O noutate pentru procedura penală română: invalidarea probelor obţinute în mod

ilegal

Secţiunea 1. Prevederi ale Codurilor de procedură penală străine

referitoare la probele obţinute ilegal

1.1. Precizări prealabile

În prezent, textul art. 64 C.proc.pen. este completat cu un alineat nou (al. 2), introdus
prin Legea nr. 281/2003, după care „nu pot fi folosite în proces mijloacele de probă
obţinute în mod ilegal”. Este adevărat că textul este destul de vag, fiind sat, aparent,
la nivelul unui principiu, fără nici o consecinţă procesuală concretă şi fără nici o
sancţiune. Cu toate acestea, în virtutea noului text, în literatura de specialitate[1] s-a
considerată de aici înainte, pentru a asigura preeminenţa dreptului în materia
probelor şi a mijloacelor de probă, nu pot rămâne nesancţionate probele „obţinute în
mod ilegal”. Astfel, dacă o probă a fost prezentată judecătorului, cu încălcarea
dispoziţiilor procedurale sau dacă o probă admisibilă, în principiu, în faţa lui a făcut
obiectul unei administrări neregulate, trebuie aplicate sancţiuni, cel puţin în anumite
cazuri. Din multitudinea de sancţiuni aplicabile, cea mai importantă şi cea mai
eficace este invalidarea probei. Juriştii din Europa continentală vorbesc de nulitate şi
din common law de excludere (exclusionary rules).

1.2. Elemente de drept comparat

Codurile de procedură penală moderne conţin adesea dezvoltări importante ale

invalidităţii probei (de pildă, art. 170-174 Cod de procedură penală francez, art. 118-
123 Cod de procedură penală portughez, art. 177-186 Cod de procedură penală
italian). Sub acest aspect, în general, codurile socialiste sunt extrem de discrete
asupra invalidităţii unei probe neregulate. De pildă, Codul chinez de procedură
penală din anul 1980 nu cunoaşte termenii de „nulitate” sau de „excludere”, iar
doctrina nu face nici cea mai mică referire la aceste noţiuni.[2] Este adevărat că este
cunoscută o procedură de „control judiciar”, în virtutea căreia, de pildă, dacă o
jurisdicţie de grad superior descoperă o eroare decizie făcută de o jurisdicţie
inferioară, ea poate să rejudece cauza sau să caseze hotărârea şi să trimită cauza
judecătorului inferior pentru o nouă judecată. De asemenea, parchetul popular care
descoperă „erorile” într-o judecată trebuie să prezinte un „apel de protecţie”, care
este un apel propriu parchetului.

Tradiţia engleză este puternic ostilă excluderii unei probe inadmisibile.[3] Totuşi, o
anumită schimbare a intervenit, în această privinţă, în Anglia, o dată cu „Police and
Criminal Evidence Act 1984” (PACE). Astfel, conform art. 76 din această lege,
mărturisirea acuzatului este respinsă ca probă dacă urmăritul nu poate demonstra că
a fost obţinută de o manieră normală, textul vorbind de o „mărturisire obţinută prin
presiune sau prin orice alt comportament, care are tendinţa să o facă puţ 353h76d in
credibilă”. De asemenea, art. 78, mai general, permite tribunalului să suprime o
probă „dacă i se pare că, ţinând seama de toate circumstanţele în care a fost
obţinută, primirea sa ar avea un efect atât de prejudiciabil pentru echitatea
procesului încât tribunalul nu trebuie să o primească.[4] Criteriul legal este, deci, al
subsidiarităţii procedurii, respectiv a corelaţiei morale în cercetarea probei. În acest
cadru, în jurisprudenţa engleză s-a admis deja că o mărturisire trebuie să fie
suprimată în caz de violare a regulilor asupra redactării declaraţiilor sau a dreptului la
asistenţă de către un avocat, în absenţa acestuia din urmă permiţându-se poliţiei să
convingă un suspect să vorbească.

În Ţările de Jos, materia nulităţilor, mult timp jurisprudenţială, a fost modificată

printr-o lege din 14 septembrie 1995, care, de o manieră generală, supune nulităţile
unor condiţii stricte. Această lege a intrat în vigoare la 2 noiembrie 1996. referitor la
formele care trebuie respectate în cursul audienţei, legea distinge între nulităţile
formale sau prevăzute de lege pe care judecătorul trebuie să le constate, dar care
sunt puţin numeroase şi nulităţile materiale care nu sunt prevăzute de lege şi pe care
judecătorul nu le recunoaşte decât dacă iregularitatea este gravă. În privinţa
formelor care trebuie să fie respectate în cursul fazei preparatorii, art. 359
C.proc.pen. oferă judecătorului diverse alternative: să declare inadmisibilă acţiunea
penală; să excludă proba care a fost neregulat obţinută; să reducă pedeapsa; să lase
situaţia neschimbată.

Dreptul francez este, fără îndoială, unul în care chestiunea nulităţii a fost cel mai des
modificată pe cale legislativă. După codul din 1959, există două feluri de nulităţi:
nulităţi textuale (prevăzute de lege) şi nulităţi substanţiale (neprevăzute de lege, dar
referitoare la violarea unei reguli importante).[5] Ulterior, pentru a reduce nulităţile, a
căror admitere obliga la neînceperea procedurilor, o lege din 1975 a adăugat la cod
un articol 802 care subordona pronunţarea unei nulităţi a probei unei „plângeri” sau
prejudiciu dovedit de partea care-l invocă. În continuare, în urma a două legi din anul
1993 (una din 4 ianuarie şi alta din 4 august) situaţia este astăzi următoarea: există
mai întâi ceva nulităţi textuale, interesând în special percheziţia şi interceptările
telefonice privind linia unui avocat (art. 59 şi art. 100.7 alineatele finale C.proc.pen.);
Există, de asemenea, nulităţi substanţiale referitoare la „nesocotirea unei formalităţi
substanţiale prevăzute printr-o dispoziţie a Codului de procedură penală sau orice
altă dispoziţie de procedură penală” (art. 171 C.proc.pen.); în fine, atât în primul caz
cât şi în celălalt, judecătorul nu poate pronunţa nulitatea „decât atunci când a avut
ca efect lezarea intereselor părţii la care se referă”. Acest sistem scoate în evidenţă
importanţa rolului judecătorului care determină nulităţile substanţiale şi care, în toate
cazurile, apreciază in concreto dacă există un prejudiciu.[6]

În Italia, Codul de procedură penală vorbeşte despre „inutilizabilitatea probei”,

invaliditatea probei constituind o regulă generală, în care limitele nu se aplică deloc.
Doctrina italiană[7] a creat conceptul de „invaliditate” care cuprinde, pe de o parte,
nulităţile relative sau absolute şi, pe de altă parte, inutilizabilitatea, noţiune proprie
probei (art. 191 paragraful 1)şi al cărei regim este acelaşi ca în cazul nulităţilor
absolute. Inutilizabilitatea poate fi ridicata din oficiu de către judecător, chiar şi
pentru prima dată în casaţie şi fără să fie necesară producerea vreunui prejudiciu
vreuneia din părţi. Potrivit textului art. 191 C.proc.pen. italian „probele obţinute cu
violarea interdicţiilor stabilite prin lege nu pot fi utilizate”, iar conform art. 526
„judecătorul nu poate utiliza alte probe decât cele care au fost realizate, în mod
legitim, în urma dezbaterilor”.

În SUA, dacă, iniţial, „teoria excluderii probei”, clădită de Curtea Supremă, era
ridicată la nivelul unui principiu general de drept, fundamentându-se pe faimoasele
Amendamente („Bill of rights”), putându-se vorbi, deci, de o constituţionalizare a
acestei reguli, după care „o probă neregulată putea fi exclusă oricând din dezbateri”,
astăzi, Curtea Supremă este mult prea rezervată în privinţa regulii excluderii. Aşa
cum s-a subliniat, ea utilizează 2 procedee pentru a reduce domeniul excluderii:
primul este acela al erorii nesemnificative, utilizat frecvent în privinţa violării celui de-
al IV-lea Amendament asupra percheziţiilor sau a declaraţiilor făcute de coinculpaţi,
iar al doilea procedeu este acela al bunei-credinţe a poliţistului.

Secţiunea 2. Regula excluderii mijloacelor de probă

în dreptul român

2.1. Categorii de probe inadmisibile

În dreptul nostru, regula excluderii mijloacelor de probă neregulate, aşa cum este
enunţată de art. 64 al. 2 C.proc.pen., se fundamentează pe Convenţia Europeană a
Drepturilor Omului şi pe principiile generale de drept, având, însă, puţine şanse să fie
acceptate de jurisprudenţă, în condiţiile nemodificării corespunzătoare a art. 197
C.proc.pen., în materia nulităţilor. Ea este de natură să afecteze principiul libertăţii
probei care, la noi, este departe de a fi absolut, faţă de enumerarea limitativă a
mijloacelor de probă din cuprinsul aliniatului 1 al art. 64 C.proc.pen. Mai mult, atunci
când jurisdicţia te găseşte în imposibilitatea de a verifica legalitatea mijloacelor de
probă sau a condiţiilor în care proba a fost obţinută, ea este ţinută să înlăture
această probă, precum şi toate actele care decurg din ea.[8]

Ilegalitatea poate rezulta fie din mijloacele de probă însuşi (de pildă, mărturisirea
provocata sub efectul torturii), fie din condiţiile în care a fost administrată proba (de
pildă, ascultarea convorbirilor telefonice efectuate în cazurile în care legea nu o
permite). În acest fel, ar putea fi excluse fie probele inadmisibile datorită condiţiilor în
care ele au fost obţinute, fie, în fine, probele inadmisibile datorită condiţiilor în care
ele au fost administrate.

Din categoria probelor inadmisibile prin natura lor, am putea cită: mărturisirea
obţinută în urma utilizării violenţei şi, îndeosebi, a torturii sau a tratamentelor
inumane ori degradante, expres prohibite de art. 3 al Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului şi de art. 68 al. 1 C.proc.pen.; proba obţinută prin violarea
dreptului la tăcere (de exemplu, informaţiile obţinute sub presiunea ameninţării cu
sancţiunile penale); utilizarea marco-analizei.

Din categoria probelor inadmisibile datorită condiţiilor în care au fost administrate ar

putea face parte, astăzi, cele furnizate prin declaraţiile anonime ale martorilor, cu
încălcarea dispoziţiilor art. 861-864 C.proc.pen. (referitoare la protecţia martorilor).

Ascultate sau interceptările comunicaţiilor şi a telecomunicaţiilor private efectuate cu

violarea dispoziţiilor legale fac parte (alături de percheziţiile ilegal dispuse şi
executate cu violarea domiciliului, probele obţinute cu violarea secretului profesional,
provocarea poliţienească) din categoria probelor inadmisibile datorită condiţiilor în
care au fost obţinute.

O speţă controversată soluţionată diferit de procurorii din cadrul parchetului de pe

lângă Tribunalul Maramureş, având ca obiect infracţiunea de luare de mită, dedusă
judecăţii prin rechizitorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, ne oferă
motivaţia de a readuce în discuţie problema valorii de mijloc de probă a
înregistrărilor audio pe bană magnetică puse la dispoziţia organului de urmărire
penală.

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, inculpatul C.G. a fost
trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de luare de mită, prevăzută şi
pedepsită de art. 254 alin. 1 şi 2 din Codul penal, infracţiunea reţinându-se ca fiind
comisă în modalitatea pretinderii unor sume de bani de la administratorul unei
societăţi comerciale la care efectua un control, în scopul de a nu îndeplini acte
privitoare la îndatoririle sale de serviciu. Soluţia de trimitere în judecată a fost
fundamentată în principal pe: înregistrarea audio pe bandă magnetică cu ajutorul
reportofonului folosit de denunţătorul B.F. a pretinsei convorbiri avute cu inculpatul
C.G., precum şi a procesului-verbal de transcriere a dialogului înregistrat pe caseta
audio întocmit de procuror.

Înregistrarea audio pe banda magnetică cu ajutorul reportofonului, pusă la dispoziţia

parchetului de denunţător, a unei convorbiri înregistrate „pe ascuns” într-un cadru
privat, fără ca inculpatul să aibă cunoştinţă de acest fapt şi procesul-verbal de
transcriere a dialogului înregistrat pe caseta audio, întocmit de procuror, nu
constituie mijloace de probă raportat la dispoziţiile art. 64 C.proc.pen.; art. 90
C.proc.pen. şi art. 916 C.proc.pen. fiind ilegal obţinută şi redactat cu încălcarea
dispoziţiilor legale prevăzute de art. 911 şi urm. C.proc.pen., pentru următoarele
considerente:

I. Cu referire la înregistrarea pe bandă magnetică cu ajutorul unui reportofon folosit

de denunţător (audiat ca martor în conformitate cu prevederile art. 78 C.proc.pen.) a
pretinsei convorbiri avute cu inculpatul, aceasta nu îndeplinite cerinţele dispoziţiilor
art. 916 C.pr.prn. şi nu poate constitui mijloc de probă, întrucât înregistrarea este
făcută de o persoană care nu este parte în proces, obţinută în condiţii de
clandestinitate, interzisă de lege, fiind obţinută cu încălcarea prevederilor art. 26 alin.
1 din Constituţie şi art. 68 alin. 2 C.proc.pen.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 916 alin. 2 C.proc.pen.[9] „înregistrările prevăzute în

prezenta secţiune, prezentate de părţi, pot servi ca mijloace de probă dacă nu sunt
interzise de lege”.

Înregistrarea audio pe bandă magnetică trebuie să îndeplinească cumulativ cele două

condiţii imperative impuse de textul mai sus citat:

- să fie prezentată de o persoană care să aibă calitatea de parte în proces, în

sensul dispoziţiilor art. 24 C.proc.pen.;

- să nu fie interzisă de lege; în speţă este efectuată cu încălcarea prevederilor

art. 26 alin. 1 din Constituţie şi ale art. 68 alin. 2 C.proc.pen. în condiţii de
clandestinitate şi deci obţinută contrar prevederilor legale.

Această interpretare a intenţiei legiuitorului în redactarea textului art. 916 alin. 2

C.proc.pen. (art. 915 C.proc.pen.), a fost dată de Curtea Supremă de Justiţie şi prin
decizia penală nr. 1602/26 martie 2001 pronunţată în dosarul nr. 2900/2000 al
acestei instanţe. Astfel, pot constitui mijloace de probă „înregistrări audio sau video
de regulă întâmplătoare, realizate în particular cu prilejul unor evenimente mai mult
sau mai puţin oficiale, ocazionate de cele mai multe ori de evenimente de familie,
aniversări oficiale, sau în cadrul unor manifestări cultural-sociale, unele chiar cu
caracter antisocial”, condiţia fiind aceea a unei înregistrări făcute şi prezentate de
parte şi fără a fi interzisă de lege.

Înregistrarea pusă la dispoziţia organelor de urmărire penală de denunţător, fiind

obţinută pe ascuns cu încălcarea valorilor respectate şi apărate prin Constituţie
„viaţa intimă, familială şi privată” şi în scopul obţinerii unei probe împotriva
inculpatului, urmărind determinarea acestuia de a comite o infracţiune, nu poate fi
calificată drept mijloc de probă, nefiind îndeplinite cerinţele textului art. 916
C.proc.pen.

Textul nou al art. 64 alin. 2 C.proc.pen. introdus prin Legea nr. 281/2003, potrivit
căruia „mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul
penal”, este fără echivoc în sensul imposibilităţii valorificării lor în contextul obţinerii
acestora prin încălcarea dispoziţiilor legale.

II. Procesul-verbal de transcriere a convorbirilor pe bandă magnetică întocmit de

procuror nu este mijloc de probă întrucât transcrierea s-a făcut în temeiul dispoziţiilor
art. 913 C.proc.pen. (art. 912 C.proc.pen.) de către o altă persoană decât cea
competentă, dispoziţiile mai sus invocate nefiind aplicabile.

Din conţinutul acestui proces-verbal încheiat de procuror reiese că denunţătorul ar fi

înregistrat o convorbire pe care ar fi avut-o cu inculpatul la data de 19 februarie
2001. Caseta a fost predată parchetului de martor, la o dată ce nu s-a putut stabili, în
lipsa încheierii unui proces-verbal care să ateste predarea-primirea ei.

Demn de subliniat este că transcrierea convorbirii înregistrate pe casetă nu s-a făcut

de o persoană abilitată din punct de vedere tehnic, ci are la bază doar percepţia
procurorului. Considerăm că acesta nici nu avea competenţa, raportat la dispoziţiile
art. 913 invocate (art. 912 C.proc.pen.), să procedeze la transcrierea conţinutului ei,
întrucât aceasta este limitată potrivit legii numai la înregistrările efectuate cu
autorizaţia procurorului. Aflându-ne în situaţia prevăzută de art. 916 alin. 2
C.proc.pen., fiind o înregistrare efectuată în mod neautorizat, procurorul nu o putea
certifica.

Certificarea înregistrărilor şi redarea în formă scrisă a conţinutului convorbirilor în

cadrul unui proces-verbal de către organul de urmărire penală sau procuror se pot
face doar cu privire la cele autorizate conform procedurii prevăzute de art. 911
C.proc.pen., aşa cum rezultă expres din însuşi textul invocat: „despre efectuarea
înregistrărilor menţionate în art. 911... ". De altfel textul art. 914 din C.proc.pen. (art.
913 C.proc.pen.), reţinut de asemenea de procuror în procesul-verbal de transcriere,
susţine teza expusă mai sus, potrivit căreia dispoziţiile art. 911-913 C.proc.pen. sunt
aplicabile şi oricărei alte înregistrări, autorizate conform legii.

Întrucât inculpatul a contestat atât conţinutul convorbirii, cât şi modul în care

pretinsa discuţie a fost transcrisă în procesul-verbal mai sus menţionat, prin indicarea
numelui său, „C. G.”, în dialogul consemnat, nu se poate da eficienţă probantă
acestei transcrieri, în lipsa unei expertize tehnice de natură a stabili autenticitatea
înregistrării şi fără a identifica fără echivoc vocile persoanelor înregistrate, numai în
baza acesteia putând să fie redactată o transcriere a dialogului.

De altfel, Parchetul de pe lângă Tribunalul Maramureş a considerat că nu există

probe clare şi concludente cu privire la starea de fapt şi vinovăţia inculpatului,
înregistrarea audio şi transcrierea ei nu îndeplinesc cerinţele art. 911 şi 916
C.proc.pen. Înregistrările făcute de martori în afara unui cadru legal nu pot fi utilizate
ca mijloace de probă în procesul penal[10].

III. Problemele ridicate de speţa analizată mai sus rămân actuale având acelaşi mod
de soluţionare şi în noua reglementare dată prin modificările aduse de Legea nr.
281/2003. Chiar dacă procurorul a instrumentat cauza anterior intrării lor în vigoare,
textele art. 911 C.proc.pen. - art. 915 C.proc.pen. (art. 911-914 C.proc.pen.) au fost şi
sunt aplicabile doar cu privire la interceptările şi înregistrările autorizate în condiţiile
legii.

Competenţa eliberării autorizaţiei este luată procurorului şi atribuită prin lege

„preşedintelui instanţei căreia i-ar reveni să judece cauza în primă instanţă”.
Procurorului îi revine competenţa de a cere eliberarea ei (art. 911 alin. 1 C.proc.pen.),
de a proceda „personal la interceptările şi înregistrările” autorizate (art. 912 alin. 1
C.proc.pen.) sau de a „dispune cu titlu provizoriu prin ordonanţă motivată”, în cazuri
de urgenţă, pentru cel mult 24 ore interceptarea şi înregistrarea lor (art. 912 alin. 2
C.proc.pen.).

Cererea procurorului de eliberare a autorizaţiei va fi analizată de preşedintele

instanţei de judecată şi trebuie să îndeplinească cumulativ cele trei condiţii imperativ
impuse de art. 91l alin. 1 C.proc.pen.: 1. să fie formulată pentru cazurile prevăzute de
lege; 2. să existe indicii temeinice privind pregătirea sau săvârşirea-unei infracţiuni
pentru care urmărirea penală se efectuează din oficiu; 3. interceptarea şi
înregistrarea să se impună pentru aflarea adevărului.

Prin textul art. 911 alin. 2 C.proc.pen. s-au stabilit cazurile prevăzute de lege în care
infracţiunile pentru care se fac cercetări pot constitui temeiul legal al eliberării
autorizaţiei de interceptare şi înregistrare. După o enumerare exemplificativă
(infracţiuni contra siguranţei naţionale, trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de
persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monedă sau alte valori,
cele prevăzute de Legea nr. 78/2000), sunt reglementate expres şi alte două situaţii
în care se justifică legal autorizarea: în cazul infracţiunilor grave „care nu pot fi
descoperite” sau „ai căror făptuitori nu pot fi identificaţi” şi în cel al infracţiunilor care
se săvârşesc prin mijloace de comunicare telefonică sau alte mijloace de
telecomunicaţii.

Condiţiile impuse de textul art. 911 alin. 1 C.proc.pen. enunţate mai sus, prevăzute şi
cerute expres a fi îndeplinite, sunt o garanţie procesuală a persoanei cercetate penal,
prin care cererile procurorului de eliberare a autorizaţiei sunt limitate doar privitor la
anumite infracţiuni, iar autorizarea poate fi dispusă doar dacă sunt indicii temeinice
că se pregăteşte sau este în curs de derulare o activitate infracţională şi mai mult
decât atât, doar dacă interceptarea este necesară „pentru aflarea adevărului".
Această ultimă condiţie impusă pentru admisibilitatea autorizării este explicată,
rezumată foarte clar şi fără echivoc, pentru a nu da naştere la interpretări, fiind
restrânsă la o singură situaţie: nu se poate realiza în baza altor probe identificarea
făptuitorului şi stabili o situaţie de fapt.

IV. Textul art. 913 C.proc.pen. atât în vechea, cât şi în actuala reglementare, atribuie
competenţa certificării înregistrărilor autorizate conform art. 911 C.proc.pen.
procurorului sau organului de cercetare penală, organe care conform art. 912
C.proc.pen. (text nou introdus prin Legea nr. 281/2003) procedează personal la
interceptare şi înregistrare. Numai convorbirile înregistrate în urma autorizării lor se
redau integral în formă scrisă care se ataşează procesului-verbal (ce conţine
menţiunile expres prevăzute prin art. 913 alin. 1 C.proc.pen.) şi care împreună cu
banda magnetică sau orice alt tip de suport cu înregistrarea convorbirii, sigilat, se
înaintează instanţei de judecată.

Organele prevăzute prin art. 912 C.proc.pen. certifică pentru autenticitate conţinutul
convorbirilor redat în scris, care după verificare este contrasemnat, după caz, de
procuror sau procurorul ierarhic superior.

Faptul certificării este un atribut al procurorului derivând sine qua non din cel al
autorizării. Şi în vechea, dar şi în actuala reglementare, procurorul nu poate proceda
la certificarea şi redarea în scris decât a conţinutului convorbirilor „menţionate în art.
911 C.proc.pen.”, acestea fiind doar cele înregistrate în condiţii de autorizare.

Problema ridicată de speţa supusă prezentei analize este aceea dacă procurorul
poate să procedeze la transcrierea convorbirilor înregistrate de părţi şi puse la
dispoziţie organelor de urmărire penală.

Considerăm că textul art. 913 C.proc.pen. (art. 912 C.proc.pen.) este clar şi nu poate
da naştere nici unei interpretări, întrucât doar cele „menţionate în art. 911
C.proc.pen.” pot face obiectul unei activităţi de certificare. întrucât înregistrările
prezentate de părţi nu sunt obţinute în urma unei proceduri de autorizare, ele nu pot
fi certificate de procuror şi, prin urmare, nici redate în scris într-un proces-verbal şi
invocat ca mijloc de probă conform art. 90 C.proc.pen., aşa cum greşit se reţine în
actul de sesizare a instanţei de judecată întocmit de Parchetul de pe lângă Curtea de
Apel Cluj.

Atât înregistrările autorizate, cât şi cele puse la dispoziţia organului de cercetare

penală de părţi pot fi supuse expertizării în condiţiile art. 916 alin. 1 C.proc.pen. (art.
915 alin. 1 C.proc.pen.), la cererea procurorului, a părţilor sau din oficiu.

Înregistrarea „originală”, după ridicarea şi sigilarea ei împreună cu procesul-verbal

care atestă predarea casetei şi a sistemului tehnic de înregistrare despre care se
afirmă că a fost utilizat în momentul înregistrării, organului de cercetare penală, va
putea fi supusă expertizei. Sarcina expertului este aceea de a stabili cu certitudine
autenticitatea înregistrării audio pe suport magnetic (dacă s-au depistai elemente de
copiere sau modificare a conţinutului înregistrării), ca etapă obligatorie
premergătoare expertizei vocii şi vorbirii[11]. Banda magnetică sau orice alt tip de
înregistrare a convorbirii poate fi considerată şi acceptată ca probă, numai după
confirmarea autenticităţii ei de către expert, în condiţiile menţionate mai sus. Prin
urmare, autenticitatea unei înregistrări neautorizate poate fi confirmată doar de către
expert, operaţiunea de transcriere a dialogului convorbirii putând fi realizată cu
mijloace tehnice specifice numai de către acesta.

În concluzie:

1. O înregistrare audio neautorizată, pusă la dispoziţia organelor de urmărire penală,

poate constitui mijloc de probă în sensul dispoziţiilor art. 916 C.proc.pen., doar dacă
sunt îndeplinite cumulativ două condiţii: este făcută de o persoană care este parte în
proces şi nu este interzisă de lege;

2. Orice înregistrare obţinută în condiţii de clandestinitate nu are valoare de mijloc

de probă, raportat la prevederile art. 26 alin. 1 din Constituţie, art. 64 alin. 2
C.proc.pen. şi art. 68 alin. 2 C.proc.pen.;

3. Procurorul nu are competenţa de a certifica înregistrările reglementate prin

dispoziţiile art. 916 alin. 2 C.proc.pen., conform procedurii prevăzute de textul art.
913 C.proc.pen. Aceste înregistrări se certifică şi pot dobândi valoare de mijloc de
probă, doar dacă se confirmă autenticitatea înregistrării lor de către expert;

4. Redarea în formă scrisă a înregistrărilor audio neautorizate se face doar de

expert, procurorul sau organul de cercetare penală având competenţa de a transcrie
dialogul, doar privitor la cele autorizate conform art. 911 C.proc.pen.;

5. Numai înregistrarea audio obţinută în condiţii legale, pusă la dispoziţia organelor

de urmărire penală de partea din procesul penal a cărei autenticitate a fost
confirmată de experţi şi redată în formă scrisă de către aceştia din urmă va putea fi
valorificată ca mijloc de probă, în conformitate cu dispoziţiile art. 64 C.proc.pen. şi
respectiv art. 916 alin. 2 C.proc.pen. (Revista Dreptul nr. 7/2004, p. 155-160).

2.2. Procedura de invalidare a mijloacelor de probă obţinute în mod ilegal şi

consecinţele excluderii acestor mijloace de probă

În literatura de specialitate s-a pus problema de a şti care este procedura de

invalidare a mijloacelor de probă „obţinute în mod ilegal”, în sensul art. 64 alin. 2
C.proc.pen., deoarece legea noastră nu cuprinde nici o prevedere specială în acest
sens. Ceea ce este cert este că iregularităţile privind proba pot fi comise în oricare
dintre fazele procesului penal. Pentru faza de judecată, soluţiile sunt neîndoielnice:
părţile care înţeleg să se prevaleze de această nouă dispoziţie legală o pot invoca pe
calea unei excepţii, în tot cursul judecăţii sau prin exercitarea unei căi de atac.
Iregularităţile comise în timpul urmăririi penale dau loc, din contră, unor reguli
procedurale particulare.

În acest sens, Gh. Mateuţ consideră, după modelul francez (care este cel mai
apropiat de sistemul nostru), că oricare din actorii procesului ar putea invoca în faţa
procurorului, pe calea unei simple cereri sau a unui memoriu scris, caracterul legal al
unor mijloace de probă. Acelaşi lucru s-ar putea realiza şi pe calea unei plângeri în
condiţiile art. 275-278 C.proc.pen. În aceste cazuri, plângerea este, după caz, de
competenţa procurorului ori a procurorului ierarhic superior sau, dimpotrivă, a
instanţei, după distincţiile făcute de lege şi poate fi introdusă, în esenţă, de orice
persoană, dacă prin aceasta s-a adus o vătămare a intereselor sale legitime.

Cadrul circumscris de prevederile art. 201 C.proc.pen. ar putea permite verificarea de

către instanţă a legalităţii mijloacelor de probă obţinute în timpul urmăririi penale,
într-o procedură preliminară distinctă. În acest fel, textul alin. 1 al art. 301
C.proc.pen. prevede expres că „în cursul judecăţii, procurorul şi oricare din părţi pot
formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii”, iar art. 302 C.pr.pen dispune că
„instanţa este obligată să pună în discuţie cererile şi excepţiile arătate în art. 301 sau
excepţiile ridicate din oficiu şi să se pronunţa asupra lor prin încheiere motivată”. Or,
o asemenea excepţie ar putea-o constitui şi aceea privind caracterul ilegal al unor
mijloace de probă, care ar putea determina excluderea probei obţinute în acest fel (în
mod ilegal), având natura juridică a unei chestiuni preliminare şi ţinând seama de
regula inutilizabilităţii ei, exprimată expres în cuprinsul art. 64 alin. 2 C.proc.pen.

În privinţa consecinţelor excluderii mijloacelor de probă obţinute în mod ilegal, la fel,

legea nu prevede nimic particular, ceea ce înseamnă că domeniul aplicabil rămâne
acelaşi, al regimului comun al nulităţilor, aşa cum se desprinde din ansamblul
prevederilor art. 197 C.proc.pen. În acest cadru este posibil, însă, ca atunci când o
probă este invalidată, neutilizarea ei să se întindă şi asupra probelor recoltate
ulterior. Totodată, în sistemul nostru, ilegalitatea sau iregularitatea mijloacelor de
probă administrate în scopul sprijinirii acţiunii penale nu antrenează prin ele însele
inadmisibilitatea urmăririlor, dar pot să le submineze fundamental (de pildă, un
asemenea efect ar putea să-l aibă provocarea poliţienească, care viciază iremediabil
urmăririle sau constatarea ilegală a faptelor de către agenţii autorităţii). De
asemenea, regulile referitoare la imposibilitatea utilizării mijloacelor de probă ilegale
comandă ca probele iregulare să fie îndepărtate din proces. Per a contrario, se
admite ca judecătorul să se pronunţe pe baza altor elemente de probă care, fără să
fie afectate de un viciu, au fost supuse discuţiei libere a părţilor.[12]

Neputinţa folosirii mijloacelor de probă ilegale nu se integrează nici în cazurile de

„achitare” şi nici în cele de „încetarea procesului penal”, menţionate în art. 11 pct. 2
lit. a şi b şi art. 10 C.proc.pen. De aceea, de lege lata, unica modalitate de
valorificare a excepţiei privind nelegalitatea mijloacelor de probă obţinute rămâne
aceea a „dezbaterilor” (art. 340 C.proc.pen.), când excepţia se pune în discuţia
procurorului şi părţilor, fie din oficiu, fie la cererea procurorului şi a părţilor, urmând
ca apoi instanţa penală să dispună asupra ei cu ocazia deliberării şi luării hotărârii,
după regulile prevăzute de art. 343 C.proc.pen. în acest sens, art. 356 alin. 1 lit. c
C.proc.pen. prevede expres că expunerea, ca parte componentă a hotărârii prin care
instanţa penală soluţionează fondul cauzei trebuie să cuprindă, printre altele,
„analiza probelor care au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei,
cât şi a celor care au fost înlăturate …”.

Ca atare, aceste elemente trebuie suprimate din dezbateri. Nimic nu împiedică, însă,
ca o condamnare să fie pronunţată pe alte elemente care, din contră, au fost supuse
în mod regulat judecătorului şi care rezultă în urma unor dezbateri contradictorii,
adică nu sunt afectate de vreun viciu. În acest caz, regula excluderii probei poate
conduce la o singură concluzie, şi anume aceea că acţiunea penală este nefondată,
evident, cu consecinţa achitării. Aceasta presupune, pe de o parte, ca acţiunea
penală să fi fost pusă în mişcare pe baza unor mijloace de probă neregulate şi, pe de
altă parte, să nu existe alte probe ireproşabile împotriva celui interesat, care să
justifice condamnarea.[13]
concluzii

Prezenta lucrare se doreşte a fi o analiză a procedeelor probatorii – „interceptările şi

înregistrările audio sau video” – introduse prin Legea nr. 141/1996 (pentru
modificarea şi completarea Codului de procedură penală) şi modificate prin Legea nr.
281/2003, întrucât utilizarea acestor procedee vizează drepturi şi libertăţi
fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute constituţional; din această împrejurare se
naşte necesitatea cunoaşterii în amănunt a reglementării obiectului discuţiei noastre
nu doar de profesionişti ai dreptului, ci şi de către orice persoană, pentru a-şi putea
exercita drepturile conferite de lege, în cazul în care aceste procedee probatorii se
efectuează în legătură cu ea.

Ţinând cont de faptul că interceptările şi înregistrările audio sau video au fost

încadrate de legiuitor în Codul de procedură penală în capitolul destinat mijloacelor
de probă, am considerat utilă o scurtă trecere în revistă a sistemului probator în
dreptul procesual penal român pentru a evita confuziile ce ar putea apărea în
legătură cu noţiunile: „probă”, „mijloc de probă”, „procedeu probator”, precum şi
pentru a putea stabili natura juridică a interceptărilor şi înregistrărilor audio sau
video.

În continuare, structura analizei constă în comentarea şi adnotarea textelor de lege

conţinute în Codul de procedură penală. Pe de altă parte, se comentează şi
adnotează folosirea procedeelor probatorii respective în cazurile speciale pe care le
oferă investigarea infracţiunilor contra siguranţei statului, pentru care reglementarea
specială oferită de prevederile Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a
României, Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român
de Informaţii şi Legea nr. 191/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de
Protecţie şi Pază conferă anumite particularităţi fată de reglementarea generală
stipulată în prevederile Codului de procedură penală.

În final, lucrarea pune în discuţie problema probelor obţinute în mod ilegal, cu

referire, bineînţeles, la interceptările sau înregistrările comunicaţiilor, din dorinţa de a
constitui un mijloc de prevenire a folosirii acestor procedee probatorii în mod ilicit, de
persoane care nu sunt îndrituite la a atenta, prin utilizarea lor, la viaţa intimă,
familială şi privată a persoanelor, la secretul corespondenţei ori inviolabilitatea
domiciliului.

Cunoaşterea prevederilor legale reprezintă prima treaptă pentru elaborarea tacticilor

şi metodologiei de utilizare a procedeelor probatorii analizate în activitatea propriu-
zisă de anchetă, pentru a şti când anume, cum şi prin ce modalităţi practice pot fi
folosite în derularea unei anchete penale.

Procedeele probatorii constând în interceptarea comunicaţiilor, înregistrarea audio-

video ori filmarea, folosite în condiţiile legii, reprezintă o modalitate eficientă de luptă
împotriva fenomenului infracţional şi o replică eficace fată de utilizarea ştiinţei şi
tehnologiei avansate de către infractori în comiterea faptelor ilicite.
Bibliografie

1. P. Abraham, V. Nicolăescu, Ş.B. Iaşnic, Introducere în probaţiune, Editura

Naţional, Bucureşti, 2001.

2. M. Basarab, Drept procesual penal, Cluj, 1971.

3. Al. Boroi, Şt. G. Ungureanu, N. Jidovu, I. Măgureanu, Drept procesual penal,

Editura All Beck, Bucureşti, 2001.

4. O.R. Botaş, P. Şteţcu, N. Gabor, Mijloacele de probă în procedura penală,

Editura Concordia, Arad, 2005.

5. C. Bulai, Drept penal. Partea generală, vol. III, Universitatea Bucureşti, 1982.

6. P. Buneci, Dreptul procesual penal – curs universitar, Editura Pinguin Book,

Bucureşti, 2004.

7. Ed Cape, Incompetent Police Station Advice and the Exclusion of Evidence în

The criminal Law review, iunie 2003.

8. A. Chavanne, Les atteints à l’intimité de la vie privée, Actes du VIII–éme Congrès de

l’Association Française de Droit Pénal, 1985.

9. G. Cohen, Les écoutes téléphoniques, 1988.

10. M. Costin, I. Leş, M. Minea, D. Radu, Dicţionar de drept procesual civil, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.

11. D.I. Cristescu, Înregistrările audio-video, filmările şi fotografiile. Investigatorii sub

acoperire, Editura Tim Express, Timişoara, 2002.

12. A. Crişu, Drept procesual penal, Editura All Beck, Bucureşti, 2003.

13. A. Crişu, Drept procesual penal. Parte generală, Editura All Beck, Bucureşti,
2004.

14. Mireille Delmas – Marty, Procédures pénales d’Europe, Presses Universitaires de

France, Paris, 1995.

15. O. Diaconescu, Interceptarea, între informare şi dezimformare, Editura Globus,

Bucureşti.

16. V. Dongoroz, Tratat de drept procesual penal, Bucureşti, 1939.

17. V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală,

vol. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1975.

18. V. Dongoroz şi colaboratorii, Noul Cod de procedură penală şi Codul de

procedură penală anterior. Prezentare comparată, Editura Politică, Bucureşti, 1969.

19. L. Leigh, La phase préparatoire du procès pénal en droit compare în Revue

internationale de droit pénal, 1985.

20. G. Levasseur, Ş. Gaston, A. Chavanne, Droit pénal et procédure pénale, Paris,

1972.

21. Vincenzo Manzini, Tratto di diritto processuale penale, ediţia a VII-a, Torino,
1968.

22. P. Marcus, L’exclusion de la preuve aux SUA, rapport au congres international de

droit comparé, Montreal, 1990.

23. Gh. Mateuţ, Procedură penală. Partea generală, vol. II, Editura Chemarea, Iaşi,
1994.

24. Gh. Mateuţ, Procedură penală, parte generală, vol. II, Editura Fundaţiei
Chemarea, Iaşi, 1997.

25. R. Merle, A. Vitu, Traité de droit criminel, Paris, 1979.

26. I. Neagu, Tratat de drept procesual penal, Editura Pro, Bucureşti, 1977.

27. I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Editura Global Lex, Bucureşti, 2002.

28. C.S. Paraschiv, M. Damaschin, Drept procesual penal, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2004.

29. I. Sechelea, P. Stetcu, Detectivul particular în slujba adevărului şi a dreptăţii,

Editura Concordia, Arad, 2000.

30. G. Stefani, G. Levasseur, B. Bouloc, Procédure pénale, Paris, 1996.

31. I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedeu penală, vol. IV, Tipografia Curierul
Juridic, Bucureşti, 1924.

32. Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Partea generală, Editura Cugetarea, Iaşi,
1996.

33. Gh. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1989.

34. Paolo Tonini, Lineamenti di diritto processuale penale, Seconda Edizione, Giuffrè
Editore, Milano, 2004.

35. Tsien Tche Hao, Analyse des récents Code pénal et Code de procédure pénale de la
République populaire de Chine, în Revue de science criminelle et du droit pénal comparé, 1980.

36. N. Volonciu, Tratat de procedură penală, parte generală, Vol. I, Editura Paideia,
Bucureşti, 1993.

37. N. Volonciu, Tratat de procedură penală, parte specială, vol. II, Editura Paideia,
Bucureşti, 1998, ediţia a III-a revizuită şi adăugită.

Legislaţie, titluri de periodice şi dicţionare

1. Codul de procedură penală român.

2. Codul penal român.

3. Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României.

4. Legea franceză nr. 91-646/1991 privind secretul corespondenţei.

5. Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de

Informaţii.

6. Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată.

7. Legea nr. 26/1994.

8. Legea nr. 74/1996.

9. Legea nr. 141/1996 (pentru modificarea şi completarea Codului de procedură

penală).

10. Legea nr. 1/1998 privind Serviciul de Informaţii Externe.

11. Legea nr. 191/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Protecţie şi

Pază.

12. Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri.

13. Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de

corupţie.

14. Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane.

15. Legea nr. 656/2002 privind prevenirea şi sancţionarea spălării banilor.

16. Legea nr. 78/2002 privind combaterea corupţiei.

17. Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice şi sancţionarea corupţiei.

18. Legea nr. 281/2003 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură

penală.

19. Revista Dreptul nr. 6/1994, D.I. Cristescu – Discuţii în legătură cu conţinutul
actelor premergătoare.

20. Revista Dreptul nr. 8/1997, Gh. Mateuţ – În legătură cu noua reglementare
privind înregistrările audio sau video în probaţiunea penală.

21. Revista Dreptul nr. 1/1998 – I. Dumitru, Semnificaţia termenului de convorbiri

cuprins în art. 911 din Codul de procedură penală.

22. Revista de Drept nr. 6/2001, I. Doltu – Consideraţii în legătură cu sistemul

probator în dreptul procesual penal.

23. Revista Dreptul nr. 7/2004, Gh. Mateuţ.

24. DEX, Editura Academia Română, Bucureşti, 1998.

25. Micului Dicţionar Enciclopedic, Ed. II revăzută şi adăugită, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1978.

[1] Gh. Mateuţ, Revista Dreptul nr. 7/2004, p. 142.

[2] Tsien Tche Hao, Analyse des récents Code pénal et Code de procédure pénale de
la République populaire de Chine, în Revue de science criminelle et du droit pénal
comparé, 1980, p. 641.

[3] L. Leigh, La phase préparatoire du procès pénal en droit compare în Revue

internationale de droit pénal, 1985, p. 213.

[4] Ed Cape, Incompetent Police Station Advice and the Exclusion of Evidence în The criminal
Law review, iunie 2003, p. 478-483

[5] R. Merle, A. Vitu, Traité de droit criminel, Paris, 1979, p. 550-552.

[6] Gh. Mateuţ, Revista Dreptul nr. 7/2004, p. 135.

[7] Paolo Tonini, Lineamenti di diritto processuale penale, Seconda Edizione, Giuffrè
Editore, Milano, 2004, p. 106 şi următoarele.

[8] P. Marcus, L’exclusion de la preuve aux SUA, rapport au congres international de

droit comparé, Montreal, 1990.

[9] Textul art. 915 alin. 2 C.proc.pen. nu s-a modificat prin Legea nr. 281/2003,
primind doar o altă numerotare: 916 C.proc.pen.

[10] A se vedea în acest sens decizia nr. 2986/27 iunie 2000 a Curţii Supreme de
Justiţie, publicată în „Pandectele Române" nr. 2/2001, p. 82-85.

[11] În acest sens, a se vedea Expertiza înregistrărilor audio, autor C. Grigoraş,

expert criminalist în cadrul Institutului Naţional de Expertize Criminalistice, Ministerul
Justiţiei, publicat în „Dreptul” nr. 1/2003, p. 162-167.

[12] Gh. Mateuţ, Revista Dreptul nr. 7/2004, p. 142.

[13] Idem 93, p. 144.