Reţinerea

1 Aspecte privind natura juridică a reţinerii

Reţinerea este o măsură procesual penală preventivă, prin care persoana, faţă de care există
probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o persoană a săvârşit o
infracţiune, este privată de libertatea sa, de către autorităţile competente, pe o durată limitată.
Noţiunea de reţinere se regăseşte şi în Convenţia europeană a drepturilor omului, în art. 5
par. 1 lit. c, în contextul enumerării cazurilor în care este admisibil ca o persoană să fie lipsită de
libertatea sa, în condiţii legale. Reţinerea în literatura juridică franceză a fost definită ca fiind
acel drept de care se bucură organele de poliţie de a menţine în sediul său, în timpul anchetei şi
pe o durată de timp limitată, persoanele pe care doreşte le interogheze, fie ca suspecţi, fie ca
martori.
Potrivit art. 209 alin. (1) C.pr.pen., reţinerea poate să fie luată de către procuror sau de
către organul de cercetare penală, , dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 202 C.pr.pen
.
Procurorul poate lua măsura preventivă a reţinerii atât în cauzele în care efectuează în mod
obligatoriu urmărirea penală, cât şi în cauzele pe care le supraveghează.
În sistemul procesual penal românesc procurorul corespunde noţiunii de "alt magistrat
împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare", la care se referă art. 5 paragraful 3 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Organele de cercetare penală potrivit art. 55 alin (6) C.pr.pen. sunt organe de cercetare ale
poliţiei judiciare şi organe de cercetare speciale.
Reţinerea se dispune atât de organul de cercetare penală, cât şi de procuror prin ordonanţă,
care este atât un act procesual, cât şi unul procedural. Aceasta trebuie să cuprindă pe lângă
menţiunile generale arătate în art. 286 alin (2) C.pr.pen., şi menţiunile generale obligatorii ale
oricărui act prin care se ia o măsură preventivă, precum şi menţiunile speciale privind reţinerea,
prevăzute în art. 209 C.pr.pen. Astfel, ordonanţa trebuie să fie motivată şi să cuprindă denumirea
parchetului şi data emiterii; numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte; fapta care
face obiectul urmăririi penale, încadrarea juridică a acesteia şi, după caz, datele privitoare la
persoana suspectului sau inculpatului; obiectul actului sau măsurii procesuale ori, după caz, tipul
soluţiei, precum şi motivele de fapt şi de drept ale acestora; date referitoare la măsurile
asigurătorii, măsurile de siguranţă cu caracter medical şi măsurile preventive luate în cursul
urmăririi; temeiurile care au determinat luarea măsurii preventive dispoziţia de luare a măsurii
reţinerii, indicarea duratei acesteia, ziua şi ora la care reţinerea a început şi semnătura celui care a
dispus-o.

2 Condiţiile reţinerii

Condiţiile generale ale măsurii reţinerii care trebuie îndeplinite cumulativ, sunt
următoarele:
a) să existe probe sau indicii temeinice, din care rezultă suspiciunea rezonabilă că o
persoană a săvârșit o infracțiune (conform art 202, alineat 1, teza I, C.pr.pen.);
 b) să fie începută urmărirea penală, atât cu privire la faptă, cât și față de autorul infracțiunii
(care devine astfel suspect), ori să se fi pus în mișcare acțiunea penală față de acesta din urmă
(care devine inculpat). Precizăm că începerea urmăririi penale față de suspect, poate fi dispusă
atât de către procuror, cât și de către organele de cercetare penală, acestea din urmă având
obligația informării procurorului de supraveghere despre aceasta (conform art. 203, alineat 1,
coroborat cu art. 300 alineat 2 și art. 305 alineatele 1,3 C.pr.pen.).;
c) măsura reținerii să fie necesară în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal,
al împiedicării sustragerii suspectului sau inculpatului de la urmărire penală sau de la judecată,
ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni (conform art. 202, alineat 1, teza finală C.pr.pen.);
d) să nu existe vreo cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii
penale, prevăzute de art. 16 C.pr.pen. (conform art. 202, alineat 2 C.pr.pen.);
e) măsura reținerii să fie proporțională cu gravitatea acuzației adusă
suspectului/inculpatului, și să fie necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea ei
(conform art. 202, alineat 3 C.pr.pen.);
f) suspectul sau inculpatul să fie audiat în prealabil, în prezența unui avocat ales sau numit
din oficiu (conform art. 209, alineat 5 C.pr.pen.).

3. Condiţii speciale privind măsura reţinerii

Legea condiţionează luarea măsurii reţinerii faţă de persoanele care ocupă anumite funcţii
publice de existenţa unor încuviinţări, aprobări sau avize.
În art. 72 pct. 2, din Constituţia României se arată că deputaţii şi senatorii nu pot fi reţinuţi
fără încuviinţarea Camerei din care fac parte după ascultare, cu excepţia infracţiunilor flagrante
când aceştia pot să fie reţinuţi. Competenţa luării măsurii reţinerii revenind procurorului din
cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Pentru ceilalţi membri ai Guvernului măsura reţinerii se poate lua numai dacă a început
urmărirea penală la cererea uneia din Camerele Parlamentului sau a Preşedintelui României.
Potrivit Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, aceştia pot să fie
reţinuţi numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii.
De asemenea, nici judecătorii Curţii Constituţionale nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecată
decât cu aprobarea Biroului permanent al uneia din cele două Camere ale Parlamentului sau a
Preşedintelui României, în funcţie de cine i-a numit.
Membrii Curţii de Conturi nu pot fi reţinuţi decât cu aprobarea Birourilor permanente ale
celor două Camere ale Parlamentului, la propunerea comisiilor de specialitate parlamentare.
De asemenea, reținerea unei persoane minore (între 14 și 18 ani) trebuie să se facă doar în
mod excepțional (aceasta întrucât trebuie avute în vedere și dispozițiile Titlului V, Capitolul I din
noul Cod penal, referitoare la regimul răspunderii penale a minorului) și doar dacă, efectele pe
care le-ar avea privarea de libertate asupra personalității minorului, nu sunt disproporționate față
de scopul urmărit prin dispunerea reținerii. De asemenea, conform art. 360 C.pr.pen., în cazul
infracțiunilor de audiență, dacă președintele completului constată săvârșirea unei fapte penale în
cursul ședinței de judecată, și îl identifică pe făptuitor, întocmește o încheiere de ședință pe care
trebuie să o trimită procurorului. Cum procurorul este obligat să participe la toate cauzele aflate
pe rolul instanțelor (conform art. 353, alineat 9 și art. 363 C.pr.pen.) poate declara că începe
urmărirea penală, pune în mișcare acțiunea penală și îl poate reține pe suspect sau inculpat, chiar
fără audierea prealabilă a acestuia în prezența unui avocat, după cum corect s-a apreciat..
4 Durata reţinerii

Potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (3) din Constituţia României, reţinerea nu poate depăşi 24
de ore.
În acord cu această prevedere constituţională şi art. 209 alin. (3) C.pr.pen. pevede că
măsura reţinerii poate dura cel mult 24 de ore În durata reţinerii nu se include timpul strict
necesar conducerii suspectului sau inculpatului la sediul organului judiciar, conform legii. Dacă
suspectul sau inculpatul a fost adus în faţa organului de cercetare penală sau a procurorului
pentru a fi audiat, în baza unui mandat de aducere legal emis, în termenul de 24 de ore nu se
include perioada cât suspectul sau inculpatul s-a aflat sub puterea acelui mandat care nu poate
depăși 8 ore (conform art. 265, alineat 12, C.pr.pen.), de la expirarea acestora urmând a se
calcula termenul maxim de 24 de ore specific reţinerii.
Dacă, ulterior reținerii, și în cadrul termenului maxim de 24 de ore, suspectul/inculpatul va
fi mutat/transferat în altă locație, obligațiile menționate anterior privind informarea familiei/a
reprezentanților legali/a reprezentanței diplomatice sau altor autorități, rămân în sarcina
organului judiciar care a dispus măsura în ceea ce privește noua locație.
Potrivit art. 209, alin. 12 C.pr.pen., organul de urmărire penală decident are dreptul să
procedeze la fotografierea și amprentarea persoanei reținute (informaţii ce vor fi introduse
ulterior într-o bază de date națională).
Reţinerea unei persoane constituie o ingerinţă majoră în ceea ce priveşte libertatea
persoanei, astfel încât reglementarea duratei maxime pe care aceasta o poate avea, printr-o normă
de rang constituţional, constituie o reală garanţie a libertăţii individuale.
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale stabileşte sub
acest aspect, în art. 5 alin. (1), regula potrivit căreia orice privare de libertate trebuie să se facă
"potrivit căilor legale", adică să fie reglementată în dreptul intern. Acest principiu se regăseşte şi
în art. 9 pct. (1) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. În art. 5 alin. (3)
din Convenţie, precum şi în art. 9 pct. (3) din acelaşi Pact, este instituită regula potrivit căreia
orice persoană arestată sau deţinută trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui
magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată
într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Aceasta se corelează cu cea din art. 6
par. 1 din aceeaşi Convenţie potrivit căreia orice persoană are dreptul ca un proces în care a fost
formulată o acuzaţie împotriva sa să se desfăşoare într-un termen rezonabil. Totodată, într-o
jurisprudenţă constantă, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că pentru ca o măsură
să poată fi considerată ca prevăzută de lege, în sensul Convenţiei, legea trebuie să fie accesibilă
şi previzibilă. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că "nu poate fi
considerată «lege» decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite individului să-
şi regleze conduita [C.E.D.O., Hotărârea din 26 aprilie 1979, în Cauza Sunday Times contra
Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, C.E.D.O., Hotărârea din 20 mai 1999, în
Cauza Rekvényi contra Ungariei, C.E.D.O., Hotărârea din 29 martie 2000, în Cauza Rotaru
împotriva României, C.E.D.O., Hotărârea din 25 aprilie 2006, în Cauza Dammann împotriva
Elveţiei].
Art. 209 C.pr.pen. prevede procedura ce trebuie respectată în situațiile în care se dispune
reținerea. În vederea reţinerii suspectului/inculpatului, legiuitorul a prevăzut trei categorii de
activități, cărora le corespund anumite drepturi și obligații, astfel:
a) Activitățile anterioare/premergătoare reținerii, care constau în:
 - identificarea/stabilirea identității suspectului sau inculpatului și chemarea acestuia la
organul de urmărire penală (sau depistarea și prinderea acestuia, dacă se sustrage ori încearcă
să fugă/este fugit);
- audierea suspectului sau inculpatului de către organul de urmărire penală, în prezența
avocatului ales sau numit din oficiu (conform procedurii de la art. 107-110 C.pr.pen., și cu
respectarea art. 209, alineatele 7-9 C.pr.pen.).
b) Activităţi propriu-zise privind reținerea, care cuprind:
- întocmirea ordonanței (actul procesual prin intermediul căruia se dispune reținerea, conform
art. 209, alineat 10 C.pr.pen.);
- înmânarea unui exemplar al ordonanței și aducerea la cunoștință, de îndată, în limba pe care
o înțelege, a infracțiunii de care este suspectat și motivele reținerii (conform art. 209,
alineatele 2 și 11, C.pr.pen.);
- comunicarea, în scris și sub semnătură, a drepturilor prevăzute de art. 83 și art. 210,
alineatele 1 și 2 C.pr.pen., respectiv dreptul de acces la asistență medicală de urgență, durata
maximă pentru care se poate dispune măsura și dreptul de a face plângere împotriva măsurii
(conform art. 209, alineat 17 C.pr.pen.). Dacă cel reţinut refuză sau nu poate să semneze
comunicarea se va încheia un proces verbal.
c). Activități ulterioare reținerii, respectiv:
- informarea persoanei reținute că are dreptul de a încunoștiința, personal ori prin intermediul
organului judiciar care a dispus măsura, un membru al familiei sau altă persoană desemnată,
despre luarea măsurii reţinerii și despre locul unde acesta este reținut;
- dacă persoana reținută este un minor, este obligatorie încunoștiințarea reprezentantului legal
sau a persoanei în îngrijirea căreia se află; - dacă cel reținut nu este cetățean român, acesta
are dreptul de a solicita încunoștiințarea misiunii diplomatice ori a oficiului consular al
statului al cărui cetățean este sau, după caz, a unei organizații internaționale umanitare (dacă
nu dorește să beneficieze de asistența autorităților din țara sa de origine);
- dacă persoana în cauză are statut de refugiat, ori se află sub protecția unei organizații
internaționale, are dreptul de a informa sau a solicita informarea unei asemenea autorități.
Referitor la aceste categorii de persoane, Inspectoratul General pentru Imigrări (din
subordoninea Ministerului Afacerilor Interne, inclusiv structurile sale teritoriale,) trebuie
informat, întotdeauna, din oficiu, de către organele judiciare (conform art. 210, alineatele 1 și
2, respectiv art. 243, alineat 4 C.pr.pen.); Dacă există motive temeinice sau excepționale care
să impună întârzierea încunoștiințării (de regulă argumente ce țin de modul de
desfășurare/realizare a anchetei) ori refuzul exercitării dreptului de a face personal
încunoștiințarea, aceasta poate fi întârziată, pentru cel mult 4 ore, iar dacă şi informarea
personală este refuzată, trebuie consemnată argumentat/motivat într-un proces verbal
(conform art. 210, alineatele 5 și 6 C.pr.pen.). După cum am menționat anterior, reținerea se
dispune prin ordonanță, pentru cel mult 24 de ore, de către organele de cercetare penală sau
procuror. Dacă actul procesual este întocmit de un organ de cercetare penală, acesta trebuie
să-l informeze despre măsură pe procurorul care exercită supravegherea sa, de îndată și prin
orice mijloace (conform art. 209, alineat 13, C.pr.pen.).
 5. Plângerea împotriva ordonanţei organului de cercetare penală sau a procurorului
privind măsura reţinerii.

Împotriva ordonanţei organului de cercetare penală prin care s-a luat măsura reţinerii
suspectul sau inculpatul poate face plângere la procurorul care supraveghează urmărirea penală,
înainte de expirarea duratei acesteia. Procurorul se pronunţă de îndată, prin ordonanţă. În cazul
când constată că au fost încălcate dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a
măsurii reţinerii, procurorul dispune revocarea ei şi punerea de îndată în libertate a celui reţinut.
Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a luat măsura reţinerii suspectul sau
inculpatul poate face plângere, înainte de expirarea duratei acesteia, la prim-procurorul
parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior. Prim-procurorul sau procurorul ierarhic
superior se pronunţă de îndată, prin ordonanţă. În cazul când constată că au fost încălcate
dispoziţiile legale care reglementează condiţiile de luare a măsurii reţinerii, prim-procurorul sau
procurorul ierarhic superior dispune revocarea ei şi punerea de îndată în libertate a inculpatului.
Procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa competentă, în
vederea luării măsurii arestării preventive faţă de inculpatul reţinut, cu cel puţin 6 ore înainte de
expirarea duratei reţinerii acestuia.
Persoanei reţinute i se comunică, sub semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83,
respectiv:
a) dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia
că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da
declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;
b) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii;
c) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă
obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;
d) dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica
excepţii şi de a pune concluzii;
e) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a
cauzei;
f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se
exprimă bine sau nu poate comunică în limba română;
g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
h) dreptul de acces la asistenţă medicală de urgenţă,
i) durata maximă pentru care se poate dispune măsura reţinerii, precum şi dreptul de a face
plângere împotriva măsurii dispuse, iar în cazul în care persoana reţinută nu poate ori refuză să
semneze, se va încheia un proces-verbal.
Imediat după reţinere, persoana reţinută are dreptul de a încunoştinţa personal sau de a
solicita organului judiciar care a dispus măsura să încunoştinţeze un membru al familiei sale ori
o altă persoană desemnată de aceasta despre luarea măsurii reţinerii şi despre locul unde este
reţinută.
Dacă persoana reţinută nu este cetăţean român, aceasta are şi dreptul de a încunoştinţa
sau de a solicita încunoştinţarea misiunii diplomatice ori oficiului consular al statului al cărui
cetăţean este sau, după caz, a unei organizaţii internaţionale umanitare, dacă nu doreşte să
beneficieze de asistenţa autorităţilor din ţara sa de origine, ori a reprezentanţei organizaţiei
internaţionale competente, dacă este refugiat sau, din orice alt motiv, se află sub protecţia unei
astfel de organizaţii.
 6. Încetarea de drept a reținerii

Reținerea încetează de drept la expirarea termenului pentru care a fost dispusă,

suspectul/inculpatul urmând a fi pus în libertate, dacă nu este arestat în altă cauză/în cauză.
Potrivit prevederilor art. 209, alin. 16 C.pr.pen., procurorul sesizează judecătorul de drepturi și
libertăți de la instanța competentă, în vederea luării măsurii arestării preventive față de inculpatul
reținut, cu cel puțin 6 ore înaintea expirării duratei reținerii. Dacă propunerea de arestare
preventivă este respinsă, judecătorul de drepturi și libertăți poate dispune punerea în libertate a
inculpatului reținut, ori aplicarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202, alineatul
4, literele „b-d” C.pr.pen. (controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune sau arestul la
domiciliu), în conformitate cu art. 227, alineatele 1 și 2, C.pr.pen.
Aceste măsuri nu pot înlocui reținerea, aplicarea lor realizându-se după expirarea perioadei
maxime pentru care a fost dispusă reținerea.
Considerăm că prevederile art. 5, paragraful 3, din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului care prevede doar dreptul persoanei arestate sau deținute în condițiile paragrafului 1,
litera „c”, de a fi adusă de îndată, înaintea unui judecător sau a altui magistrat, împuternicit prin
lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare sunt aplicabile și persoanei reținute, întrucât sesizarea
judecătorului de drepturi și libertăți, conform art. 209, alineat 16 C.pr.pen., reprezintă o garanție
suplimentară oferită inculpatului reținut, având în vedere și faptul că în accepțiunea Curții
Europene a Drepturilor Omului, organele de urmărire penală nu fac parte din categoria
„judecătorilor” sau a „magistraților împuterniciți prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare”.