Principiile fundamentale ale procesului penal român 2

7. Principiul obligativităţii punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale.

Cunoscut în prevederile vechiului Cod de procedură p enală ca fiind principiul oficialităţii
procesului penal, principiul consacrat în conţinutul dispoziţiilor art. 7 din C.pr.pen., fără să
difere fundamental faţă de cel al oficialităţii, arată că actele necesare desfăşurării activităţii
procesului penal se îndeplinesc în mod obligatoriu de către procuror. Este precizat în mod
expres faptul că procurorul, în calitate de titular al acţiunii penale, are obligaţia să pună în
mişcare şi să exercite acţiunea penală din oficiu,atunci când există probe din care rezu ltă
săvârşirea unei infracţiuni şi nu există vreo cauză legală de împiedicareafară de cazul când
există vreo cauză legală de împiedicare (alin. 1).
În cuprinsul aliniatului 2, este introdusă o nouă dispoziţie, cu caracter inovator în cadrul
procesului penal care reglementează ceea ce în doctrină este denumit ca fiind principiul
oportunităţii procesului penal, ca excepţie de la principiul obligativităţii exercitării acţiunii
penale, care prevede că în cazurile şi în condiţiile prevăzute expres de lege, procurorul poate
renunţa la exercitarea acţiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete ale cauzei, nu
există un interes public în realizarea obiectului acesteia. Prevăzută mai întâi cu caracter de
principiu, renunţarea la urmărirea penală este reglementată ulterior în partea specială a Codului
de procedură penală, ca atribut al procurorului şi semnifică, în fapt, o modalitate de soluţionare
a cauzelor de o mai mică gravitate, similară celei de scoatere de sub urmărire penală şi aplicare
a unei sancţiuni cu caracter administrativ din vechiul cod. Similitudinea dintre cele două
modalităţi nu este absolută, ele diferă ca justificare legală (cea din noul cod se întemeiază pe
lipsa interesului public pe când cea din vechiul cod pe lipsa unei trăsături a infra cţiunii,
pericolul social) dar, în principiu se referă la aceleaşi premise ale cauzei şi anume, lipsa de
gravitate a faptei.
De la obligativitatea punerii în mişcare şi a exercitării acţiunii penale, Codul de
procedură penală instituie şi alte excepţii decât cele generate de aplicarea principiului
oportunităţii executării acţiunii penale din cuprinsul alineatului 2, arătând că actele necesare
procesului penal se îndeplinesc din oficiu, dacă prin lege nu se dispune altfel, adică în anumite
cazuri legea îl împiedică pe procuror să acţioneze din oficiu, atribuind anumitor categorii de
persoane dreptul de a dispune în prealabil, în acest sens. Astfel, potrivit dispoziţiilor de la
alineatul 3, în cazurile prevăzute expres de lege, procurorul pune în mişcare şi e xercită
acţiunea penală după introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate sau după
obţinerea autorizării ori sesizării organului competent sau după îndeplinirea unei alte condiţii
prevăzută de lege. Din cuprinsul Codului penal reţinem că în privinţa anumitor infracţiuni cum
ar fi lovirea sau alte violenţe (art. 193 alin. 3), ameninţarea (art. 206 alin. 2) violul (art. 218
alin.5), violarea de domiciliu (art. 224 alin. 3) şi altele asemenea, acţiunea penală nu poate fi
pusă în mişcare decât după depunerea plângerii prealabile de către persoana vătămată iar în
lipsa acesteia, procurorul poate pune în mişcare acţiunea penală. În aceeaşi situaţie se află
procurorul şi în situaţia infracţiunilor săvârşite de militari şi prevăzute de art. 413 -417, când
pentru punerea în mişcare a acţiunii penale este nevoie de sesizarea comandantului militarului
în cauză. În temeiul aceloraşi considerente, urmărirea penală sau judecata inculpatului nu mai
pot continua dacă persoana vătămată îşi retrage plângerea prealabilă în cauzele în care punerea
în mişcare a acţiunii penale s-a făcut a ca urmare a depunerii unei plângeri prealabile (art. 158
din C.pen.). În celelalte situaţii, când acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu de către
procuror, există posibilitatea ca desfăşurarea sa ulterioară să fie la dispoziţia persoanei
vătămate, în sensul că aceasta şi inculpatul se pot împăca (art. 159 din C.pen.) şi astfel să
înceteze acţiunea penală, dar numai în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede în mod
expres acest aspect (ex. furtul prev. de art. 228 din C.pen., furtul calificat, prev. de art. 229 alin.
1, alin. 2, lit. b) şi c) din C.pen. şi furtul în scop de folosinţă, prev. de art. 230 din C.pen.).

7. Principiul caracterului echitabil şi al termenului rezonabil al procesului penal

Acest principiu apare cu caracter de noutate în cuprinsul dispoziţiilor noului Cod de
procedură penală, cu toate că aspectele menţionate în cuprinsul articolului 8, care
reglementează materia, sunt cunoscute în doctrina penală şi în practica judiciară înainte ca noul
cod să-l prevadă explicit. Reţinem aşadar că potrivit acestor dispoziţii, organele judiciare au
obligaţia de a desfăşura urmărirea penală şi judecata cu respec tarea garanţiilor procesuale
şi a drepturilor părţilor şi ale subiecţilor procesuali, astfel încât să fie constatate la timp şi în
mod complet faptele care constituie infracţiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la
răspundere penală, iar orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit
legii, într-un termen rezonabil. Materializarea acestui principiu s-a făcut ca urmare a unei suite
de reglementări şi de amendări ale vechilor dispoziţii procedurale de natură să le
compatibilizeze atât cu principiile constituţionale cât şi cu cele prevăzute în Convenţia
Europeană a Drepturilor Omului. În demersul de echilibrare a armelor Acuzării şi a Apărării,
a constituirii unor garanţii procesuale şi a faptului că procesele penale trebuie să parcurgă
termene rezonabile până la soluţionarea lor definitivă, un rol deosebit de important l-au avut
cele două instanţe însărcinate cu respectarea acestor principii, Curtea Constituţională a
României (CCR) şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (C.E.D.O.) de la Strasbourg. Faptul
că în deciziile lor, aceste instanţe au constatat numeroase deficienţe legislative, de organizare
sau de practică judiciară de natură a afecta drepturile sau libertăţile justiţiabililor, a determinat
legiuitorul să prevadă în conţinutul noului Cod de procedură penală, o menţionare explicită a
conţinutului acestui principiu. Mai mult decât atât, în cuprinsul părţii sale speciale, în
dezvoltarea şi concretizarea dispoziţiilor acestui principiu, au fost reglementate proceduri prin
care părţile sau participanţii la procesele penale pot solicita îndreptare anumitor deficienţe,
erori sau abuzuri ale organelor judiciare. Exemplificativ în acest sens sunt procedurile de
plângere împotriva actelor sau măsurilor procurorului de la art. 336- 348 din C.pr.pen. sau
contestaţia privind durata procesului penal de la art. 4881 - 4886 din C.pr.pen.

8. Principiul dreptului la libertate şi siguranţă

Inviolabilitatea persoanei este un principiu general de drept, consacrat în norme
constituţionale şi legale şi constă în dreptul fiecărui om de a fi liber, iar restricţionarea acestui
drept nu poate fi făcută decât în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege. În cuprinsul
art. 23 din Constituţia României a fost consacrat dreptul la libertate a persoanei, arătându-se că
libertatea acesteia şi siguranţa sa sunt inviolabile. Codul de procedură penală înscrie acest
principiu în art. 9 cu următorul conţinut:
(1) În cursul procesului penal este garantat dreptul oricărei persoane la libertate şi
siguranţă.
(2) Orice măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod excepţional şi doar
în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
(3) Orice persoană arestată are dreptul de a fi informată în cel mai scurt timp şi într-o limbă
pe care o înţelege asupra motivelor arestării sale şi are dreptul de a formula contestaţie
împotriva dispunerii măsurii.
(4) Atunci când se constată că o măsură privativă sau restrictivă de libertate a fost dispusă
în mod nelegal, organele judiciare competente au obligaţia de a dispune revocarea măsurii şi,
după caz, punerea în libertate a celui reţinut sau arestat.
(5) Orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o
măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute
de lege.
Din conţinutul dispoziţiilor care definesc acest principiu reţinem că legiuitorul a impus
anumite garanţii procesuale de maniera în care oricărei persoană care face obiectul unor
cercetări de natură penală, este urmărită penal sau judecată, să nu-i fie afectată libertatea decât
în condiţii excepţionale şi expres prevăzute de lege şi numai dacă măsura restrictivă de libertate
este necesară în scopul desfăşurării în bune condiţii a procesului penal iar siguranţa personală
trebuie să fie asigurată, indiferent dacă respectiva persoană participă la procesul penal în stare
de libertate sau de arest. Legiuitorul a mai prevăzut, atât cu caracter de principiu, în conţinutul
acestui articol cât şi sub forma unor proceduri concrete, în partea specială a Codului de
procedură penală, obligativitatea revocării unor măsuri de natură a restrânge libertatea
persoanei, în mod nelegal sau netemeinic, iar în cazul în care se dovedeşte că măsurile
întreprinse împotriva persoanei sunt de această natură, atunci respectiva persoană are dreptul
la dezdăunare, în condiţiile prevăzute de lege.

9. Principiul dreptului la apărare

Noul Cod de procedură penală reia, dezvoltă şi adaptează la condiţiile procedurale
actuale, conţinutul unuia dintre principiile procesuale de bază, prevăzut în mod expres şi în
vechiul cod, dreptul la apărare, care prezintă următorul conţinut, în cuprinsul art. 10 din
C.pr.pen.:
(1) Părţile şi subiecţii procesuali principali au dreptul de a se apăra ei înşişi sau de a fi
asistaţi de avocat.
(2) Părţile, subiecţii procesuali principali şi avocatul au dreptul să beneficieze de timpul şi
înlesnirile necesare pregătirii apărării.
(3) Suspectul are dreptul de a fi informat de îndată şi înainte de a fi ascultat despre fapta
pentru care se efectuează urmărirea penală şi încadrarea juridică a acesteia. Inculpatul are
dreptul de a fi informat de îndată despre fapta pentru care s-a pus în mişcare acţiunea penală
împotriva lui şi încadrarea juridică a acesteia.
(4) Înainte de a fi ascultaţi, suspectului şi inculpatului trebuie să li se pună în vedere că au
dreptul de a nu face nicio declaraţie.
(5) Organele judiciare au obligaţia de a asigura exercitarea deplină şi efectivă a dreptului
la apărare de către părţi şi subiecţii procesuali principali în tot cursul procesului penal.
(6) Dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credinţă, potrivit scopului pentru care a
fost recunoscut de lege.
Din conţinutul textului de lege se poate reţine faptul că legiuitorul a manifestat o
preocupare deosebită pentru ca dreptul de apărare să fie unul efectiv şi nu doar o prevedere
formală, deoarece, a inserat în conţinutul dispoziţiei de mai sus prevederi cu caracter explicit
şi detaliat, care depăşesc în conţinut exprimările cu caracter de generalitate pe care le întâlnim
de obicei în definirea unor principii. Chiar dacă toate dispoziţiile de mai sus se regăsesc într-o
formă sau alta în cuprinsul altor dispoziţii procedurale care reglementează diferite e tape ale
procesului penal, se impune precizarea că menţionarea lor în chiar conţinutul legal al
principiului îşi are menirea sa, în sensul unei sintetizări şi a unei mai bune înţelegeri a
conceptului. Dreptul la apărare, aşa cum am precizat, dincolo de afirmarea sa ca principiu, este
consolidat prin alte dispoziţii legale care să garanteze aplicarea sa efectivă, dintre care amintim
cu titlu de exemplu: instituţia asistenţei juridice, reglementată prin Legea nr. 51/1995 privind
exercitarea profesiei de avocat; ascultarea suspectului sau a inculpatului în diferite etape ale
procesului penal; prevederea asistenţei obligatorii în unele situaţii cum ar fi în cazul arestării,
al prelungirii arestării preventive al încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei;
sancţionarea cu nulitatea absolută a actelor efectuate în lipsa apărătorului atunci când este
prevăzută de lege asistenţa juridică obligatorie, e.t.c.

10. Principiul respectării demnităţii umane şi a vieţii private

În procesele penale ale unui stat de drept modern, actele efectuate de către organele
judiciare nu trebuie, în nicio împrejurare să afecteze demnitatea vreunei persoane, oricât de
gravă ar fi acuzaţia adusă acesteia. România, ca stat democrat care protejează drepturile şi
libertăţile cetăţenilor săi şi ca stat ce a aderat în 1990 la Convenţia împotriva torturii şi a
altor pedepse ori tratamente inumane sau degradante adoptată la New York în 1984, a făcut
o transpunere în cadru legislativ a acestei convenţii într-o dublă manieră: prin prevederea în
mod expres a respectării demnităţii umane şi a vieţii private ca principiu procesual penal în
cadrul art. 11 din C.pr.pen.; prin incriminarea în Codul penal a unor infracţiuni împotriva
înfăptuirii justiţiei care se referă în mod expres la fapte care aduc atingere demnităţii umane şi
vieţii private.
Din conţinutul art. 11 din C.pr.pen. reţinem următoarele:
(1) Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu
respectarea demnităţii umane.
(2) Respectarea vieţii private, a inviolabilităţii domiciliului şi a secretului corespondenţei
sunt garantate. Restrângerea exercitării acestor drepturi nu este admisă decât în condiţiile
legii şi dacă aceasta este necesară într-o societate democratică.
Chiar dacă din conţinutul de mai sus reţinem câteva referiri concrete la aspectele pe
care le are în vedere acest principiu, demnitatea umană, viaţa privată, inviolabilitatea
domiciliului, şi secretul corespondenţei, în dispoziţiile ce urmează în Codul de procedură
penală, distingem mai multe referiri directe sau indirecte la acest principiu, chiar dacă acestea
se referă la modalitatea legală de desfăşurare a unor activităţi procedurale, la reglementarea
unor instituţii procesual penale sau la diferite proceduri speciale de judecată. Cu titlu de
exemplu menţionăm: interzicerea întrebuinţării de violenţe, ameninţări sau alte mijloace de
constrângere precum şi promisiuni sau îndemnuri în scopul obţinerii de probe (art. 101 alin.1
din C.pr.pen.); suspendarea urmăririi penale când se constată printr-o expertiză medico-legală
că suspectul sau inculpatul suferă de o boală gravă care îl împiedică să ia parte la procesul
penal (art. 321 alin. 1 din C.pr.pen.); amânarea sau întreruperea executării pedepsei de către
persoana condamnată, în caz de boală constatată în baza unei expertize medico-legale care nu
poate fi tratată în reţeaua Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (art. 589 alin. 1 lit. a) şi
art. 592 alin. 1 din C.pr.pen.) e.t.c.. Dispoziţiile mai sus enumerate, la fel ca altele din cuprinsul
Codului de procedură penală nu fac altceva decât să concretizeze în diferite modalităţi
preocuparea legiuitorului ca persoanele ce fac obiectul unor proceduri penale să nu sufere
vătămări, să nu suporte umilinţe sau tratamente degradante, ca acestea să-şi poată efectua
apărările în deplinătate fizică şi mentală.
Pe lângă aceste dispoziţii care sunt menite să stabilească o anumită conduită din partea
organelor judiciare în efectuarea actelor procedurale, legiuitorul a prevăzut, aşa cum am
precizat mai sus, sancţiuni de natură penală împotriva celor care încalcă principiul respectării
demnităţii umane şi a vieţii private, prin incriminarea faptelor care contravin acestui principiu.
Astfel, din conţinutul Titlul IV dedicat infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei reţinem
următoarele: cercetarea abuzivă, prev. de art. 280 din C.pen., supunerea la rele tratamente, prev.
de art. 281 din C.pen., tortura, prev. de art. 282 din C.pen. şi represiunea nedreaptă, prev. de
art. 283 din C.pen.. Toate acestea reprezentă, în diferite modalităţi de comitere, acte prin care
subiecţi calificaţi, respectiv organe judiciare, poliţieneşti, funcţionari din cadrul penitenciarelor
şi altele care au atribuţii în acest sens, au încălcat drepturile la demnitate şi viaţă privată a
persoanelor aflate în cursul urmăririi penale, a judecăţii sau a executării unor pedepse.

11. Principiul limbii în care se desfăşoară procesul penal.

În conţinutul art. 12 din Codul de procedură penală sunt prevăzute anumite prevederi care deşi
apar ca fiind unele de natură tehnică, ele au fost ridicate la rang de principiu deoarece,
reglementarea ce priveşte limba în care se desfăşoară procesul penal are o sensibilitate aparte
deoarece, pe de o parte ea intră în conţinutul conceptului de suveranitate a statului pe teritoriul
căruia se desfăşoară procesul, iar pe de altă parte, prevede anumite specificaţii cu importanţă
aparte în ce priveşte drepturile minorităţilor naţionale şi a celor ce nu cunosc limba oficială,
care la rândul lor sunt în strânsă legătură cu alte principii constituţionale şi procesuale. Ca atare,
legiuitorul a ales să reglementeze materia în cuprinsul art. 12 din C.pr.pen. cu următorul
conţinut:
(1) Limba oficială în procesul penal este limba română.
(2) Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba
maternă în faţa instanţelor de judecată, actele procedurale întocmindu-se în limba română.
(3) Părţilor şi subiecţilor procesuali care nu vorbesc sau nu înţeleg limba română ori nu se
pot exprima li se asigură, în mod gratuit, posibilitatea de a lua cunoştinţă de piesele dosarului,
de a vorbi, precum şi de a pune concluzii în instanţă, prin interpret. În cazurile în care asistenţa
juridică este obligatorie, suspectului sau inculpatului i se asigură în mod gratuit posibilitatea
de a comunica, prin interpret, cu avocatul în vederea pregătirii audierii, a introducerii unei
căi de atac sau a oricărei altei cereri ce ţine de soluţionarea cauzei.
(4) În cadrul procedurilor judiciare se folosesc interpreţi autorizaţi, potrivit legii. Sunt incluşi
în categoria interpreţilor şi traducătorii autorizaţi, potrivit legii.
La fel ca şi în cazul altor principii, observăm că în conţinutul articolului de mai sus
există, pe lângă enunţuri cu caracter de generalitate, câteva dispoziţii detaliate despre modul în
care se vor asigura persoanei ce ia parte în cadrul unor proceduri penale a mijloacelor care să-
i permită a înţelege şi a se adresa în cunoştinţă de cauză organelor judiciare, în limba pe care o
înţeleg mai bine, precum şi obligaţia organelor judiciare de a asigura efectiv aceste mijloace pe
timpul audierilor sau a îndeplinirii altor acte procedurale. Toate acestea, aşa cum am amintit
mai sus, au fost inserate în conţinutul acestui principiu datorită importanţei deosebite pe care o
au în desfăşurarea procesului penal.