări a unei activităţi, făcută în scopul promovării
vânzării de bunuri şi servicii, să fie decentă, corectă şi să fie elaborată în spiritul responsabilităţii sociale.
Sunt contrare cerinţelor legii, publicitatea de orice fel pentru anumite produse,
publicitatea înşelătoare, publicitatea subliminală, publicitatea care atentează la demnitatea umană şi
morala publică, la convingeri politice sau religioase şi la imaginea, onoarea, demnitatea şi viaţa
particulară, publicitatea care induce discriminări şi care exploatează superstiţiile şi credulitatea,
publicitatea care prejudiciază securitatea persoanelor, incită la violenţă sau care încurajează un
comportament prejudiciabil pentru mediul înconjurător şi publicitatea făcută bunurilor sau serviciilor
produse sau distribuite în mod ilicit. Publicitatea de orice fel, este interzisă pentru:
a) Produsele stupefiante şi psihotrope;
b) Medicamentele care se eliberează numai pe
bază de prescripţii medicale; c) Băuturile alcoolice şi produse de tutun, în publicaţii şi
la spectacole destinate minorilor, când se adresează direct minorilor, când se înfăţişează minori
consumând aceste produse sau care prezintă efectele benefice ale consumului lor, care dă o imagine
negativă abstinenţei; Pentru băuturile alcoolice mai este interzisă
publicitatea prin care evidenţierea conţinutului în alcool urmăreşte stimularea consumului şi care face
legătura între alcool şi conducerea unui vehicul. Pentru tutun mai este interzisă publicitatea care
nu conţine inscripţiile - avertisment cu textul şi în formatul oficiale.
d) Arme, muniţii, explozivi, metode şi procedee
pirotehnice, în alte locuri decât cele de comercializare;
e) Produsele şi serviciile destinate minorilor,
când conţine elemente dăunătoare fizic, moral, intelectual sau psihic, speculează lipsa de experienţă şi
credulitatea minorilor, afectează relaţiile acestora cu părinţii şi cadrele didactice ori când îi prezintă pe
aceştia, în mod nejustificat, în situaţii periculoase. Dintre practicile de publicitate repudiate de lege,
consumatorul este interesat de publicitatea înşelătoare, publicitatea subliminală, publicitatea comparativă
şi de publicitatea explicită ori de unele modalităţi ale publicităţii pentru tutun, băuturi alcoolice, substanţe
stupefiante şi psihotrope, arme, muniţii, explozivi, metode şi mijloace pirotehnice şi pentru produsele şi
serviciile destinate minorilor. Publicitatea înşelătoare sau mincinoasă, este aceea prin care se
plasează în eroare cel căruia îi este destinată sau care o recepţionează, cu consecinţa lezării interesului
consumatorului sau a interesului unui concurent.
Această publicitate poartă, în concepţia legii, asupra
caracteristicilor bunurilor sau serviciilor, dintre care se remarcă rezultatele testelor şi încercărilor şi
efectele utilizării lor; preţului şi a condiţiilor de distribuţie sau de prestare; serviciilor post-achiziţie;
potenţialului şi palmaresului ofertantului; omisiunilor interesate relativ la identificarea şi caracterizarea
bunurilor sau a serviciilor. Publicitatea subliminală este aceea realizată
prin stimuli de o intensitate insuficientă pentru a conştientiza percepţia ei, care, însă, poate influenţa
comportamentul economic. Este o publicitate rafinată, astfel concepută şi dozată, încât comportamentul
economic dorit de autorul ei să fie obţinut "pe nesimţite", fără o motivaţie propriu-zisă, explicită.
Spre exemplu, în timpul desfăşurării
unui test colectiv profesional, un anume fel de ciocolată sau de vestimentaţie se asociază cu numele
câştigătorului care în timpul testului consumă acea ciocolată şi pare foarte destins.
 Publicitatea
comparativă este aceea făcută prin identificarea explicită sau implicită a unui concurent sau a produselor
ori a serviciilor acestuia. Ea este interzisă când: este şi înşelătoare; comparaţia priveşte bunuri sau servicii
cu destinaţii diferite; nu este obiectivă; se creează confuzii între concurenţi, mărci de comerţ, denumiri
comerciale sau alte semne distinctive, bunuri ori servicii ale unui concurent; este defăimătoare pentru
concurenţi; speculează indicaţiile geografice; marca de comerţ sau denumirea comercială protejată şi când
se încalcă prevederi ale Legii Concurenţei. Pentru
publicitatea comparativă a unei oferte speciale, se cer indicaţii clare privind durata ofertei, stocul
disponibil sau alte condiţii specifice. Publicitatea
explicită este interzisă în anumite condiţii pentru tutun, băuturile alcoolice, arme muniţii, explozivi,
metode şi mijloace pirotehnice şi pentru produsele şi serviciile destinate minorilor. Pentru
produsele din tutun, se interzice publicitatea explicită difuzată prin radio şi televiziune, cea plasată pe
prima şi pe ultima copertă sau pagină a tipăriturilor presei scrise şi cea plasată pe bilete de călătorie
pentru transportul public.
Pentru băuturile alcoolice, se interzice publicitatea explicită ca şi în ultimele două ipoteze de la
produsele din tutun.
3. Dreptul la un contract util, echitabil şi eficient.
Potrivit reglementării de drept comun în materie (OG nr. 21/1992), consumatorul trebuie
să aibă libertatea deplină de a decide o achiziţie de bunuri sau servicii, fără constrângeri prin clauze
contractuale sau practici comerciale abuzive, prin obţinerea unui contract de achiziţie util, eficient,
echitabil şi executabil în mod benefic pentru el.

Dreptul afacerilor -suport de curs 6

Secţiunea 4. Constituţia contractului dintre profesionist şi consumator
A. Constituţia contractului dintre profesionist şi consummator
Contractul dintre profesionist şi consumator este guvernat de următoarele reguli:
a) Contractul dintre profesionist şi consumator trebuie să fie rezultatul unei
negocieri directe, fără clauze prestabilite, intratabile pentru consumator.
b) Claritatea clauzelor contractuale şi un mod de exprimare comun al acestora,
astfel încât, spre a fi înţelese, să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate.
Clauzele nenegociate direct, cum sunt cele din contractele standard sau cum sunt
condiţiile generale de vânzare, ambele practicate pe pieţele anumitor produse sau servicii, sunt
considerate abuzive dacă singure sau asociate cu altele dezechilibrează semnificativ raportul drepturilor şi
obligaţiilor, în favoarea consumatorului şi în dispreţul bunei-credinţe.
Când contractul cuprinde atât clauze negociate direct, cât şi clauze
nenegociate direct, clauzele abuzive nu pot fi salvate iar proba negocierii directe a unei clauze reputate ca
fiind "standard" revine profesionistului.
Profesionistul are obligaţia de a-i remite consumatorului, la
cerere, un exemplar al contractului standard propus;
c) Sunt asimilate contractului dintre profesionist şi consumator,
şi bonurile de comandă, bonurile de livrare, biletele, tichetele şi alte asemenea care conţin stipulaţii sau
referiri la condiţiile generale prestabilite ale achiziţiei.
d) Clauzele contractuale autorizate de alte acte normative, nu
pot fi reputate ca abuzive. e) Clauzele abuzive nu sunt enumerate de lege în mod
exhaustiv, ceea ce înseamnă că orice clauză poate fi declarată abuzivă în urma unei judecăţi.
 INSTITUTIA CONTRACTULUI DE AFACERI
Incheierea si cuprinsul contractului
Orice contract se consideră încheiat în momentul în care se realizează acordul de
voinţă, mai precis în momentul în care voinţa acceptantului se suprapune întrutotul pe voinţa ofertantului.
Distingem intre :
a) încheierea contractului între prezenţi
b) încheierea contractului prin corespondenţă (între absenţi)
Cât priveşte încheierea contractului între prezenţi – momentul
încheierii contractului este momentul acordului de voinţă (cele mai multe fiind contracte consensuale).
Locul încheierii contractului este locul negocierilor finalizate cu acordul de voinţă.
De regulă, părţile la un contract redactează un înscris, şi
în acest înscris se consemnează obligaţiile părţilor şi clauzele convenite. De aseemnea se precizează locul
încheierii contractului şi momentul încheierii contractului. Dacă părţile nu au confecţionat elor acest
înscris, momentul încheierii contractului şi locul încheierii contractului se vor stabili potrivit protocolului
redactat în urma şedinţei de negociere. Probleme deosebite apar când contractul se încheie între
absenţi, între persoane despărţite de mari distanţe geografice. Între contractele încheiate între absenţi
distingem contractele încheiate la telefon şi contractele încheiate prin corespondenţă. Situaţia clasică este
aceea a contractelor încheiate prin corespondenţă.
Toate sistemele de drept au convenit că un contract este
considerat încheiat în momentul în care scrisoarea de acceptare se suprapune pe ofertă. Dacă acceptarea
diferă elementelor din ofertă ne găsim în faţa unei contraoferte. Scrisoarea de acceptare trebuie să circule
către ofertant prin mijloace de siguranţă şi rapiditate cel puţin egale cu mijloacele prin care a circulat
oferta. Diferitele sisteme de drept au reţinut teorii diferite privind momentul încheierii contractului şi
teorii diferite privind locul încheierii contractului. Sistemele de drept anglo-americane reţin cu
privire la încheierea contractului prin corespondenţă aşa numita teorie a expediţiunii potrivit căreia
contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptantul a expediat scrisoarea de acceptare. Data
se probează cu data înscrisă în ştampila serviciului de posta de la sediul acceptantului. Momentul
încheierii contractului este probat de această dată, locul încheierii contractului este dat de locul
suprapunerii voinţelor deci de sediul acceptantului care exteriorizând voinţa de acceptare a suprapus-o pe
voinţa ofertantului. Sistemele de drept care cuprind
legislaţii mai recente au reţinut o altă teorie – teoria recepţiunii potrivit căreia contractul se consideră
încheiat în momentul în care ofertantul a primit scrisoarea de acceptare, momentul este probat cu data
menţionată în ştampila aplicată pe plic de serviciul de poştă de la sediul ofertantului, iar locul încheierii
contractului este locul dat de suprapunerea voinţelor - sediul ofertantului. Dreptul român, ca şi dreptul
portughez, ca şi dreptul brazilian reţin o variantă a acestei din urmă teorii, teoria informaţiunii. Potrivit
acestei teorii contractul între absenţi se consideră încheiat în momentul în care prin orice mijloc ofertantul
s-a informat, a luat cunoştinţă de acceptare. Cât priveşte locul încheierii contractului în această ipoteză
este tot sediul ofertantului. În legătură cu contractul
încheiat telefonic (telefonul anulează distanţele) - momentul încheierii contractului este dat de momentul
convorbirii telefonice care materializează acordul de voinţă. Probleme se pun numai în legătură cu locul
încheierii contractului. Dacă ne situăm pe tărâmul dreptului anglo-american, locul încheierii este sediul
celui chemat. Dacă ne situăm pe tărâmul dreptului continental, locul încheierii este sediul celui care a
avut iniţiativa convorbirii telefonice. Se ridică problema dacă oferta
respectiv acceptarea pot sau nu să fie revocate. Oferta trebuie să fie
precisă, serioasă, să aibă suficiente elemente de indentificare pentru a conduce la contract, să depăşească
aspectul de policitaţiune şi să fie păstrată fie înăuntrul termenului prevăzut în ofertă, fie în raport de
natura operaţiei cu un termen rezonabil. Acceptarea trebuie să fie dată de îndată dacă oferta este fără
termen, înăuntrul termenului prevăzut în ofertă dacă oferta este cu termen şi trebuie să corespundă
întrutotul elementelor ofertei.
Clauzele contractului de comerţ internaţional 1.
Clauze generale a.
Clauza privind elementele de identificare a partilor. Dacă este vorba de un stat se va preciza statul,
numele persoanei care îl reprezintă cu precizarea calităţii acesteia.
Dacă partenerul este un o persoană juridică trebuie să se precizeze denumirea, sediul,
naţionalitatea, după caz numărul de înmatriculare, numele persoanei fizice care reprezintă persoana
juridică cu cetăţenia acesteia, domiciliul şi actul de identitate cu care se legitimează şi cu precizarea
calităţii pe care o are.
Dacă partenerul este o persoană fizică (profesionist) se menţionează
numele său de stare civilă, domiciliu, cetăţenia, numărul de înmatriculare după caz, actul de identitate cu
care se legitimează. b. Clauza privind precizarea naturii juridice a contractului. In raport de
natura juridica a contractului se poate stabili legea aplicabilă sau se pot determina anumite obligatii
subintelese ale partilor sau anumite clauze, ce sunt de esenta contractului respectiv.
c. Clauze privind obligatiile partilor.
d. Clauza privind durata contractului.
e. Clauze privind termenele de executare a contractului.
f. Clauze privind modalitatile de plata.
2. Clauze speciale
a. Părţile pot include în contractul lor clauze
referitoare la răspundere: clauza penală; clauza de limitare a răspunderii; clauza de agravare a
răspunderii; clauza de exonerare de răspundere (clauza de forţă majoră).
Clauza penală reprezintă
preevaluarea prejudiciului pe care oricare dintre părţile la contract l-ar putea suporta ca urmare a
executării necorespunzătoare sau a neexecutării obligaţiilor asumate. Clauza de forţă majoră este o clauză
exoneratoare de răspundere. Exonerarea de răspundere este efectul automat al includerii în contract a
clauzei de forţă majoră. Forţa majoră înseamnă producerea pe parcursul contractului a unui eveniment
independent de voinţa şi fapta părţilor, absolut insurmontabil care face executarea contractului pentru una
dintre părţi absolut imposibilă. Întrucât forţa majoră nu are o definiţie unanim acceptată deoarece în
numeroase legislaţii nu este definită ci este evidenţiată de practică, o dată cu includerea în contract a
clauzei de forţă majoră, părţile trebuie să definească ce înţeleg prin forţă majoră pentru contractul
respectiv. Părţile trebuie
să precizeze ce durată a evenimentului de forţă majoră antrenează rezilierea contractului fără daune sau ce
durată este acceptată doar pentru întârziere în executare. Trebuie de asemenea să precizeze în ce interval
părţile trebuie să îşi comunice reciproc producerea evenimentului de forţă majoră şi încetarea acestuia şi
în sfârşit dacă şi cine anume urmează să certifice evenimentul de forţă majoră. Dacă părţile nu au stabilit
cine dă certificatul – pentru România certificatul de forţă majoră este dat de Camerele de Comerţ şi
Industrie teritoriale. b.
Clauze de menţinere a valorii contractului. Aceste clauze sunt inserate deoarece părţile sunt preocupate
de menţinerea echilibrului prestaţiilor lor în condiţiile evoluţiilor uneori extrem de rapide ale pieţei. Cele
mai cunoscute sunt: 1.
clauza de indexare 2.
clauza de opţiune asupra monedei liberatorii
3. clauza valutară
4. clauza aur
1. Clauza de indexare presupune determinarea în contract a monedei de plată a preţului cu
exprimarea acestuia în unităţi de măsură, de materie primă sau materie energetică deficitară 4 presupusă
de executarea respectivului contract. O asemenea clauză de indexare pune la adăpost ambele părţi de
modificările apărute pe piaţă.
2. Clauza de opţiune asupra monedei liberatorii presupune determinarea preţului
contractual într-o monedă de cont cu posibilitatea achitării acestuia la termen într-una din mai multele
valute convenite la momentul încheierii contractului. Această clauză conduce la menţinerea echilibrului
prestaţiilor prin evitarea riscului de schimb valutar.
3. Clauza valutară îmbrăcă mai multe forme:
3.1. Clauza monovalutară – se va preciza în
contract moneda de plată şi preţul va fi indexat în raport ce priveşte clauza monovalutară de o valută
considerată forte pe piaţa respectivă. 3.2. Clauza plurivalutară – aceasta
presupune luarea în considerare a unui coş valutar adică am mai multe valute şi preţul se determină în
raport de media ponderată a ratelor reciproce de schimb dintre monedele avute în vedere în coşul valutar.
3.3. Clauza D.S.T. – are în vedere
raportarea, indexarea preţului contractual în funcţie de dreptul special de tragere (D.S.T) – moneda
structurală a FMI. Este utilizată în contractele care au la bază un împrumut de la Fondul Monetar.
4. Clauza aur are în vedere
precizarea monedei de plată, dar exprimarea preţului contractual în funcţie de valoarea gramului de aur.
Ea nu este admisă în statele care nu cotează aurul la bursă. c. Clauze de
adaptare a contractului. Acestea au în vedere restabilirea echilibrului rupt al prestaţiilor, ruptura fiind
făcută de evoluţia pieţei. Cele mai utilizate sunt:  clauzele clientului mai
favorizat  clauza ofertei
concurente  clauza de
impreviziune sau de hardship  clauza de renegociere
a preţului Clauza clientului mai favorizat
are un grad mare de automatism. Aceasta presupune că, dacă pe durata contractului primar, cel care a
acordat clauza, încheie cu un terţ un contract de acelaşi fel, în condiţii mai favorabile terţului respectiv, să
fie ţinut să alinieze şi primul contract acestor condiţii mai favorabile, adică condiţiilor acordate clientului
mai favorizat. Clauza ofertei concurente are un grad de
automatism mai redus. Mecanismul clauzei se declanşează de către beneficiarul clauzei care, dacă pe
durata contractului primar primeşte de la un terţ o ofertă mai avantajoasă pentru un contract de acelaşi fel
să poată prezenta această ofertă clientului primar. Acesta are următoarele posibilităţi:
- fie situaţia financiară îi
permite şi atunci aliniază contractul primar ofertei concurente şi relaţia contractuală continuă.
- fie contractul primar
se suspendă (partenerul neavând posibilităţi financiare) fără daune şi pe o anumita durată, beneficiarul
clauzei încheind contractul cu terţul ofertant - fie contractul
primar se reziliază fără daune şi beneficiarul clauzei va încheia contractul cu terţul ofertant. Pentru
ca o clauză a ofertei concurente să opereze trebuie ca în contractul primar să se precizeze limitele în care
o ofertă este concurentă. Clauza
de hardship. Clauza de hardship are în vedere posibilitatea producerii pe durata contractului de lungă
durată a unei modificări esenţiale a condiţiilor care au fost determinante pentru încheierea acelui contract.
Evenimentul de hardship produs este imprevizibil, insurmontabil pentru părţi, nu depinde de fapta sau
voinţa părţilor care face executarea pe mai 5 departe a contractului pentru una dintre părţi cel puţin
posibilă, dar extrem de înrobitoare. Caracterul insurmontabil nu este absolut, este raportat la posibilităţile
părţii in cauză.
Ori de câte ori în contract e prevăzut clauza hardship şi una din părţi se confruntă cu un
eveniment de hardship trebuie să prezinte situaţia partenerului şi dacă acesta acceptă calificarea
menţionatului eveniment ca fiind un eveniment de hardship vor proceda împreună la renegocierea acelui
element contractual afectat de evenimentul de hardship. Dacă partenerul contractual nu acceptă calificarea
evenimentului ca fiind un eveniment de hardship, părţile se vor adresa unei instanţe de arbitraj (arbitru)
care are a se pronunţa numai asupra calificărilor evenimentului: hardship sau nu – soluţia dată de arbitru
fiind obligatorie pentru părţi. Evenimentul de hardship trebuie deosebit de evenimentul de forţă majoră.
d. Clauzele de continuitate au în vedere prezervarea unei pieţe de aprovizionare, a unei pieţe de
desfacere, a bunelor relaţii dintre clienţi. Clauza îmbracă forma: clauzei primului refuz sau clauza
primului şi ultimului refuz.
Dacă în contractul primar a fost inclusă clauza primului refuz părţile la contract sunt
obligate ca după expirarea acestuia să nu încheie un contract de acelaşi fel cu un terţ decât după ce au
făcut oferta partenerului primar şi acesta a refuzat.
Clauza primului si ultimului refuz presupune ca, partea care doreste sa
incheie un nou contract va prezenta oferta partenerului sau din contractul primar de acelasi fel. Daca
acesta refuza oferta, ofertantul procedeaza la renegocieri pe piata respectiva, dupa care prezinta din nou
oferta partenerului din contractul primar. Daca acesta refuza din nou incheierea contractului, se va putea
proceda la incheierea unui nou contract.
Profesioniștii comercianți curs 7
Inainte de începerea activitații economice, au obligația să ceară înregistrarea în Registrul
Comerțului:
I. Persoanele fizice (conform Legii nr. 26/1990 și O.U.G. nr. 44/2008) după cum urmează:
- individual și independent ca persoane fizice autorizate ( notat PFA);
- ca întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale (notat II);
- ca membrii ai unei întreprinderi familiale (notat IF)
Principalele caracteristici ale persoanei fizice autorizate:
 este fără personalitate juridică, organizată de o persoană fizică
ce foloseşte, în principal, forţa sa de muncă;
 poate avea în obiectul de activitate cel mult 5 clase de
activităţi prevăzute de codul CAEN;  poate angaja cel mult 3 persoane;
 persoană fizică titulară a unei PFA poate cumula şi
calitatea de salariat al unei terţe persoane  titularul PFA răspunde pentru obligaţiile asumate în
exploatarea întreprinderii economice cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune. Dacă acestea nu sunt
suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului.
Principalele caracteristici ale întreprinderii
individuale:  este fără personalitate juridică,
organizată de un întreprinzător persoană fizică;  poate avea în obiectul de
activitate cel mult 10 clase de activităţi prevăzute de codul CAEN.  poate angaja cel mult
8 salariaţi  persoană fizică titulară a unei
II poate cumula şi calitatea de salariat al unei terţe persoane  titularul II răspunde pentru obligaţiile
asumate în exploatarea întreprinderii economice cu bunurile din patrimoniul de afectaţiune. Dacă acestea
nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanţelor, pot fi urmărite şi celelalte bunuri ale debitorului.
Principalele caracteristici ale întreprinderii familiale:
 este întreprinderea economică, fără personalitate
juridică, constituită din 2 sau mai mulţi membri ai unei familii; Interesele sale sunt gestionate de un
reprezentant care are vârsta de cel putin 18 ani, restul membrilor trebuie să aibă vârsta de cel puţin 16 ani;
 nu poate angaja terţe persoane cu contract de
muncă;  membrii unei IF pot fi simultan PFA sau titulari ai
unor întreprinderi individuale. De asemenea, aceştia pot cumula şi calitatea de salariat al unei terţe
persoane;  membrii IF răspund solidar şi
indivizibil pentru datoriile contractate de reprezentant în exploatarea întreprinderii cu patrimoniul de
afectaţiune şi, în completare, cu întreg patrimoniul acestora, corespunzător cotelor de participare.
Prin patrimoniul de afectaţiune
înțelegem masa patrimonială în cadrul patrimoniului întreprinzătorului, reprezentând totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor afectate exercitării unei activităţi economice.
II. Persoanele juridice (conform Legii
nr. 26/1990) după cum urmează: societăţile, companiile naţionale şi societăţile naţionale, regiile
autonome, grupurile de interes economic, societăţile cooperative, organizaţiile cooperatiste, societăţile
europene, societăţile cooperative europene şi grupurile europene de interes economic cu sediul principal
în România.
Societăţile cu personalitate juridică
A. Societăţile de persoane În societatea de persoane, ceea ce interesează e calitatea asociaţilor şi
nu capitalul aportat de aceştia în societate. La baza înfiinţării unei societăţi de persoane există încrederea
între asociaţi, fapt ce determină ca relaţia care duce la constituirea unei societăţi de persoane să fie
„intuitu personae”.
Sunt societăţi de persoane:
 societăţile în nume colectiv;
 societăţile în comandită simplă.
Societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă se constituie prin
contract de societate.
1. Trăsăturile societăţilor în nume colectiv
Asociaţii Societăţile de persoane sunt, în general, societăţi cu număr mic de asociaţi
(minimum 2 asociaţi) şi sunt considerate în doctrină „societăţi închise”. Au caracter închis datorită relaţiei
„intuitu personae”, constituindu-se de regulă în familie sau între persoane ale căror relaţii se bazează pe
încredere. În acelaşi timp, caracterul „închis” al societăţilor este demonstrat şi prin faptul că un asociat nu
poate fi înlocuit cu o altă persoană prin cesionarea tuturor părţilor sociale de care dispune, decât dacă toţi
ceilalţi asociaţi sunt de acord.
Capitalul social În societăţile de persoane legea nu prevede un minimum de capital social, dar
acesta, firesc, trebuie să existe chiar din momentul constituirii societăţii, pentru că altfel nu ar putea
dobândi personalitate juridică. Orice persoană juridică trebuie să aibă un patrimoniu.
Aporturile la capitalul social În societăţile de persoane se admite a se aporta orice fel de bunuri:
numerar, în natură (bunuri corporale sau incorporale) şi creanţe. Cu privire la aportul în muncă sau în
industrie, deşi este admis în societăţile de persoane, acesta nu reprezintă un aport la capitalul social .
Părţile sociale Capitalul social este divizat în părţi sociale, numite în doctrină „părţi de
interese”, de valoare egală, care nu sunt reprezentate prin titluri negociabile şi, în principiu, sunt
netransmisibile. Cesiunea părţilor sociale sau transmiterea lor în caz de deces al unui asociat operează
numai dacă în actul constitutiv al societăţii s-a prevăzut în mod expres continuarea activităţii cu
moştenitorii celui decedat. Răspunderea asociaţilor Răspunderea asociaţilor este solidară şi
nelimitată. Răspunderea este solidară, în sensul că dacă patrimoniul social nu este suficient pentru plata
datoriilor societăţii, creditorii pot urmări pe oricare dintre asociaţi pentru acoperirea creanţelor. Asociatul
care a plătit va avea acţiune în regres (recurs) împotriva celorlalţi coasociaţi debitori, fiecare urmând să
răspundă în funcţie de modul cum au convenit să participe la beneficii şi pierderi. În lipsa unei asemenea
prevederi contractuale, asociaţii vor răspunde proporţional cu cota de participare la capitalul social.
 Aşadar, solidaritatea asociaţilor există numai în
raport cu creditorii societăţii. În schimb, între asociaţi, obligaţiile sunt divizibile, în funcţie de modul
de participare la beneficii şi pierderi al fiecărui asociat.
Răspunderea este nelimitată, în sensul că fiecare asociat
răspunde pentru datoriile societăţii, inclusiv cu bunurile proprii.
Deşi asociaţii răspund nelimitat, totuşi aceştia pot invoca un
beneficiu de discuţiune. Potrivit acestui drept, asociaţii acţionaţi de către creditori pot solicita acestora să
urmărească, în primul rând, societatea pentru acoperirea creanţelor şi, numai dacă aceasta nu plăteşte, să
fie urmărite bunurile fiecărui asociat (art. 3 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată).

Conducerea, administrarea şi controlul

Conducerea societăţilor de persoane revine adunării generale a asociaţilor. Hotărârile în
adunările generale se adoptă, de regulă, cu unanimitate de vot.
Administrarea şi reprezentarea societăţilor în relaţiile cu terţii se face de către unul sau doi
administratori care, de regulă, sunt asociaţi, dar pot fi şi terţe persoane.
Controlul activităţii economico-financiare se realizează, de regulă, de către asociaţi, aceştia
având posibilitatea să desemneze unul sau mai mulţi cenzori.
Dizolvarea Dizolvarea societăţilor de persoane se produce pentru cauze generale, comune
tuturor formelor de societăţi comerciale, dar şi pentru unele cauze specifice, respectiv: moartea,
incapacitatea, falimentul, retragerea sau excluderea unui asociat, în condiţiile prevăzute Lege.
2. Trăsăturile societăţilor în comandită simplă
În general, trăsăturile analizate pentru societăţile în nume colectiv se
regăsesc şi în cazul societăţilor în comandită simplă. Cu toate acestea există unele diferenţieri datorită
particularităţilor societăţii în comandită simplă.
Societatea în comandită simplă presupune două categorii de asociaţi:
- asociaţii comanditari; asociaţii comanditari sunt cei care au puterea de comandă
a societăţii, care finanţează societatea, fără a participa în mod direct la coordonarea şi administrarea
patrimoniului acesteia; asociaţii comanditari răspund numai în limita aportului la capitalul social,
- asociaţii comanditaţi; asociaţii comanditaţi lucrează sub comanda
comanditarilor, ei fiind aceia care administrează efectiv societatea; asociaţii comanditaţi răspund în
mod solidar şi nelimitat În cazul acestei societăţi, situaţia asociaţilor comanditaţi e asemănătoare
cu aceea a asociaţilor din societăţile în nume colectiv. Societatea este legal constituită dacă în denumirea
sa cuprinde numele a cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi.
Societatea în comandită simplă îşi încetează existenţa în cazul
decesului, dispariţiei, punerii sub interdicţie a unui asociat, dacă în contract nu există o clauză de
continuare a societăţii cu moştenitorii. La fel ca şi în cazul societăţilor în nume colectiv, excluderea sau
retragerea asociaţilor comanditaţi este cauză de dizolvare a societăţii.
În ambele cazuri nu se admite societatea de tip
unipersonal. O societate în nume colectiv este valabil constituită dacă are cel puţin doi asociaţi, în timp
ce o societate în comandită simplă e valabil constituită dacă are cel puţin un asociat comanditar şi un
asociat comanditat. B. Societăţile de capital
Societăţile de capital presupun ca element de esenţă capitalul
aportat de către asociaţii-acţionari, capitalul având mai multă relevanţă decât calităţile asociaţilor.
Sunt societăţi de capital:
 societăţile pe acţiuni;
 societăţile în comandită simplă pe acţiuni