1. Noțiune.

Trăsături
2. Structura normei juridice
3. Clasificarea normelor juridice
4. Acțiunea normei juridice în timp şi spaţiu
5. Aplicarea normei juridice asupra
persoanelor
Norma juridică (regula de drept) este celula de
bază a dreptului. Este o regulă de conduită care
coexistă cu alte norme sociale (politice, morale,
religioase, tehnice etc.)
1. Norma juridică are un caratcter general și
impresonal – regulile create trebuie să-i
privească pe indivizi ca pe ființe egale. Norma
trebuie să facă abstracție de diferențe și să
instituie un comportament ideal, abstract,
normal pentru majoritate și să-l aplice tuturor.
2. Norma juridică are un caracter tipic. Caracterul
tipic al normei juridice înseamnă că impune un
tipar societății, că impune un anumit tip de
comportament.
3. Norma juridică implică un caracter intersubiectiv
– norma juridică se adresează omului în raport
cu semenii săi
4. Norma juridică este obligatorie . Ea conține
prevederi care nu sunt lăsate la liberul arbitru
al subiectului. Caracterul obligatoriu al normei
juridice impune următoarele precizări:
a) Obligativitatea normei juridice este o trăsătură
intrinsecă a tuturor normelor, indiferent de
domeniul în care intervin, de forța juridică a
actului normativ sau de câmpul aplicabilității
sale
b) Obligativitatea normei juridice nu rezultă din
frecvența aplicării în viață a normei respective.
Toate normele, indiferent de frecvența aplicării
lor, sunt obligatorii.
Norma juridică este o regulă generală și
obligatorie de conduită, al cărei scop este acela
de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi
adusă la îndeplinire pe cale statală, în caz de
nevoie, prin constrângere.
 Pentru a fi receptată în mod corect, norma trebuie
să răspundă unor cerințe de organizare interioară logica
internă a normei, care trebuie să țină cont de logica
acțiunii, iar acestea trebuie exprimate în cadrul unui act
normaitv având o anume construcție, fapt ce ține de
structura tehnico-juridică a normei.

1. Structura logică a normei juridice

2. Structura tehnico-legislativă
Elementele structurii logice sunt ipoteza, dispoziția și
sancțiunea.
Ipoteza descrie împrejurările în care intră în acțiune dispoziția
sau sancțiunea normei. Poate defini calitatea subiectului sau
poate caracteriza generic subiectul. Împrejurările în care intră în
acțiune norma pot fi determinate sau relativ determinate.

Dispoziția alcătuiește centrul normei juridice. În dispoziție sunt

cuprinse drepturile și obligațiile subiectelor participante la
raporturile sociale, conduita acestora. Dispoziția poate să
ordone o anumită acțiune, sau poate prevedea obligația de
abținere de la săvârșirea unei fapte, sau poate cuprinde
permisiuni.
Sancțiunea conține urmările nefavorabile care
survin în condițiile nerespectării dispoziției
sau a ipotezei, situație în care vorbim despre
o sancțiune negativă, sau măsurile de
stimulare a subiectului în vederea promovării
conduitei dorite, situație în care ne aflăm în
prezența unei sancțiuni pozitive. Sancțiunea
Este cea care asigură eficiență normei, având
rolul de a descuraja în mod deliberat
comportarea nelegală.
Ipoteza, dispoziția și sancțiunea alcătuiesc partea statică,
internă și stabilă a normei juridice, chiar dacă nu
întotdeauna sunt formulate expres.
Construcția tehnico-legislativă nu se suprapune totdeauna
structurii logice, ceea ce face ca în unele ramuri de drept să
existe construcții atipice ale normei.
Construcția tehnico-legislativă formează structura externă și
dinamică a normei juridice.
1. În funcție de criteriul ramurii de drept căreia îi aparțin,
distingem norme de drept civil, penal, administrativ,
comercial etc.
2. În funcție de criteriul forței juridice a actului normativ în
care sunt cuprinse avem: norme cuprinse de constituții și
legi constituționale, norme cuprinse în legi orgaize,
ordinare, decrete, hotărâri, ordonanțe etc.
3. În funcţie de criteriul structurii logice avem: norme
complete, norme incomplete, norme de trimitere şi norme
în alb.
4. În funcţie de criteriul sferei de aplicare avem: norme
generale, norme speciale şi norme de excepţie.
5. În fucţie de criteriul modului de reglementare a conduitei:
norme onerative, norme prohibitive, norme permisive şi
norme supletive, norme punitive şi norme organizatorice.
Normele onerative sunte cele care obligă subiectul să săvărșească o
anumită acțiune.
Normele prohibitive sunt cele care obligă subiectul să se abțină de la
săvârșirea unei acțiuni.
Normele permisive sunt cele care nici nu obligă și nici nu interzic o
anumită conduită, lăsând la aprecierea subiectului alegerea unei
conduite.
Normele supletive sunt acele norme juridice care suplinesc voința
subiectelor, atunci când ele nu folosesc libertatea care le-a fost
acordată.
Normele organizatorice sunt normele care se referă la organizarea
anumitor autorități.
Norme punitive și norme stimulative sunt acele norme care impun o
pedeapsă, respectiv un sistem de stimulente care asigură eficacitatea
normei prin cointeresare.
Norma juridică are trei momente principale,
prin raportare la timp:
1. Momentul începerii acțiunii sale (intrarea în
vigoare a normei juridice)
2. Perioada în care acționează (perioada activă
a normei juridice)
3. Momentul încetării acțiunii normei (ieșirea
din vigoare a normei juridice)
Intrarea în vigoare a normei juridice semnifică faptul că norma
în cauză este validă și dobândește forță juridică,devine
obligatorie, adică începe să producă efecte juridice și poate fi
adusă la îndeplinire prin intermediul forței coercitive a statului.
Art. 78 al Constituției României stabilește că Legea se publică în
Monitorul Oficial al României și intră în vigoare la 3 zile de la
data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei.
Cele 3 zile sunt zile calendaristice.
Intrarea în vigoare a normelor juridice este guvernată de
principiul publicității. Astfel, nimeni nu poate invoca în apărarea
sa motivul necunoașterii legii (nemo censetur ignorare legem).
Ieșirea din vigoare a normei juridice semnifică
faptul că ea încetează să mai producă efecte
Juridice. Norma juridică iese din vigoare prin
abrogare, ajungere la termen, cădere în
desuetudine, sau ca urmare a unei decizii a
Curții Constituționale prin care se constată
neconstituționalitatea ei.
Abrogarea este acea operațiune prin care normele juridice sunt
scoase din vigoare printr-o nouă manifestare de voință a
legiuitorului.
Abrogarea poate fi expresă sau tacită.
Abrogarea expresă este directă atunci când desființarea
efectelor vechii norme se face prin precizarea în detaliu a
actelor scoase din vigoare, sau indirectă când se utilizează
formula pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă
orice dispoziție legală contrară.
Abrogarea tacită apare atunci când norma nouă oferă o
reglementare diferită de cea veche.
Ajungerea la termen reprezintă modalitatea
prin care ies din vigoare normele temporare.

Căderea în desuetudine intervine atunci când

Norma, formal aflată în vigoare, nu se mai
aplică din cauza schimbării condițiilor social-
economice care au determinat adoptarea sa.
Desuetudinea semnifică faptul că norma
juridică nu mai este actuală.
Deciziile Curții Constituționale prin care se declară
neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe sau a unei
dispoziții ale acestora.
Art.147 alin. (1) din Constiuția României prevede că dispozițiile
din legile și ordonanțele în vigoare, precum și cele din
regulamente, constatate ca fiind neconstituționale, își
încetează efectele juridice la 45 de zile de la data publicării
deciziei Curții Constituționale, dacă, în acest interval,
Parlamentul sau Guvernul nu pun de acord prevederile
constituționale cu dispozițiile Constituției.
Ca regulă, normele juridice activează numai pentru
viitor și pentru o durată nedeterminată de timp.
Art.15 din Constituția României prevede că
legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii
penale sau contravenționale mai favorabile.
Ca regulă, norma juridică nu retroactivează, adică nu
își întinde efectele asupra raporturilor născute
înaintea intrării sale în vigoare.
Excepție: normele penale mai favorabile infractorului
și normele contravenționale mai favorabile
contravenientului.
Ultraactivitatea constă în producerea de efecte
Juridice după ieșirea din vigoare formală a
normei juridice. Aceasta este situația în care se
prelungește perioada de valabilitate a efectelor
juridice, iar norma juridică reprezintă suportul
acestei prelungiri.
Norma juridică este teritorială, în sensul că este
obligatorie pe teritoriul statului sub a cărui
autoritate s-a născut.
Prin teritoriu înțelegem întinderea de pământ, marea
teritorială și apele cu solul, subsolul și spațiul aerian
cuprinse între frontierele de stat.
Noțiunea de teritoriu cuprinde și suprafața și
spațiile navelor și aeronavelor românești care au
arborat drapelul național, precum și sediile
misiunilor diplomatice și consulare ale României.
Pe un teritoriu național, statutul persoanelor diferă: cetățeni ai
statului respectiv, străini sau apatrizi. Regimul străinilor poate
fi identic cu cel al cetățenilor, sau poate fi diferit. În privința
protecției generale a averilor și a persoanelor, străinii se bucură
de aceleași drepturi ca și cetățenii români. De la această regulă
sunt exceptate drepturile electorale, dreptul de a ocupa funcții
publice și dreptul de a face parte din partidele politice, care se
recunosc în exclusivitate cetățenilor români. Potrivit art.16 (3)
din Constituție, funcțiile și demnitățile publice, civile sau
militare, pot fi ocupate, în condițiile legii, de persoanele care au
cetățenia română și domiciliul în țară. Cetățenii Uniunii
Europene care îndeplinesc cerințele legii organice au dreptul de
a alege și de a fi aleși în autoritățile administrației publice
locale.
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului,
editura C.H.Beck, București, 2016, pp.123-
151.