Functiile Parlamentului

1.Funcţia legislativă -înseamnă edictarea de norme juridice, obligatorii pentru executiv iar, în caz de
litigii si pentru puterea jurisdicţională.
- Se referă la sensul restrâns al conceptului de lege, adică la sensul de act juridic normativ al
parlamentului. În această accepţiune adoptarea legilor aparţine numai parlamentului. Parlamentul este unica
autoritate legiuitoare a ţării. Exercitarea funcţiei legislative, aparţine teoretic, numai parlamentului, care o
exercită singur.
Executivul se implică în funcţia legislativă îndeosebi prin iniţiativa legislativă, legislaţia delegată,
promulgarea legilor, dreptul de veto.
- Existã anumite limitãri care definesc întinderea legitimitãtii constitutionale a functiei de legiferare:
- încãlcarea drepturilor si libertãtilor fundamentale este sanctionatã cu neconstitutionalitatea legii;
- respectarea principiului separaþiei ºi echilibrului puterilor (Parlamentul nu se poate substitui Guvernului sau
altor organe publice);
- Calitatea Parlamentului de unicã autoritate legiuitoare nu exclude interventia altor autoritãti în
procesul de legiferare, cum sunt:
- cererea de reexaminare formulatã de Presedintele României, ce determinã o nouã lecturã;
- sesizarea pentru neconstitutionalitate anterioarã promulgãrii admisã printr-o decizie a Curtii Constitutionale,
ce obligã Parlamentul, în cadrul procedurii complementare a reexaminãrii, sã punã de acord prevederile
neconstituþionale cu dispozitiile Constitutiei;
- sesizarea, admisã de Curta Constitutionalã, anterioarã ratificãrii, cu neconstitutionalitatea unui tratat sau
acord international;

2.Functia de control
Pentru exercitarea si, eventual, finalizarea controlului parlamentar, Constitutia indica sau articuleaza
diverse proceduri, majoriatea lor putandu-se finaliza prin sanctiuni constitutionale.
Proceduri si mijloace de control carora nu li se asociaza sanctiuni
1. Incunostiintarea neintarziata a Parlamentului printr-un mesaj constituie obligatia Presedintelui
Romaniei atunci cand, producandu-se o agresiune armata impotriva tarii, el a luat masuri pentru respingerea
agresiunii. Daca Parlamentul nu se afla in sesiune acesta se convoaca de drept in 24 de ore de la declansarea
agresiunii (art. 92 alin.3).
2. Consultarea prealabila a Parlamentului este prevazuta in doua situatii:
- atunci cand Presedintele Romaniei decide sa dizolve Parlamentul intrucat acesta nu a acordat votul
de incredere Guvernului in termen de 60 de zile de la prima solicitare si dupa respingerea a cel putin doua
solicitari de invcestitura (art.89 alin.1);
- cand Presedintele Romaniei intelege sa solicite poporului exprimarea vointei lui prin referendum cu
privire la probleme de interes national (art. 90).
3. Aprobarea este forma de incuviintare a unei actiuni sau a unui act din partea Parlamentului
validandu-se acea actiune sau acel act. Aprobarea este uneori prealabila: Presedintele Romaniei poate declara
cu aprobarea prealabila a Parlamentului mobilizarea partiala sau generala a fortelor armate (art. 92 alin.2) iar
alteori este ulterioara: daca in cazuri exceptionale Presedintele a adoptat deja masura mobilizarii, aprobarea
Parlamentului trebuie sa intervina in cel mult 5 zile de la adoptarea masurii.
Exista situatii in care aprobarea trebuie sa intervina atat anterior cat si posterior emiterii actului:
Parlamentul poate abilita Guvernul sa emita ordonante care apoi, potrivit cererii de abilitare, se supun
aprobarii Parlamentului.
Proceduri si mijloace de control carora li se asociaza sanctiuni politice sau penale
1. Acceptarea programului de guvernare si acordarea votului de incredere este procedura
constitutionala de control parlamentar care poate avea ca finalitate investirea sau legitimarea Guvernului.
presedintele Romaniei numeste Guvernul in considerarea faptului ca programul acestuia de guvernare a fost
acceptat de Parlament si, ca urmare, el a obtinut votul de incredere (art. 85 alin.1 si art. 101 alin.1). Audierea
si dezbaterea programului de giuvernare constituie atat modalitati de informare a Parlamentului cat si de
control asupra Guvernului urmate, in mod necesar, fie de un vot de neincredere - refuzul Parlamentului de a
investi Guvernul - fie de un vot de incredere adica de investire a Guvernului. Deci, numirea membrilor
Guvernului de Presedinte, nu este o investitura ci confirmarea si nominalizarea investiturii facute de
Parlament. Parlamentul nu aproba programul Guvernului ci doar il accepta in principiu ca argument al
investirii.
2. Interpelarea este o veritabila injonctiune adresata Guvernului sau unuia din membrii acestuia pentru
a da explifcatii asupra politicii trecute sau asupra atitudinii pe care intelege sa o adopte in legatura cu o
problema actuala sau viitoare. Formal interpelarea este tot o intrebare dar ea se formuleaza numai in scris, se
transmite presedintelui Camerei si poate provoca o dezbatere asupra politicii Guvernului soldata printr-un vot
care sa puna in cauza raspunderea acestuia. Potrivit art.111 alin.2 din Constitutie "Camera Deputatilor sau
Senatul poate adopta o motiune prin care sa-si exprima pozitia cu privire la problema ce a facut obiectul
interpelarii ". Motiunea de cenzura este procedura prin care Camera Deputatilor si Senatul, in sedinta comuna,
pun in cauza raspunderea politica a Guvernului printr-un blam la adresa acestuia si activitatii lui. Efectul
admiterii motiunii il constituie incetarea fortata a mandatului Guvernului iar Presedintele Romaniei deschide
procedura pentru investirea altui Guvern. Art.100 alin. 2 si 3 precizeaza ca " Guvernul este demis la data
retragerii de Parlament a increderii acordate ".
Avand in vedere gravitatea si implicartiile atat de complexe ale motiunii de cenzura Constitutia
stabileste reguli precise:
- initiativa nu poate fi decat colectiva, numarul minim al initiatorilor fiind de o patrime din numarul total al
deputatilor si senatorilor;
- la data depunerii ea se comunica Guvernului si nu poate fi dezbatuta in Parlament decat dupa 3 zile de la
data cand a fost prezentata in sedinta comuna a Camerelor;
- pentru adoptarea motiunii este necesara cel putin majoritatea absoluta;
- daca motiunea a fost respinsa, deputatii si senatorii care au semnat-o nu mai pot initia in aceeasi sesiune o
noua motiune de cenzura cu exceptia cazului in care Guvernul isi angajeaza raspunderea politica.
Aceste conditii urmaresc sa previna intrebuintarea abuziva sau pripita a motiunii de cenzura (art. 12).
3. Angajarea raspunderii Guvernului la initiativa sa este procedura constitutionala prin care Guvernul
pune Parlamentul in situatia limita de a opta intre acceptarea opiniei lui sau demitere.
Potrivit art. 113 din Constitutie, Guvernul isi poate angaja raspunderea politica in sedinta comuna a
celor doua Camere asupra unui program, a unei declaratii de politica generala sau a unui proiect de lege.
Guvernul este demis daca o motiune de cenzura depusa in trei zile de la angajarea raspunderii a fost votata cu
cel putin majoritatea absoluta insa daca Guvernul nu a fost demis proiectul de lege se considera adoptat iar
programul sau declaratia de politica generala devine obligatorie pentru Guvern.
Angajarea raspunderii asupra unui proiect de lege constituie un artificiu ingenios si agresiv pentru
obtinerea adoptarii unei legi pe o alta cale decat cea obisnuita, bulversand procedura legislativa obisnuita.
4. Pocedura suspendarii din functie a Presedintelui Romaniei nu este in esenta o procedura
sanctionatoare ci o procedura prealabila si obligatorie in vederea demiterii precum si o procedura de control
parlamentar.
Potrivit art.95 din Constitutie Presedintele Romaniei poate fi suspendat din functie in sedinta comuna a
Camerelor cu votul majoritatii deputatilor si senatorilor in cazul savarsirii unor fapte grave prin care a incalcat
prevederile Constitutiei. Pentru a decide, Parlamentul consulta Curtea Constitutionala iar Presedintele poate
da explicatii cu privire la faptele ce i se imputa.
5. Punerea sub acuzare a Presedintelui Romaniei pentru inalta tradare de catre Parlament in sedinta
comuna cu votul a cel putin doua treimi din numarul deputatilor si senatorilor (art.84 alin.3).
6. Camera Deputatilor sau Senatul poate cere urmarirea penala a membrilor Guvernului pentru faptele
savarsite in exercitarea functiei lor (art. 108 alin.2). In acest caz Presedintele Romaniei poate dispune
suspendarea din functie a celui in cauza.
Raspunderea penala a membrilor Guvernului este o raspundere individuala si pentru fapta proprie ce
poate fi atrasa numai pentru faptele savarsite in exercitiul functiei ministeriale.

3.Functia de reprezentare
 - a fost esentialã în configurarea democratiei reprezentative si a regimului parlamentar, îndeosebi în
perioada initialã a conflictului dintre Parlament si monarhie (care astfel a devenit constitutionalã);
- asigurã agregarea intereselor si valorilor ce îsi disputã întâietatea în societate în procesul de adoptare a unei
mãsuri, indiferent de natura ei exclusiv politicã sau si legislativã etc.;
- în societatea modernã, functia de reprezentare a Parlamentului este concuratã de noi centre de
reprezentativitate în dezbaterea unor probleme politice, îndeosebi mass-media ,Guvernul, Presedintele
României, grupurile de presiune (sindicate, organizaþii patronale, biserica, partidele, mai ales
extraparlamentare, ONG-uri, fundatii etc.);
- pentru îndeplinirea functiei de reprezentare, limitatã prin însãsi compozitia politicã a Parlamentului,
important este aportul Consiliului Economic si Social, ce asigurã reprezentativitatea pe criterii profesionale
(nu politice), contactul cu structurile administratiei publice, îndeosebi centrale, ca si cu grupurile de presiune,
în principal la nivelul dezbaterilor si analizei în comisiile parlamentare, ca si asigurarea transparentei întregii
activitãti.

4.Functia de informare
Intr-o democratie pluralista legislativul si executivul trebuie sa se informeze mutual pentru folosul
reciproc. Parlamentul nu-si poate indeplini cu eficienta functia sa deliberativa decat daca actioneaza in
cunostinta de cauza. Dar informarea este o conditie esentiala si pentru indeplinirea cu eficacitate a functiei de
control parlamentar. In raport de prevederile constitutionale procedeele de informare pot fi grupate in mijloace
aflate la dispozitia cetatenilor, mijloace aflate la dispozitia parlamentarilor, mijloace aflate la dispozitia
Camerelor si mijloace rezervate initiativei Guvernului.
Informarea la initiativa cetatenilor - petitiile
Dreptul de petitionare a fost reglementat ca drept fundamental (art. 47) si in acest sens cetatenii au
dreptul sa se adreseze autoritatilor publice - inclusiv Parlamentului - prin petitii , iar autoritatile publice au
obligatia sa raspunda la petitii in termenele si in conditiile stabilite potrivit legii.
Din cuprinsul acestor prevederi rezulta ca dreptul de petitionare poate fi exercitat individual sau
colectiv, petitiile trebuie semnate, dreptului ii corespunde obligatia legala de raspuns exercitarea lui este
scutita de orice taxa iar exercitarea dreptului de petitionare facuta cu buna credinta nu atrage nici un fel de
consecinte negative pentru petitionar.
Informarea la initiativa parlamentarilor
Constitutia consacra doua asemenea procedee de informare: solicitarea de informatii si intrebarile.
Art. 110 din Constitutie cu privire la informarea Parlamentului precizeaza ca Guvernul si celelalte
organe ale administratiei publice, "in cadrul controlului parlamentar al activitatii lor " sunt obligate sa prezinte
informatiile si documentele cerute de Camera Deputatilor , de Senat sau de comisiile parlamentare, prin
intermediul presedintilor acestora.
Intrebarile sunt un mijloc traditional de informare si reprezinta procedeul prin care un membru al
adunarii solicita informatii sau explicatii asupra unui fapt determinat din partea unui membru al Guvernului
sau din partea altor conducatori ai administratiei publice. Intrebarea este un act procedural individual care
vizeaza un fapt determinat si se adreseaza unui subiect precizat prin intrebare si care atrage obligatia de
raspuns din partea celui chestionat dar si dreptul la reprica fata de raspunsul primit. Intrebarea nu atrage o
sanctiune politica imediata intrucat chiar daca este urmata de dezbateri acestea nu se finalizeaza prin vot.
Informarea la initiativa Camerelor si a organelor ei interne
O prima modalitate de informare a fost deja evocata: Guvernul si celelalte organe ale administratiei
publice sunt obligate sa prezinta informatiile si documentele cerute de Camerele Parlamentului sau de
comisiile parlamentare (art. 110 alin.1). Daca, de regula, solicitarea de informatii si documente este
facultativa, textul art. 110 din Constitutie prevede si o ipoteza in care solicitarea informarii este obligatorie:
cand exista o initiativa legislativa care implica modificarea prevederilor bugetului de stat sau a bugetului
asigurarilor sociale de stat.
O alta modalitate de informare o constituie declaratiile guvernamentale facute la initiativa
Parlamentului si care pot avea ca obiect: exprimarea atitudinii Guvernului fata de un eveniment important,
prezentarea unei situatii de interes general, informarea Parlamentului in legatura cu masurile adoptate sau
preconizate intr-un anumit domeniu. Aceste declaratii pot fi sau nu urmate de dezbateri dar niciodata nu sunt
sanctionate prin vot.
Informarea Parlamentului prin comisiile sale - permanente sau speciale - constituie modalitatea
obisnuita si eficienta de documentare in vederea exercitarii controlului parlamentar. Comisiile pot solicita
datele si informatiile necesare - pot invita la sedintele lor orice persoane interesate si specialist si pot porni
anchete cu privire la activitatea desfasurata de Guvern.
In materie financiara, un instrument important pentru realizarea informarii este raportul anual al Curtii
de Conturi asupra conturilor de gestiune ale bugetului public national din exercitiul bugetar expirat,
cuprinzand si neregulile constatate.
Informarea Parlamentului la initiativa Guvernului
Declaratiile guvernamentale - despre care s-a amintit mai sus - pot fi facute si la initiativa Guvernului
daca acesta considera necesar, iar Parlamentul consimte. Un mijloc eficace de informare reciproca, directa si
operativa, rezulta din compatibilitatea intre calitatea de deputat sau de senator si aceea de membru al
Guvernului. Chiar daca membrii guvernului nu au aceasta calitate ei au acces la lucrarile Parlamentului iar
daca li se solicita prezenta, participarea lor este obligatorie (art. 110 alin.2). Guvernul este unul dintre
subiectele dreptului de initiativa legislativa (art. 73) ori pe calea exercitarii acestui drept, sub forma expunerii
de motive precum si prin anexele documentare la proiectele de legi el informeaza Parlamentul asupra
temeiurilor obiective si subiective care au condus la promovarea proiectului.

Competenta de numiri
- învestirea Guvernului sau retragerea încrederii acordate acestuia prin motiunea de cenzurã;
- numirea Avocatului Poporului de cãtre Camerele reunite ale Parlamentului;
- numirea, la propunerea Presedintelui României, a directorilor serviciilor speciale;
- numirea de cãtre fiecare Camerã a trei judecãtori ai Curtii Constitutionale (din cei 9 ce alcãtuiesc Curtea);
- numirea în conditiile legii a unor membrii ai Consiliului Superior al Magistraturii;
- numirea unor membri în Consiliul National al Audiovizualului;
- propunerea, de cãtre comisiile de specialitate, a membrilor Consiliului Concurentei etc.

Izvoarele Dreptului parlamentar

Izvoarele de drept sunt formele de exprimare a normelor juridice. În Dreptul parlamentar românesc
sunt recunoscute urmãtoarele izvoare de drept: Constitutia, legea, regulamentele Camerelor si cutuma..
a. Constitutia
Este principalul izvor al dreptului parlamentar nu numai pentru cã cuprinde regulile de bazã în
definirea acestuia, dar si, îndeosebi, datoritã suprematiei Constitutiei în cadrul sistemului juridic. În acest
sens, Constitutia, instituind principiul
fundamental al autonomiei parlamentare, reglementeazã, în sfera obiectului specific dreptului
parlamentar, aspectele esentiale privind organizarea si functionarea internã a Parlamentului în functie de
structura sa bicameralã, mandatul reprezentativ, procedura parlamentarã pentru adoptarea legii în forma
aprobatã de Camera decizionalã, controlul executivului, competenta Parlamentului în materie de numiri etc.
De asemenea, alte reguli fundamentale ale procedurii parlamentare reglementate de Constitutie privesc
învestirea Guvernului, relatiile dintre Parlament si Guvern (motiunea de cenzurã, remanierea Guvernului în
anumite conditii, angajarea rãspunderii Guvernului, delegarea legislativã etc.), informarea Parlamentului,
depunerea jurãmântului de cãtre Presedintele României, relatiile dintre acesta si Parlament, suspendarea din
functie a Presedintelui României, raporturile cu Parlamentul European si alte autoritãti ale Uniunii Europene
ce adoptã legislatia comunitarã etc.
b. Legea
Organicã sau ordinarã, legea este izvor al dreptului parlamentar numai în cazurile si în limitele
prevãzute de Constitutie. Altminteri, ea ar impieta asupra autonomiei parlamentare. Pânã în prezent, prin lege
s-au reglementat, mai ales, indemnizatia si alte drepturi care se cuvin parlamentarilor, competenta legalã (nu
cea prevãzutã de Constitutie) în materie de numiri sau cu privire la exercitarea controlului parlamentar asupra
unor autoritãti publice, unele reguli de procedurã parlamentarã în prelungirea unor prevederi constitutionale
si pentru situatii specifice, cum ar fi în ce priveste Curtea Constitutionalã (alegerea judecãtorilor, sesizarea
Curtii de cãtre parlamentari).
c. Regulamentele Camerelor
Constituie izvorul privilegiat al dreptului parlamentar, deoarece obiectul lor este de a reglementa
organizarea si functionarea internã a fiecãrei Camere a Parlamentului, procedurile de urmat în deliberãrile lor
si disciplina membrilor. Fiecare Camerã are un regulament propriu, potrivit principiului autonomiei
parlamentare. De asemenea, existã si un regulament al sedinþelor comune ale celor douã Camere.
Regulamentele trebuie sã fie în strictã conformitate cu Constitutia, ele fiind adoptate, cu votul
majoritãtii membrilor Camerei, direct pe temeiul Constitutiei, ca si legea, de care se deosebesc, însã, prin
aceea cã nu sunt supuse promulgãrii.
În mare mãsurã, prevederile regulamentare constituie norme pentru concretizarea si în prelungirea
(dezvoltarea) principiilor si regulilor constitutionale. De aceea, ele sunt caracterizate ca .legea internã a
Camerelor. si sunt supuse controlului
constitutionalitãtii legii.
Regulamentele Camerei Deputaþilor si Senatului au o structurã similarã, cuprinzând reguli prealabile
constituirii organelor de lucru ale Camerelor si privesc detalierea procedurii parlamentare de adoptare a legii
în forma aprobatã de Camera
decizionalã, raporturile dintre acestea, norme referitoare la grupurile parlamentare, regimul
desfãsurãrii lucrãrilor, aspectele legate de controlul parlamentar asupra activitãtii executivului, statutul
parlamentarilor si serviciile Camerelor. Regulamentul
sedinþelor comune cuprinde numai reguli de desfãsurare a lucrãrilor, pentru celelalte regulamentele
Camerelor, dupã caz.
d. Cutuma
În anumite limite, cutuma este recunoscutã ca izvor de drept pe plan constitutional. Rezervele fatã de
cutumã ca izvor de drept constitutional rezultã din faptul cã relatiile sociale care privesc puterea politicã în
amplitudinea dimensiunilor
sale (cucerire, instaurare, exercitiu, trãsãturi), reglementarea acestora este preferabil a fi fãcutã prin
reguli juridice scrise, clar definite. În dreptul parlamentar însã, - desi subramurã a dreptului constitutional -
cutuma este mai larg acceptatã, întrucât corespunde dinamicii inerente practicii parlamentare. Pentru ca
practica parlamentarã sã genereze o cutumã, este necesar ca repetarea ei sã fie îndeajuns de consecventã spre a
fi receptatã si a genera reprezentarea cã a devenit
obligatorie. De aceea, unele precedente ar putea genera cutume. Cu titlu de exemplu: prezentarea de
cãtre Presedintele României, dupã depunerea jurãmântului, a unui mesaj în fata Camerelor reunite în sedintã
comunã, audierea candidatilor la
functiile de ambasadori sau consuli ai României de cãtre comisiile pentru politicã externã reunite,
constatarea de cãtre birourile reunite ale celor douã Camere cã nu s-a depus o motiune de cenzurã în cazul
angajãrii rãspunderii Guvernului, interdictia împrumutãrii parlamentarilor unui grup parlamentar pentru ca
parlamentarii altui partid sã poatã forma un grup distinct, interdictia reprezentãrii în Parlament a unui partid
ce nu a fost votat la alegeri .Pentru a fi acceptabilã, cutuma nu poate fi contra legem. De aceea, practica
boicotului parlamentar sau a grevei parlamentare nu poate genera cutume.

Principiile Dreptului parlamentar

1.Principiul specializãrii
Dreptul parlamentar este un drept special si specializat ca urmare a incidentei principiului
constitutional al autonomiei parlamentare. Parlamentul (Camerele acestuia) fiind autonom, nici un alt
principiu, specific altei ramuri sau subramuri de drept, nu-i poate fi aplicabil întrucât i-ar nega, sub aspect
juridic, aceastã autonomie.
Faptul cã reprezintã o subramurã a dreptului constitutional nu duce la o altã concluzie, deoarece, în
limitele autonomiei sale, regulile dreptului constitutional îi sunt aplicabile (ceea ce justificã verificarea de
cãtre Curtea Constitutionalã a legitimitãtii sale constitutionale) ca si fatã de oricare altã ramurã, subramurã sau
institutie de drept.
 Dreptul parlamentar este aplicabil fiecãrei Camere în parte si Camerelor reunite în sedintã comunã. Pe
cale de consecintã, regulile dintr-o Camerã fiind expresia vointei exclusive a parlamentarilor acelei Camere,
nu sunt aplicabile în afara acesteia, adicã parlamentarilor celeilalte Camere sau altor autoritãti publice.
Datoritã bazei elective a desemnãrii lor si ca o consecintã a principiului specializãrii, parlamentarii pot sã-si
exercite mandatul numai în Camera în care au fost alesi, cu exceptia initiativei legislative parlamentare ce se
exercitã succesiv în ambele Camere, începând cu Camera prima sesizatã si sfârsind cu cea decizionalã,
indiferent de calitatea initiatorilor: deputat sau senatori.
Ca urmare a modificãrii Constitutiei din anul 2003, principiul specializãrii se defineste si prin
specializarea Camerelor Parlamentului în Camerã primã sesizatã si Camerã decizionalã astfel încât, prin
diferentierea atributiilor, sã se asigure optimizarea procesului decizional în Parlament, pãstrându-se, în acelasi
timp, egalitatea functionalã a Camerelor.
Specializarea competentei Camerelor presupune si specializarea si profesionalizarea parlamentarilor,
ceea ce va obliga partidele politice, care doresc sã acceadã în Parlament, sã realizeze o selectie mult mai
drasticã în desemnarea candidatilor pentru fotoliile parlamentare, fapt ce va atrage cresterea calitãtii activitãtii
Parlamentului.

2.Principiul majoritatea decide, opozitia se exprimã

Acest principiu este consecinta naturii elective a mandatului reprezentativ si a caracterului pluralist al
Camerelor Parlamentului. Majoritatea, întrucât exprimã optiunea majoritarã a corpului electoral, este
legitimatã sã decidã asupra mãsurilor necesare îndeplinirii programului sãu politic, fiind cea care a învins în
alegeri. Minoritatea, în egalã mãsurã, reprezintã optiunea unui segment semnificativ al corpului electoral,
fiind astfel legitimatã sã se exprime. Prin însãsi opunerea sa, se asigurã latura criticã a procesului de
Guvernare. Astfel, luarea unei mãsuri numai dupã cumpãnirea tezelor adverse, în general prin negocieri
politice, face posibilã satisfacerea unui spectru mai larg de interese si valori. De aceea, binomul majoritate-
opozitie este fundamental pentru dinamica luptei politice din Parlament, indiferent de faptul cã majoritatea,
respectiv opozitia sunt alcãtuite din unul ori mai multe partide.
Majoritatea si opozitia sunt adversari asociati, influenta opozitiei regãsindu-se în mãsurile adoptate
de Guvernanti prin influenta pe care aceasta o are în dezbaterea si adoptarea acestor mãsuri.
Din punct de vedere politic, .legea este politica care a învins.; de aceea, ea reflectã si este un produs
al relatiei dintre majoritate si opozitie. În ultimã analizã, principiul la care ne referim legitimeazã Guvernarea
ca un proces democratic, pe de o parte, si asigurã conditiile pentru realizarea alternantei politice, pe de altã
parte, fiind totodatã esential pentru caracterizarea Parlamentului ca o putere deliberativã. În fond, specificul
activitãþii unei Camere a Parlamentului, cât si a acestuia în întregul sãu este de a adopta o rezolutie colectivã,
luatã cu majoritate de voturi, dupã o dezbatere publicã, în care opozitia s-a putut exprima. Este scopul
principal al conceperii si aplicãrii procedurii parlamentare, indiferent de obiectul sãu.
Sub aspect tehnic, conceptul de majoritate este proportional cu importanta deciziei ce urmeazã a fi
luatã. De aceea, majoritatea poate fi calificatã, absolutã si simplã, implicând de fiecare datã o adeziune mai
mare sau mai restrânsã a spectrului politic. Majoritatea Guvernamentalã este aceea ce a învestit Guvernul.
Rãsturnarea ei se face prin adoptarea unei motiuni de cenzurã, ca urmare a formãrii unei majoritãti adverse.
Principiul majoritatea decide, opozitia se exprimã presupune un sistem de protectie a minoritãtilor
politice. In acest scop, în sistemul nostru constitutional principalele mijloace de protectie sunt:
- organele colective de lucru ale Camerelor se formeazã în functie de ponderea reprezentativitãtii grupurilor
parlamentare (birou permanent, comisii parlamentare etc.);
- liberul acces al tuturor parlamentarilor la procedura parlamentarã;
- sesizarea Curtii Constitutionale pentru constatarea neconstitutionalitãtii unor prevederi ale legii adoptate,
care asigurã opozitiei posibilitatea continuãrii disputei sale cu majoritatea pe tãrâmul constitutionalitãtii legii.

3.Principiul transparentei
Transparenta este o consecintã a democratiei, întrucât influenteazã decisiv participarea grupurilor
sociale la Guvernare. Deci, fiind o caracteristicã generalã a unui regim politic democratic, în dreptul
parlamentar principiul transparentei are un continut specific si anume:
- ca regulã, activitatea Parlamentului are un caracter public; totusi, principiul transparentei nu exclude ca, în
anumite conditii, activitatea parlamentarã sã nu fie publicã, cum este, de regulã, în faza pregãtitoare a
lucrãrilor în plen, din comisiile parlamentare, în cadrul negocierilor dintre grupurile parlamentare, când plenul
a decis ca sedinþa sã fie secretã etc.;
- transparenta nu este un scop în sine, ci un principiu necesar pentru realizarea dialogului social.
Transparenta asigurã un contact permanent între Parlament si opinia publicã, controlul lor reciproc; de aceea,
ea implicã contactul cu mass-media, cu grupurile de presiune, activitatea parlamentarilor în teritoriu
(contactul cu alegãtorii), obligatia parlamentarilor privind declaratia de avere, evitarea conflictelor de interese
etc.

4.Principiul autonomiei parlamentare

Premisa principiilor dreptului parlamentar este principiul constitutional al autonomiei parlamentare,
care este una dintre consecintele esentiale ale separatiei puterii între autoritãtile publice, în scopul asigurãrii
echilibrului si colaborãrii între acestea. În Parlament, separatia puterii se concretizeazã într-o triplã
autonomie: regulamentarã, institutionalã si financiarã.
- Autonomia regulamentarã rezultã din faptul cã fiecare Camerã îsi adoptã propriul regulament de
organizare si functionare.
- Autonomia institutionalã rezultã din faptul cã structurile interne ale Camerelor, se constituie exclusiv
ca acelea ale lor, iar fiecare Camerã îsi poate constitui si alte structuri cum sunt, de exemplu, grupurile de
prietenie, delegatiile parlamentare la Adunãrile Parlamentare europene (OSCE, Consiliul Europei, Pactul
Atlanticului de Nord) etc.
- Autonomia financiarã este datã de faptul cã fiecare Camerã îsi aprobã resursele financiare necesare în
cadrul unui buget propriu, parte integrantã a bugetului de stat.

MANDATUL PARLAMENTAR

Mandatul parlamentar defineste o demnitate publicã obtinutã prin alegerea parlamentarului de cãtre
electorat, în vederea reprezentãrii acestuia în realizarea competentelor Parlamentului, demnitate din care
rezultã cã mandatul parlamentar este reprezentativ, în sensul cã, desi ales de un segment al corpului electoral,
alcãtuit din alegãtorii dintr-o circumscriptie, fiecare parlamentar reprezintã întreg corpul electoral
(circumscriptia constituie numai un mod de desemnare practicat datoritã dimensiunii corpului electoral).

Legea privind statutul deputatilor si al senatorilor

a.Principiul interesului national
- deputatii si senatorii au indatorirea de a actiona in interesul intregii natiuni si al locuitorilor din
circumscriptiile electorale pe care le reprezinta
b.Principiul legalitatii si al bunei credinte
- deputatii si senatorii , in calitatea lor de reprezentanti alesi ai poporului roman isi indeplinesc indatoririle si
isi exercita drepturile in conformitate cu Constitutia,legile tarii si Regulamentele Camerei Deputatilor si
Senatului,pe toata durata mandatului pe care il detin. Acestora le este interzis sa-si assume,fata de personae
fizice sau juridice,obligatii financiare sau de alt tip menite sa influenteze exercitarea mandatului cu buna
credinta,potrivit propriei constiinte
c.Principiul transparentei
- deputatii si senatorii trebuie sad ea dovada de transparenta in activitatea parlamentara. Au obligatia
mentinerii unui dialog permanent cu cetatenii pe problemele care ii intereseaza si rezulta din asumarea si
exercitarea mandatului parlamentar
d.Principiul fidelitatii
- deputatii si senatorii sunt datori sa manifeste,pe durata exercitarii mandatului,fidelitate fata de Romania si
popor si respect fatade oameni.
e.Respectarea Regulamentelor
- deputatii si senatorii sunt obligate sa respecte prevederile regulamentelor,sa se supuna normelor de conduita
civilizata,de curtoazie si de disciplina parlamentara si sa nu aiba atitudini sau sa foloseasca expresii sau
cuvinte injurioase,ofensatoare sau calomnioase.
Sunt obligati sa depuna declaratii de avere inainte de validarea mandatelor. Acestea sunt validate annual ,iar
o noua declaratie de avere va fi data la incheierea mandatului,inclusive la incetarea mandatului inainte de
termen.

Trãsãturile mandatului parlamentar Trãsãturile mandatului reies din natura sa si anume:

- împuternicirea pe care o cuprinde are caracter general;
- în exercitarea sa, parlamentarul este independent;
- mandatul sãu este irevocabil;
- conferã parlamentarului un regim special de protectie.
a) Generalitatea mandatului parlamentar
- o datã ales, parlamentarul devine reprezentantul întregului popor, iar continutul mandatului sãu este
determinat de interesele acestuia, pe care îl reprezintã, si nu numai ale celor care l-au votat; în definirea
acestor interese, optiunea parlamentarului este liberã, chiar dacã el face parte dintr-un partid pe care îl
reprezintã în Parlament; chiar fatã de partid optiunea sa rezultã exclusiv din propria convingere;
- mandatul parlamentar exprimã relatia parlamentarului cu întregul popor, în serviciul cãruia este, nu numai cu
alegãtorii circumscriptiei care l-au votat, desi acestia beneficiazã de prezenta sa în virtutea obligatiei
parlamentarului de a tine legãtura cu alegãtorii.
b) Independenþa mandatului parlamentar
- în exercitarea mandatului, parlamentarul se supune numai Constitutiei, legilor si este tinut sã adopte atitudini
care, potrivit constiintei sale, servesc binelui public;
- independenþa parlamentarului nu este contrarã obligatiei depunerii jurãmântului care se referã tocmai la
îndatorirea de a respecta continutul politic al mandatului;
- libertatea de actiune a parlamentarului rezultã din prevederile art. 69 alin. 2 din Constitutie, potrivit cãruia
mandatul imperativ este nul..
c) Irevocabilitatea mandatului parlamentar
- mandatul imperativ fiind nul, pe cale de consecintã mandatul parlamentar nu poate fi revocat, fiind
reprezentativ; irevocabilitatea este garantia independentei care, la rândul sãu, asigurã generalitatea
mandatului;
- irevocabilitatea nu este afectatã de obligatia depunerii jurãmântului datoritã continutului acestuia.
d) Protectia mandatului parlamentar
Categorii de mãsuri cu rol de protectie:
- împotriva presiunilor alegãtorilor si ale partidului cu sprijinul cãruia a intrat în Parlament, mandatul
parlamentar este apãrat de dispozitiile art. 69 alin. 2 care interzic mandatul imperativ; interdictia mandatului
imperativ este un mijloc de protectie a libertãtii si independentei parlamentarilor; de aceea, programul politic
pe baza cãruia parlamentarul a fost ales nu are semnificatia unui mandat imperativ; realizarea programului
poate antrena rãspunderea politicã a parlamentarului fatã de partidul politic pe care îl reprezintã, care îl poate
exclude sau îi poate retrage sprijinul acordat, cât si în fata electoratului, sub acest aspect alegerile constituind
un mijloc de verificare a modului în care parlamentarii si-au adus la îndeplinire mandatul;
- fatã de presiunile ce ar putea fi exercitate de Guvern sau de grupuri de interese, protectia mandatului este
asiguratã prin incompatibilitãti, evitarea conflictului de interese, imunitate parlamentarã si drepturile
patrimoniale.
 Incompatibilitãtile reprezintã interdictia unei persoane ce ocupã demnitatea de parlamentar de a
îndeplini o altã functie care, potrivit legii, este incompatibilã cu aceasta. Incompatibilitatea protejeazã
independenta parlamentarului. Ea implicã optiunea acestuia între mandat si o altã functie publicã sau privatã.
Deputatul va demisiona din functiile care sunt incompatibile cu mandatul de deputat, în termenul legal de la
data aparitiei cazului de incompatibilitate, iar senatorul va demisiona din functiile care sunt incompatibile cu
mandatul de senator, în termenul prevãzut de lege. Dupã expirarea acestui termen, parlamentarul care
continuã sã se afle într-un caz de incompatibilitate este considerat demisionat din functia de parlamentar.
Schimbãrile intervenite în activitatea parlamentarului pe durata exercitãrii mandatului se aduc neîntârziat la
cunostinþa Biroului permanent.
Categorii de incompatibilitãti
- incompatibilitatea cu orice altã functie publicã de autoritate, cu exceptia celei de membru al Guvernului;
scopul este evitarea subordonãrii fatã de executiv;.
- respectarea bicameralismului duce la interdictia de a ocupa în acelasi timp functia de deputat si cea de
senator; de altfel, este o cauzã de iligibilitate;
- alte incompatibilitãti sunt stabilite prin Legea organicã privind statutul deputatilor si senatorilor, cum sunt,
de exemplu, cu functia de primar, consilier local, secretar al Consiliului local etc.
- evitarea conflictului de interese are ca scop asigurarea, de asemenea, a independentei parlamentarilor; de
aceea, sunt aplicabile asemãnãtor regulile de la incompatbilitãti.
Distinctia între neeligibilitãti (iligibilitãti) si incompatibilitãti
- neeligibilitãtile sunt mijloace de protectie a corpului electoral, reprezentând cauze care împiedicã o
persoanã sã fie aleasã;
- neeligibilitãtile sunt prevãzute în art. 71 alin.1 din Constitutie si au caracter absolut, împiedicând pe cineva
sã candideze sau, dacã a obtinut mandatul, atrag nulitatea acestuia.
Reguli de procedurã - incompatibilitãtile si conflictul de interese interzic cumulul functiei de
parlamentar cu functia incompatibilã sau în conflict de interese; ele nu atrag nulitatea mandatului, ci doar
optiunea parlamentarilor, într-un anumit termen, la epuizarea cãruia se prezumã cã parlamentarul a renuntat la
mandatul sãu.
Imunitatea parlamentarã este un mijloc de protectie a mandatului parlamentar fatã de eventualele
presiuni sau abuzuri care s-ar comite împotriva persoanei sale; ea are scopul de a garanta libertatea de
exprimare a parlamentarului si protejarea acestuia împotriva urmãririlor judiciare represive, abuzive sau
sicanatorii. Imunitatea protejeazã mandatul în sine, având caracter obiectiv si imperativ; de aceea, ea nu
constituie un drept subiectiv, la care parlamentarul ar putea renunta, nici un privilegiu, contrar egalitãtii
cetãtenilor în fata legii fiind consecinta unui imperativ al statutului constitutional al parlamentarului si
Camerei din care face parte, precum si al principiului potrivit cãruia parlamentarii sunt în serviciul poporului.
Imunitatea parlamentarã cunoaste douã modalitãti: lipsa rãspunderii juridice si inviolabilitatea.
Lipsa rãspunderii juridice
- este pentru voturile si opiniile exprimate în exercitiul mandatului, apãrând douã drepturi de bazã ale
parlamentarului: dreptul de vot si libertatea cuvântului;
- este absolutã, în sensul cã nu poate fi ridicatã si se referã la orice fel de rãspundere, penalã, contraventionalã
sau civilã;
- este perpetuã, apãrând pe parlamentar si dupã terminarea mandatului;
- este o imunitate de fond, întrucât priveste actele intrinseci mandatului, cum sunt votul, amendamentele,
luãrile de cuvânt, întrebãrile, interpelãrile, rapoartele si avizele prezentate din partea comisiei din care face
parte etc.;
- lipsa rãspunderii juridice pentru votul sau opiniile exprimate nu exclude rãspunderea disciplinarã pentru
încãlcarea regulamentelor, rãspunderea penalã sau civilã pentru sãvârsirea unor fapte strãine mandatului pe
care parlamentarul îl exercitã;
- ea nu apãrã pe parlamentar pentru faptele sãvârsite în afara mandatului (articole, manifestatii, declaraþii la
televiziune sau radio etc. sau pentru proferarea de injurii, chiar la tribuna Parlamentului); - este o imunitate
functionalã, întrucât priveste exercitiul mandatului.
Inviolabilitatea
- se referã numai la interdictia arestãrii, retinerii, perchezitionãrii parlamentarului fãrã încuviinþarea Camerei
din care face parte, dupã ascultarea lor; urmãrirea si trimiterea în judecatã penalã se pot face numai de cãtre
Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casatie si Justitie, iar competenta de judecatã apartine tot acestei Curti;
- este o imunitate de procedurã, întrucât poate împiedica actele de procedurã susmentionate doar pe durata
mandatului; dupã încetarea acestuia, parlamentarul nu mai este apãrat, iar pe perioada imunitãtii termenul de
prescriptie este suspendat;
- se referã exclusiv la rãspunderea penalã, în limitele discutate anterior nu si la cea civilã, contraventionalã sau
de altã naturã (ca în cazul lipsei de rãspundere), precum si la fapte strãine de exercitiul mandatului;
- în caz de infractiune flagrantã, parlamentarul poate fi retinut si supus perchezitiei, dar ministrul justitiei va
informa de îndatã Camera din care acesta face parte, care va decide, prin vot secret, cu majoritate absolutã, cu
privire la mentinerea sau revocarea mãsurii;
- inviolabilitatea, în limitele mentionate, are ca scop sã împiedice ca un parlamentar sã fie privat de
posibilitatea de a-si exercita functia din cauza urmãririi represive si arbitrare, inspirate din motive politice;
- inviolabilitatea nu suprimã represiunea, ci întârzie declansarea procedurii arestãrii, retinerii sau
perchezitionãrii parlamentarului;
- cererea motivatã de retinere, arestare sau perchezitie se adreseazã presedintelui Camerei de cãtre ministrul
justitiei si se înscrie cu prioritate pe ordinea de zi;sãvârsirea sau descoperirea ulterioarã a unor noi fapte
penale determinã introducerea unei noi cereri de retinere, arestare sau perchezitie;
- cererea ministrului justitiei va fi înaintatã comisiei juridice, de disciplinã si de imunitãti, care va stabili prin
raportul sãu dacã existã motive temeinice pentru aprobarea cererii sau ea este inspiratã doar din motive
politice, iar solutionarea este de competenta plenului Camerei; este, deci, o modalitate de control al
executivului, care este autorul cererii, prin ministrul justitiei si care trebuie sã o motiveze si sã o
dovedeascã;
- fiecare Camerã hotãrãste asupra cererii de ridicare a imunitãtii, în modalitatea inviolabilitãtii, dupã
ascultarea celui în cauzã, prin votul secret cu bile al majoritãtii membrilor sãi. Încuviintând sau respingând
cererea, Camerele Parlamentului nu se transformã într-un organ de jurisdictie; de aceea, aprobarea cererii
ministrului justitiei nu are nici o semnificatie în ce priveste calificarea juridicã a faptei, care este un atribut
exclusiv al instantei de judecatã.
În sens larg, tot o mãsurã de protectie este si competenta Înaltei Curti de Casatie si Justitie de a judeca
faptele parlamentarilor dupã ridicarea imunitãtii.
Alte explicatii privind trãsãturile mandatului parlamentar
- faptul cã mandatul parlamentar are caracter reprezentativ nu înseamnã cã, o datã ce alegerea a avut loc,
orice legãturã dintre parlamentar si alegãtori dispare;
- parlamentarul este supus permanent si difuz influentei opiniei publice, pe care, la rândul sãu, o influenteazã;
independenta mandatului nu înseamnã cã parlamentarii se pot dezinteresa de aspiratiile de ansamblu ale
poporului, deoarece, altminteri, principiul reprezentãrii ar fi o simplã fictiune; Parlamentul îsi desfãsoarã
activitatea sub control electiv, întrucât electoratul, la urmãtoarele alegeri, poate sã nu îl mai aleagã;
- alegerea parlamentarilor prin vot universal si direct asigurã, prin presiunea perspectivei scrutinului, un
contact permanent între acestia si mediul social; astfel, parlamentarul este în serviciul poporului, având
mandat de la corpul electoral, nu de la partid, desi acesta l-a propus si sustinut în alegeri;
- independenþa parlamentarului constã în aceea cã partidul de care apartine nu îi poate impune, sub aspect
juridic, cum sã voteze, cum sã-si exercite dreptul la cuvânt ori sã nu pãrãseascã partidul sau grupul
parlamentar din care face parte; pe plan politic, însã, nerespectarea promisiunilor, angajamentelor, a
disciplinei de partid etc. poate avea consecinte care pot marca definitiv cariera de politician a parlamentarului;
- posibilitatea parlamentarilor de a sesiza Curtea Constitutionalã înainte de promulgarea legii, ca si pentru
controlul constitutionalitãtii tratatelor si acordurilor internationale înainte de ratificare, îi transformã în
garanti ai respectãrii Constitutiei.

Mandatul imperativ si mandatul reprezentativ

Potrivit art. 1532 din Codul Civil, mandatul este un contract în puterea cãruia o persoanã se obligã,
fãrã platã, de a face ceva pe seama altei persoane de la care a primit însãrcinarea.
- mandatul civil este de drept privat, cu un continut rezultat din acordul de vointã expres sau prezumat al
pãrtilor si cu caracter imperativ, raportat numai la vointa mandantului, pe când mandatul parlamentar este un
mandat de drept public, cu un continut prestabilit si cu caracter reprezentativ al întreg corpului electoral
(popor);
- mandatul civil rezultã din acordul de vointã expres sau presupus dintre mandant si mandatar (cum ar fi în
cazul gestiunii de afaceri), pe când mandatul parlamentar este rezultatul alegerilor parlamentare (baza
electivã), care reprezintã un act - conditie pentru dobândirea lui (cu un continut prestabilit, cum este actul
alegerii si conditia reprezentativitãtii rezultate din aditionarea voturilor pentru fiecare candidat)
 - mandatul civil este imperativ, în sensul obligativitãtii împuternicirii mandantului, pe când mandatul
parlamentar este reprezentativ, definind o demnitate publicã, al cãrei continut este stabilit prin Constitutie,
prin regulamentele Parlamentului sau prin lege, ori pe cale cutumiarã; de aceea mandatul civil implicã
acceptarea de cãtre mandant a actelor mandatarului fãcute în virtutea împuternicirii acordate, pe când cel
parlamentar este general si nu implicã ratificarea de cãtre electorat a actelor îndeplinite;
- mandatul civil poate fi si implicit, pe când mandatul parlamentar este întotdeauna expres, alegãtorii
trebuind sã voteze pentru o listã sau un candidat, în functie de tipul de scrutin;
-mandatul civil este esentialmente revocabil, pe când mandatul parlamentar nu poate fi revocat;
-mandatul civil implicã aducerea la îndeplinire de cãtre mandatar a împuternicirii acordate de mandant, pe
când mandatul parlamentar nu presupune o relatie juridicã între alegãtori si alesi ori între partid si
parlamentari, potrivit art. 69 alin. (2) din Constitutie, orice mandat imperativ fiind nul.

Dobândirea mandatului parlamentar

a) Dobândirea mandatului parlamentar prin alegeri
Camera Deputatilor si Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat potrivit
sistemului electoral instituit prin legile electorale; de aceea, parlamentarul dobândeste mandatul la data la care
a fost ales.
b) Dobândirea mandatului parlamentar prin desemnare
Art. 62 alin. 2 din Constituþie permite reprezentarea distinctã în Camera Deputaþilor a organizatiilor
cetãtenilor apartinând minoritãtilor nationale care nu au obtinut nici mãcar un mandat prin scrutin, dar au
participat la alegeri pe liste proprii si au obtinut un anumit scor electoral, în functie de norma de reprezentare
specificã; este o discriminare pozitivã, în favoarea acestor minoritãti.
c) Procesul intrãrii în exercitiul mandatului parlamentar
- biroul electoral de circumscriptie elibereazã certificatul doveditor al alegerii în termen de 24 de ore de la
încheierea operatiunii de atribuire a mandatelor;
- o datã cu eliberarea certificatului, cel ales intrã în posesia mandatului sãu, ceea ce conferã imunitate si
anumite drepturi patrimoniale, cum ar fi decontarea cheltuielilor de transport dinspre localitatea unde îsi are
domiciliul spre Bucuresti, în vederea începerii exercitãrii mandatului;
- parlamentarul intrã, însã, în exercitiul mandatului de la data întrunirii legale a Camerei din care face parte,
sub conditiile validãrii si a depunerii jurãmântului; totodatã, se naste si obligatia de a da curs convocãrii
Camerelor de cãtre Presedintele României, iar încãlcarea voitã a acestor obligatii are semnificatia refuzului de
a-si exercita mandatul;
- Parlamentul nou ales se întruneste la convocarea Presedintelui României în cel mult 20 de zile de la alegeri;
de la aceastã datã înceteazã calitatea de parlamentar a membrilor Parlamentului anterior si se declanseazã
procedura preliminarã constituirii organelor de lucru ale noului Parlament; în perioada preliminarã, alesul
intrã în exercitiul mandatului, care însã, prin scopul urmãrit, este limitat la problematica validãrii mandatelor
rezultate din alegeri;
- o datã cu validarea a cel puþin douã treimi din mandate, potrivit regulamentelor celor douã Camere, acestea
sunt legal constituite, întrucât îsi pot exercita în întregime prerogativele (sã adopte orice lege, inclusiv
constitutionalã, sã învesteascã Guvernul, sã-si aleagã organele de lucru etc.), iar parlamentarii, dupã
depunerea individualã a jurãmântului în fata plenului Camerei, intrã pe deplin în exercitiul mandatului lor
(nedepunerea jurãmântului are ca efect pierderea mandatului);
- din cele arãtate, rezultã cã între momentul eliberãrii de cãtre birourile electorale de circumscriptie a
certificatelor doveditoare a câstigãrii alegerilor si pânã la data depunerii jurãmântului, existã, în parlalel, douã
corpuri legiuitoare:
* primul, care îsi continuã mandatul, dar un mandat limitat din punct de vedere al competentelor;
* al doilea, care încã nu si-a început activitatea.
În acest mod se asigurã continuitatea autoritãtii legislative, neexistând nici un moment vid de putere
legislativã.

Durata mandatului parlamentar coincide cu aceea a Camerei, de patru ani, deoarece mandatul se
exercitã individual, dar se realizeazã colectiv la nivelul Camerei;
 Aceastã duratã se prelungeste de drept în urmãtoarele situatii:
- pânã la întrunirea noului Parlament, pentru a se asigura permanenta functiei Parlamentului; competenta
Parlamentului în aceastã perioadã este însã limitatã întrucât nu poate adopta, modifica sau abroga legi
organice sau revizui legea fundamentalã;
- pe durata stãrii de mobilizare, de rãzboi, de asediu sau de urgentã, pânã la încetarea acestora.
Durata mandatelor celor douã Camere este egalã; ea poate fi mai micã de 4 ani în cazul dizolvãrii
Parlamentului; Presedintele României, dupã consultarea presedinþilor celor douã Camere si a liderilor
grupurilor parlamentare, poate sã dizolve Parlamentul, dacã acesta nu a acordat votul de încredere pentru
formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare si numai dupã respingerea a cel
puþin douã solicitãri de investiturã. Constitutia permite o singurã dizolvare a Parlamentului într-un an de
zile. Deci, dizolvarea este conditionatã de existenta unei crize guvernamentale, a cãrei solutionare reclamã
arbitrajul electoratului, dar ea nu poate avea loc în ultimele 6 luni ale mandatului Presedintelui României
si nici în timpul stãrii de mobilizare, de rãzboi, de asediu sau de urgentã.
Încetarea mandatului poate fi:
a) colectivã, ca urmare a încetãrii mandatului Camerei la expirarea duratei acestuia sau a dizolvãrii
Parlamentului de cãtre Presedintele României.
b) individualã, pentru nedepunerea jurãmântului, deces, demisie, incompatibilitate sau pierderea drepturilor
electorale.

Organizarea internã a Camerelor

Camerele Parlamentului îsi constituie structurile, care reprezintã organele de lucru ale acestora, si
anume: biroul permanent, presedintele Camerei, comisiile parlamentare permanente; organele de lucru nu se
confundã cu aparatul functional, care este alcãtuit din functionari parlamentari.
Birourile permanente si comisiile parlamentare, permanente sau de avizare, se alcãtuiesc în functie de
configuratia politicã a fiecãrei Camere.
Nu trebuie confundate Camerele cu structurile lor interne, care au un rol ajutãtor, întrucât le revin
unele împuterniciri proprii, fãrã însã ca ele sã poatã hotãrî în locul Camerelor (plenului). Plenul va putea astfel
decide în cunostinþã de cauzã, în mod ordonat si eficient.
Organele de lucru se constituie de cãtre plenul Camerei si îsi desfãsoarã activitatea sub controlul
plenului pe baza mandatului acordat de cãtre acesta, care îl poate oricând modifica sau retrage. Atributiile
organelor de lucru ale Parlamentului sunt prevãzute de regulamente sau reprezintã însãrcinãri date de plen, cu
exceptia unor atributii prevãzute de Constitutie, ca, de exemplu, dreptul presedinþilor Camerelor de a sesiza
Curtea Constitutionalã cu controlul constitutionalitãtii legii sau a regulamentelor parlamentare, sau de a fi
consultati de Presedintele României la dizolvarea Parlamentului, de a participa la depunerea jurãmântului
unor persoane etc.
Plenul Camerei este alcãtuit, dupã caz, din totalitatea deputatilor sau a senatorilor, confundându-se cu
însãsi Camera.
Pentru a se asigura caracterul deliberativ al sedinþelor Camerelor, mai multe reguli trebuie avute în
vedere:
- cvorumul, care reprezintã numãrul minim de parlamentari în prezenta cãrora Camera se poate întruni si lucra
legal; pentru dezbaterea pe articole a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative (cvorumul de
sedinþã de lucru), atât la Camera Deputatilor, cât si la Senat, nu este necesarã prezenta unui anumit numãr de
membri; cvorumul trebuie asigurat în cadrul sedinþelor de vot, când în salã trebuie sã fie prezenti minim
jumãtate plus unu dintre parlamentarii Camerei respective, pentru adoptarea de legi organice sau ordinare sau
pentru adoptarea de motiuni, hotãrâri etc.; pentru adoptarea legilor constitutionale, cvorumul este de minim
douã treimi din parlamentarii fiecãrei Camere;
- conducerea lucrãrilor de cãtre presedintele Camerei, ajutat de secretari sau, în lipsa acestuia, de cãtre un
vicepresedinte (la Senat, vicepresedintele ce urmeazã sã îndeplineascã aceastã însãrcinare este stabilit de
plen);
- asezarea parlamentarilor în sala de sedinþã pe grupuri parlamentare (cutumã) spre a se putea urmãri
comportamentul, mai ales la vot, al fiecãrui parlamentar;
- tinerea lucrãrilor în hemiciclu, în timpul sesiunii ordinare sau extraordinare potrivit ordinii de zi.
 Actele Parlamentului

- reprezintã manifestarea de vointã a uneia din Camere sau a Camerelor reunite în sedintã comunã
rezultatã din desfãsurarea procedurii parlamentare si obiectivatã într-un înscris; deci, în definirea actului,
forma determinã continutul acestuia;
Categorii: acte juridice si acte exclusiv politice; ceea ce le uneste este faptul cã aceste categorii de acte
exprimã întotdeauna o optiune politicã.
- acte exclusiv politice prin care Parlamentul îsi exprimã atitudinea cu scopul de a influenta o anumitã
activitate, cum ar fi: declaratia, apelul, mesajul, chemarea, proclamatia etc. Actele exclusiv politice sunt
numerus apertus, nefiind definite constitutional, iar respectarea lor nu poate fi impusã de forta coercitivã a
statului; motiunea simplã reprezintã singurul act politic definit prin Constitutie;
- actele juridice reprezintã manifestãri de vointã în scopul de a produce efecte juridice; de aceea, încãlcarea
lor este sanctionatã juridic prin forta coercitivã a statului si sunt numerus clausus, fiind prevãzute de cãtre
Constitutie si anume: legile, hotãrârile si regulamentele Camerelor; actele juridice sunt normative, dacã
instituie reguli juridice sau individuale (cum ar fi o parte din hotãrâri); motiunea de cenzurã este un tip de
motiune care, dacã este adoptatã cu respectarea procedurii constitutionale, are ca efect juridic demiterea
Guvernului.
a) Legea
- reprezintã actul adoptat de Camerele Parlamentului în forma aprobatã de Camera decizionalã,
promulgat de Presedinte, si publicat în Monitorul Oficial al României;
- poate fi ordinarã, organicã si constitutionalã, potrivit art. 73 din Constitutie;
- legea constitutionalã nu se promulgã, fiind supusã aprobãrii prin referendum de cãtre corpul electoral, pe
când legea ordinarã sau organicã sunt supuse promulgãrii.
b) Hotãrârea
- este actul uneia din Camerele Parlamentului sau a Camerelor reuniteîn şedinţa comună privitoare la
activitatea lor, cum ar fi pentru aprobarea regulamentelor,constituirea şi compoziţia organelor de conducere şi
de lucru, validarea mandatelor etc.Hotărârile se deosebesc de legi atât sub aspectul conţinutului, cât şi sub
aspectulprocedurii de adoptare.
- reprezintã un act specific autonomiei regulamentare a Camerelor;
- ca regulã, hotãrârea are efecte juridice cu caracter intern; aceste efecte pot fi si externe, cum ar fi o hotãrâre
de aprobare a cererii de arestare, retinere sau perchezitionare a unui parlamentar de cãtre Camerã, care, chiar
dacã priveste nemijlocit exercitarea în Parlament a mandatului de cãtre deputat sau senator, dupã caz,
reprezintã si autorizarea aplicãrii împotriva parlamentarului a unor mãsuri specifice procedurii penale, ceea
ce este un efect extern.
Fiecare Camerã îsi adoptã propriul regulament, iar Camerele reunite adoptã regulamentul sedinþelor
comune ale Camerelor. Regulamentul este o .rezolutie. sau o varietate de hotãrâre prin care se fixeazã
principiile activitãtii parlamentare.
Regulamentul parlamentar este un act normativ, fiind supus obligatiei de publicare în Monitorul
Oficial, dar sub semnãtura presedintelui Camerei.
c) Motiunea
- poate fi simplã sau de cenzurã;
- motiunile reprezintã actele prin care o Camerã sau Camerele reunite îsi exprimã atitudinea într-o anumitã
problemã;
- motiunea de cenzurã adoptatã are efecte juridice, în timp ce motiunea simplã este exclusiv un act politic;
- de regulã, nu este obligatoriu ca motiunea sã se concretizeze într-un înscris, putând rezulta numai din vot
(cum ar fi respingerea unei legi).

Actele interne ale Parlamentului

- nu au fost cuprinse între .Actele Parlamentului. datoritã faptului cã au caracter intern si efectele lor
intereseazã exclusiv procedura parlamentarã;
- ele provin de la organele de lucru ale Camerelor;
- exemple: actul de convocare a Camerelor, raportul comisiei sesizate în fond, de mediere, avizul unei
comisii, trimiterea legii adoptate de o Camerã spre dezbatere celeilalte Camere, ordinea de zi etc.
a)Iniţiativa legislativă guvernamentală
În majoritatea sistemelor democratice Guvernul este principalul subiect al iniţiativei legislative.
Explicaţia preponderenţei iniţiativei guvernamentale este simplă: Guvernultrebuie să-şi pună în aplicare
programul de guvernare acceptat de către Parlament.
Înainte de sesizarea forului legislativ, Guvernul, în şedinţă, trebuie să adopte proiectul de lege pe baza
textului propus şi a avizelor primite de la organismele abilitatesă-şi exprime punctul de vedere.Dispozitiile
art.74 al.5 obligă Guvernul să se adreseze cu proiectul de lege acelei Camere care are competenţa de a
examina prima dată proiectul de lege, potrivit noii partajări a atribuţiilor Camerelor. Principiul de bază este
acela al sesizării primare a Camerei nedecisive.
b) Iniţiativa legislativă parlamentară
În temeiul art.74 din Constituţie, deputaţii si senatorii pot avea iniţiativă legislativă prin depunerea
unei propuneri legislative la Camerele Parlamentului.
Iniţiativa legislativă parlamentară prezintă următoarele condiţionări:
- propunerea legislativă poate fi semnată fie de un singur parlamentar, fie de mai mulţi parlamentari. Este
posibil ca o propunere legislativă să fie semnată atât de deputaţi cât şi de senatori;
- propunerea legislativă trebuie să fie prezentată numai în forma cerută pentru proiectele de legi, adică cu
respectarea exigenţelor cerute pentru redactarea unuiproiect de lege;
- propunerile legislative formulate de deputaţi sau senatori se depun mai intai la Camera competenta sa le
adopte, ca prima Camera sesizata;
- în cazul în care o propunere legislativă formulată de parlamentari implică modificarea prevederilor bugetului
de stat sau a bugetului asigurărilor sociale destat este obligatorie solicitarea unei informări de la Guvern sau
de la celelalte organe ale administraţiei publice (art.111 alin.1 din Constituţie). Guvernultrebuie să-şi exprime
punctul de vedere ca organ colectiv şi solidar şi, în consecinţă, simpla prezenţă la dezbateri a unui membru al
Guvernului sau chiarintervenţia acestuia în dezbateri nu satisface exigenţele art.111 alin.1 din Constituţie.
c) Iniţiativa legislativă cetăţenească
Iniţiativa legislativă cetăţenească se poate concretiza într-o propunere legislativă sub rezerva
îndeplinirii cumulative a mai multor condiţii precizate expres în art.74 dinConstituţie.
Condiţii:
- iniţiativa legislativă cetăţenească trebuie să fie susţinută de cel puţin 100.000 cetăţeni cu drept de vot,
provenind din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar înfiecare dintre aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti
să se înregistreze cel puţin 5.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative;
Condiţia dispersiei teritoriale este îndeplinită şi dacă, în cel puţin un sfert din judeţele tării, sunt 5.000
de semnături în fiecare judeţ, diferenţa de semnăturipână la limita minimă de 100.000 putându-se realiza,
indiferent de numărul acestora, din oricare dintre celelalte judeţe.
- iniţiativa legislativă cetăţenească nu poate avea ca obiect probleme fiscale, cele cu caracter internaţional,
amnistia si graţierea;
- iniţiativa legislativă a cetăţenilor este supusă din oficiu verificării Curţii Constituţionale.
Legea privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni stabileşte următoarea procedură în
vederea exercitării iniţiativei legislative populare:
- promovarea iniţiativei legislative cetăţeneşti se face de către un comitet de iniţiativă alcătuit din cel puţin 10
cetăţeni cu drept de vot. Constituireacomitetului de iniţiativă se face printr-o declaraţie autentică la un notar
public. Din comitetul de iniţiativă nu pot face parte persoanele alese în funcţie prin votuniversal, membrii
Guvernului, persoanele numite în funcţie de către primul ministru sau cele care nu pot face parte, potrivit
legii, din partide politice. Prinstabilirea acestor interdicţii se doreşte conservarea dreptului societăţii civile de a
se exprima şi raporta la societatea politică. Alţi autori explică regimulinterdicţiilor prin faptul că iniţiativa
legislativă populară este un drept constituţional recunoscut opoziţiei extraparlamentare;
- propunerea legislativă se întocmeşte în forma cerută pentru proiectele de legi şi este semnată de toţi
membrii comitetului de iniţiativă;
- propunerea legislativă se avizează de Consiliul Legislativ şi se publică în Monitorul Oficial, partea I. În
termen de 3 luni de la data publicării propunerii legislative, comitetul de iniţiativă trebuie să asigure
înregistrarea acesteia la una dintre Camerele Parlamentului, sub rezerva reluării întregii proceduri, dacă
termenul nu este respectat;
- semnarea propunerii legislative de către cetăţeni şi atestarea de către primarul localităţii a calităţii de
cetăţean cu drept de vot şi a domiciliului susţinătorului;
- înregistrarea propunerii legislative la Camerele Parlamentului în termen de 3 luni de la data publicării
acesteia în Monitorul Oficial, sub rezerva reluării întregii proceduri dacă termenul nu este respectat;
- verificarea, din oficiu, de către Curtea Constituţională a constituţionalităţii propunerii legislative, la sesizarea
preşedintelui Camerei Parlamentului la care sa înregistrat iniţiativa. Curtea Constituţională trebuie să se
pronunţe în termen de 60 de zile de la sesizare;
- după primirea hotărârii Curţii Constituţionale, Camera Parlamentului sesizată cu propunerea legislativă
începe procedura legislativă de legiferare.

Dezbaterea si adoptarea proiectelor de lege privind aprobarea OUG

Potrivit art.115 alin.4 din Constituţie, în situaţii extraordinare, Guvernul poate adopta ordonanţe de
urgenţă care intră în vigoare numai după depunerea lor spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera
competentă să fie sesizată şi după publicarea lor în Monitorul Oficial al României.
Având în vedere caracterul extraordinar al ordonanţelor de urgenţă, acestea intră în vigoare imediat
după depunerea lor spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după
publicarea lor în Monitorul Oficial al României.Depunerea spre aprobare la Parlament a ordonanţelor de
urgenţă îi permite forului legislativ să decidă imediat inaplicarea (respingerea) ordonanţei dacă o consideră
nejustificată. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune la momentul emiterii ordonanţei de urgenţă, acesta se
convoacă în mod obligatoriu în sesiune extraordinară, în termen de 5 zile de la depunere sau, după caz, de la
trimitere. Nu se consideră necesară convocarea ambelor Camere în acelaşi timp, ci numai a Camerei sesizate,
urmând ca cealaltă Cameră să fie convocată după ce procedura legislativă din Camera iniţial convocată s-a
epuizat.
Cu toate acestea textul al.5 al art.115 prevede expres “Camerele, dacă nu se află în sesiune, se
convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere”. În vederea asigurării
intervenţiei imediate a Parlamentului faţă de situaţiile extraordinare în care se emit ordonanţe de urgenţă,
noile prevederi ale al.4 şi 5 ale art.115 presupun, pe de o parte ca Guvernul să fie obligat să motiveze, în
cuprinsul ordonanţelor, urgenţa care a determinat intervenţia sa, iar pe de altă parte, ambele Camere trebuie să
se pronunţe asupra ordonanţei în procedură de urgenţă. Mai mult, Camera competentă să fie sesizată (Camera
de reflecţie) este obligată să se pronunţe asupra aprobării ordonanţei într-un termen de cel mult 30 de zile de
la depunere, în caz contrar ordonanţa se consideră adoptată şi se trimite celeilalte Camere care decide, de
asemenea în procedură de urgenţă. S-a urmărit să se evite precedentele dinaintea revizuirii Constituţiei şi să se
impună dezbaterea promptă a ordonanţelor de urgenţă de către Parlament.
Ordonanţa de urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritate absolută.
Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul
instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile
electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.
Ordonanţele cu care Parlamentul a fost sesizat se aprobă sau se resping de către Parlament printr-o
lege; legea de aprobare sau de respingere a ordonanţelor va cuprinde şi ordonanţele ale căror efecte au încetat
prin nerespectarea condiţiei prevăzute de legea de abilitare, privind supunerea lor spre aprobare Parlamentului
până la împlinirea termenului de abilitare. Legea de aprobare sau de respingere a ordonanţei va reglementa,
dacă este cazul şi măsurile necesare cu privire la efectele juridice produse pe perioada de aplicare a
ordonanţei.

Dezbaterea si adoptarea hotararilor parlamentului

Hotărârea este actul uneia din Camerele Parlamentului sau a Camerelor reunite în şedinţa comună
privitoare la activitatea lor, cum ar fi pentru aprobarea regulamentelor, constituirea şi compoziţia organelor de
conducere şi de lucru, validarea mandatelor etc..
Hotărârile se deosebesc de legi atât sub aspectul conţinutului, cât şi sub aspectul procedurii de
adoptare:
 Pe criteriul continutului vom observa ca hotarârile se deosebesc de legi din doua puncte de vedere, în
primul rând în timp ce toate legile au caracter normativ, hotarârile pot fi atât cu caracter normativ, cât si
caracter nenormativ, în al doilea rând, normele cuprinse în hotarârile cu caracter normativ au o forta juridica
inferioara legilor. Sub aspectul procedurii vom constata ca pentru adoptarea hotarârilor nu sunt aplicabile
regulile privitoare la initiativa legislativa, nu exista obligatia examinarii si avizarii lor de alte organisme (în
afara comisiilor) se semneaza de catre presedintele Camerei.
- hotarârile pot fi emise si de catre o singura camera, lucru nepermis pentru legi.
- reprezintã un act specific autonomiei regulamentare a Camerelor;
- ca regulã, hotãrârea are efecte juridice cu caracter intern; aceste efecte pot fi si externe, cum ar fi o hotãrâre
de aprobare a cererii de arestare, retinere sau perchezitionare a unui parlamentar de cãtre Camerã, care, chiar
dacã priveste nemijlocit exercitarea în Parlament a mandatului de cãtre deputat sau senator, dupã caz,
reprezintã si autorizarea aplicãrii împotriva parlamentarului a unor mãsuri specifice procedurii penale, ceea
ce este un efect extern.
Fiecare Camerã îsi adoptã propriul regulament, iar Camerele reunite adoptã regulamentul sedinþelor
comune ale Camerelor. Regulamentul este o .rezolutie. sau o varietate de hotãrâre prin care se fixeazã
principiile activitãtii parlamentare.
Regulamentul parlamentar este un act normativ, fiind supus obligatiei de publicare în Monitorul
Oficial, dar sub semnãtura presedintelui Camerei.
Existã câteva deosebiri esentiale ale regulamentului parlamentar fatã de lege. Astfel:
- legile organice au un domeniu rezervat (art.73 din Constituþie);
- legile sunt rezultatul deciziei succesive a ambelor Camere; pentru adoptarea legilor . indiferent de natura
lor au loc dezbaterea si votarea lor separatã (inclusiv pe articolele ce fac obiectul unor amendamente) în
fiecare dintre cele douã Camere, urmând ca legile, cu exceptia celor constitutionale sã fie adoptate în forma
aprobatã în Camera decizionalã (chiar dacã nu are loc o dezbatere, prima Camerã sesizatã îsi exprimã vointa,
în sensul acceptãrii initiativei legislative, în forma cu care a fost sesizatã, prin adoptarea tacitã a legii în
termenul constitutional prevãzut în art. 75);
- legile, cu exceptia celor constitutionale, supuse aprobãrii prin referendum, se înainteazã promulgãrii de cãtre
Presedintele României;
- regulamentele se adoptã de fiecare Camerã în parte cu votul majoritãtii absolute a parlamentarilor; aceastã
majoritate nu transformã regulamentul în lege, ci urmãreste asigurarea unei reprezentãri cât mai largi a
vointelor parlamentarilor în adoptarea actului normativ ce concretizeazã autonomia regulamentarã a
Parlamentului;
- regulamentele parlamentare reprezintã .o prelungire a Constitutiei. în ce priveste organizarea si functionarea
Parlamentului; prin aceste regulamente nu se pot institui reguli pentru persoane din afara Parlamentului sau de
cãtre o Camerã pentru cealaltã.

Reexaminarea legii la cererea Presedintelui României

- Presedintele României poate cere, înainte de promulgare, o singurã datã, reexaminarea legii pentru motive
de constitutionalitate, oportunitate, de impact international etc.;
- discutarea se face începând cu Camera prima sesizatã; dacã legea a fost adoptatã de Camerele reunite în
sedinþã comunã, cererea se adreseazã acestora; Parlamentul nu este tinut de un termen în care sã ia în
discutie cererea de reexaminare a Presedintelui României;
- Camerele pot accepta sau respinge cererea Presedintelui, ce se dezbate, pe rând, în fiecare Camerã, iar dacã
modificã legea, aceasta se va face cu respectarea regulilor procedurii obisnuite;
- practic, în limitele cererii Presedintelui, reexaminarea are semnificatia unei noi lecturi a legii, astfel încât,
cererea întârziind definitivarea, are semnificatia unui vot suspensiv;
- cererea se solutioneazã cu aceeasi majoritate cu care a fost adoptatã legea, fapt pentru care unii autori nu o
considerã ca fiind un veto suspensiv;
- dupã reexaminare, legea retrimisã presedintelui se promulgã în termen de 10 zile.
 Reexaminarea în urma deciziei Curtii Constitutionale prin care a fost acceptatã o sesizare de
neconstitutionalitate anterioarã promulgãrii legii de cãtre Presedintele României.
- controlul poate fi declansat la sesizarea a 50 de deputati sau 25 de senatori, a Înaltei Curti de Casatie si
Justitie, a Avocatului Poporului, a Guvernului, a unuia dintre presedintii celor douã Camere sau la sesizarea
Presedintelui României; dacã Curtea Constitutionalã va constata cã legea sau o prevedere a ei, ce face obiectul
sesizãrii, sunt neconstittionale, legea se trimite spre reexaminare Camerei prime sesizate, procedura
parlamentarã urmându-si cursul obisnuit;
- Parlamentul este obligat sã punã de acord prevederile neconstitutionale cu dispozitiile Constitutiei, însã
nu existã un termen în care trebuie adoptatã legea declaratã neconstitutionalã;
- Parlamentul poate sã nu mai dezbatã legea respectivã, însã, dacã o adoptã, trebuie sã o facã cu respectarea
deciziei Curtii Constitutionale.

Reexaminarea în urma deciziei Curtii Constitutionale prin care a fost acceptatã o exceptie de
neconstitutionalitate a legii
- de la data publicãrii în Monitorul Oficial, deciziile Curtii sunt obligatorii pentru viitor si opozabile .erga
omnes. (nu doar inter partes litigantes);
Prin Legea de revizuire a Constitutiei din 2003 s-a introdus institutia suspendãrii de drept pe o
perioadã de 45 de zile de la data publicãrii deciziei a dispozitiilor declarate ca fiind neconstitutionale;
- acest termen creeazã o obligatie pentru legiuitor de a pune de acord prevederea declaratã
neconstitutionalã cu dispoziþiile Constitutiei; fatã de terti, termenul de 45 de zile nu are nici un efect
juridic, deoarece sanctiunea inaplicabilitãtii intervine de la data deciziei Curtii si nu de la data împlinirii
termenului;
- punerea de acord a dispozitiilor neconstitutionale cu legea fundamentalã se va face, în conformitate cu art.
65 alin. 2 lit. k) coroborat cu art. 147 alin. 1, în sedinþa comunã a Camerelor Parlamentului, la sesizarea unei
comisii parlamentare comune;
- în situatia în care Parlamentul nu ia în dezbatere prevederile neconstitutionale pânã la împlinirea
termenului de 45 de zile, se considerã, cã si-a exprimat tacit vointa a dispozitiile respective sã nu se mai
aplice.

Rolul Parlamentului in desemnarea sefului statului si a primului ministru

Potrivit Constituţiei, preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru,

în urma consultării partidului care are majoritatea absolută în Parlament ori, dacă nu există o asemenea
majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament.
Candidatul pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de
încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului. Programul şi lista Guvernului se
dezbat de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună. Parlamentul acordă încredere Guvernului cu
votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor

Proceduri de control
- controlul parlamentar este prin excelentã posterior; în sens larg; controlul parlamentar se referã la toate
domeniile de activitate, fiind o consecintã a principiului reprezentãrii; - tot în sens larg, deliberarea unei legi
are semnificatia unui control asupra fundamentãrii sesizãrilor;
- sub aspect tehnic, controlul parlamentar se realizeazã dupã anumite proceduri prevãzute de Constitutie si
de regulamentele parlamentare, care au efecte diferite, dupã cum urmeazã:
- efecte politice: întrebarea, interpelarea, motiunea simplã, ancheta parlamentarã, audierea urmatã de
declaratii politice si rapoartele unor autoritãti;
- efecte precumpãnitor juridice: motiunea de cenzurã, admiterea cererii de retinere, arestare sau perchezitie a
parlamentarilor, suspendarea din functie a Presedintelui României, punerea sub acuzare a Presedintelui
României.
 A. Proceduri de control care au numai efecte politice

Întrebarea
Constã într-o simplã cerere de a rãspunde dacã un fapt este adevãrat, dacã o informatie este exactã,
dacã Guvernul si celelalte organe ale administratiei publice înteleg sã comunice Camerei informatiile si
documentele cerute de Camerã sau de comisiile permanente ori dacã Guvernul are intentia de a lua o hotãrâre
într-o problemã determinatã.
Disciplina procedurii întrebãrilor
-> prin natura lor, întrebãrile sunt un mijloc de informare a parlamentarilor, îndeosebi cu privire la probleme
rezultate din activitatea lor în teritoriu, si care obligã astfel, un membru al Guvernului sau un organ al
administratiei publice sã se justifice;
-> fiecare parlamentar poate adresa întrebãri ministrilor sau altor conducãtori ai organelor administratiei
publice pentru obtinerea unei informatii concrete;
-> Presedintele Camerei are dreptul sã nu admitã întrebãrile care:
- privesc probleme de interes personal sau particular;
- urmãresc în exclusivitate obtinerea unei consultatii juridice;
- se referã la procese aflate pe rolul instantelor judecãtoresti sau pot afecta solutionarea unor cauze
aflate în curs de judecatã;
- privesc activitatea unor persoane care nu îndeplinesc functii publice;
-> în principiu, ministrul rãspunde pe loc;
-> durata întrebãrii si rãspunsului este limitatã si nu este urmatã de dezbateri;
->la întrebãrile orale si la întrebãrile scrise, membrii Guvernului nu rãspund dacã acela care a adresat
întrebarea nu se aflã în sala de sedinþe; în cazuri temeinic justificate, dacã acela care a adresat întrebarea nu
poate fi prezent în sala de sedinþe în ziua în care se prezintã rãspunsul, el poate cere amânarea rãspunsului o
singurã datã; cererea deputatului de amânare a rãspunsului se depune la secretarul desemnat al Camerei si se
comunicã ministrului pentru relatia cu Parlamentul; în cazul când deputatul care a adresat întrebarea nu este
prezent în salã, dupã constatare, acest fapt se anuntã în plen de cãtre presedintele de sedinþã, iar ministrul
vizat prezintã rãspunsul la întrebarea adresatã;
-> întrebãrile la care nu s-a rãspuns se publicã în Monitorul Oficial al României, Partea a II-a, la sfârsitul
fiecãrei sesiuni ordinare;
-> obiectul întrebãrilor orale se notificã în scris si se depune la secretarul desemnat al Camerei, care îl
informeazã pe ministrul pentru relatia cu Parlamentul asupra întrebãrilor orale la care membrii Guvernului
urmeazã sã rãspundã în cursul sedintei consacrate acestora;
-> întrebarea oralã este expusã sumar, într-un interval de timp de cel mult un minut, iar ministrul competent
rãspunde la întrebarea ce i-a fost adresatã în cel mult 3 minute; autorul întrebãrii, dupã audierea rãspunsului,
poate interveni cu precizãri si cu comentarii, fãrã a depasi douã minute, iar ministrul poate exercita dreptul la
replicã în acelasi interval de timp fãrã ca o altã interventie pe marginea întrebãrii respective sã mai poatã avea
loc;
-> în situatia în care membrul Guvernului, cãruia îi este adresatã întrebarea, nu este prezent, rãspunsul va fi
dat în sedinþa din sãptãmâna urmãtoare în timpul consacrat întrebãrilor orale; Presedintele Camerei îl
informeazã pe primul-ministru asupra rãspunsurilor amânate;
->parlamentarii care adreseazã întrebãri scrise vor preciza dacã doresc un rãspuns în scris sau oral de la
tribuna Camerei;
-> întrebãrile scrise se transmit membrilor Guvernului si celorlalte autoritãti publice de cãtre secretarul
desemnat al Camerei, iar rãspunsurile la întrebãrile scrise se transmit în cel mult 15 zile;
-> întrebãrile la care se solicitã un rãspuns oral de la tribuna Camerei se înscriu pe ordinea de zi a sedinþei în
succesiunea primirii rãspunsurilor, dar nu mai târziu de 15 zile de la data înregistrãrii acestora; rãspunsurile la
aceste întrebãri se dau în cele 30 de minute care urmeazã timpului afectat întrebãrilor orale fãrã a putea depãsi
5 minute; timpul pentru replicã este de cel mult 3 minute;
-> nici un deputat nu poate adresa mai mult de douã întrebãri în aceeasi sedinþã.
 Interpelarea
Constã într-o cerere adresatã Guvernului de un grup parlamentar, de unul sau mai multi deputati, prin
care se solicitã explicatii asupra politicii Guvernului în probleme importante ale activitãtii sale interne sau
externe.
Disciplina interpelãrii
-> interpelarea se face în scris, arãtându-se obiectul acesteia, fãrã nici o dezvoltare, si priveste un aspect
politic al activitãtii Guvernului;
-> Guvernul si fiecare dintre membrii sãi sunt obligati sã rãspundã la interpelãri în cel mult douã sãptãmâni,
iar pentru motive temeinice, Camera poate acorda un nou termen;
-> în timpul stabilit, prin ordinea de zi, din sedinta consacratã dezbaterii interpelãrilor, un grup parlamentar nu
poate prezenta mai mult de o interpelare; în cazul în care timpul consacrat interpelãrilor permite, un grup
parlamentar poate dezvolta si o a doua interpelare; ordinea luãrii de cuvânt: mai întâi interpelatorul si apoi
reprezentantul primului-ministru sau ministrul interpelat;
->interpelãrile primului-ministru se pot face din douã în douã sãptãmâni si trebuie sã vizeze politica
Guvernului în probleme importante ale activitãtii sale interne sau externe;
->fiecare interpelare se expune într-un interval de timp de cel mult douã minute, iar primul ministru sau
ministrul interpelat rãspunde la interpelare în cel mult 3 minute; autorul interpelãrii, dupã audierea
rãspunsului, poate interveni cu întrebãri suplimentare si cu comentarii, fãrã a depãsi douã minute, iar cel
interpelat are la dispozitie douã minute pentru replicã, fãrã nici o altã interventie;
->Camera poate adopta o motiune simplã ca urmare a rãspunsului Guvernului la interpelare spre a-si exprima
pozitia cu privire la problema ce a fãcut obiectul interpelãrii.

Motiunea simplã
Este un act politic care exprimã pozitia Camerei într-o anumitã problemã de politicã internã sau
externã; dacã este initiatã de opozitie, fundamentarea pozitiei constã în critica politicii Guvernului; face parte
din procedeele controlului fãrã sanctiune, în plinã dezvoltare în parlamentarismul modern.
Caracteristicile esentiale ale procedurii
- motiunea simplã poate fi initiatã de 50 deputati sau 1/4 din senatori;
- trebuie motivatã, nu poate viza finalitãti specifice motiunii de cenzurã; cei ce au semnat-o nu mai pot semna
o altã motiune privind aceeasi problemã si nici nu se pot dezice dupã ce a fost înscrisã pe ordinea de zi;
- se depune la presedintele Camerei, în cursul sedinþei, se comunicã Guvernului, se aduce la cunostinta
Camerei si se afiseazã, dupã care se dezbate în cel mult 6 zile; dacã priveste probleme de politicã externã,
trebuie însotitã de avizul Comisiei de politicã externã, cu consultarea Ministerului Afacerilor Externe;
- amendamentele nu sunt admisibile;
-dupã începerea dezbaterii motiunii simple, semnatarii nu-si pot retrage adeziunea la motiune;
- pânã la încheierea dezbaterii unei motiuni simple, semnatarii nu mai pot promova o altã motiune în aceeasi
problemã;
- poate fi adoptatã cu votul majoritãtii membrilor Camerei (majoritate absolutã); motiunile simple care au
obtinut majoritatea absolutã a voturilor sunt obligatorii pentru Guvern, pentru membrii sãi si pentru celelalte
persoane vizate;
- motiunile se publicã în Monitorul Oficial al României, partea I.

Ancheta parlamentarã
Reprezintã investigarea de cãtre parlamentari a unei situatii si informarea Camerei asupra celor
constatate.
Caracteristicile esentiale ale procedurii :
-se efectueazã prin intermediul unei comisii ad-hoc, instituitã în acest scop, sau al unei comisii permanente,
abilitate de plen în mod expres, cu precizarea datei când se va prezenta raportul;
-dacã ancheta se face printr-o comisie ad-hoc, Camera stabileste obiectul anchetei, componenta tinând cont de
configurarea politicã a Camerei, conducerea comisiei, precum si data când trebuie prezentat raportul; dacã
ancheta se efectueazã printr-o comisie permanentã, Camera stabileste doar obiectul si data prezentãrii
raportului;
-regulile de lucru ale unei comisii de anchetã sunt similare celor privind comisiile permanente;
-comisia de anchetã nu se poate substitui organelor de justitie; orice autoritate este obligatã sã rãspundã
anchetei comisiei;
-de regulã, se fac audieri, aplicându-se prin analogie regulile de procedurã privind citarea martorilor, dar se
cerceteazã si documente; au fost cazuri când s-au prezentat si rapoarte paralele;
-ancheta se finalizeazã cu un raport; dupã dezbaterea raportului, misiunea comisiei înceteazã, anchetele
nefinalizate la finele legislaturii devin caduce;
-Camera poate adopta o motiune simplã în care sã-si exprime pozitia fatã de obiectul anchetei.

Audierea si dezbaterea unor declaratii politice sau rapoarte ale unor autoritãti (Curtea de
Conturi, Consiliul Suprem de Apãrare a Tãrii, Avocatul Poporului, serviciile de informatii, Consiliul
National pentru Studierea Arhivelor Securitãtii etc.) reprezintã proceduri de informare, dar si de control,
întrucât obligã autoritatea sã se justifice; fac parte, ca si motiunea simplã, din sfera controlului fãrã sanctiune,
în plinã dezvoltare în parlamentarismul modern.
Caracteristici specifice ale procedurii
-procedura implicã fie competenta fiecãrei Camere (regula), fie a Camerelor reunite în sedinþã comunã (de
exemplu: mesajul prezidential, raportul Consiliului Suprem de Apãrare a Tãrii, raportul Avocatului Poporului,
rapoartele serviciilor de informatii etc.);
-cu excepþia declaratiei politice, comisia de specialitate analizeazã raportul si prezintã, dupã raportul
autoritãtii, propriul sãu raport; dupã dezbateri, Camera sau Camerele reunite, dupã caz, pot adopta o motiune
simplã exprimând atitudinea fatã de cele prezentate sau se pot rezuma la simpla audiere, însotitã sau nu de
dezbateri.

B. Proceduri de control care au efecte precumpãnitor juridice

Motiunea de cenzurã
Este expresia rãspunderii politice a Guvernului si urmãreste douã scopuri conjugate:
-> angajarea unei dezbateri publice în Camerele reunite în sedinta comunã asupra politicii de ansamblu a
Guvernului;
->demiterea Guvernului.
Caracteristicile esentiale ale procedurii
- ca regulã, motiunea de cenzurã este initiatã de opozitie, dar poate fi initiatã si de majoritate atunci când a
pierdut încrederea în Guvern si urmãreste formarea unui nou Guvern; ea poate fi initiatã de cel puþin 1/4 din
numãrul total al deputatilor si senatorilor;
- parlamentarii care au initiat o motiune de cenzurã într-o sesiune, care a fost respinsã, nu o mai pot reitera în
aceeasi sesiune, afarã de cazul când Guvernul si-a angajat rãspunderea, deoarece în aceastã situatie motiunea
este provocatã de însusi Guvernul;
- motiunea de cenzurã se dezbate si se supune la vot în sedinta comunã a Camerelor;
- de la depunerea motiunii la Biroul permanent, dupã un interval de maxim 5 zile, motiunea se prezintã de
reprezentantul initiatorilor în plen si se dezbate în 3 zile (termen fix) de la aceastã prezentare;
- dezbaterea este precedatã de prezentarea motiunii de cãtre initiator, urmatã de cuvântul primului-ministru
sau al altui reprezentant al sãu;
- luãrile de cuvânt sunt, potrivit regulilor sedintelor, organizate (în timpul alocat si într-o alternantã care sã
asigure contradictorialitatea între sustinãtorii Guvernului si aceia care au cerut demiterea lui);
- motiunea de cenzurã se adoptã cu majoritate absolutã si are drept consecintã demiterea Guvernului.

Admiterea cererii de perchezitionare, retinere sau arestare a parlamentarilor

Reprezintã conditia pentru ca un parlamentar sã poatã fi perchezitionat, retinut, sau arestat.
Caracteristicile esentiale ale procedurii:
- cererea de perchezitionare, retinere sau arestare a parlamentarilor se face de cãtre ministrul justitiei; este o
procedurã de control asupra justificãrilor prezentate de executiv, supuse examinãrii comisiei juridice;
- cererea si raportul comisiei se dezbat în plen cu prioritate;
- încuviintarea perchezitionãrii, retinerii sau arestãrii parlamentarilor se face cu votul majoritãtii absolute a
parlamentarilor Camerei;
- competenta de judecatã a parlamentarilor pentru faptele care nu au legãturã cu voturile sau opiniile
exprimate în exercitarea mandatului apartine Înaltei Curti de Casatie si Justitie, iar urmãrirea si trimiterea în
judecatã penalã se pot face numai de cãtre Parchetul de pe lângã Înalta Curte de Casatie si Justitie.

Suspendarea din functie a Presedintelui României

Este o procedurã, prealabilã referendumului, pentru demiterea Presedintelui în cazul încãlcãrii grave
de cãtre acesta a prevederilor Constitutiei.
Aspecte esentiale ale procedurii
-> cererea de suspendare din functie a presedintelui României poate fi initiatã de cel putin o treime din
numãrul total al parlamentarilor (deputati si senatori); se aduce la cunostinta parlamentarilor, dupã care
acestia constituie o comisie de anchetã;
-> dupã primirea raportului comisiei si a avizului Curtii Constitutionale (cãreia i se trimite cererea dupã
înregistrare), dezbaterea are loc cu prioritate, cu participarea Presedintelui, dacã acesta doreste;
->cererea se supune votului secret cu bile si poate fi admisã cu majoritatea absolutã a parlamentarilor, dupã
care în 30 de zile are loc referendumul pentru demiterea Presedintelui; între timp, functia Presedintelui se
aduce la îndeplinire de presedintele interimar (în ordine, presedintele Senatului, si dacã nici acesta nu poate
îndeplini functia, cel al Camerei Deputatilor).

Punerea sub acuzare a Presedintelui României

Este o procedurã, prealabilã referendumului, pentru demiterea Presedintelui în cazul sãvârsirii unor
fapte de înaltã trãdare.
Aspecte esentiale ale procedurii
-> cererea de suspendare din functie a Presedintelui României poate fi initiatã de majoritatea deputatilor si
senatorilor si se aduce, neîntârziat, la cunostintã Presedintelui României, pentru a putea da explicatii cu privire
la faptele ce i se imputã;
-> cererea se supune votului secret cu bile si poate fi admisã cu majoritatea calificatã a cel putin douã treimi
din numãrul parlamentarilor;
-> competenta de judecatã apartine Înaltei Curti de Casatie si Justitie;
-> de la data punerii sub acuzare si pânã la data demiterii, functia Presedintelui se aduce la îndeplinire de
presedintele interimar (în ordine, presedintele Senatului, si dacã nici acesta nu poate îndeplini functia, cel al
Camerei Deputatilor);
-> Presedintele este demis de drept de la data rãmânerii definitive a hotãrârii de condamnare.

Controlul de constituţionalitate
1. Controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare (controlul abstract, anterior) se
exercită numai la sesizarea subiecţilor prevăzuţi de art.146 lit.a) din Constituţia republicată [corespunzător
art.144 lit.a) înainte de revizuire]: Preşedintele României, preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului,
Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Avocatul Poporului, un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de
cel puţin 25 de senatori.
Potrivit art.147 alin.(2) din Constituţia republicată, în cazul în care Curtea admite sesizarea de
neconstituţionalitate, legea se trimite Parlamentului, care este 2. Controlul de constituţionalitate asupra
tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la sesizarea subiecţilor prevăzuţi de art.146 lit.b) din Constituţia
republicată: preşedintele uneia dintre Camerele Parlamentului sau un număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de
cel puţin 25 de senatori, constituie una dintre recentele prerogative încredinţate prin revizuirea Constituţiei.
Dacă, în urma controlului, se constată constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional, acesta nu mai
poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. În conformitate cu art.147 alin.(3) din Constituţia
republicată, tratatul sau acordul constatat ca fiind neconstituţional nu poate fi ratificat.
În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare
Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei, potrivit noilor dispoziţii ale
art.11 alin.(3) din Constituţie.
 2. Controlul de constituţionalitate asupra regulamentelor Parlamentului se exercită la sesizarea
subiecţilor prevăzuţi de art.146 lit.c) din Constituţia republicată [corespunzător art.144 lit.b) înainte de
revizuire]. Atunci când Curtea constată neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale regulamentului, acestea îşi
încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval,
Parlamentul sau, după caz, Camera respectivă nu le pune de acord cu prevederile Constituţiei. Pe durata
acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.
3.Controlul concret, posterior de constituţionalitate.
În cadrul acestui tip de control, Curtea hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind
legile şi ordonanţele, ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial.
Deşi Curtea Constituţională nu poate fi sesizată direct, ci numai prin încheierea instanţei învestite cu
soluţionarea cauzei, prin legea organică a Curţii a fost reglementat un spaţiu extins de acţiune: excepţia de
neconstituţionalitate poate fi ridicată la cererea oricăreia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de
judecată. Totodată, în practica jurisdicţională a Curţii s-a consacrat şi posibilitatea procurorului de a ridica
excepţia de neconstituţionalitate, în cauzele la care participă. Sfera largă a subiecţilor de sezină explică
ponderea substanţială a excepţiilor de neconstituţionalitate în totalul cauzelor aflate pe rolul Curţii
Constituţionale.
Excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă doar în măsura în care satisface cerinţele imperative
stabilite prin legea organică a Curţii Constituţionale:
- excepţia priveşte o lege sau o ordonanţă [a Guvernului] ori o dispoziţie dintr-o lege sau dintr-o
ordonanţă. Prin urmare, doar actele cu caracter legislativ fac obiectul controlului de constituţionalitate, nu şi
actele administrative (acestea din urmă putând fi supuse controlului de legalitate exercitat de instanţele
judecătoreşti);
- legea sau ordonanţa (ori prevederea legală) este în vigoare, iar soluţionarea cauzei depinde de
aceasta;
- legea sau ordonanţa (ori prevederea legală) nu a fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o
decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia
instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu,
încheierea instanţei trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile neceare.
Curtea Constituţională nu se poate autosesiza. Ea poate fi învestită doar prin încheierea instanţei de
judecată sau de arbitraj comercial.
Judecarea cauzei se suspendă pe perioada soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea
Constituţională.
Potrivit prevederilor art.147 alin.(1) din Constituţia republicată, dispoziţiile din legile şi ordonanţele în
vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea
deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu le pune de
acord cu prevederile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale
sunt suspendate de drept.