DREPTUL TRANSPORTURILOR

CAIET DE SEMINAR

Lect. univ.dr. Dudaș Ioana Luminița

2020

1
Fundamentele civile ale contractului de
transport

1. Preliminarii. Formarea dreptului transporturilor ca ramură distinctă a avut loc în timp,

în concordanță cu dezvoltarea economică și, implicit, a mijloacelor de transport. Dreptul
transporturilor este o ramură de drept autonomă1, distinctă, cu un cadrul legal special dar, în
lipsă de norme proprii, pentru unele aspecte ale unor instituții juridice, ea își completează
posibilele lacune cu dreptul comun, interacționând în același timp cu disciplinele înrudite prin
conținut. Astfel, doctrina a statuat că dreptul transporturilor interacționează 2 cu dreptul
comercial3, cu dreptul civil4, cu dreptul administrativ și cu dreptul penal5, cu dreptul procesual
civil și cu dreptul procesual penal6, cu dreptul internațional privat7, cu dreptul internațional
public8 și chiar cu dreptul constituțional9.
2. Reglementarea transporturilor în dreptul român . Normele juridice care
reglementează transporturile au fost clasificate în două categorii: norme generale, aplicabile
transporturilor în general și norme speciale, care reglementează fiecare categorie, fiecare tip de
transport în parte. Din categoria normelor generale fac parte: normele juridice cuprinse în O.G.
nr. 19/1997 privind transporturile, ordonanță ce stabilește cadrul general de organizare și
funcționare a transporturilor; norme juridice cuprinse în Codul civil - art. 1470 pct. 2 și art.
1473-1477 și norme juridice din Codul comercial român, Codul comercial asigurând o
reglementare detaliată a contractului de transport terestru de lucruri (prin art. 413 - 441) și a
contractului maritim de mărfuri și călători (prin art. 557 - 600).
Dispozițiile Codului civil referitoare la dreptul transportului se aplică numai în situația

1
În ceea ce privește locul pe care-l ocupă dreptul transporturilor în sistemul dreptului, în doctrină întâlnim două opinii: o
teorie care consideră dreptul transporturilor o subramură a dreptului comercial și o altă teorie care consideră dreptul
transporturilor ca fiind ramură de drept distinctă. În ceea ce ne privește, ne raliem celei de-a doua opinii, considerând dreptul
transporturilor o ramură de sine stătătoare, iar dreptul comercial având funcția de drept comun pentru această ramură de drept.
2
Dreptul transporturilor prezintă conexiuni și cu dreptul mediului. Astfel, în domeniul transporturilor, se discută de o
insuficientă preocupare legată de mediu. Cu toate acestea, au fost luate o serie de măsuri legate de transport și mediu la nivelul
UE: Directiva din 19 decembrie 1984 care limitează greutatea mașinilor; Directiva din 17 februarie 1975 ce favorizează
emergența unui sistem multimodal de transporturi etc. A se vedea, în acest sens, A. Dușcă, P. Drăghici, Dreptul intern și
comunitar al mediului, Editura Universitaria, Craiova, 2003, p. 297.
3
Calificarea activității de transport ca act obiectiv de comerț își găsește justificarea în art. 3 pct. 13 C.com., articol care
enumeră la faptele pe care legea le consideră a fi „de comerț” și întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe
apă sau pe uscat.
Dreptul comercial constituie izvor de drept comun al contractului de transport. De asemenea, legătura cu dreptul comercial
rezultă și din faptul că prestarea de servicii de transport se realizează, de regulă, cu titlu oneros. Cu toate acestea, contractul de
transport este un contract autonom ce prezintă o serie de particularități ce-l delimitează de contractul civil sau cel comercial.
În măsura în care Codul comercial este lipsit de reglementările necesare, dreptul comun în materie pentru dreptul
transportului este dreptul civil, conform art. 1 alin. (2) C.com. Se apelează la dreptul civil în special în probleme de drept ce
vizează: actul juridic, răspunderea civilă delictuală sau contractuală. De asemenea, dacă transportul este executat ocazional de
către un particular, contractul de transport este de natură civilă.
5
Latura sancționatoare a dreptului transporturilor presupune referiri obligatorii în completare la dreptul administrativ, în
materie de contravenții și la dreptul penal referitor la infracțiunile imputabile cărăușului, pasagerilor și terților; de asemenea,
sunt prevăzute sancțiuni penale pentru aceea care nu respectă prevederile instituite pentru organizarea și executarea
transporturilor, cât și protecția infrastructurilor sale în funcție de gravitatea faptei.
6
Demersurile de natură contencioasă, inerente activității de transporturi sunt guvernate cu titlu de drept comun de dreptul
procedural civil sau penal, după caz.
7
În ceea ce privește conflictul de legi în spațiu, care ia naștere datorită caracterului extrateritorial al activității de transport.
8
În ceea ce privește regimul juridic al mării libere sau al spațului aerian de deasupra mării libere.
9
Principiile ce guvernează dreptul transporturilor sunt rezultate din norme specifice acestuia, dar regăsim printre acestea și
o serie de principii preluate din Constituție, așa cum sunt: asigurarea liberei circulații a persoanelor și a mărfurilor sau aplicarea
prevederilor din convențiile și acordurile la care România este parte. În acest sens este art. 148 alin. (2) din Constituția
României revizuită.

2
în care legislația comercială este lacunară; această regulă fiind instituită de art. 1 alin. (1)
C.com.: „În comerț se aplică legea de față. Unde ea nu dispune se aplică Codul civil.”
Reglementările juridice aplicabile dreptului transporturilor din Codul civil sunt următoarele: -
art. 1470 pct. 2 C.civ., prin care se realizează o clasificare a contractului de transport; - art.
1473-1475 C.civ. care reglementează responsabilitatea cărăușului; - art. 1476 C.civ. care
precizează că: „întreprinzătorii de transporturi publice pe uscat și pe apă trebuie să țină un
registru de bani, de efectele și pachetele cu care se însărcinează”; - art. 1477 C.civ. care face o
trimitere la regulamentele specifice ale diferitelor ramuri ale transporturilor, precizând faptul
că acestea sunt aplicabile.10
Așadar, Codul civil și Codul comercial constituie drept comun pentru transporturile
comerciale și se aplică transportului rutier, fluvial, feroviar, maritim și aerian în situația în care
aceste categorii de transporturi nu beneficiază de reglementare juridică specială.
În art. 1470 pct. 2 C.civ. se dă o definiție a contractului de transport. Astfel, contractul
de transport este calificat ca o locațiune de lucrări.
Potrivit art. 1470 C.civ. român: „există trei feluri de locațiuni a lucrurilor:
a) aceea prin care persoanele se obligă a pune lucrările lor în serviciul altora;
b) aceea a cărăușilor și a căpitanilor de corăbii, care se însărcinează cu transportul
persoanelor sau a lucrurilor (s.n.);
c) aceea a întreprinzătorilor de lucrări.”
În realitate, contractul de transport este o prestare de servicii, obligația cărăușului este
aceea de a deplasa bunuri sau persoane, sub paza sa, ca un depozitar. Spre deosebire de
antreprenor care execută o lucrare determinată, în schimbul unui preț și predă beneficiarului
rezultatul material al activității sale, prestatorul de servicii nu confecționează un obiect,
beneficiarul profitând de însuși serviciul specific pe care-l execută prestatorul.11
Așa cum am precizat, art. 1470 pct. 2 C.civ. încadrează contractul de transport în cadrul
locațiunilor de lucrări. În pofida acestei calificări a contractului de transport drept locațiune de
lucrări, se consideră în doctrină că acesta nu este o simplă locație de antrepriză, ci este o
prestare de servicii. Calificarea contractului de transport drept prestare de servicii este susținută
de o serie de argumente:
a) dacă antreprenorul execută o lucrare determinată în schimbul unui preț și predă
beneficiarului rezultatul material al acestei activități; prestatorul de servicii nu realizează un
obiect, beneficiarul folosindu-se de serviciul specific pe care îl execută prestatorul; în cazul
transportului, serviciul specific constă în strămutarea persoanelor sau a mărfurilor;
b) cărăușul este considerat prestator de servicii și datorită faptului că el beneficiază de
independență juridică față de cealaltă parte contractantă, el nefiind prepusul clientului său și
îndeplinindu-și obligațiile rezultate din contract în baza propriului său program, fiind exclusă
orice ingerință din partea expeditorului sau călătorului, care nu pot să dea indicații privind
efectuarea transportului12;
c) cărăușul aduce la îndeplinire contractul de transport pe propriul său risc;
d) caracterul oneros și natura consensuală, precum și caracterul comercial și autonom
sunt trăsături juridice comune atât ale contractului de prestări servicii, cât și ale contractului de
transport;
e) titlul profesional cu care execută contractul cărăușul și activitatea de transport
organizată sub formă de întreprindere sunt elemente care susțin teza calificării contractului de
transport ca prestare de servicii.
Potrivit Codului comercial, contractul de transport este supus dispozițiilor sale, așadar

10
Întreprinzătorii de transporturi și trăsuri publice, precum și patronii bastimentelor mai sunt supuși și la regulamentele
particulare, care au putere de lege între dânșii și ceilalți cetățeni.
11
Gh. Piperea, Dreptul transporturilor, Editura All Beck, București, 2003, p. 22.
12
A. Cotuțiu, G.V. Sabău, Dreptul transporturilor, Editura All Beck, București, 2005, p. 27.

3
are caracter comercial, numai dacă transportul este exercitat sub formă de întreprindere, în
dreptul comercial prin „întreprindere” înțelegându-se o activitate organizată și desfășurată în
anumite condiții. În doctrină, este consacrată opinia că activitatea de transport are caracter
comercial dacă transportul se efectuează sub formă de „întreprindere de transport” de o
societate comercială ce are ca obiect de activitate transportul de bunuri sau de o persoană fizică
ce desfășoară această activitate în mod obișnuit, ca profesie. De asemenea, transportul are
caracter comercial și în cazul în care are legătură cu activitatea unui comerciant13.
Celelalte contracte de transport, cum sunt contractele în care nici una dintre părți nu
are calitate de comerciant, contractele gratuite sau transporturile întâmplătoare, ocazionale sunt
supuse dispozițiilor de drept civil.
Cadrul legislativ general, adică reglementările din Codul civil și Codul comercial, au
oferit practicii judiciare posibilitatea de a exprima soluții diferite referitor la contractul de
transport, ceea ce a condus la conturarea în literatura de specialitate a unor opinii diferite
referitoare la asemănarea contractului de transport cu contractul de antrepriză sau cu contracte
ca cel de locațiune sau de depozit14. Concluziile la care s-a ajuns au vizat ideea că asemănările
sunt de ordin formal, în sensul că tuturor acestor contracte le sunt aplicabile principiile generale
referitoare la capacitatea părților, libertatea contractuală, la plata prețului, dar executarea
fiecărui contract presupune activități specifice, iar contractul de transport, sub acest aspect, are
o natură juridică specială.

3. Contractul civil și contractul de transport. Contractul de transport poate fi analizat

„lato sensu” ca un contract ce prezintă particularități, excepții față de structura și regulile
„clasice” ale unui contract civil. Analiza vizează ideea că, în ansamblu, și contractul de
transport are ca fundament juridic, ca punct de pornire contractul civil a cărui structură îi
servește drept „bază” juridică, un „schelet” juridic pe care se dezvoltă - cu particularitățile și
specificitățile de rigoare - contractul autonom de transport. Dreptul civil este considerat în
doctrină un adevărat „centru” al sistemului juridic15 și el constituie și pentru dreptul
transportului, ca și pentru celelalte ramuri ale dreptului privat, drept comun, adică acea ramură
de drept care, atunci când o altă ramură de drept nu conține norme proprii care să reglementeze
un anumit aspect al unui raport juridic asigură norma de drept corespunzătoare.
Putem porni analiza celor două contracte chiar de la discuțiile privind nașterea
contractului de transport, considerată a fi generată, de regulă, de existența altui contract sau
de o obligație asumată în alt contract. Din perspectivă economică, circulația mărfurilor, în
general, este generată de încheierea unor contracte ca vânzare-cumpărare, închiriere, depozit,
etc - așadar, contracte civile; iar contractul de transport este considerat o consecință a executării
unor obligații asumate în aceste contracte. Cu toate acestea, contractul de transport - ca figură
juridică - este un contract independent, cu o structură juridică proprie, un rezultat al
complexității obligațiilor civile și comerciale ce rezultă din raporturile economice ale părților.
Din această perspectivă, avem de analizat două tipuri de raporturi: un raport juridic
fundamental, cel inițial, care creează primele relații juridice ce vor duce mai târziu la asumarea
unor obligații pentru a căror onorare va fi nevoie de încheierea unui alt contract, contractul de
transport și un raport juridic derivat - reprezentat de contractul de transport însuși. Deși conexe
relațional, cele două raporturi, practic cele două contracte, sunt independente.
Autonomia celor două contracte este susținută de o serie de argumente: contractele în
discuție au părți diferite; încheierea și executarea contractului de transport se realizează
indiferent de existența unor altor convenții între expeditor și terți; pentru a se reclama daune de
la cărăuș este necesară numai dovada calității de parte în contractul de transport și nu de titlu

13
Șt. Scurtu, Contracte de transport de mărfuri în trafic intern și internațional, Editura Themis, Craiova, 2001, p. 8.
14
A. Călin, Dreptul transporturilor, Editura Evrika, Brăila, 1999, p. 146-152.
15
I. Dogaru, S. Cercel, Drept civil. Partea generală, Editura C.H. Beck, București, 2007, p. 15-16.

4
de proprietate asupra mărfurilor aflate la transport16. Mai mult, din punct de vedere practic,
economia de piață a impus desprinderea activității de transport din ansamblul comerțului de
mărfuri ca activitate distinctă, executată cu titlu profesional.
O excepție față de regulile de drept civil ale unui contract vizează sfera persoanelor
cărora contractul, în cazul nostru contractul de transport, le este opozabil.
Părțile în contractul de transport de mărfuri sunt expeditorul și cărăușul. Beneficiarul
contractului este însă destinatarul care, deși nu ia parte la încheierea contractului, este (dacă
aderă la contract) dobânditor de drepturi și obligații care își au originea în contractul de
transport. Contractul de transport este considerat, așadar, o excepție de la principiul relativității
efectelor actului juridic (res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest) și este
analizat de unii autori din literatura de specialitate ca o stipulație pentru altul cu anumite
particularități.
Stipulația pentru altul este contractul prin care o parte (stipulant) dispune ca partea
cealaltă (promitent) să dea, să facă sau să nu facă ceva în folosul unei terțe persoane (beneficiar)
care nu participă și nici nu este reprezentat la încheierea contractului. Este considerată singura
excepție veritabilă de la principiul relativității aefectelor contractului17. Numită și contractul în
folosul altuia, stipulația pentru altul naște în favoarea terțului beneficiar direct și nemijlocit
dreptul creat în folosul său încă de la data încheierii contractului între stipulant și promitent.
Dreptul se naște în patrimoniul beneficiarului din momentul încheierii contractului, indiferent
de acceptarea sau renunțarea beneficiarului la acest drept18. Dacă beneficiarul-donatar acceptă
dreptul născut din încheierea stipulației, își consolidează dreptul său cu efect retroactiv de la
data nașterii lui, adică de la data încheierii stipulației. Dacă beneficiarul a decedat după
încheierea contractului, dar anterior acceptării, dreptul aflându-se deja în patrimoniul său, el se
va transmite moștenitorilor săi și, tot astfel, aceștia vor putea accepta dreptul creat în folosul
autorului lor.
Contractul de transport apare, prin urmare, ca un contract încheiat în favoarea unui terț,
adică un contract încheiat între expeditor ce are calitatea de stipulant și cărăuș cu calitatea de
promitent, în favoarea destinatarului transportului - terțul beneficiar, care capătă astfel un drept
propriu față de cărăuș. Există, însă, și deosebiri față de stipulația față de altul și ele vizează
faptul că în cazul stipulației pentru altul terțul beneficiar poate deveni numai titular de drepturi,
pe când în cazul contractului de transport destinatarul dobândește și obligații. Concluzia este
că între poziția terțului beneficiar din stipulația pentru altul și poziția destinatarului din
contractul de transport există asemănări, nu, însă și identitate.
Potrivit unor altor opinii19, la care ne raliem, se susține că destinatarul este titular de
drepturi autonome, născute direct din contractul de transport.
Așadar, chiar dacă contractul de transport nu este reductibil la o construcție juridică ca
stipulația pentru altul, natura juridică a drepturilor destinatarului poate fi explicată prin
raportare la aceasta și stipulația pentru altul poate fi considerată un fundament juridic pentru
definirea poziției juridice a destinatarului în contractul de transport.
În ceea ce privește condițiile de fond, condițiile esențiale pentru valabilitatea
contractului de transport ele sunt aceleeași cu cele ale oricărei convenții și anume: capacitatea
de a contracta, consimțământul valabil al părții care se obligă, un obiect determinat și o cauză
licită și de asemenea, în situația în care legea prevede expres, și forma contractului. Referitor
la condițiile esențiale pentru valabilitatea actelor juridice în care o parte este persoană juridică,
se are în vedere principiul specialității capacității de folosință, conform căruia persoana juridică
poate intra în raporturi juridice numai în măsura în care acestea corespund scopului pentru care

16
O. Căpățînă, Dreptul transporturilor. Partea generală, Editura Lumina Lex, București, p. 54.
17
V. Niță, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Universitaria, Craiova, 2004, p. 50.
18
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura All, București, 1995, p. 70, 71.
19
Șt. Scurtu, op. cit., p. 26- 30.

5
a fost înființată, astfel cum acesta este stabilit prin lege, actul de înființare sau statut20.
Particularitățile pentru contractul de transport privesc doar anumite aspecte privind
consimțământul. Astfel, potrivit dispozițiilor legale în materie, cărăușul se află în stare de ofertă
permanentă față de public și el nu are dreptul, cu excepția cazurilor prevăzute expres de lege,
să refuze efectuarea transportului. Mai mult, în cazul transporturilor de linie21, unde condițiile
sunt stabilite de cărăuș și aduse la cunoștința publicului, acceptarea din partea expeditorului
sau, după caz, a călătorului constă practic într-o adeziune. În privința capacitatății cărăușului, i
se cere acestuia să aibă capacitatea de a fi comerciant 22 și referitor la obiect, cărăușul poate
refuza un transport dacă nu deține mijloacele de transport adecvate pentru a transporta acele
tipuri de bunuri. În principiu, obiectul material trebuie să fie posibil a se transporta cu
mijloacele de transport aflate în dotarea cărăușului. Cauza nu prezintă particularități față de
regulile de drept civil deja abordate, în sensul că îi sunt aplicabile dispozițiile art. 966-968 C.
Civ. astfel: pentru cărăuș scopul în vederea căruia s-a încheiat contractul de transport este
obținerea prețului transportului în care este introdus profitul său, iar pentru expeditor și călător,
scopul este reprezentat de deplasarea în spațiu a mărfurilor sau a propriei persoane.
Și în privința efectelor contractuale, contractul de transport diferă de contractul civil.
Potrivit art. 969 C. Civ., „convențiile legal făcute au putere de lege între părțle contractante” ;
așadar, forța obligatorie a contractului derivă din ’’puterea de lege” pe care însăși legea o
recunoaște contractului în raporturile dintre părți. Din această valoare recunoscută contractului
decurg două efecte majore pentru domeniul contractual: irevocabilitatea contractelor și
principiul relativității efectelor contractului.23 24 Principiul obligativității contractului exprimă
ideea că un contract, încheiat prin acordul de voință al părților mutuus consensus , nu poate fi
revocat decât prin acordul acelorași părți mutuus dissensus2 Art. 969 alin. 2 C. Civ. care
consacră la rang de principiu necesitatea consimțământului ambelor părți pentru a pune capăt
contractului încheiat inițial, prevede însă în partea a doua, cu caracter excepțional, și
posibilitatea denunțării unilaterale a contractului atunci când prevede că revocarea convențiilor
se poate realiza « și din cauze autorizate de lege ». Fiind vorba de o excepție de la regula
consimțământățântului ambelor părți, posibilitatea denunțării unilaterale a contractului trebuie
prevăzută expres în lege sau contract25. Sistemul nostru de drept civil cunoaște cazuri în care
este permisă denunțarea unilaterală a contractului :1. Potrivit art. 937 alin. 1 C. Civ., « orice
donațiune făcută între soți în timpul maritagiului este revocabilă ». Donațiile între soți
reprezintă o excepție de la principiul irevocabilității donațiilor, principiu care privește nu numai
efectele contractului dar și esența acestuia (fiind considerat o condiție de validitate pentru
formarea lui) și care nu permite părților contractante inserarea în contract a unor clauze sau
condiții a căror îndeplinire ar depinde chiar și într-o mică măsură de voința donatorului,
permitându-i acestuia să micșoreze sau chiar să înlăture foloasele gratuite pe care donația le
creează pentru donatar; cum s-a precizat în doctrină, irevocabilitatea donației are un caracter
special, particular, care acționează mai puternic decât forța obligatorie a oricărui contract,
motiv pentru care a fost denumită irevocabilitate de gradul II26. În acest context, donațiile între
20
Potrivit art. 34 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persdoanele fizice și persoanele juridice, „persoana juridică nu poate
avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înființare sau statut. Orice act juridic care nu
este făcut în vederea realizării acestui scop este nul”.
21
Transporturi efectuate după un itinerariu prestabilit, cu un caracter regulat și de permanență, cu un orar fix ce este adus la
cunoștința publicului.
22
Art. 7 Cod comercial prevede: „sunt comercianți aceia care fac fapte de comerț, având comerțul ca o profesiune obișnuită și
societățile comerciale.”
23
Potrivit art. 973 Cod civil: „convențiile n-au efect decât între părțile contractante”. Asadar, contractul își produce efecte
numai înlăuntrul cercului contractual, numai între părțile care l-au încheiat. Puterea obligatorie a contractului privește și alte
persoane, cum sunt avânzii-cauză ai părților, acestora fiindu-le opozabil contractul.
24
Ion Dogaru, Teodor Sâmbrian, Pompil Drăghici, Adi Oroveanu-Hanțiu, Sorin lonescu, Drept civil român. Tratat, Vol. III,
Editura Europa, Craiova, 1997, p. 121-123.
25
C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., p. 59
26
Fr. Deak, Tratat de drept civil Contracte speciale, vol. III, ediția a IV-a actualizată de Lucian Mihai și Romeo Popescu,

6
soți, care permit soțului donator să își revoce donația oricând în timpul vieții sale27, fără a fi
obligat măcar să-și motiveze decizia, ci doar prin simpla sa voință, reprezintă o excepție nu
numai de la irevocabilitatea donației dar și de la forța obligatorie a oricărui contract. Dreptul
soțului donator de a revoca unilateral donația este de esența acestui contract fiind conferit chiar
de lege, prin norme imperative, de ordine publică. Donatorul nu poate renunța la dreptul de
revocare nici prin contractul de donație, nici printr-o convenție ulterioară. Această facultate va
exista indiferent de stipularea vreunei clauze contrare. 2. art. 1436 alin. 2 C. Civ. permite de
asemenea oricărei părți contractante să denunțe unilateral contractul de locațiune încheiat pe o
durată nedeterminată, cu condiția respectării termenului de preaviz. Manifestarea de voință de
a pune capăt contractului este un act unilateral de voință și produce efecte chiar dacă cealaltă
parte s-ar opune încetării contractului28. În ceea ce privește contractul de închiriere a locuinței,
care este o formă a locațiunii, dreptul de denunțare unilaterală a contractului aparține numai
chiriașului nu și proprietarului locuinței (locatorului). Art. 24 lit. a din Legea locuinței nr.
114/1996 stipulează dreptul chiriașului la rezilierea contractului anterior împlinirii termenului
contractual, cu condiția notificării prealabile în termen de minimum 60 de zile.3. Un alt contract
în care legea prevede expres posibilitatea denunțării unilaterale este contractul de mandat în
care mandantul poate oricând revoca mandatul, având în vedere caracterul intuitu persoanae al
contractului. Revocarea poate interveni indiferent că mandatul este cu titlu oneros sau cu titlu
gratuit; în cazul mandatului în interes comun precum și în cazul în care în contract s-a stipulat
o clauză de irevocabilitate, va subzista dreptul mandantului la denunțarea unilaterală însă acesta
va fi obligat la despăgubiri, dacă nu justifică o cauză străină exoneratoare sau culpa
mandatarului29. Art. 1556 C. Civ. Permite și mandatarului să renunța la mandat, notificând
mandantului renunțarea sa ; această renunțare poate naște în dauna sa un drept la despăgubiri
față de mandant, dacă renunțarea a produs vreo daună mandantului, în afară de cazul în care
continuarea îndeplinirii mandantului i-ar fi provocat lui însuși o daună.4. Și în contractul de
depozit, art. 1616 C. civ. prevede că deponentul poate cere oricând restituirea bunului aflat în
depozit, chiard acă în contract s-ar fi stipulat un termen al restituirii. Depozitarul poate refuza
restituirea bunului numai în cazul în care a fost notificat că asupra bunului s-a instituit sechestru
sau poprire sau că există opoziție la restituire din partea unei terțe persoane ce se pretinde
proprietar. 5. Un alt caz de denunțare unilaterală a contractului este prevăzut și pentru
contractul de societate încheiat pe o durată nedeterminată de timp, denunțarea urmând să se
facă cu respectarea notificării prealabile a celorlalți asociați (art. 1527 C. civ.). Apreciem că în
cazul unei pluralități de asociați, părțile pot stipula în contract continuarea societății cu asociații
rămași, după retragerea unui sau unora dintre asociați.
Dacă în contractul civil, regula este irevocabilitatea prin voința unilaterală, în
contractul de transport este posibilă revocarea unilaterală prin facultatea conferită de lege
expeditorului de a renunța la contract sau de a-l modifica în mod unilateral, cu obligația de a

Editura Universul Juridic, București 2007, p. 205-206.

27
Donatorul poate revoca oricând donația: în timpul căsătoriei, după desfacerea căsătoriei prin divorț, chiar și după moartea
donatarului, caz în care revocarea se îndreaptă împotriva moștenitorilor acestuia. Dreptul donatorului încetând o dată cu
moartea, donația devine irevocabilă la moartea acestuia. Bunurile ce pot face obiectul donației între soți sunt bunurile proprii
ale soțului donator, nu și bunurile comune dobândite în timpul căsătoriei, orice convenție prin care s-ar micșora comunitatea
de bunuri fiind nulă absolut (art. 30 alin. (2) C. fam.). Dreptul de a revoca donația este un drept personal al soțului donator și
nu va putea fi exercitat nici de moștenitorii, nici de creditorii săi. Cât privește forma revocării, aceasta poate fi atât expresă,
cât și tacită. Revocarea expresă are loc atunci când soțul donator își manifestă voința sa neîndoielnică printr-un act oarecare,
fie act autentic, fie act sub semnătură privată. Revocarea tacită rezultă din orice fapt sau act al donatorului care exprimă în
mod neechivoc voința acestuia de a revoca donația. Constituie, spre exemplu, revocare tacită: înstrăinarea ulterioară, cu titlu
oneros a bunului - obiect al donației, o altă donație sau legat prin care se gratifică ulterior o altă persoană cu același bun,
cererea de restituire a bunului donat etc. Din momentul încheierii contractului de donație, soțul donatar devine proprietar sub
condiție rezolutorie a bunului donat. Refuzul donatorului de a preda bunul echivalează însă cu revocarea tacită a donației.
28
Fr. Deak, op. cit., vol. II, p. 40.
29
Ibidem, p. 243.

7
plăti cărăușului cheltuielile făcute și pagubele directe și imediate ce ar rezulta din executarea
dispozițiilor sale. Astfel, potrivit art. 421, alin. 1 Cod comercial “expeditorul are dreptul de a
suspenda transportul și de a cere restituirea lucrurilor transportate sau predarea lor unei alte
persoane decât aceea arătată în scrisoarea de cărat, ori de a dispune cum va crede de cuviință,
dar este dator a plăti cărăușului cheltuielile făcute și pagubele directe și imediate rezultând din
executarea acestui contraordin”. Prin urmare, expeditorului i se acordă: dreptul de a renunța la
contract30 în mod unilateral, și dreptul de a modifica unele clauze ale contractului de transport31,
dând contraordin, adică acel act juridic prin care expeditorul modifică, în mod unilateral,
contractul de transport. Mai mult, i se acordă expeditorului, în caz de împiedicare sau întârziere
a transportului din motive de forță majoră sau caz fortuit, dreptul de a desființa contractul. În
acest sens, art. 420 Cod comercial precizează: “Dacă, din caz fortuit sau forță majoră,
transportul este împiedicat sau peste măsură întârziat, cărăușul trebuie să încunoștințeze îndată
pe expeditor, care are facultatea de a rezilia contractul plătind numai cheltuielile făcute de
cărăuș și dacă împiedicarea are loc în timpul efectuării transportului, cărăușul are încă dreptul
la plata portului în proporție cu drumul făcut. În amândouă cazurile se va înapoia cărăușului
exemplarul scrisorii de cărat la ordin sau la purtător, pe care l-a subscris”.
Răspundere civilă. Interferențe. Nerespectarea obligațiilor asumate în contractul de
transport dă naștere la răspunderea civilă, atât pentru cărăuș, cât și pentru expeditor.
În ceea ce privește răspunderea expeditorului și a destinatarului, regulile ce se aplică
sunt cele din dreptul comun; dar, în privința cărăușului, avem de-a face cu aspecte deosebite
de regulile dreptului comun. De asemenea, referitor la cărăuș, sunt de analizat două aspecte:
răspunderea contractuală a cărăușului și răspunderea delictuală a cărăușului. Regimul juridic
al răspunderii cărăușului este dat de dispozițiile Codului civil: art. 1073-1090 reglementează
răspunderea contractuală, iar art. 998-1000, răspunderea delictuală a cărăușului. Răspunderea
cărăușului în transportul de mărfuri este reglementată și de Codul comercial. Reglementările
din Codul civil și Codul comercial sunt aplicabile numai în măsura în care anumite aspecte ale
contractului de transport nu beneficiază de reglementări speciale.32 33 Răspunderea civilă
delictuală este o sancțiune specifică dreptului civil aplicată pentru săvârșirea faptei ilicite
cauzatoare de prejudicii, având un caracter 34
reparator.
Cărăușul, prin executarea contractului de transport, își angajează răspunderea atât față
de cocontractantul său, dar își poate angaja răspunderea și față de terțe persoane; în sensul că
în situația în care au fost prejudiciați terți prin fapte săvârșite de cărăuș în cadrul activității
desfășurate în afara contractului de transport, răspunderea cărăușului va fi o răspundere civilă
delictuală. Cadrul legal în această situație este dat de art. 998 C.civ. care precizează că „orice
faptă a omului, care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a
ocazionat a-l repara” și din art. 999 C.civ. care precizează că „omul este responsabil nu numai
de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau imprudența
sa”.
Cărăușul profesionist este un comerciant ceea ce imprimă și acțiunii extracontractuale -
în situația în care fapta a fost săvârșită în executarea profesiei - un caracter comercial34, în
această situație operând prezumția de comercialitate așa cum este ea instituită de art. 4 C.com.35

30
Revocarea poate să intervină înainte de a fi început executarea contractului, dar și în timpul transportului, deci după o
executare parțială.
31
De exemplu, dreptul expeditorului de a desemna un alt destinatar.
32
Gh. Filip, Dreptul transporturilor, Editura Junimea, Iași, 2002, p. 44-45.
33
V.I. Niță, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Universitaria, Craiova, 2004, p. 112-115.
34
O. Căpățînă, op. cit., p. 169.
35
Articolul 3 C.com.: „Legea consideră ca fapte de comerț: (...) Întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe
apă sau pe uscat” și art. 4 C.com.: „Se socotesc, afară de acestea, ca fapte de comerț celelalte contracte și obligațiuni ale unui
comerciant, dacă nu sunt de natură civilă sau dacă contrariul nu rezultă din însuși actul.”

8
 Condiția esențială pentru angajarea răspunderii contractuale a cărăușului o constituie
existența contractului de transport. Pentru angajarea răspunderii contractuale a
transportatorului, contractul de transport trebuie să întrunească, cumulativ, următoarele
condiții: să fie un contract valabil din punct de vedere juridic; în baza contractului de transport
să se stabilească raporturi juridice nemijlocite între cărăuș și expeditor/destinatar - între păgubit
și autorul prejudiciului și prejudiciul să rezulte din neexecutarea totală sau parțială a unei
obligații născute din chiar contractul de transport, respectiv din contractul ce leagă pe păgubit
de autorul prejudiciului respectiv36. Dacă ne referim însă la o „întreprindere de transport”, vom
avea de-a face cu o persoană juridică și răspunderea nu va mai fi una directă, ci o răspundere
contractuală pentru altul.
Condițiile generale ale răspunderii contractuale a cărăușului sunt cele din dreptul comun:
fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, vinovăția autorului, existența prejudiciului și existența
legăturii de cauzalitate dintre prejudiciu și fapta ilicită. Regimul juridic al cărăușului este
considerat de doctrină ca fiind mai agravat decât răspunderea contractuală din dreptul comun.
Acest fapt se datorează angajamentului asumat de cărăuș, anume acela de a preda mărfurile
transportate în mâinile destinatarului. Prin urmare, obligația cărăușului este una de rezultat și
orice deficiență în executare poate fi asimilată cu o faptă ilicită.
În dreptul transporturilor, răspunderea contractuală a cărăușului prezintă elemente de
specificitate față de dreptul comun.
Răspunderea contractuală a cărăușului în ceea ce privește reglementarea juridică are
următoarele reguli de aplicabilitate: se aplică cu precădere dispozițiile din legile speciale 37 și
numai în cazul în care acestea nu există se aplică regulile dreptului comun38.
În raport de regulile dreptului comun, elementele de specificitate ale răspunderii
contractuale ale cărăușului privesc cu precădere două aspecte importante: sarcina admiterii
probei și întinderea despăgubirilor.39 Potrivit Codului comercial40, cărăușul răspunde de
pierderea sau stricăciunea lucrurilor ce i-au fost încredințate pe toată durata contractului de
transport, dacă nu probează că pierderea, respectiv stricăciunea lucrurilor, au provenit din caz
fortuit sau de forță majoră, din chiar viciul propriu al lucrurilor sau din natura lor, din faptul
expeditorului sau cel al destinatarului. Prin urmare, art. 425 C.com. instituie o prezumție
relativă de culpă în neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către cărăuș. Această prezumție
legală relativă nu înăsprește regimul responsabilității cărăușului, ci nu face altceva decât să-l
oblige pe cărăuș să administreze proba. În ceea ce privește întinderea răspunderii cărăușului,
conform art. 430 alin. (1) C.com., în caz de pierdere sau avariere a mărfii încredințate spre
transport, despăgubirea se stabilește având în vedere numai paguba efectivă (damnum
emergens), nu și beneficiul nerealizat (lucrum cessans). Aceasta înseamnă că răspunderea
cărăușului stabilită potrivit dreptului comercial este mai redusă decât dacă ar fi stabilită potrivit
dreptului comun (conform art. 1084-1086 C.civ.), unde prejudiciul total cuprinde atât
prejudiciul efectiv, cât și câștigul nerealizat. Codul civil și Codul comercial consideră
responsabilitatea cărăușului culpabil de dol sau culpă gravă tot contractuală și o agravează în
ce privește calcularea daunelor; deci dolul și culpa gravă nu sunt asimilate fraudei, caz în care
ar trebui să atragă o răspundere delictuală.41
Concluzii. Așa cum rezultă din analiza efectuată, contractul de transport este un contract
pentru care contractul civil asigură un punct de pornire și fundamentul juridic, așa cum o face
și pentru alte contracte din sfera dreptului privat, dar contractul de transport rămâne, totuși, un

36
O. Căpățînă, op. cit., p. 171.
37
Legi specifice anumitor tipuri de transport, reglementări ale Codului comercial, regulamente de transport.
38
Șt. Scurtu, op. cit., p. 81-83.
39
Ibidem, p. 84.
40
Articolul 425 C.com.
41
Șt. Scurtu, op. cit., p. 84.

9
contract autonom, distinct, a cărui fizionomie juridică complexă se conturează dintr-o serie de
elemente esențiale. Mai întâi, părțile contractului: cărăuș profesionist și expeditor, iar
obligațiile părților: obligația cărăușului de a deplasa mărfurile sau persoanele (în cazul
contractului de transport de mărfuri, obligația de pază a bunurilor și de a le preda destinatarului)
și obligația expeditorului (sau a destinatarului) de a plăti prețul transportului. Pe de altă parte,
un termen de executare a transportului și un mijloc de transport corespunzător. În fine,
parcurgerea unui itinerar, dar și ideea că destinatarului, care nu este parte în contract, dar care
este beneficiarul acestuia și căruia, uneori, îi pot reveni și obligații (de exemplu, obligația de
plată a prețului transportului).
Așadar, contractul de transport este o convenție între cărăușul profesionist și expeditor,
convenție prin care cărăușul se obligă ca, în schimbul unei remunerații, să transporte cu un
mijloc de transport adecvat și într-un anumit termen mărfuri sau persoane. În cazul
transporturilor de mărfuri, cărăușul se obligă să predea bunurile în mâinile destinatarului.
Caracterul unitar al sistemului național de drept român este asigurat, între altele, prin
corelarea și interferențele dintre componente (ramuri), pe de o parte, iar, pe de altă parte, prin
considerarea juridică a unei ramuri de drept ca fiind drept comun pentru una sau mai multe
ramuri. În cazul dreptului transportului, drept comun este considerat, alături de dreptul
comercial, dreptul civil.
În acest context, se impune o ultimă precizare: dreptul civil este drept comun pentru
dreptul transportului în ultimă instanță și prin mijlocirea dreptului comercial, pentru că, la
rândul său, dreptul comercial apelează la dreptul civil pentru norme juridice, principii de
ramură ori instituții juridice și reguli generale, ceea ce înseamnă că dreptul civil este considerat
drept comun pentru dreptul comercial. Astfel spus, dreptul civil este drept comun în mod
nemijlocit pentru dreptul transportului ori de câte ori acesta din urmă apelează la normele,
principiile și regulile generale aparținătoare primului; este însă drept comun pentru dreptul
transportului și în mod mijlocit (derivat), datorită faptului că dreptul civil este drept comun
pentru dreptul comercial care, la rândul lui, este drept comun pentru dreptul transportului.
Aspecte juridice care reclamă noi abordări. Așa cum am mai arătat, dispozițiile
Codului Civil în domeniul transporturilor nu asigură cadrul juridic necesar pentru activitatea
de transport, activitate considerată foarte importantă pentru economia națională. Potrivit
doctrinei42, este necesară o reglementare mai cuprinzătoare a problemelor privitoare la
contractul de transport pentru a nu se ajunge la situația ca lacunele de reglementare să fie
completate de practica judiciară și de doctrină și, în acest sens, este necesară o reglementare
sistematică și completă a contractului de transport și a materiei transporturilor, în general.
Astfel, o serie de probleme de drept reclamă o nouă abordare sau modificări în
concordanță cu activitatea de transport modernă a zilelor noastre. Mai întâi, adaptarea
reglementărilor la limbajul tehnic al domeniului transporturilor și actualizarea limbajului
folosit în vechile reglementări. Pe de altă parte, punerea în concordanță a dispozițiilor legale
cu realitățile și fenomenele economice contemporane, precum și tratarea mai detaliată a unor
probleme de drept ca: evaluarea legală a despăgubirilor datorate de cărăuș pentru întârziere,
elaborarea de norme speciale în materia prescripției acțiunilor ce izvorăsc din contractul de
transport, cu scopul de a face ca soluționarea litigiilor să fie mai operativă și mai aproape de
ritmul de viață actual. În fine, departajarea contractului de transport, prin reglementări speciale,
de alte operațiuni înrudite ca, de exemplu, contractul de livrare de mărfuri la domiciliul
clientului, locațiunea unui mijloc de transport, contractul de remorcare etc.43

42
Șt. Scurtu, D. Cornoiu, Contractul de transport de mărfuri în Codul civil și Proiectul Codului civil, Revista de Științe
Juridice nr. 2/2006, Editura Themis, Craiova, p. 35-42.
43
O. Căpățînă, op. cit., p. 243-246.

10
BIBLIOGRAFIE

• Șt. Scurtu, D. Cornoiu, Contractul de transport de mărfuri în Codul civil

și Proiectul Codului civil, Revista de Științe Juridice nr. 2/2006, Editura
Themis, Craiova,
• Gh. Filip, Dreptul transporturilor, Editura Junimea, Iași, 2002,
• V.I. Niță, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Editura Universitaria,
Craiova, 2004
• Legi specifice anumitor tipuri de transport, reglementări ale Codului
comercial, regulamente de transport.
• Ion Dogaru, Teodor Sâmbrian, Pompil Drăghici, Adi Oroveanu-Hanțiu,
Sorin lonescu, Drept civil român. Tratat, Vol. III, Editura Europa, Craiova,
1997, A. Călin, Dreptul transporturilor, Editura Evrika, Brăila, 1999,
• I. Dogaru, S. Cercel, Drept civil. Partea generală, Editura C.H. Beck,
București, 2007,
• O. Căpățînă, Dreptul transporturilor. Partea generală, Editura Lumina
Lex, București,
• Gh. Piperea, Dreptul transporturilor, Editura All Beck, București, 2003
• A. Cotuțiu, G.V. Sabău, Dreptul transporturilor, Editura All Beck,
București, 2005,
• Șt. Scurtu, Contracte de transport de mărfuri în trafic intern și
internațional, Editura Themis, Craiova, 2001,
• Codului comercial,

11
CUPRINS
Fundamentele civile ale contractului de transport
1. Preliminarii.
2. Reglementarea transporturilor în dreptul român
Răspundere civilă. Interferențe
Concluzii
Aspecte juridice care reclamă noi abordări.
BIBLIOGRAFIE
SPEȚE

12
SPEȚE
Încheiere contract de transport. Calitate de casă de expediție a
intimatei. Inaplicabilitatea instituției răspunderii civile
contractuale întemeiată pe contractul de transport. Viciu al mărfii
transportate.
Decizie 50 din 10.02.2020

În cauza de faţă nu este indicată şi nu rezultă prevederea contractuală care

obliga intermediarul la verificarea legăturilor mărfii transportate de cărăuş, cu
atât mai mult cu cât dispoziţiile art.9 din Convenţia CMR prevăd că „în absenţa
înscrierii în scrisoarea de trăsură a rezervelor motivate ale transportatorului,
există prezumţia că marfa şi ambalajul ei erau în stare aparentă bună în momentul
primirii de către transportator...”.
În consecinţă, obligaţia susţinută de recurentă în sarcina intimatei nu este
prevăzută nici legal şi nici contractual, astfel că nu i se poate imputa casei de
expediţie ruperea legăturii de siguranţă a mărfii transportate în urma intermedierii
sale şi, astfel, prejudicierea transportatorului.
Chiar şi reţinerea prevederilor art.2064 Cod civil nu atrage răspunderea, în
speţă, a intimatei, în lipsa clauzelor contractuale clare în acest sens, operaţiunile
accesorii transportului fiind necesar a fi indicate şi explicitate.
Art. 56 alin.(1) și 2 şi art. 76 alin. (1) din OG nr. 27/2001
Art.2064 Cod civil
1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei
Galaţi la data de 16.07.2015 sub nr. .../233/2015, reclamanta [...] a formulat
acţiune în contradictoriu cu pârâta [...], solicitând obligarea acesteia la plata sumei
de 15.532,84 lei reprezentând contravaloare reparaţii conform facturii nr.
.../17.10.2014, la plata dobânzii legale aferente debitului principal calculată de la
data scadenţei facturii, 16.11.2014 şi până la data plăţii efective, precum şi
obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentinţa civilă nr. 3629/19.05.2016, Judecătoria Galaţi a admis excepţia
necompetenţei teritoriale şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a
cauzei în favoarea Judecătoriei Constanţa, instanţă la care a fost înregistrată la
data de 27.06.2016.
2. Prin sentinţa civilă nr. 2032/26.02.2018, Judecătoria Constanţa a admis
acţiunea şi a obligat pârâta la plata sumei totale de 15.634,97 lei către reclamantă,
din care suma de 15.532,84 lei, reprezintă contravaloarea reparaţiilor
autovehiculului conform facturii nr. [...]/17.10.2014, iar suma de 102,13 lei

13
dobânda legală aferentă debitului principal, calculată de la data scadenţei facturii,
respectiv 16.11.2014 şi până la data introducerii cererii de chemare în judecată,
respectiv 16.07.2015.
A obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzii legale aferente debitului
principal, în continuare de la data de 17.07.2015 şi până la data achitării efective
a debitului.
A respins cererile de chemare în garanţie a societăţilor [...] şi [...], ca
nefondate.
A obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în
cuantum de 901,64 lei, reprezentând taxa judiciară de timbru şi la plata
cheltuielilor de judecată către chemata în garanţie [...], în cuantum de 500 lei
reprezentând onorariu avocat.
3. Împotriva sentinţei civile nr. 2032/26.02.2018 a formulat apel pârâta [...],
care a solicitat schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii
de chemare în judecată formulate de reclamantă împotriva sa şi admiterea
cererilor de chemare în garanţie împotriva [...] şi [...].
Prin decizia civilă nr.1726/21.12.2018 pronunţată de Tribunalul Constanţa,
s-a admis apelul, a fost schimbată în tot hotărârea apelată, în sensul că a fost
respinsă acţiunea formulată de reclamanta [...] în contradictoriu cu pârâta [...], ca
nefondată.
Au fost respinse cererile de chemare în garanţie formulate de pârâta [...] în
contradictoriu chematele în garanţie [...] şi [...], ca rămase fără obiect.
4. Împotriva acestei soluţii a promovat recurs societatea [...], criticând
soluţia pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 şi pct. 8 NCPC,
pentru următoarele considerente:
Se susţine că hotărârea care dezleagă fondul trebuie să fie dată cu
respectarea garanţiilor prevăzute de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind
Drepturile Omului, care include printre altele, dreptul părţilor de a fi în mod real
ascultate, adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Aceasta
implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv,
real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor,
cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt.
Acest lucru nu a fost respectat de către instanţa de apel, care în rejudecarea
fondului, a făcut ea însăşi o greşită aplicare a legii şi o eronată interpretare a
materialului probator în cauza dedusă judecaţii şi nu aşa cum se menţionează in
motivarea deciziei recurate că instanţa fondului a făcut o greşita interpretare atât
a cadrului legal aplicabil cât şi a materialului probator.

14
 Susţine acest lucru întrucât instanţa de apel a considerat pertinenta apărarea
apelantei pârâte cum că în primul rând a acţionat în calitate de “intermediar” şi
nu în calitate de “casă de expediţie” în cadrul contractului de transport încheiat
cu societatea recurenta şi că nu este casă de expediţie în sensul OG nr. 27/2011.
Ori contractul de expediţie este contractul încheiat între comitent şi
comisionar (expeditor), prin care expeditorul se obligă în schimbul unui
comision să încheie în nume propriu, dar pe contul comitentului, contractele
necesare cu terţii pentru transportul încărcăturii, precum şi să îndeplinească actele
şi măsurile pregătitoare şi de cooperare necesare în scopul executării transportului
aşa cum rezultă din art.2064-2071 Cod civil.
Articolul 56 din OG 27/2011 stipulează că activităţile de intermediere a
operaţiunilor de transport rutier contra cost se realizează pe bază de contracte,
prin preluarea de la beneficiari a comenzilor de transport rutier, acestea urmând
a fi executate de intermediar, in numele sau, prin intermediul unui operator de
transport rutier pe bază de contracte.
Potrivit art. 76 din OG 27/2011, „(1) Efectuarea transportului rutier contra
cost şi a activităţilor conexe acestuia se realizează pe bază de contract de
transport, în conformitate cu legislaţia in vigoare. Aceste activităţi sunt
următoarele:... 4. activităţi de intermediere.”
Mai mult arată instanţei că [...] este membru U.S.E.R (Uniunea societăţilor
de expediţii din România) care în “condiţii generale de transport ce stau la baza
activităţii caselor de expediţii membre U.S.K.R.” defineşte casa de expediţii
astfel: “Capitolul I - Generalităţi şi definiţii: l. Prin casa de expediţii, în sensul
prezentelor condiţii generale, se înţelege orice întreprinzător care din ordinul şi
pe seama unui comitent (client) face să se transporte, adică să se organizeze un
transport de mărfuri, fără să fie el însuşi transportatorul. În organizarea
transportului, pe lângă transportul propriu-zis se includ şi activităţi conexe
acestuia cum ar fi: depozitarea mărfii, obligaţiile vamale (declaraţii s.a.),
asigurarea şi controlul mărfurilor, executarea dispoziţiilor privind încasarea
sumelor cuvenite comitentului (client).”
Coroborând toate textele legale menţionate împreună cu susţinerile
intimatei apelante pârâte că a acţionat în calitate de “intermediar” şi că obiectul
său de activitate declarat la Registrul Comerţului este “alte activităţi anexe
transporturilor”, rezultă fără dubiu că intre recurentă şi intimata [...] a fost
încheiat un contract de transport, în care intimata a acţionat în calitate de
intermediar, potrivit terminologiei utilizate de OG nr. 27/2011 şi în calitate de
expeditor potrivit terminologiei utilizate de art. 2064 Cod civil, denumirea uzuală
fiind aceea de “casa de expediţii”, denumire utilizata de USER organizaţia a cărei
membru este şi intimată.

15
 Aşa fiind cadrul legal care reglementează răspunderea intimatei faţă de
societatea recurentă este cel indicat de instanţa fondului, contractul încheiat intre
cele doua părţi fiind circumscris prevederilor art. 1997 Cod civil, care
reglementează răspunderea expeditorului, art.2064 cod civil şi art. 1350 din
Codul Civil privind răspunderea contractuală.
Cu privire la interpretarea materialul probator administrat în cauză,
învederează instanţei de recurs că rezultă fără urma de dubiu că prejudiciul
suferit de societatea recurentă s-a datorat unui viciu al mărfii transportate.
Astfel, instanţa de apel a motivat că nu era obligaţia intimatei pârâte să
verifice legăturile de ancorare ş i pe cale de consecinţă prejudiciul nu îi poate fi
imputat intimatei.
In mod greşit instanţa de apel a reţinut acest aspect şi şi-a întemeiat decizia
pe acest motiv, întrucât pe tot parcursul judecăţii acestei cauze, atât la fond cât şi
în apel, a arătat că prejudiciul s-a produs ca urmare a ruperii unei legături de
metal ce ţine laolaltă mai multe bare de oţel beton, legătură ce este făcută de
producător şi care este diferită de legătura de ancorare a mărfii transportate, care
este legătură ce asigura toate legăturile de bare (uzual denumite cotade) în timpul
transportului. Această înţelegere greşită a celor două tipuri de legături, înţelegere
eronată indusă de susţinerile intimatei pârâte, au făcut ca instanţa de apel
să aibă o înţelegere greşită a materialului probator administrat în cauză.
Astfel, din Procesul verbal încheiat la momentul producerii prejudiciului,
precum şi din declaraţia martorului [...] a rezultat că prejudiciul s-a produs urmare
a ruperii legăturii de siguranţa montată de producător, legătură ce ţine laolaltă mai
multe bare, şi nu a legăturii de ancorare.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, instanţa fondului a motivat
aplicarea dispoziţiilor art.1971, făcând corect distincţie între legătura de siguranţă
aplicată de producător - care reprezintă viciu al mărfii şi legătura de ancorare.
Se mai arată că instanţa de apel a înlăturat apărările formulate de societatea
recurentă, prin care a arătat că sunt aplicabile în cauză dispoziţiile art.2064 Cod
civil, motivând înlăturarea acestora prin faptul că ar fi fost făcute pentru prima
data în faza de apel.
Înlăturarea acestor apărări, care ţin de esenţa dezlegării pricinii, este eronată,
întrucât se susţine că reclamanta a arătat încă de la faza judecaţii la fond, prin
notele scrise depuse la termenul de judecată din data de 06.07.2017, că intimata
pârâta este expeditor şi i se aplică prevederile art. 2064 Cod civil.
Pentru toate considerentele arătate, solicită admiterea recursului,
desfiinţarea deciziei recurate şi menţinerea ca fiind legală şi temeinică a sentinţei
civile nr. 2032/26.02.2018 pronunţată de Judecătoria Constanţa.

16
 Intimata pârâtă [...] a formulat întâmpinare şi a
solicitat respingerea recursului formulat ca nefondat şi menţinerea decizia civilă
nr.1726/2018 pronunţată de Tribunalul Constanţa ca fiind temeinică şi legală.
Intimata [...] a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea
recursului şi menţinerea în tot a hotărârii recurate, iar în subsidiar, în situaţia
admiterii recursului, modificarea în parte a hotărârii instanţei de apel, în sensul
de a respinge cererea de chemare în garanţie a societăţii [...] ca nefondată.
5. Examinând legalitatea deciziei recurate prin prisma motivelor de
nelegalitate susţinute, Curtea constată că recursul nu este fondat, pentru
următoarele argumente:
Motivul de casare prevăzut de art.488 pct.6 NCPC, incident când „hotărârea
nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive
contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei”, nu poate fi reţinut,
constatându-se că instanţa de apel s-a conformat prevederilor art.425 alin.(1) lit.
b) NCPC şi a arătat motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia
admiterii apelului.
Ceea ce critică societatea recurentă din perspectiva obligaţiei instanţei de
judecată de a asculta şi a examina în mod real toate susţinerile şi apărările părţilor
nu se circumscrie motivului de nelegalitate reglementat de art.488 pct.6 NCPC,
având în vedere că invocarea lămuririi greşite a situaţiei de fapt ori netranşarea
problemei litigioase, astfel cum susţine recurenta, nu echivalează cu lipsa sau
contradictorialitatea considerentelor şi nu reprezintă o motivare străină de cauză.
Astfel cum se reţine în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului
(cauza Boldea împotriva României), articolul 6 alin. 1 CEDO obligă instanţele
să-şi motiveze hotărârile, aceasta neînsemnând însă că se cere un răspuns detaliat
la fiecare argument, amploarea acestei obligaţii putând varia în funcţie de natura
hotărârii şi de chestiunea litigioasă.
Faţă de motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 NCPC, incident „când
hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept
material”, instanţa de recurs constată următoarele:
Sub un prim aspect, din perspectiva acestui motiv de recurs nu se pot susţine
critici legate de administrarea şi aprecierea probelor decât în situaţia în care în
legătură cu acestea au fost încălcate reguli de procedură a căror nerespectare
atrage nulitatea.
Calea extraordinară de atac a recursului poate fi folosită numai pentru
cazurile de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1 – 8 NCPC.
Raportat la modalitatea de aplicare a normelor de drept material incidente
la situaţia de fapt stabilită în calea devolutivă, se constată că în mod corect a
stabilit instanţa de apel că în cauză nu este aplicabilă instituţia răspunderii civile
17
contractuale întemeiată pe contractul de transport nr. .../17.09.2012, având în
vedere că societatea [...] nu a participat la operaţiunile de încărcare a mărfii în
camion, de amarare a mărfii în camion sau de descărcare a mărfii la destinaţie şi
nu este expeditorul mărfii.
Recurenta societate [...] susţine că prejudiciul a fost produs pentru
neîndeplinirea obligaţiei de verificare a legăturilor barelor transportate, în
cuprinsul cererii de recurs făcând distincţie între legătura de siguranţă montată de
producător şi care, evident, cade în sarcina producătorului şi legătura de ancorare.
Aspect necontestat de părţi, intimata [...] este casă de expediţie, care nu
deţine flotă de transport proprie şi care, în numele clienţilor, angajează
transportator, în cazul de faţă societatea recurentă, care poate avea, în funcţie de
clauzele contractuale stabilite, şi obligaţia de încărcare/descărcare a mărfii şi,
implicit, de verificare a legăturilor de siguranţă ale mărfurilor.
Intimata [...] nu este producătorul obligat la asigurarea corespunzătoare a
mărfii predate spre transport şi astfel cum rezultă din dosar, nu este nici
încărcătorul mărfii transportate de recurenta [...], fiind, cum corect a reţinut
instanţa de apel, un intermediar între expeditor şi transportator.
Este corectă susţinerea recurentei că în cauză sunt aplicabile prevederile art.
56 alin.(1) şi art. 76 alin. (1) din OG nr. 27/2001, însă aceste prevederi obligă la
încheierea unui contract care să prevadă în mod clar „sarcinile şi răspunderile
intermediarului” (art.56 alin.(2) ), în limitele cărora acesta va răspunde.
Or, în cauza de faţă nu este indicată şi nu rezultă prevederea contractuală
care obliga intermediarul la verificarea legăturilor mărfii transportate de cărăuş,
cu atât mai mult cu cât dispoziţiile art.9 din Convenţia CMR, redate de instanţa
de apel, prevăd că „în absenţa înscrierii în scrisoarea de trăsură a rezervelor
motivate ale transportatorului, există prezumţia că marfa şi ambalajul ei erau în
stare aparentă bună în momentul primirii de către transportator...”.
În consecinţă, obligaţia susţinută de recurentă în sarcina intimatei nu este
prevăzută nici legal şi nici contractual, astfel că nu i se poate imputa casei de
expediţie ruperea legăturii de siguranţă a mărfii transportate în urma intermedierii
sale şi, astfel, prejudicierea transportatorului.
Prevederile invocate de recurentă, cuprinse în „condiţii generale de transport
ce stau la baza activităţii caselor de expediţii membre U.S.E.R.”, nu pot completa
OG nr.27/2001, cu o forţă juridică superioară, cat care face trimitere expresă la
limitele contractului, ca izvor al obligaţiilor intermediarului de transport, contract
care în cazul de faţă nu prevede o astfel de obligaţie, de verificare şi asigurare a
mărfii.
Chiar şi reţinerea prevederilor art.2064 Cod civil, potrivit cărora „Contractul
de expediţie este o varietate a contractului de comision prin care expeditorul se

18
obligă să încheie, în nume propriu şi în contul comitentului, un contract de
transport şi să îndeplinească operaţiunile accesorii” nu atrage răspunderea, în
speţă, a intimatei [...], în lipsa clauzelor contractuale clare în acest sens,
operaţiunile accesorii transportului fiind necesar a fi indicate şi explicitate.
Faţă de toate aceste considerente, apreciem că motivele de nelegalitate
invocate nu sunt întemeiate, astfel că în baza prevederilor art.496 alin.(1) NCPC,
Curtea va respinge recursul ca nefondat.

19
Răspunderea civilă patrimonială a salariatului pentru efectuarea
unui transport rutier fără a deţine scrisoarea de trăsură CMR
Decizie 121 din 07.03.2019

Răspunderea civilă patrimonială a salariatului pentru efectuarea unui transport

rutier fără a deţine scrisoarea de trăsură CMR

- art. 4 alin. 1 pct. 33.9 din HG nr. 69/2012 privind stabilirea încălcărilor cu
caracter contravenţional a le Regulamentului (CE) nr. 1071/2009 al
Parlamentului European şi al Consiliului din 21 octombrie 2009
- art. 4 din Convenţia din 19 mai 1956 privitoare la Contractul internaţional
de mărfuri pe şosele
- art. 245, art. 254 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii
- art. 1350 Cod civil
Intimatul, angajat al apelantei în funcţia de şofer, a efectuat un transport fără
a deţine scrisoarea de trăsură CMR, motiv pentru care s-a aplicat o sancţiune
contravenţională de 6.000 lei.
Întrucât s-a depus cu ocazia declarării apelului o fişă a postului din care
reieşea faptul că se instituise în sarcina intimatului obligaţia de a se asigura că la
bordul autovehiculului se află în timpul transportului scrisoarea de trăsură CMR,
semnată de expeditor şi transportator, deplasarea fără a o deţine generează
răspunderea patrimonială a acestuia, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art.
245, art. 254 Codul muncii, a art. 1350 Cod civil, greşit instanţa de fond reţinând
contrariul.
Curtea de Apel Oradea – Secţia I-a civilă
Decizia civilă nr. 121 din 7 martie 2019
Prin Sentinţa civilă nr. (...)/LM din data de 25.10.2018, pronunţată de
Tribunalul (...), în dosar nr. (...)/2017, s-a respins acţiunea formulată de
reclamanta SC (...) SRL, având CUI RO (...), cu sediul procesual ales în (...), în
contradictoriu cu pârâtul (...), având CNP (...), cu domiciliul în loc. (...)(...), ca
nefondată.
Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a avut în vedere
următoarele considerente:

20
 Pârâtul a fost angajatul reclamantei conform contractului individual de
muncă înregistrat în registrul general de evidenţă a salariaţilor sub nr.
(...)/06.06.2016, fiind încadrat în meseria de şofer, cod COR 833201.
Conform Procesului verbal de constatare a contravenţiilor seria ISCTR nr.
(...), la data de 18.10.2016, pe DN79A, km 6, localitatea (...), judeţul (...), a fost
oprit şi verificat autovehiculul cu numărul de înmatriculare (...), utilizat de către
reclamantă în baza copiei conforme nr. (...) a licenţei de transport, condus de către
pârât, în timp ce efectua transport rutier contra cost de mărfuri (bunuri divizibile)
în trafic naţional. La momentul controlului, în urma verificărilor efectuate, s-a
constatat că la bordul autovehiculului lipseşte documentul de transport CMR,
întrucât transportul este contracost în numele unul terţ, operatorul de transport
fiind (...) S.R.L, furnizor fiind (...) S.A, iar beneficiar fiind (...) S.A.
S-a constatat că fapta constituie contravenţie conform prevederilor art. 4 pct.
33.9 din HG 69/2012, sens în care a fost dispusă sancţionarea reclamantei
conform art.7, alin.4, cu amendă în sumă de 6000 lei.
Reclamanta a achitat în termen de 48 de ore de la primirea procesului verbal
suma de 2000 lei cu titlu de amendă contravenţională, conform chitanţei seria
(...)/ 24.10.2017 şi OP nr. (...)/24.10.2016.
Instanţa a reţinut faptul că potrivit art. 4, pct. 33.9HG 69/2012 reprezintă
încălcări grave ale prevederilor Regulamentului (CE) nr. 1.071/2009, ale
Regulamentului (CE) nr. 1.072/2009, ale Regulamentului (CE) nr. 1.073/2009,
ale Ordonanţei Guvernului nr. 27/2011, cu modificările şi completările ulterioare,
şi ale normelor de aplicare a acesteia şi constituie contravenţii, dacă acestea nu
au fost săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să constituie
infracţiuni: nerespectarea de către operatorul de transport rutier a obligaţiei de a
de a face dovada punerii la dispoziţia conducătorilor auto, pentru vehiculele cu
care efectuează transport rutier, a unuia dintre următoarele documente, după caz,
în vederea prezentării acestor documente cu ocazia controlului în trafic:
documentul de transport, specific tipului de transport efectuat, astfel cum este
stabilit prin reglementările specifice în vigoare;
Contravenţia constă în faptul că reclamanta, în calitate de operator de
transport nu a făcut dovada punerii la dispoziţia conducătorului auto (în speţă
pârâtul) a documentului de transport specific tipului de transport efectuat (în speţă
CMR), motiv pentru care şi sancţiunea cu amenda contravenţională a fost aplicată
reclamantei de către organele de control şi nu pârâtului care avea calitate de
conducător auto. De altfel, s-a reţinut că, reclamanta nici nu a făcut plângere
împotriva procesului verbal de contravenţie şi a plătit amenda în termen de 48 de
ore de la primirea procesului verbal.
Conform art. 5 din Convenţia din 19/05/1956 referitoare la contractul de
transport internaţional de mărfuri pe şosele (CMR), scrisoarea de trăsură este

21
întocmită în trei exemplare originale, semnate de expeditor şi de transportator.
Primul exemplar se remite expeditorului, al doilea însoţeşte marfa, iar al treilea
se reţine de transportator.
S-a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada faptului că a înmânat pârâtului
exemplarul CMR care trebuia să însoţească marfa transportată. Totodată, din
cuprinsul contractului individual de muncă şi din fişa postului nu rezultă că
pârâtului îi revine obligaţia de a se asigura că deţine documentul de transport
aferent mărfii transportate.
Potrivit art. 254 din Codul muncii, pentru a putea fi antrenată răspunderea
patrimonială a salariatului sunt necesare întrunirea cumulativă a unor condiţii de
fond respectiv: calitatea de salariat la angajatorul păgubit a celui care a produs
paguba, fapta ilicită şi personală a salariatului săvârşită în legătură cu munca sa,
prejudiciul cauzat patrimoniului angajatorului, raportul de cauzalitate între fapta
ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia salariatului. Numai întrunirea cumulativă a
acestor condiţii atrage răspunderea patrimonială. Lipsa uneia dintre condiţiile
enumerate înlătură această răspundere.
Instanţa a reţinut că în cazul de faţă nu sunt întrunite toate condiţiile de fond
pentru a fi antrenată răspunderea patrimonială a pârâtului, respectiv nu există
fapta ilicită şi personală a pârâtului săvârşită în legătură cu munca sa, câtă vreme
dispoziţiile legale pun în sarcina operatorului de transport obligaţia de a face
dovada punerii la dispoziţia conducătorilor auto a documentelor de transport, iar
în privinţa pârâtului nu s-a transmis de către angajator nicio obligaţie în acest
sens.
Pentru aceste motive instanţa a respins acţiunea reclamantei ca fiind
nefondată.
S-a constatat că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, scutit de la plata taxelor de
timbru, a declarat apel reclamanta SC (...) SRL (...), solicitând admiterea acestuia,
modificarea sentinţei, admiterea acţiunii, obligarea pârâtului la plata sumei de
2000 lei reprezentând amenda contravenţională plătită de ea în baza procesului
verbal de constatare a contravenţiei seria ISCTR nr. (...)/18.10.2016, cu cheltuieli
de judecată constând în taxa de timbru.
Prin motivele de apel s-a invocat că, la data de 18.10.2016 autovehiculul cu
nr. de înmatriculare (...), aparţinându-i, condus de către pârât, a fost oprit în trafic
de un agent constatator din cadrul ISCTR ce a dispus sancţionarea
contravenţională pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 4 pct. 33 din
HG nr. 69/2012, reţinându-se că la bord nu se afla documentul de transport CMR.
A achitat amenda în 48 de ore de la primirea procesului verbal, 2000 lei,
vinovat de săvârşirea faptei contravenţionale a fost pârâtul ce a fost contactat prin

22
scrisoare recomandată în vederea recuperării debitului, însă, datorită pasivităţii
acestuia a iniţiat litigiul pentru recuperarea sumei.
Era pârâtul la data săvârşirii faptei contravenţionale angajatul său, a ocupat
funcţia de şofer şi trebuia să cunoască ce documente are nevoie pentru a efectua
transport marfă şi să se asigure că le deţine înainte de-a porni la drum. Din fişa
postului din data de 06.06.2016, semnată de şofer, reiese obligaţia acestuia de-a
se asigura că deţine toate documentele de transport, de-a verifica concordanţa
dintre documentele de transport - CMR, facturi, avize - tipul mărfii şi
specificaţiile din comandă, de-a verifica sau completa CMR –ul exact, deci, avea
obligaţia de-a se asigura că deţine documentul de transport CMR înainte de-a
porni la drum.
Tot din fişa postului reiese obligaţia şoferului de a cunoaşte şi respecta
prevederile legale cu privire la circulaţia pe drumurile publice în trafic intern,
internaţional de mărfuri, de-a cunoaşte şi respecta prevederile legale cu privire la
legile de transport în general şi în legislaţia CMR, or, reiese în mod evident că
şoferul şi-a încălcat obligaţiile asumate, atribuţiile de serviciu la momentul în care
a pornit în cursă fără documentele de transport necesare.
Eronat a reţinut instanţa că ea nu ar fi făcut dovada înmânării şoferului a
exemplarului CMR, or, din procesul verbal de contravenţie reiese că şoferul
efectua un transport marfă de la SC (...) SA la SC (...) SRL, nu avea voie a părăsi
locul de încărcare al expeditorului fără scrisoarea de trăsură CMR, s-a reţinut
astfel greşit că ea ar avea culpă în săvârşirea contravenţiei câtă vreme nu ea
trebuia să predea CMR - ul şoferului ci expeditorul, şoferul nu trebuia să
pornească în cursă fără acest document.
Conform art. 254 alin. 1 Codul muncii, salariaţii răspund patrimonial pentru
pagubele materiale produse angajatorului din vina sa şi în legătură cu munca lor,
a art. 1350 Cod civil, a fişei postului semnată la data de 06.06.2016, aspecte din
care reiese că ar putea fi antrenată răspunderea civilă contractuală patrimonială
în sarcina pârâtului pentru neîndeplinirea obligaţiei de a deţine asupra sa
documentele de transport necesare efectuării acestuia, de-a le preda organelor
competente la solicitarea acestora.
Nu era pârâtul în prima săptămână de lucru, era angajat de mai mult de 4
luni şi efectuase mai multe transporturi, cunoştea obligaţia de-a deţine un CMR
semnat de expeditor şi destinatar.
S-a invocat în drept art. 254 Codul muncii, art. 1349, 1350, 1357, 1384 Cod
civil.
Intimatul nu şi-a comunicat poziţia faţă de calea de atac declarată în cauză.
Examinând sentinţa apelată, prin prisma motivelor de apel cât şi din oficiu,
Curtea a reţinut următoarele:

23
 Potrivit copiei xerox a contractului individual de muncă, înregistrat sub nr.
(...)/06.06.2016 în registrul general de evidenţă al salariaţilor, filele 12-14 dosar
de fond, intimatul a fost angajat în cadrul societăţii apelante cu începere din data
de 07.06.2016, pe durată nedeterminată, în funcţia de şofer.
Din cuprinsul fişei postului, încheiată de apelantă, semnată de către intimat
la data de 06.06.2016, aflată în copie la dosarul de apel filele 9-15, capitolul
Obligaţii, liniuţele 8, 9, 10, Curtea a reţinut că intimatul avea obligaţia de-a
verifica concordanţa dintre documentele de transport - CMR, facturi, avize, carnet
TIR - tipul mărfii şi specificaţiile din comanda de transport primite de birou, de a
verifica aplicarea ştampilei expeditorului pe CMR, la rubrica special destinată
acestui scop, de a verifica sau completa CMR - ul exact şi în totalitate, conform
convenţiei CMR, şoferul răspunzând în faţa organelor de control pentru greşelile
făcute. La capitolul Documente, liniuţa 2, s-a stabilit faptul că şoferul are
obligaţia ca pe toată durata efectuării transportului să asigure existenţa la bordul
autovehiculului a documentelor impuse de categoria de transport rutier efectuate
şi de prevederile legale în vigoare … actele pentru control, printre care era
evidenţiat CMR - ul, alături de facturi, avize, documente etc.
La capitolul Alte obligaţii, liniuţele 1, 2, 10, din aceiaşi fişă, s-a stabilit că
şoferul trebuie să cunoască şi să respecte prevederile legale privitor la circulaţia
pe drumurile publice, la legislaţia CMR, să răspundă pentru pagubele cauzate
firmei din vina sa.
Din analiza copiei procesului verbal de constatare a contravenţiei, seria
ISCTR nr. (...), fila 10, încheiat de Ministerul Transporturilor, Inspectoratul de
Stat pentru Controlul în Transportul Rutier ISCTR la data de 18.10.2016, Curtea
a reţinut faptul că, pe DN 79 A, km. 6, localitatea (...), judeţul (...), a fost oprit
autovehiculul cu nr. de înmatriculare (...), utilizat de SC (...) SRL, condus de (...)
şi s-a constatat că nu s-a respectat de către operatorul de transport obligaţia de-a
face dovada punerii la dispoziţia conducătorilor auto a documentului de transport
– CMR - operatorul de transport fiind SC (...) SRL iar furnizor (...) SA, beneficiar
SC (...), astfel că, în baza art. 4, punctul 33.9, art. 7 alin. 4 din HG nr. 89/2012 s-
a aplicat o amendă contravenţională în valoare de 6000 lei, achitată în data de
24.10.2016 în cuantum de 2000 lei, potrivit copiei chitanţelor aflate la dosar fila
11 dosar de fond, de către apelantă, aspecte corect reţinute şi de către instanţa de
fond.
Potrivit art. 4, aliniat 1, punctul 33.9 din HG nr. 69/2012, privind stabilirea
încălcărilor cu caracter contravenţional ale prevederilor Regulamentului (CE) nr.
1.071/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 octombrie 2009 de
stabilire a unor norme comune privind condiţiile care trebuie îndeplinite pentru
exercitarea ocupaţiei de operator de transport rutier şi de abrogare a Directivei
96/26/CE a Consiliului, ale Regulamentului (CE) nr. 1.072/2009 al Parlamentului
European şi al Consiliului din 21 octombrie 2009 privind normele comune pentru

24
accesul la piaţa transportului rutier internaţional de mărfuri, ale Regulamentului
(CE) nr. 1.073/2009 al Parlamentului European şi al Consiliului din 21 octombrie
2009 privind normele comune pentru accesul la piaţa internaţională a serviciilor
de transport cu autocarul şi autobuzul şi de modificare a Regulamentului (CE) nr.
561/2006 şi ale Ordonanţei Guvernului nr. 27/2011 privind transporturile rutiere
şi ale normelor de aplicare a acesteia, precum şi a sancţiunilor contravenţionale
şi a altor măsuri aferente aplicabile în cazul constatării încălcărilor, următoarele
fapte reprezintă încălcări grave ale prevederilor Regulamentului (CE) nr.
1.071/2009, ale Regulamentului (CE) nr. 1.072/2009, ale Regulamentului (CE)
nr. 1.073/2009, ale Ordonanţei Guvernului nr. 27/2011, cu modificările şi
completările ulterioare, şi ale normelor de aplicare a acesteia şi constituie
contravenţii, dacă acestea nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât, potrivit
legii penale, să constituie infracţiuni: - nerespectarea de către operatorul de
transport rutier a obligaţiei de a de a face dovada punerii la dispoziţia
conducătorilor auto, pentru vehiculele cu care efectuează transport rutier, a unuia
dintre următoarele documente, după caz, în vederea prezentării acestor
documente cu ocazia controlului în trafic: - documentul de transport, specific
tipului de transport efectuat, astfel cum este stabilit prin reglementările specifice
în vigoare.
Din cele expuse, reiese într-adevăr faptul că operatorul de transport, în speţă
apelanta, avea obligaţia de-a pune la dispoziţia conducătorului auto, intimat pârât,
documentul de transport specific tipului de transport efectuat, a CMR – ului,
obligaţie ce nu a reieşit din actele depuse la dosar că ar fi fost îndeplinită, însă, se
impun a fi evidenţiate şi analizate şi alte dispoziţii legale sau contractuale
incidente în speţă, a fişei postului expusă mai sus, a Convenţiei din data de 19
mai 1956.
Potrivit Convenţiei din 19 mai 1956 referitoare la contractul de transport
internaţional de mărfuri pe şosele (CMR ), art. 4, proba contractului de transport
se face prin scrisoare de trăsură. Absenţa, neregularitatea sau pierderea scrisorii
de trăsură nu afectează nici existenţa, nici valabilitatea contractului de transport,
care rămâne supus dispoziţiilor acestei convenţii. Conform art. 5 alineat 1,
scrisoarea de trăsură este întocmită în trei exemplare originale, semnate de
expeditor şi de transportator, aceste semnături putând să fie imprimate sau
înlocuite prin ştampilele expeditorului şi transportatorului, dacă legislaţia țării în
care este întocmită scrisoarea de trăsură o permite. Primul exemplar se remite
expeditorului, al doilea însoţeşte marfa, iar al treilea se reţine de transportator.
Întrucât doar cu ocazia declarării apelului, s-a anexat cererii de apel copia
unei alte fişe a postului de şofer, decât cea aflată în dosarul de fond fila 15, din
care, potrivit celor arătate mai sus, reiese faptul că acesta avea printre obligaţii
verificarea concordanţei dintre documentele de transport - CMR, facturi, avize,
carnet TIR- tipul mărfii şi specificaţiile din comanda de transport primite de

25
birou, de-a verifica aplicarea ştampilei expeditorului pe CMR, la rubrica special
destinată acestui scop, de-a verifica sau completa CMR - ul exact şi în totalitate,
conform convenţiei CMR, de a răspunde în faţa organelor de control pentru
greşelile făcute, pe toată durata efectuării transportului de-a asigura existenţa la
bordul autovehiculului a documentelor impuse de categoria de transport rutier
efectuate şi de prevederile legale în vigoare … actele pentru control, printre care
era evidenţiat CMR - ul, alături de facturi, avize, documente etc., de-a cunoaşte
şi respecta prevederile legale privitor la circulaţia pe drumurile publice, la
legislaţia CMR, de-a răspunde pentru pagubele cauzate firmei din vina sa,
instanţa de fond nu a avut astfel posibilitatea de a o avea în vedere.
Ca urmare, având în vedere acest înscris din care rezultă că intimatul în
calitate de şofer, angajat al societăţii apelante avea printre obligaţii aceea de-a se
asigura că la bordul autovehiculului se află în timpul efectuării transportului
scrisoarea de trăsură, CMR, scrisoare ce se impunea a fi semnată potrivit
Convenţiei arătate mai sus, atât de către expeditor cât şi de către transportator,
lipsa acesteia la data la care urma a se efectua transportul, impunea ca acesta să
facă demersurile necesare deţinerii acesteia şi doar după obţinere să plece, este
cert că nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate prin semnarea fişei postului.
Potrivit art. 254 Codul muncii, Legea nr. 53/2003, 254 alin. 1, salariaţii
răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile
contractuale, pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina şi în
legătură cu munca lor. Salariaţii, conform alineatului 2, nu răspund de pagubele
provocate de forţa majoră sau de alte cauze neprevăzute care nu puteau fi
înlăturate şi nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului.
Câtă vreme la data la care a fost constatată existenţa contravenţiei constând
în efectuarea unui transport fără a exista scrisoarea de trăsură la bordul
autovehiculului, intimatul ca şofer, avea calitatea de angajat al societăţii apelante,
fapta ilicită a acestuia a constat în deplasarea fără a deţine documentul necesar,
în încălcarea sarcinilor expuse mai sus cuprinse în fişa postului, prejudiciul
constând în aplicarea unei amenzi contravenţionale, raportul de cauzalitate dintre
fapta ilicită şi prejudiciu fiind evident, condiţiile atragerii răspunderii
patrimoniale în sensul art. 245 Codul muncii evidenţiat mai sus, sunt îndeplinite,
criticile fiind întemeiate.
Se mai impune a se reliefa şi faptul că sunt incidente în speţă şi dispoziţiile
cuprinse în art. 1350 Cod civil, potrivit căruia, alineat 1, orice persoană trebuie
să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat, iar potrivit alineatului 2, atunci
când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare
de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în
condiţiile legii.
Având în vedere cele expuse, necontestarea procesului verbal de
contravenţie nu este de natură a înlătura răspunderea intimatului de-a achita
26
contravaloarea amenzii contravenţionale aplicate apelantei, urmare a încălcării
unei obligaţii legale, care incumba potrivit fişei postului şoferului ce a efectuat
transportul. Chiar în măsura în care scrisoarea de trăsură se impunea a fi
completată de către operator, în speţă de către apelantă, intimatul nu putea pleca
fără a o avea la bordul autovehiculului, or, nerespectarea obligaţiilor asumate prin
semnarea fişei postului a condus la încălcarea unei dispoziţii legale ceea ce a atras
sancţiunea contravenţională, condiţiile atragerii răspunderii patrimoniale, fiind
îndeplinite.
Faţă de toate cele expuse, Curtea în baza art. 480 alin. 2 Cod procedură
civilă, a admis ca fondat apelul şi a schimbat în întregime sentinţa apelată, a admis
acţiunea, a obligat pârâtul să-i plătească reclamantei 2000 lei despăgubiri civile,
reprezentând contravaloare amendă contravenţională.
Prezentul litigiu are natura unui conflict de muncă, în sensul art. 1 lit. n) din
Legea nr. 62/2011 a dialogului social, potrivit căruia, conflictul de muncă este
conflictul dintre angajaţi şi angajatori privind interesele cu caracter economic,
profesional sau social ori drepturile rezultate din desfăşurarea raporturilor de
muncă sau de serviciu. Conflictele de muncă pot fi colective sau individuale,
astfel că, având în vedere şi prevederile art. 266 Codul muncii, conform căruia,
jurisdicţia muncii are ca obiect soluţionarea conflictelor de muncă cu privire la
încheierea, executarea, modificarea, suspendarea şi încetarea contractelor
individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de prezentul cod, precum
şi a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali, stabilite potrivit
acestui cod, art. 270, potrivit căruia, cauzele prevăzute la art. 266 sunt scutite de
taxa judiciară de timbru şi de timbrul judiciar, litigiul în speţă a fost scutit de la
plata taxelor de timbru.
Ca urmare, nu s-a putut da curs favorabil cererii apelantei de-a fi obligat
intimatul să-i plătească cheltuieli de judecată constând în taxa de timbru, care
într-adevăr a fost achitată la solicitarea Judecătoriei (...), în cuantum de 145 lei.
Nefiind solicitate şi justificate alte cheltuieli de judecată, cu un alt titlu, nu
au fost acordate, dispoziţiile art. 451 - 453 alin. 1 Cod procedură civilă nu s-a
impus a fi aplicate.

27
Contravenţie la regimul circulaţiei materialului lemnos
Decizie 360 din 19.04.2017

Indicarea greşită în Sumal a documentelor în baza cărora materialul lemnos

a intrat în depozit, în condiţiile în care societatea a primit în depozit material
lemnos cu avize de însoţire primare din care rezultă provenienţa legală, nu se
circumscrie contravenţiei prevăzute de art. 19 alin. 1 lit. i din Legea 171/2010, ci
celei prevăzute de art. 7 alin. 1 lit. k) din HG nr. 470/2014, constând
în nerespectarea de către utilizatorii SUMAL a obligaţiilor referitoare la modul
de operare a datelor în SUMAL, sancţionată cu amendă de la 1.000 lei la 3.000
lei.
Decizia civilă nr. 360/19.04.2017- Secţia a II a Civilă, de Contencios
Administrativ şi Fiscal
Prin plângerea contravenţională înregistrată la Judecătoria Caransebeş la
data de 30.12.2015 sub nr. 4197/208/2015 societatea petentă SC X SRL a chemat
în judecată intimatul Ministerul Mediului – Garda Forestieră Timişoara,
solicitând în principal, anularea în tot a procesului verbal de contravenţie seria
CCS nr. XXX întocmit de Garda Forestieră Timişoara, precum şi a procesului-
verbal de confiscare valorică a materialului lemnos nr. XXX, la data de
14.12.2015, cu consecinţa anulării măsurilor sancţionatorii dispuse în mod
nelegal şi netemeinic de către organul constatator, iar în subsidiar, înlocuirea cu
avertisment a sancţiunii contravenţionale principale a amenzii în cuantum de
5.000,00 lei şi pe cea a confiscării valorice în cuantum de 74.283,11 lei.
Prin sentinţa civilă nr. 590/14.04.2016, Judecătoria Caransebeş a
respins plângerea contravenţională formulată de petenta SC X SRL, împotriva
procesului verbal XXX încheiat de Garda Forestieră Timişoara.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat că prin procesul-verbal de
constatare a contravenţiei silvice seria XXX încheiat de Garda Forestieră
Timişoara, petenta SC X SRL a fost sancţionată cu amendă în cuantum de 5000
lei, iar ca sancţiune complementară s-a dispus confiscarea valorică a cantităţii
totale de 301,59 mc lemn de lucru + lemn de foc în valoare totală de 74.283,11
lei, în conformitate cu disp. art. 19 alin. 1 lit. i din Legea 171/2010, potrivit art. 6
alin. 7 din HG 470/2014.
În sarcina petentei s-a reţinut "Societatea a implementat în Programul Sumal
Agent, la rubrica NIR, documente de intrare în depozit /avize de însoţire din care
nu rezultă provenienţa legală,în sensul că aceste avize de însoţire au fost folosite
de către o altă societate, respectiv O.S.Poiana Mare din Jud. Dolj, aspect cuprinse
în anexa 5 şi anexa 6 (anexe ataşate la prezentul proces verbal de contravenţie),
28
avize cu seria AP nr.6488137 până la nr. 6488150, total un nr. de 14 avize care
au fost implementate de O.S.Poiana Mare”.
Prin procesul verbal nr. 1378/14.12.2015 încheiat în aceeaşi dată s-a stabilit
valoarea materialului lemnos, potrivit Ordinului nr. 167/2015, cu privire la care
s-a dispus confiscarea valorică, respectiv 74283,11 lei aferentă cantităţii de
301,59 mc menţionat în anexa nr. 1 şi anexa nr. 2 (filele 94-96 dosar).
Verificând legalitatea procesului verbal, instanţa a constatat că acesta a fost
întocmit cu respectarea condiţiilor de formă prevăzute de art. 16 şi 19 din OG
2/2001 şi cuprinde menţiunile obligatorii prevăzute de art. 17 din acelaşi act
normativ, neexistând motive de nulitate.
Referitor la temeinicia actului contestat, instanţa a reţinut că procesul verbal
de constatare şi sancţionare a contravenţiei face dovada deplină a situaţiei de fapt
şi a încadrării în drept până la proba contrară, beneficiind de prezumţia de
veridicitate.
Pe de altă parte, petentul se bucură de o prezumţie de nevinovăţie în baza
căreia are dreptul de a-şi propune probe în apărare şi de a combate situaţia de fapt
reţinută de agentul constatator. Astfel, cele două prezumţii nu au caracter absolut,
ci unul relativ, prezumţia de veridicitate atribuită de lege procesului verbal de
contravenţie putând fi combătută prin proba contrarie.
Instanţa a reţinut ca, potrivit jurisprudenţei CEDO (spre exemplu cauza
Ozturk c. Germaniei), normele ce sancţionează contravenţii au o natura penala,
astfel ca judecarea unor astfel de cauze trebuie sa asigure respectarea garanţiile
prevazute de art. 6 (în materie penala), din Convenţie.
Prezumţia de legalitate si temeinicie de care se bucura procesul-verbal de
contravenţie, potrivit legislaţiei române, este compatibila din toate punctele de
vedere cu art. 6 din Convenţie, întrucât, natura prezumţiei de legalitate si
temeinicie a procesului verbal de contravenţie este relativa, putând fi răsturnată
prin orice mijloc de probă prevăzut de lege, asigurându-se în acest fel respectarea
dreptului la apărare al contestatorului. În acelaşi sens s-a pronunţat si Curtea
Constituţională (Deciziile 183/2003, 197/2003, 259/2003).
În ceea ce priveşte susţinerile petentei privind nulitatea procesului verbal de
constatare a contravenţiei, instanţa a constatat că acesta a fost încheiat cu
respectarea dispoziţiilor OG 2/2001, acesta cuprinzând menţiunile obligatorii
prevăzute de art. 16 alin. 1 din OG 2/2001, de persoane ce au calitatea de agenţi
constatatori potrivit înscrisurilor anexate întâmpinării, în conţinutul procesului
verbal contestat fiind indicat actul normativ prin care se stabileşte şi se
sancţionează contravenţia contrar susţinerilor petentei. În acest sens, instanţa va
avea în vedere că potrivit art. 19 alin. 1 lit. i din Legea 171/2010 „constituie
contravenţii silvice şi se sancţionează cu amendă de la 2.000 lei până la 5.000 lei
şi confiscarea materialelor lemnoase în cauză următoarele fapte: i) primirea,
29
depozitarea şi/sau prelucrarea de către deţinătorii depozitelor, ai altor spaţii
destinate depozitării temporare şi/sau ai instalaţiilor de prelucrare a materialelor
lemnoase cu aviz de însoţire din care nu rezultă provenienţa legală”, iar potrivit
art. 6 alin. 7 din HG 470/2014 completată şi modificată prin HG 787/2014
„materialele lemnoase expediate, transportate, deţinute, primite, depozitate,
prelucrate şi/sau comercializate, care sunt însoţite de avize de însoţire
primare/secundare distribuite unui alt operator economic decât expeditorului,
sunt considerate fără provenienţă legală”, fiind astfel legal aplicată atât amenda
contravenţională, cât şi măsura complementară a confiscării valorice a
materialului lemnos. În ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a aplica
sancţiunea, instanţa va reţine că fapta reţinută în sarcina petentei este o
contravenţie continuă în sensul disp. art. 13 din OG 2/2001.
Pe fondul cauzei instanţa a constatat că plângerea petentei este neîntemeiată,
în condiţiile în care, din înscrisurile depuse la dosar rezultă că aceasta a
implementat în programul Sumal Agent, la rubrica NIR, documente de intrare în
depozit /avize de însoţire din care nu rezultă provenienţa legală,în sensul că aceste
avize de însoţire au fost folosite de către o altă societate, respectiv O.S.Poiana
Mare din Jud. Dolj, aspect cuprinse în anexa 5 şi anexa 6 (anexe ataşate la
prezentul proces verbal de contravenţie), avize cu seria AP nr. 6488137 până la
nr. 6488150, total un nr. de 14 avize care au fost implementate de O.S. Poiana
Mare, jud. Dolj. Susţinerile acesteia cu privire la existenţa unei erori materiale şi
înscrierea greşită în program, problemele întâmpinate cu defecţiunile tehnice, nu
pot fi reţinute ca împrejurări de natură a înlătura răspunderea contravenţională.
Instanţa va avea în vedere că în prezenta cauză se impune a se analiza legalitatea
şi temeinicia procesului verbal cu privire la contravenţia prev. de art. 19 alin. 1
lit. i din Legea 171/2010 şi nu întrunirea elementelor constitutive ale contrav.
prev. de art. 7 alin. 1 lit. k din HG 470/2014 invocate de către petentă, cu atât mai
mult cu cât din nota de constatare încheiată cu ocazia verificării societăţii (fila 21
dosar) s-a dispus sancţionarea contravenţională a petentei cu privire la această
contravenţie potrivit procesului verbal de constatare a contravenţiei silvice seria
CCS nr. 0119342.
În ceea ce priveşte proporţionalitatea sancţiunii aplicate cu gradul de pericol
social al faptei, instanţa a constatat că prin înscrisurile anexate întâmpinării
intimata a făcut dovada faptului că petenta a mai fost sancţionată contravenţional.
Potrivit art. 21 din OG 2/2001 (3) Sancţiunea se aplică în limitele prevăzute
de actul normativ şi trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al
faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta,
de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea
produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de
celelalte date înscrise în procesul-verbal.

30
 Făcând aplicarea dispoziţiilor legale indicate la situaţia de fapt reţinută, s-a
apreciat că în cauză sancţiunea aplicată atât în ceea ce priveşte amenda
contravenţională aplicată, cât şi în ceea ce priveşte măsura complementară a
confiscării, este proporţională cu gradul de pericol social al faptei comise şi
raportat la împrejurările săvârşirii faptei nu se impune înlocuirea amenzii cu
avertismentul, amenda fiind aplicată cu respectarea prevederilor art. 21 din OG
2/2001, în cauză nefiind dovedită nici o împrejurare care să justifice înlocuirea
amenzii cu avertisment.
Faţă de considerentele prezentate mai sus, constatând legalitatea şi
temeinicia atât a procesului verbal de constatare a contravenţiei, cât şi a
procesului verbal de confiscare încheiat urmare a dispunerii sancţiunii
complementare luată prin actul sancţionator, instanţa de fond a dispus
respingerea ca neîntemeiată a plângerii contravenţionale formulate de petentă.
Împotriva sentinţei civile nr. 590/14.04.2016, pronunţată de Judecătoria
Caransebeş a formulat apel SC X SRL, solicitând admiterea apelului, schimbarea
în tot a sentinţei apelate, şi pe cale de consecinţă admiterea plângerii
contravenţionale formulată împotriva procesului verbal de contravenţie seria
XXX , precum şi a procesului verbal de confiscare valorică a materialului lemnos
nr.1378/14.12.2015.
În motivare se arată că în mod greşit a ales organul constatator să se
raporteze exclusiv la avizele înregistrate în mod greşit în programul SUMAL şi
nu la avizele de însoţire efectiv folosite de apelantă cu ocazia efectuării
transporturilor. Astfel, nu programul SUMAL face dovada faptului că avizele de
însoţire a mărfii le-au fost legal distribuite, şi, pe cale de consecinţă, legal utilizate
de către apelantă. Proba acestui fapt se face prin acordul de distribuire şi utilizare
a documentelor cu regim special în baza căruia aceste avize au fost distribuite
către operatorul economic, în speţă, prin Acordul de distribuire şi utilizare a
documentelor cu regim special nr. 2803/29.09-2014 nu programul SUMAL face
dovada provenienţei licite sau ilicite a masei lemnoase, ci actele juridice în baza
cărora această masă lemnoasă a fost achiziţionată, exploatată şi pusă în valoare
de apelantă.
Aceştia nu le-au prezentat împuternicirea ministrului sau a autorităţii
publice centrale în baza căreia au fost învestiţi cu puteri în a constata şi a
sancţiona fapte contravenţionale de genul celor cuprinse în procesele-verbale
atacate de apelantă motiv pentru care a solicitat prin cererea introductivă să i se
ordone intimatei să depună la dosarul cauzei, sub sancţiunea prevederilor de la
ari. 295 C.pr.civ., dovada (împuternicirea sau ordinul ministrului) din care să
rezulte puterea de a constata şi sancţiona contravenţii a domnilor agenţi
constatatori Savianu Gheorghe, lenea Amar şi Boldea Ion.
Raportat la dispoziţiile legale, precum şi la faptul că organul constatator
reţine chiar în cuprinsul Procesului-verbal că presupusa contravenţie a fost
31
săvârşită de apelantă în perioada 22.11.2014-27.11.2014, învederează că în
prezenta cauză a operat prescripţia dreptului de a mai fi aplicată sancţiunea
contravenţională.
Prin urmare, având în vedere că organul constatator vine şi sancţionează o
contravenţie la mai bine de un an şi 6 luni de la momentul la care s-ar fi săvârşit,
în mod evident în prezenta cauză s-a împlinit termenul special de prescripţie.
În mod cu totul greşit apreciază prima instanţă, preluând în mod mecanic
afirmaţiile intimatei, că fapta reţinută în sarcina apelantei ar fi o contravenţie
continuă în sensul dispoziţiilor de la art. 13 din O.G. 2/2001, fară a motiva în
vreun fel acest lucru.
Tipicitatea reprezintă corespondenţa care trebuie să existe între fapta
concretă comisă de către contravenient şi modelul abstract descris prin norma, de
incriminare a contravenţiei
Elementul material al laturii obiective a contravenţiei este reprezentat în
acest caz de o acţiune, şi anume însoţirea materialului lemnos de avize
primare/secundare distribuite unui alt operator economic decât expeditorului.
Fiind vorba de o acţiune, aceasta în mod evident presupune un moment al
săvârşirii ei, respectiv al consumării. În speţă, fără vreo urmă de îndoială fapta
presupus contravenţională de a fi însoţit materialul lemnos de avize de însoţire
distribuite unui alt operator, nu putea fi săvârşită decât la momentul concret al
efectuării transportului, acela fiind şi momentul consumării presupusei
contravenţii. Prin urmare, este de ordinea evidenţei că presupusa faptă
contravenţională nu avea cum să fie una continuă, aceasta putând fi săvârşită
numai cu ocazia efectuării respectivului transport.
Cu privire la nulitatea Procesului - Verbal de contravenţie seria CCS nr,
0119341 din data de 14,12,2015, precum şi a Procesului - Verbal de Confiscare
Valorică a Materialului Lemnos nr. 1378 din data de 14,12.2015, ca urmare a
faptului că domnii Savianu Gheorghe, Icnea Amar şi Boldea Ion, susţine că nu
au făcut dovada calităţii lor de "agenţi constatatori" în sensul dispoziţiilor de art.
15 din O.G, 2/2001, respectiv că pot constata şi sancţiona fapte contravenţionale,
aceştia reprezentând "împuternicirea ministrului sau a autorităţii publice centrale"
în baza căreia au fost învestiţi cu puteri în a constata şi a sancţiona fapte
contravenţionale de genul celor cuprinse în procesele-verbale atacate.
Astfel, întrucât, în speţă, calitatea de agent constatator nu izvorăşte din lege
pentru cei trei agenţi constatatori, prin cererea introductivă, a solicitat să se
depună de către intimată la dosarul cauzei dovada (împuternicirea sau ordinul
ministrului) din care să rezulte puterea de a constata şi sancţiona contravenţii a
domnilor agenţi constatatori Savianu Gheorghe, lenea Amar şi Boldea Ion.

32
 Prin urmare, în mod greşit a respins prima instanţă plângerea
contravenţională formulată de apelantă şi raportat la acest al doilea motiv de
nulitate a Proceselor-Verbale contestate, rezumându-se a motiva generic că
procesul-verbal de constatare a contravenţiei a fost întocmit "de persoane ce au
calitatea de agenţi constatatori potrivit înscrisurilor anexate întâmpinării".
Faţă de acestea, reiterează faptul că intimata din prezenta cauză a depus
copiile unor legitimaţii pentru domnii Savianu Gheorghe şi lenea Amar Chirilă,
fără să depună niciun fel de înscris din care să rezulte calitatea de agent
constatator în ceea ce-1 priveşte pe domnul Boldea Ion.
Pe cale de consecinţă, şi dacă prima instanţă a considerat că în ceea ce-îi
priveşte pe cei doi lucrători din cadrul intimatei s-ar fi făcut dovada calităţii de
agent constatator doar prin depunerea legitimaţiilor, în ceea ce-1 priveşte pe
domnul Boldea Ion nu s-a făcut în niciun fel dovada calităţii de agent constatator,
în temeiul căreia a întocmit şi semnat Procesele - Verbale de constatare a
contravenţiilor.
Susţine că prima instanţă, în mod greşit, a apreciat preluând în mod mecanic
afirmaţiile intimatei, că fapta reţinută în sarcina apelantei ar fi o contravenţie
continuă în sensul dispoziţiilor de la art. 13 din O.G. 2/2001, tară a motiva în
vreun fel acest lucru
Tipicitatea reprezintă corespondenţa care trebuie să existe între fapta
concretă comisă de către contravenient şi modelul abstract descris prin norma, de
incriminare a contravenţiei.
Elementul material al laturii obiective a contravenţiei este reprezentat în
acest caz de o acţiune, şi anume însoţierea materialului lemnos de avize
primare/secundare distribuite unui alt operator economic decât expeditorului.
Fiind vorba de o acţiune, aceasta în mod evident presupune un moment al
săvârşirii ei, respectiv al consumării. în speţă, fără vreo urmă de îndoială fapta
presupus contravenţională de a fi însoţit materialul lemnos de avize de însoţire
distribuite unui alt operator, nu putea fi săvârşită decât la momentul concret al
efectuării transportului, acela fiind şi momentul consumării presupusei
contravenţii. Prin urmare, este de ordinea evidenţei că presupusa faptă
contravenţională nu avea cum să fie una continuă, aceasta putând fi săvârşită
numai cu ocazia efectuării respectivului transport.
Pe fondul celor cuprinse in procesele-verbale atacate, arată că intimata i-a
sancţionat pentru că nu au putut face dovada provenienţei licite a materialelor
lemnoase cuprinse în cele 14 avize de însoţire a mărfii, cărora, dintr-o eroare
materială, le-a introdus greşit seriile/numerele în programul SUMAL Agent.
Este absurdă şi lipsita de orice temei legal concluzia agenţilor constatatori
că nu ar putea face dovada provenienţei licite a masei lemnoase pe motiv că dintr-

33
o eroare materială, au fost greşit introduse numerele (seriile) unor avize de
însoţire primare a mărfii în programul SUMAL Agent, când, în realitate, nu seriile
sau numerele acestor documente fac dovada proveninţei legale.
Mai mult decât atât, aşa cum am arătat şi în faţa primei instanţe, fapta
subscrisei de a efectua unele raportări în programul SUMAL Agent în care să se
fi inserat unele erori materiale (numerotarea pentru 14 Avize de însoţire primare
de la Nr. 64S8137 până la Nr. 6488150, în loc de la Nr. 0584137 până la Nr.
0584150) ar putea eventual întruni elementele constitutive ale faptei prevăzută de
art. 7 alin. (1) lit. k) din H.G. 470/2014, respectiv de "nerespectare de cutre
utilizatorii SUMAL a obligaţiilor referitoare la modul de operare a datelor în
SUMAL", nicidecum pe cele ale faptei contravenţionale de a nu putea proba
provenienţa legală a masei lemnoase.
Cu alte cuvinte, materialele lemnoase transportate nu au fost însoţite de
avize distribuite unui alt operator economic, ci doar le-au fost inserate (dintr-o
eroare materială) în mod greşit, în aplicaţia SUMAL, seriile ce aparţineau unui
alt operator economic, situaţie ce întruneşte elementele constitutive ale unei alte
contravenţii, nicidecum pe cele pentru care intimata a ales să ne antameze
răspunderea
Tot în mod greşit a refuzat prima instanţă să constate încadrarea greşită a
faptei de către intimata din prezenta cauză, dând în mod nejustificat o prezumţie
absolută aceleiaşi Note de Constatare, deşi aceasta este parte integrantă a
Proceselor-Verbale contestate.
În subsidiar, în situaţia în care instanţa de control judiciar va trece peste
toate motivele de nulitate mai sus invocate, solicită înlocuirea cu avertisment a
sancţiunii contravenţionale principale a amenzii în cuantum de 5.000 lei şi pe cea
complementară a confiscării valorice în cuantum de 74.283,11 lei.
Astfel, raportat la împrejurările în care a fost săvârşită fapta, respectiv
modul şi mijloacele de săvârşire, urmarea produsă, circumstanţele subscrisei,
precum şi gradul de pericol social redus al faptei, apreciază că organul constatator
a aplicat o sancţiune extrem de severă (amendă contravenţională de 5.000 lei,
precum şi confiscare valorică în cuantum de 74.283,11 lei), a cărei finalitate poate
consta chiar în încetarea activităţii comerciale a subscrisei şi indisponibilizarea
celor 35 de angajaţi.
Având în vedere cele mai sus relatate, arătă că au introdus greşit numerele
(seriile) pentru cele 14 avize în programul SUMAL Agent dintr-o eroare
materială, şi nu în ideea de a eluda dispoziţiile legale în materie ori pentru
obţinerea vreunui beneficiu material ilicit. De altfel, din simpla verificare
documentelor anexate în probaţiune de apelantă reiese foarte clar faptul că, sub
aspectul conţinutului, Avizele de însoţire primare îndeplinesc toate condiţiile de

34
legalitate, şi doar numerele (seriile) introduse în programul SUMAL Agent
diferă.
De la momentul reinstalării aplicaţiei SUMAL Agent, intimata le-a pus în
vedere să introducă în termen de două săptămâni toate raportările din urmă
efectuate de apelantă şi care nu au putut fi efectuate prin programul SUMAL. În
mod inerent, cu ocazia înregistrării acestor raportări s-au strecurat şi unele erori
materiale, precum cele 14 numere (serii) greşite ale Avizelor de însoţire primare,
fără însă să existe vreo intenţie de eludare a dispoziţiilor legale ori de a obţine
vreun beneficiu material.
În drept a invocat prevederile art. 13 alin, (1), art. 15 alin. (1) şi (2), art. 16
alin. (i) şi art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, art 7 alin. (1) lit. k) din H.G.
470/2014, art. 1, art. 3 alin. (5) şi (6), art. 5 alin, (2), art. 28 alin. (2), art. 38 alin.
(l), art. 39 alin. (5) din Q.M. 837/2014.
Intimatul, Ministerul Mediului, Apelor Şi Pădurilor - Garda Forestieră
Timişoara, a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului
declarat şi menţinerea ca temeinic şi legal a procesului verbal de contravenţie.
În apărare se arată că motivul pentru care societatea a fost sancţionată
contravenţional conform art.19 alin.l lit. i) din Legea 171/2010 privind
contravenţiile silvice «cu modificările si completările ulterioare, cu amendă în
cuantum de 5000, iar ca sancţiune complementară s-a dispus confiscarea valorică
a cantităţii totale de 301,59 mc.lemn de lucru + lemn de foc în valoare totală de
74.283,11 lei asa cum reiese din procesul-verbal de constatare a contravenţiei
seria XXX precum şi din procesul verbal de confiscare valorică a materialului
lemnos tir.1378/14.12.2015 încheiate de către organele de control din cadrul
Gărzii Forestiere Timişoara),
Referitor la prescripţia dreptului de aplicare a sancţiunii contravenţionale
ridicată de reclamantă prin plângere învederează că potrivit revederilor art.13 alin
2 din O. G.nr .2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor
fapta contravenţională din speţă este o contravenţie continuă deoarece încălcarea
obligaţiei legale durează în timp .
Aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se prescrie in termen de 6 luni
de la data săvârşirii faptei. În_cazul contravenţiilor continue termenul prevăzut,
decurge de la data încetării săvârşirii faptei.
Contravenţia este continua in situaţia in care încălcarea obligaţiei legale
durează in timp, astfel că aplicarea sancţiunii contravenţionale este făcută în
termenul legal.
Din Nota de constatare 11068/15.12.2015 încheiată de organele de control
din cadrul GT F/Timiş oara este specificat la rubrica anexa 6 că:

35
 "documentele de însoţire a materialului lemnos care sunt menţionate la
anexa 5-documentele cu regim special de la_seria AP NR.6488137 LA seria AP
NR.6488150-aparţin Ocolului Silvic Poiana Mare din jud. Dolj fiind utilizate de
ocol în perioada 16.12.2010-04.01.2011 acest aspect a fost verificat prin
interogarea programului Sumal Agent"
Susţine că reclamanta S.C X S.R.L nu este la singura abatere, aceasta mai
fost sancţionată contravenţional de către GF-Timisoara pentru o serie de încălcări
ale prevederilor legale din H.G.470/2014 actualizat si ale OM 837/2014 actualizat
respectiv prin procesul verbal scria XXX.
De asemenea, prin procesul verbal de contravenţie seria „YYY, ce
formează obiectul dosarului nr. 3773/208/2015 aflat pe rol la Judecătoria
Caransebeş, S.C. X S.R.L a fost sancţionată contravenţional conform art.7 lit.a
din H.G.470/2014 cu amendă în cuantum de 20. 000 lei.
Mai arată că însăşi apelanta - reclamanta S.CX S.R.L recunoaşte că "dintr-
o eroare materială, au fost înscrise greşit în programul SUMAL AGENT avizele
de însoţire primare de la nr. 0584137 până la nr. 0584150 astfel că eroarea
materială nu înlătură caracterul contravenţional al faptei reţinute.
În materie contravenţională cauzele care înlătură caracterul contravenţional
al faptei precum şi răspunderea contravenţională sunt reglementate de art.11 al.1
din OG 2/2001.
H.G. 470/2014 pentru aprobarea Normelor referitoare la provenienţa
regimului spatiilor de depozitare a materialelor lemnoase şi al instalaţiilor de
prelucrat lemn rotund, precum si a unor masuri de aplicare a Regulamentului
(UE) NR.99S/2010 al Parlamentului Europei si ai Consiliului din 20,oct.2010 de
stabilire a obligaţiilor ce revin operatorilor care introduc pe piaţa lemn si produse
din lemn, a fost modificat si completat de KG. 787 din 10.sent.2014, în consecinţă
si art. 6 a fost completat si modificat.
Învederează că din cuprinsul procesului verbal de contravenţie seria CCS
nr.0119341/14.12.2015 reiese că au fost încălcate prevederile art6 alin 7
din H.G.470/2014 iar temeiul legal în baza_căruia fost sancţionată
contravenţional societatea au fost prevederile art. 19 alin.1 lit.i.
Temeiul legal, pentru cele constatate şi menţionate în procesul verbal de
contravenţie este corect stabilit de către agenţii constatatori din cadrul Gărzii
Forestiere Timişoara.
În speţă nu sunt incidente niciunul din cauzele de anulare a procesului verbal
de contravenţie conform prevederilor art.17.
Identificarea legală a faptei săvârşite descrisă şi consemnată de agenţii
constatatori in procesul verbal de contravenţie contestat şi indicarea temeiului

36
legal al stabilirii faptei contravenţionale, respectiv art.19 alin 1 lit.i din Legea 171
din 2010 este corect stabilit în speţă.
Nu există prevedere legală care să oblige intimata (Garda Forestieră
Timişoara) să recupereze baza de date de reclamanta SCX S.R..L.
Materialele lemnoase expediate, transportate, deţinute, trimite,
depozitate, prelucrate si/sau comercializate, care sunt însoţite de avize de însoţire
primare/secundare distribuite unui alt operator economic decât expeditorului,
sunt considerate fara provenienţa legala .
În drept au invocat prevederile din Legea 171/2010 privind contravenţiile
silvice, cu modificările şi completările ulterioare HG, 470/2014 pentru aprobarea
Normelor referitoare la provenienţa, la regimul spatiilor de depozitare a
materialelor lemnoase şi al instalaţiilor de prelucrat lemn rotund, precum si a unor
masuri de aplicare a Regulamentului (UE) NR.995/2010 al Parlamentului
Europei si al Consiliului dm 20,oct2010 de stabilire a obligaţiilor ce revin
operatorilor care introduc pe piaţa lemn si produse din lemn, cu modificările şi
completările ulterioare; Ordinul nr,837/2014 pentru aprobarea Metodologiei
privind organizarea si funcţionarea SUMAL, obligaţiile utilizatorilor SUMAL,
precum si structura si modalitatea de transmitere a informaţiilor standardizate,
O.G, nr. 2/2001 cu modificările şi completările ulterioare , Legea 46/2003 - Codul
Silvic, cu modificările şi completările ulterioare, art .205 şi următoarele din Codul
de procedură civilă.
Examinând sentinţa civilă apelată potrivit dispoziţiilor art. 476 şi
următoarele din Cod procedură civilă, sub aspectul temeiniciei şi legalităţii,
tribunalul a constatat constată că apelul este fondat, din următoarele
considerente:
Prin procesul-verbal de constatare a contravenţiei silvice XXX încheiat de
Garda Forestieră Timişoara, petenta SC X SRL a fost sancţionată cu amendă în
cuantum de 5000 lei, iar ca sancţiune complementară s-a dispus confiscarea
valorică a cantităţii totale de 301,59 mc lemn de lucru + lemn de foc în valoare
totală de 74.283,11 lei, pentru încălcarea prevederilor art. 6 alin. 7 din HG
470/2014, contravenţie prevăzută de art. 19 alin. 1 lit. i din Legea 171/2010.
În sarcina petentei s-au reţinut următoarele: "Societatea a implementat în
Programul Sumal Agent în perioada 22.11.2014-27.11.2014, la rubrica NIR,
documente de intrare în depozit /avize de însoţire din care nu rezultă provenienţa
legală, în sensul că aceste avize de însoţire au fost folosite de către o altă societate,
respectiv O.S.Poiana Mare din Jud. Dolj, aspect cuprinse în anexa 5 şi anexa 6
(anexe ataşate la prezentul proces verbal de contravenţie), avize cu seria AP
nr.6488137 până la nr. 6488150, total un nr. de 14 avize care au fost implementate
de O.S.Poiana Mare”.

37
 În baza dispoziţiilor art. 19 alin. 1 lit. i din Legea 171/2010 s-a dispus
confiscarea valorică a masei lemnoase rezultate din cele 14 avize de însoţire, de
310,59 mc, respectiv suma de 74.283,11 lei.
Tribunaluil reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 19 alin. 1 lit. i din Legea
171/2010 Constituie contravenţie silvice şi se sancţionează cu amendă de la 2.000
lei până la 5.000 lei şi confiscarea materialelor lemnoase în cauză următoarele
fapte:
i) primirea, depozitarea şi/sau prelucrarea de către deţinătorii depozitelor, ai
altor spaţii destinate depozitării temporare şi/sau ai instalaţiilor de prelucrare a
materialelor lemnoase cu aviz de însoţire din care nu rezultă provenienţa legală;
Conform art. 6 alin. 7 din HG 470/2014 Materialele lemnoase expediate,
transportate, deţinute, primite, depozitate, prelucrate şi/sau comercializate, care
sunt însoţite de avize de însoţire primare/secundare distribuite unui alt operator
economic decât expeditorului, sunt considerate fără provenienţă legală.
Apelanta-petenta a învederat că, dintr-o eroare materială, a înscris în Sumal
cele 14 avize primare, de la nr. 6488137 până la nr. 6488150, în loc de nr.
0584137 până la nr. 0584150.
Tribunalul a solicitat Ocolului Silvic Poiana Mare comunicarea, în copie, a
celor 14 avize de însoţire menţionate în procesul verbal de constatare a
contravenţiei ( filele 152-165 dosar apel), avize eliberate de Ocolul Silvic Poiana
Mare –Dolj către diferite persoane fizice.
Verificând Anexa nr. 1 la procesul verbal de constatare a contravenţiei – fila
146 dosar fond, prin raportare la avizele de însoţire emise de Ocolul Silvic Poiana
Mare şi la cele cu nr. nr. 0584137 până la nr. 0584150 emise de contravenientă,
care, conform menţiunilor cuprinse în ele au fost înregistrate în Sumal la
momentul plecării de la locul de încărcare, având menţionate ora, minutul şi
secunda generării codului unic ( filele 59-72 dosar fond), tribunalul observă că
materialul lemnos introdus în depozit cu numerele avizelor emise de OS Poiana
Mare, corespunde ca şi cantitate, sortiment şi specie cu avizele emise de
contravenientă.
Spre exemplu, se observă că, potrivit Anexei 1 la procesul verbal de
contravenţie, s-a introdus în depozit cantitatea de 23,14 mc buşteni fag gater
în baza avizului nr. 6488137/22.11.2014, cantitate ce corespunde celei
menţionate în avizul nr. 0584137/22.11.2014 emis de SC X SRL, în vreme ce
avizul nr. 6488137/22.11.2014 ( fila 152 dosar apel) emis de OS Poiana Mare
are menţionată cantitatea de 1,2 mc salcâm.
La fel, în cazul tuturor celorlalte cantităţi introduse în depozit, se observă că
acestea corespund ca specie, cantitate şi sortiment cu cele înscrise în avizele
primare emise de SC X SRL cu nr. 0584138/24.11.2014- nr.

38
0584150/27.11.2014, neavând nicio legătură cu speciile, cantitatea şi sortimentul
materialului lemnos prevăzut în avizele nr. 6488138 până la nr. 6488150 emise
de OS Poiana Mare.
La solicitarea instanţei, adresată Gărzii forestiere Timişoara, în sensul de a
răspunde susţinerii petentei potrivit căreia s-a produs o eroare materială, în mod
greşit fiind introduse avizele emise de OS Poiana Mare în loc de avizele seria AP
nr. 0584137 -0584150 emise de SC X SRL, Garda Forestieră Timişoara nu a dat
nicio lămurire, făcând referire în răspunsul dat la o altă noţiune, fără legătură cu
cauza, respectiv eroarea de fapt.
În acest sens, nu s-a evidenţiat de către intimată că s-ar fi efectuat şi alte
înregistrări de material lemnos în depozit, în baza avizelor AP nr. 0584137 -
0584150, care să conducă la concluzia că nu ar fi vorba în cauză de o simplă
eroare materială.
Faţă de cele mai sus reţinute, tribunalul apreciază că, în speţă, nu sunt
îndeplinite elementele constitutive ale contravenţiei prevăzute de 19 alin. 1 lit. i
din Legea 171/2010, constând în primirea în depozit de material lemnos cu aviz
de însoţire din care nu rezultă provenienţa legală.
Societatea a primit în depozit material lemnos cu avize de însoţire primare
din care rezultă provenienţa legală, ceea ce s-a greşit constând în introducerea în
Sumall a unor numere de avize de însoţire primare eronate, ce nu corespundeau
avizelor în baza cărora s-a făcut intrarea materialului lemnos. Această greşeală,
însă, nu se circumscrie contravenţiei prevăzute de art. 19 alin. 1 lit. i din Legea
171/2010, ci celei prevăzute de art. 7 alin. 1 lit. k) din HG nr. 470/2014, constând
în nerespectarea de către utilizatorii SUMAL a obligaţiilor referitoare la modul
de operare a datelor în SUMAL, sancţionată cu amendă de la 1.000 lei la 3.000
lei, aşa cum a învederat apelanta.
Întrucât motivul de apel analizat mai sus se priveşte a fi întemeiat, nu mai
este utilă verificarea celorlalte motive de apel invocate de apelantă.
Pentru considerentele ce preced, Tribunalul, în baza art. 480 alin. 2
C.pr.civ., a admis apelul declarat în cauză de apelanta SC X SRL împotriva
sentinţei civile nr. 590/14.04.2016 pronunţată de Judecătoria Caransebeş în
contradictoriu cu intimatul/a Ministerul Mediului, Apelor Şi Pădurilor-Garda
Forestieră Timişoara, a schimbat în tot, sentinţa atacată, în sensul că a admis
plângerea contravenţională formulată de petenta SC X SRL în contradictoriu cu
intimatul Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor-Garda Forestieră Timişoara şi
a dispus anularea procesului verbal de constatare a contravenţiei seria XXX.

39
Contract de transport pe calea ferată.Tarife de imobilizare a
vagoanelor.Titularul obligaţiei de plată.

Sentinţă civilă 1770 COM din 28.06.2000

Contract de transport pe calea ferată.Tarife de imobilizare a
vagoanelor.Titularul obligaţiei de plată.
Pârâta – operator portuar a descărcat marfa sosită în danele sale cu depăşirea
termenului liber tarifar, situaţie faţă de care sunt incidente dispoziţiile art. 73.1
din Regulamentul de transport pe calea ferată aprobat prin O.G. nr. 41/1997, în
temeiul cărora va fi obligată la plata imobilizărilor, către calea ferată.
Va fi admisă, totodată, cererea de chemare în garanţie formulată faţă de
expeditor, întrucât din probele administrate a rezultat că marfa a avut deficienţe
calitative, care au îngreunat descărcarea în port, precum şi că nu a existat o
corelare a perioadei de transport a mărfii cu cea a sosirii navei.
SNTFM –Sucursala CFR Marfă Port Constanţa, reprezentată prin SMF S.A.
– Agenţia Teritorială Constanţa a solicitat obligarea pârâtei S.C. C S.A. –
societate de operare portuară la plata sumei de 62.968.800 lei reprezentând tarife
pentru imobilizarea vagoanelor, precum şi la valoarea rezultată din actualizarea
sumei, în raport de rata inflaţiei.
S-a arătat că pârâta, în calitate de destinatar, a descărcat cele 15 vagoane
sosite pentru export în Portul Constanţa, cu depăşirea terenului liber tarifar de
operare, cauza imobilizării vagoanelor fiind necorelarea sosirii lor în port cu cea
a navei pentru care era destinată marfa.
În drept, au fost invocate prevederile art. 969 şi 1084 cod civil, art. 10 din
TLM.
În susţinerea cererii s-au depus notele de constatare nr. 50095 – 50096/1998,
extrasul de cont datat 12.11.1998, copie de pe actul de avizare a sosirii
vagoanelor, copie a Registrului de urmărire a operaţiunilor de încărcare-
descărcare.
Pârâta nu a contestat faptul că vagoanele au fost imobilizate pe liniile căii
ferate şi nici motivul producerii imobilizărilor, însă a menţionat că aceste
deficienţe sunt imputabile chematei în garanţie S.C. GMT S.R.L. Bucureşti, care
avea obligaţia asigurării corelării între aducerea mărfii în danele operatorului
portuar şi sosirea navei.
Acţiunea reclamantei este întemeiată.
Pârâta – operator portuar a descărcat marfa sosită în danele sale cu depăşirea
termenului liber tarifar, situaţie faţă de care sunt incidente dispoziţiile art. 73.1
din Regulamentul de transport pe calea ferată aprobat prin O.G. nr. 41/1997, cu

40
consecinţa obligării sale la plata imobilizărilor. Suma menţionată conform actelor
de evidenţă urmează a fi suportată cu actualizarea ei în funcţie de rata inflaţiei,
întrucât prin devalorizarea monedei naţionale reclamanta a suferit un prejudiciu
cert, care trebuie acoperit în condiţiile art. 1084 cod civil.
Susţinerile pârâtei privind culpa chematei în garanţie sunt, la rândul lor,
întemeiate. Administrarea probelor a confirmat apărările societăţii pârâte, în
sensul că marfa transportată a avut deficienţe calitative, motiv pentru care
operatorul portuar a solicitat prelungirea avizelor de operare, precum şi
inexistenţa unei corelări a perioadei de transport a mărfii cu cea a sosirii navei.
În consecinţă, cererea de chemare în garanţie va fi admisă astfel cum a fost
formulată.
(sentinţa civilă nr. 1770 COM/ 28.06.2000, definitivă conform deciziei
civile nr. 768/2001 a Curţii de Apel Constanţa-secţia comercială)

41
Taxa de poluare. Acţiune în restituire. Autoturism nou.
Inaplicabilitatea cauzei Tatu.
Decizie 557/R-CONT din 29.02.2012

Taxa de poluare. Acţiune în restituire. Autoturism nou. Inaplicabilitatea

cauzei Tatu.
Art.3, art.4 lit.a şi art.5 din OUG nr.50/2008
Art.110 din TFUE
Cauza Tatu împotriva României
Autoturismul nu a fost înmatriculat anterior într-un alt stat membru al
Uniunii Europene, astfel că jurisprudenţa C.E.J. în cauza Tatu împotriva
României nu este aplicabilă.
Curtea Europeană de Justiţie a reţinut că taxa pe poluare instituită prin
O.U.G. nr.50/2008 încalcă dispoziţiile art.110 din TFUE, în condiţiile în care
discriminează autovehiculele introduse în ţară faţă de cele aflate deja pe piaţa
naţională, care nu au fost supuse taxei pe poluare. Art.110 TFUE nu permite
statelor membre să instituie taxe, aplicate autovehiculelor cu ocazia primei lor
înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel
stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a
unor vehicule de ocazie provenite din alte state membre, fără însă a descuraja
cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de
pe piaţa naţională.
Prin urmare, ceea ce a determinat soluţia pronunţată de CJUE în Cauza Tatu
nu este cuantumul taxei de poluare în sine, ci caracterul discriminatoriu al acesteia
între vehiculele de ocazie provenite din alte state membre şi cele având aceeaşi
vechime şi uzură, de pe piaţa naţională.
Discriminarea constatată de curte nu e determinată de criteriile folosite de
legiuitorul român pentru stabilirea taxei pe poluare, instanţa europeană reţinând
că acestea sunt conforme dreptului comunitar (Paragraf 47 din cauza 402/09), ci
de efectul descurajant al unei asemenea taxe, în sine, pentru importul
autovehiculelor de ocazie, astfel că independent de criteriile de determinare, de
cuantumul taxei şi de scopul pentru care o asemenea taxă a fost instituită, Curtea
a considerat că o asemenea taxă are ca efect descurajarea importării şi punerii în
circulaţie în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre,
fiind contrarie art.110 TFUE.
(Decizie NR. 557/R-CONT/29.02.2012)

42
 Constată că, prin cererea înregistrată la 20.06.2011, reclamanta S.L. a
chemat în judecată pe pârâtele Administraţia Finanţelor Publice Râmnicu Vâlcea,
Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea şi Administraţia Fondului pentru
Mediu Bucureşti, solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa să fie
obligate acestea să-i restituie suma achitată cu titlul de taxă pe poluare, actualizată
cu indicele de inflaţie, începând cu data de 28.04.2010 şi până la plata efectivă,
cu cheltuieli de judecată.
În motivare reclamanta arată că perceperea taxei pe poluare, numai pentru
autoturismele second-hand achiziţionate din afara graniţelor încalcă dispoziţiile
art.110 TFUE prin care s-a stabilit că nici un stat membru nu poate aplica, direct
sau indirect, produselor achiziţionate din alte state membre impozite interne de
orice natură sau cuantum care nu se aplică şi în cazul achiziţionării produselor
naţionale. Aceste dispoziţii sunt întărite şi de prevederile art.25 şi 28 din Tratat.
La cerere reclamanta a anexat: decizia de calcul a taxei pe poluare, refuzul
pârâtei A.F.P. a mun.Râmnicu Vâlcea de restituire a taxei pe poluare, dovada
achitării taxei pe poluare şi factura nr.9937563/26.03.2010 de achiziţionare a
autoturismului de la firma SC Hyundai Auto România SRL.
Pârâta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea în nume propriu şi în
numele subunităţii sale – pârâta Administraţia Finanţelor Publice a municipiului
Râmnicu Vâlcea a formulat întâmpinare prin care a ridicat excepţia
inadmisibilităţii acţiunii cât şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a
D.G.F.P. Vâlcea.
Pe fondul cauzei pârâtele au solicitat respingerea acţiunii, autoturismul
pentru care s-a achitat taxa pe poluare a cărei restituire se solicită fiind unul nou
şi nu second-hand şi astfel taxa pe poluare este datorată potrivit dispoziţiilor art.3,
art.4 lit.a şi art.5 din OUG nr.50/2008.
S-a formulat de către pârâte şi cerere de chemare în garanţie a Administraţiei
Fondului pentru Mediu.
În şedinţa publică din 15 noiembrie 2011 instanţa s-a pronunţat cu privire la
excepţia inadmisibilităţii, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a D.G.F.P.,
ambele invocate de pârâte cât şi asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive
a Administraţiei Fondului pentru Mediu, invocată din oficiu.
Prin sentinţa nr.2373 din 22 noiembrie 2011, pronunţată de Tribunalul
Vâlcea – Secţia a II-a civilă a fost respinsă ca neîntemeiată cererea formulată de
reclamantă împotriva pârâtei AFP Rm.Vâlcea, şi ca fiind formulată împotriva
unor persoane fără calitate procesuală pasivă împotriva pârâtelor D.G.F.P. Vâlcea
şi A.F.M. A fost respinsă cererea de chemare în garanţie a Administraţiei
Fondului pentru Mediu, formulată de pârâtele Administraţia Finanţelor Publice a
mun.Râmnicu Vâlcea şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului
Vâlcea.
43
 Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că la data de 26.03.2010
reclamanta a achiziţionat un autoturism nou, marca Hyundai, care nu a mai fost
niciodată înmatriculat în România sau într-un alt stat membru al Uniunii
Europene.
În vederea înmatriculării acestuia s-a stabilit în sarcina reclamantei o taxă
pe poluare în cuantum de 1.859 lei, conform deciziei aflată la fila 7 dosar, pe care
reclamanta a achitat-o cu chitanţa de la fila 8 dosar.
Tribunalul a reţinut că refuzul pârâtei Administraţia Finanţelor Publice a
municipiului Râmnicu Vâlcea de restituire a taxei pe poluare nu este unul
nejustificat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare:
Apărarea pârâtelor în sensul că autoturismul nu a mai fost înmatriculat într-
un stat membru al Uniunii Europene este corectă. Din conţinutul deciziei de
calcul al taxei pe poluare aflată la fila 7 dosar rezultă totuşi că prima înmatriculare
a avut loc la data de 26 martie 2010, iar din conţinutul facturii de achiziţie a
autoturismului de către reclamantă rezultă ca ţară de provenienţă a acestuia
Turcia, unde este posibil ca autoturismul să fi fost pentru prima dată înmatriculat.
Turcia însă nu este ţară membră a Uniunii Europene şi astfel dispoziţiile art.110
din TFUE astfel cum acestea au fost interpretate prin Hotărârea din 7 aprilie 2011
nu sunt aplicabile în cauză.
Articolul 110 din TFUE a fost interpretat de către Curtea Europeană de
Justiţie în sensul că această dispoziţie se opune ca un stat membru să instituie o
taxă pe poluare aplicată autovehiculelor cu ocazia primei lor înmatriculări în acest
stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel stabilit încât
descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a unui vehicul de
ocazie cumpărat din alt stat membru, fără însă a descuraja cumpărarea unor
vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de pe piaţa naţională,
ceea ce nu este cazul în speţă, Turcia nefiind stat membru al Uniunii Europene.
Pe cale de consecinţă, taxa pe poluare a fost calculată cu respectarea
criteriilor avute în vedere de OUG nr.50/2008 şi este datorată de reclamantă cu
ocazia înmatriculării în parcul naţional. Ci aceste considerente a fost respinsă ca
neîntemeiată cererea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta
Administraţia Finanţelor Publice a mun.Râmnicu Vâlcea şi ca fiind formulată
împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă împotriva pârâtelor
Direcţia Generală a Finanţelor Publice Vâlcea şi Administraţia Fondului pentru
Mediu Bucureşti.
Întrucât pârâta Administraţia Finanţelor Publice a mun.Râmnicu Vâlcea nu
urmează a cădea în pretenţii, în cauză nefiind îndeplinite astfel condiţiile art.60
alin.1 Cod procedură civilă, instanţa a respins şi cererea de chemare în garanţie a
Administraţiei Fondului pentru Mediu.

44
 Împotriva sentinţei a formulat recurs reclamanta S. L., invocând prevederile
art.304 pct.9 şi art.3041 Cod procedură civilă, solicitând admiterea recursului şi
modificarea în totalitate a sentinţei, iar pe fond admiterea plângerii astfel cum a
fost formulată, precum şi restituirea actualizată a sumei plătită cu titlu de taxă de
poluare.
În motivarea recursului reclamanta arată că, în mod greşit, instanţa a
considerat că maşina este de provenienţă extracomunitară şi astfel nu ar fi
incidente dispoziţiile art.110 TFUE.
Recurenta susţine că autoturismul nou achiziţionat, pe care l-a înmatriculat
pentru prima dată în România, este marca Hyundai, însă este conceput sub Divizia
Hyundai Europa, fiind conceput în Germania, iar faptul că este produs în Turcia
nu înseamnă că produsul este extracomunitar.
Mai arată recurenta că este greşită diferenţierea făcută de instanţa de fond
între autoturismele noi şi autoturismele second-hand, întrucât calculul şi criteriile
de stabilire a taxelor sunt aceleaşi şi pentru autoturismele noi, astfel încât
considerentele reţinute în Cauza Tatu împotriva României, în interpretarea
art.110 TFUE, sunt pe deplin aplicabile şi prezentei cauze.
Prin decizia nr.557/R-CONT din 29 februarie 2012, pronunţată de Curtea
de Apel Piteşti – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal – a fost
respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, Curtea a reţinut că argumentele invocate de către
recurentă cu privire la dispoziţiile Tratatului Comunităţii Europene în raport de
care se impune a fi stabilită compatibilitatea prevederilor O.U.G. nr.50/2008
pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule cu normele comunitare,
sunt lipsite de pertinenţă, în măsura în care, în speţă, este vorba despre un
autoturism nou, iar nu unul de ocazie.
Din decizia de calcul a taxei pe poluare pentru autovehicule rezultă, aşa cum
se susţine de către recurenta însăşi, că în cursul anului 2010 a achiziţionat un
autoturism nou, marca Hyundai, pe care l-a înmatriculat pentru prima dată în
România.
Autoturismul nu a fost înmatriculat anterior într-un alt stat membru al
Uniunii Europene, astfel că jurisprudenţa C.E.J. în cauza Tatu împotriva
României nu este aplicabilă.
Curtea Europeană de Justiţie a reţinut că taxa pe poluare instituită prin
O.U.G. nr.50/2008 încalcă dispoziţiile art.110 din TFUE, în condiţiile în care
discriminează autovehiculele introduse în ţară faţă de cele aflate deja pe piaţa
naţională, care nu au fost supuse taxei pe poluare. Art.110 TFUE nu permite
statelor membre să instituie taxe, aplicate autovehiculelor cu ocazia primei lor
înmatriculări în acest stat membru, dacă regimul acestei măsuri fiscale este astfel

45
stabilit încât descurajează punerea în circulaţie, în statul membru menţionat, a
unor vehicule de ocazie provenite din alte state membre, fără însă a descuraja
cumpărarea unor vehicule de ocazie având aceeaşi vechime şi aceeaşi uzură de
pe piaţa naţională.
Prin urmare, ceea ce a determinat soluţia pronunţată de CJUE în Cauza Tatu
nu este cuantumul taxei de poluare în sine, ci caracterul discriminatoriu al acesteia
între vehiculele de ocazie provenite din alte state membre şi cele având aceeaşi
vechime şi uzură, de pe piaţa naţională.
Discriminarea constatată de curte nu e determinată de criteriile folosite de
legiuitorul român pentru stabilirea taxei pe poluare, instanţa europeană reţinând
că acestea sunt conforme dreptului comunitar (Paragraf 47 din cauza 402/09), ci
de efectul descurajant al unei asemenea taxe, în sine, pentru importul
autovehiculelor de ocazie, astfel că independent de criteriile de determinare, de
cuantumul taxei şi de scopul pentru care o asemenea taxă a fost instituită, Curtea
a considerat că o asemenea taxă are ca efect descurajarea importării şi punerii în
circulaţie în România a unor vehicule de ocazie cumpărate în alte state membre,
fiind contrarie art.110 TFUE.
Prin urmare, în discuţie fiind un autoturism nou, supus taxei pe poluare,
potrivit O.U.G. nr.50/2008, în raport de criterii găsite conforme dreptului
european de Curtea de Justiţie de la Luxemburg în aceiaşi jurisprudenţă
menţionată, temeiul reţinut în jurisprudenţa instanţelor interne, respectiv
interpretarea dată de Curte în cauza Tatu împotriva României, nu este aplicabil.
Pentru aceste considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea
a respins recursul ca nefondat.

46
Contract de transport international de marfuri.
Decizie 299 din 29.06.2011
Contract de transport international de marfuri. Prescriptie extinctiva.
Termenul si momentul de la care începe sa curga în cazul subrogarii
asiguratorului în drepturile asiguratului.
-Legea nr. 136/1995, art. 22, CMR, art. 32
Dispozitiile art. 32 din CMR sunt aplicabile si actiunii în regres, singura
limitare fiind aceea a momentului de la care începe sa curga termenul de
prescriptie, respectiv data subrogarii asiguratorului în drepturile asiguratului.
(CURTEA DE APEL BUCURESTI - SECTIA A V-A COMERCIALA,
DECIZIA COMERCIALA NR.299 din 29.06.2011)
La data de 08.03.2010 s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Bucuresti Sectia
a VI-a Comerciala, sub nr. 12016/3/2010, cererea de chemare în judecata
formulata de catre reclamanta SC B. A. V. I. G. SA în contradictoriu cu pârâta
SC V. D. V. I. T. & S. R. SRL, prin care se solicita obligarea pârâtei la plata
sumei de 105.873,53 de lei cu titlu de despagubiri, dobânda legala de la data de
05.03.2007 si pâna la data introducerii cererii de chemare în judecata
(03.03.2010), în valoarea de 28146,04 lei, dobânda legala în continuare de la data
introducerii cererii de chemare în judecata si pâna la achitarea efectiva a debitului,
cu cheltuieli de judecata.
Prin sentinta comerciala nr. 791/24.01.2011, a fost admisa exceptia
prescriptiei dreptului la actiune si a fost respinsa cererea de chemare în judecata
ca prescrisa. A fost respinsa cererea de chemare în garantie formulata de catre
pârâta în contradictoriu cu SC G. A. SA ca ramasa fara obiect.
Pentru a pronunta aceasta sentinta, tribunalul a retinut urmatoarele:
Între reclamanta si pârâta s-a încheiat un contract de asigurare cu asiguratul
beneficiar E. R. SA, prin care s-a asigurat transportul unui elicopter dezasamblat
de la locul de expediere din Franta la locul de destinatie din România - Brasov.
Transportul acestui elicopter s-a facut de catre pârâta SC V. D. V. I. T. &
S. R. SRL cu autovehiculul cu nr. B - 46 - VDV, condus de catre prepusul pârâtei,
numitul V. N..
La destinatia transportului, respectiv Brasov, s-a constatat ca elicopterul
prezenta avarii în partea din spate iar cutia de transmisie si butucul lipseau.
Conform declaratiei conducatorului auto, aceste avarii s-au produs în
timpul transportului, necunoscându-se locul si data exacta a producerii lor.

47
 Ca urmare a acestor avarii, reclamanta a deschis dosar de daune iar
asiguratul a fost despagubit cu suma de 31.289, 67 euro exprimati în lei la data
de 05.03.2007 prin ordin de plata, în locul caruia s-a subrogat asiguratorul
reclamant împotriva persoanelor raspunzatoare de producerea prejudiciului si
anume pârâta transportatoare.
Transportul elicopterului s-a efectuat în baza unui contract de transport
international în forma simplificata, al carui regim juridic este reglementat de
Conventia CMR ratificata de România prin Decretul nr. 457/1972.
Potrivit art. 32 alin. 1 din C.M.R., ,,actiunile derivând din transporturile
supuse prezentei conventii se prescriu în termen de 1 an. Totusi în caz de dol sau
culpa considerata de legea tarii careia îi apartine organul de jurisdictie sesizat cu
dolul, termenul de prescriptie este de 3 ani. Termenul de prescriptie curge, în caz
de pierdere partiala, de avarie sau de întârziere, din ziua în care marfa a fost
eliberata".
În speta, elicopterul a fost predat la destinatie la data de 09.01.2007
conform procesului de predare primire încheiat cu acea ocazie, în care s-au
consemnat existenta avariilor reclamate prin prezenta cerere de chemare în
judecata.
Reclamantul a sustinut în esenta faptul ca dreptul sau de regres are un alt
temei decât contractul de transport si anume contractul de asigurare, fiind de
natura juridica diferita decât cel al asiguratului, precum si faptul ca instantele de
judecata au interpretat în mod constant si corect legea - art. 7 alin. 1 din Decretul
nr. 167/1958 - stabilind ca prescriptia nu curge decât atunci când se naste dreptul
la actiune, or dreptul asiguratorului se naste când asiguratorul a facut plata.
În speta, dreptul de subrogare al reclamantului se întemeiaza pe contractul
de asigurare încheiat cu beneficiarul asigurat coroborat cu plata despagubirii
facute acestuia din urma.
Dreptul reclamantului de a solicita suma de bani de la persoana vinovata de
producerea prejudiciului, în speta de la transportator, este întemeiat nu pe
contractul de asigurare ci pe contractul de transport, în care locul beneficiarului
destinatar al transportului a fost luat de asigurator doar în ceea ce priveste
obtinerea despagubirii.
Nu s-a putut retine ca dreptul asiguratorului are o alta natura juridica decât
cel al asiguratului. El preia acelasi drept - despagubiri si cu acelasi temei juridic
- fapta ilicita în neîndeplinirea obligatiei contractuale a supravegherii
transportului si culpa prezumata a transportatorului.
Subrogarea, adica înlocuirea persoanei care primeste despagubirea, se
produce în temeiul contractului de asigurare în baza caruia asiguratorul plateste
despagubirea si apoi preia dreptul la actiune.

48
 Faptul ca aceasta actiune a fost calificata într-o decizie în interesul legii a
ÎCCJ ca fiind comerciala si nu de natura civila pe considerentul ca actiunea îsi
are temeiul în contractul de asigurare, nu conduce, nu schimba si nu intra în
contradictie cu cele retinute anterior. Astfel, instanta suprema, în stabilirea
caracterului comercial al actiunii în regres, a aratat doar ca aceasta actiune este
comerciala deoarece îsi are temeiul în contractul de asigurare în sensul ca dreptul
de subrogare deriva din acest contract care reprezinta o fapta de comert pentru
asigurator si astfel întregului litigiu îi sunt aplicabile legea comerciala. Aceasta
situatie nu face însa sa schimbe temeiul de drept al despagubirii care este dat de
contractul de transport.
Acestui contract de transport international nu îi sunt aplicabile Decretul nr.
167/1958 privind prescriptia extinctiva - art. 7 si art. 8 - sau Legea nr. 136/1995
privind reasigurarile, ci prevederile speciale ale CMR.
Asadar, indiferent de solutiile instantelor în interpretarea Legii nr. 136/1995
si a Decretului nr. 167/1958, solutii prin care se stabileste momentul de la care
curge prescriptia în raporturile de asigurare, contractului de transport
international nu îi sunt aplicabile legea interna si deci nici interpretarea acesteia,
ci sunt aplicabile în mod direct dispozitiile CMR.
Disp. art. 32 din CMR nu fac diferenta între titularul dreptului la actiune -
beneficiarul transportului sau asiguratorul beneficiarului, astfel încât ele sunt
aplicabile si acestuia din urma.
În raport de art. 32 din CMR, dreptul la actiune derivând din contractul de
transport se prescrie în termen de 3 ani de la data predarii obiectului transportului
în cazul în care se invoca o culpa a transportatorului, asa cum este în cazul de
fata.
Elicopterul a fost predat la destinatie la data de 09.01.2007 iar reclamanta
a introdus actiunea la data de 03.03.2010, astfel încât actiunea este prescrisa.
Împotriva acestei sentinte a declarat apel reclamanta, criticând-o sub
urmatoarele aspecte:
Termenul de prescriptie al dreptului material la actiune este de 3 ani si curge
de la nasterea dreptului de regres al asiguratorului, în speta data efectuarii platii
despagubirii.
Activitatea de asigurare desfasurata de catre societatile de asigurare este
prevazuta de catre Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare si
supravegherea asigurarilor, act normativ special care reglementeaza înfiintarea,
organizarea, functionarea si încetarea societatilor comerciale care desfasoara
activitate de asigurare.
Actul normativ de mai sus defineste activitatea de asigurare ca fiind
"activitatea exercitata în sau din România, care desemneaza, în principal, oferirea,
49
intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare si reasigurare,
încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres si de recuperare,
precum si investirea sau fructificarea fondurilor proprii si atrase prin activitatea
desfasurata".
Codul comercial prevede, prin dispozitiile art. 3 (17) si art. 6 alin. 1, ca
asigurarile sunt fapte de comert atât din punct de vedere obiectiv cat si subiectiv.
Activitatea de regres si recuperare este componenta a activitatii de asigurare
desfasurate de catre asigurator în temeiul legii, caracterul comercial al acestei
activitati fiind mai mult decât evident.
În asigurarile de bunuri (cazul spetei de fata), prejudiciul înregistrat de catre
asigurat nu se identifica/confunda cu indemnizatia de asigurare, chiar daca de cele
mai multe ori acestea sunt egale ca valoare. Legea nr. 136/1995 (art. 9) subliniaza
ca indemnizatia de asigurare pe care o plateste asiguratorul"... rezulta din
contractul de asigurare încheiat în conditiile prezentei legi, în limitele si la
termenele convenite", aceasta indemnizatie putând fi afectata de
aplicarea/neaplicarea fransizei, de cazurile de subasigurare/supraasigurare si
limitata de valoarea reala a bunului din momentul producerii evenimentului
asigurat.
Indemnizatia de asigurare platita de catre asigurator în baza contractului de
asigurare nu reprezinta prejudiciul provocat asiguratului de catre tertul vinovat,
fiind de fapt, dar si de drept, o parte din prejudiciu, determinata contractual în
limite legale si contractuale.
Ca urmare, nu exista identitate de regim juridic între cele doua notiuni.
Din formularea art. 22 din Legea nr. 136/1995, se desprinde concluzia ca
subrogarea asiguratorului este legata de doua elemente importante: data platii
indemnizatiei si întinderea subrogarii din punct de vedere al valorii indemnizatiei
platite.
Plata despagubirii confera caracter cert creantei care face obiectul dreptului
de regres si din acel moment asiguratorul are calitatea necesara pentru a efectua
demersuri împotriva persoanei vinovate de producerea pagubei.
Prin urmare, momentul platii indemnizatiei de asigurare marcheaza
nasterea dreptului de regres, care nu este pur si simplu dreptul la actiune al
asiguratului, transferat în patrimoniul asiguratorului.
În acelasi timp, data platii despagubirii marcheaza nasterea în patrimoniul
asiguratorului a creantei certe care poate fi realizata pe calea unei actiuni în
pretentii.
Dreptul de regres al asiguratorului este un drept nou, diferit (prin natura
juridica si obiect) de dreptul la actiune al asiguratului (persoana pagubita).

50
 În ce priveste obiectul dreptului de regres al asiguratorului, acesta nu poarta
asupra întregului prejudiciu cauzat prin fapta ilicita, ci asupra indemnizatiei
acordate în conformitate cu prevederile contractului de asigurare.
Aceasta înseamna ca dreptul de regres al asiguratorului nu se confunda cu
dreptul la actiune al pagubitului, ele putând coexista, în cazul în care indemnizatia
de asigurare nu acopera întregul prejudiciu produs prin fapta ilicita (ca efect al
aplicarii clauzelor contractuale, fransiza, supraasigurare, subasigurare etc.).
Conform dispozitiilor art. 32 alin. 1 din Conventia CMR, de altfel invocate
de catre pârâta în sustinerea exceptiei, rezulta ca actiunile derivând din
transporturile supuse conventiei se prescriu în conditiile tratate în acest act
normativ.
Or, actiunea reclamantei se întemeiaza pe dispozitiile Legii nr. 136/1995 si
ale contractului de asigurare.
Rezulta totodata ca actiunile care nu deriva dintr-un contract de transport
supus conventiei CMR se vor prescrie dupa alte reguli, si anume regulile generale
privitoare la dreptul de prescriptie extinctiva a dreptului material la actiune, astfel
dupa cum sunt prevazute acestea de catre lege.
Atât în fapt cât si în drept, actiunea intentata pârâtei rezulta din lege
(dispozitiile art. 22 din Legea nr. 136/1995 cât si din contractul de asigurare, în
baza caruia reclamanta a fost obligata a plati despagubirea catre asiguratul sau).
Nu în ultimul rând, conform dispozitiilor alin. 2 si 3 ale art. 32 din conventia
CMR, rezulta ca cel care recurge la o actiune derivând din contractul de transport,
are stabilite, în folosul acestuia, o serie de actiuni, a caror exercitare poate
determina suspendarea cursului acestei prescriptii, cum ar fi reclamatia scrisa a
reclamantului contra transportatorului.
Este evident ca aceste dispozitii nu pot fi duse la îndeplinire decât de partile
care sunt implicate direct în contractul de transport, astfel încât rezulta
neîndoielnic faptul ca prevederile art. 32, privitoare la termenul de prescriptie cât
si la cauzele care pot sa suspende acest drept, se aplica exclusiv pârâtilor
raportului creat în baza contractului de transport supus acestei conventii.
În cazul în care s-ar admite sustinerea pârâtei ca aceste dispozitii se aplica
si asiguratorului (care a facut plata unei indemnizatii catre persoana care are
calitatea de reclamant în întelesul acestui articol), acesta din urma ar fi în
imposibilitatea de a se prevala de procedura reclamatiei administrative, dat fiind
faptul ca: pe de o parte, nu are calitatea si dreptul de a o efectua (nefiind parte în
contractul de transport) si nici nu are vreo creanta împotriva transportatorului
pâna la data platii despagubirii din contractul de asigurare, iar pe de alta parte, în
virtutea dispozitiilor contractului de asigurare încheiat cu reclamantul, acesta este
obligat a respecta toate procedurile privitoare la stabilirea dreptului asiguratului

51
la despagubire, la determinarea cuantumului acesteia, precum si la termenele de
plata.
Or, a accepta ca reclamantei i se aplica termenul de prescriptie prevazut de
conventia CMR înseamna a accepta ca acesta are posibilitatea legala de a exercita
toate actiunile care preced/însotesc/urmeaza dreptul la actiunea careia i se aplica
acest termen, inclusiv la procedura reclamatiei administrative, notificarii
expeditorului etc..
Referitor la momentul în care începe sa curga termenul de prescriptie pentru
asigurator, acesta este reprezentat de data efectuarii platii indemnizatiei, ca
moment în care i s-a produs în patrimoniul acestuia un prejudiciu. Rezulta ca
asiguratorul (reclamanta) nu poate sa introduca actiune în realizarea dreptului
mai înainte ca în patrimoniul sau sa se înregistreze, în mod efectiv, vreun
prejudiciu, adica mai înainte sa efectueze plata indemnizatiei, solutie care este
conforma si cu prevederile art. 1886 C. Civil.
Prin Decizia XXIII/19.03.2007, ÎCCJ stabileste cu caracter obligatoriu
pentru instante ca actiunea în regres are caracter comercial. A considera, de catre
instanta ca prin subrogare asiguratorul a preluat un drept de creanta de natura
civila si care izvoraste dintr-un fapt ilicit de natura delictuala, este în vadita
contradictie cu decizia XXIII.
Cu alte cuvinte, asiguratorul are la dispozitie o actiune comerciala proprie,
cu un termen de prescriptie diferit de cel al asiguratului, acesta calculându-se de
la data la care a efectuat plata.
În drept, s-au invocat dispozitiile art. 282 si urm. Cod procedura civila, art.
22 si urm. din Legea nr. 136/1995, ale O.G. nr. 9/2000, ale politei ICP
003714/04.01.2007, ale Conventiei CMR.
La 15.06.2011, intimata-pârâta a depus întâmpinare prin care s-a aparat în
fapt si în drept, solicitând respingerea apelului ca nefondat.
De asemenea, în baza art. 293 si 2931 C.p.civ., intimata a declarat apel
provocat împotriva chematei în garantie, solicitând, în ipoteza admiterii actiunii
principale, admiterea si a cererii de chemare în garantie.
În sustinere, au fost depuse înscrisuri.
Partile adverse au invocat, relativ la acest apel, exceptiile netimbrarii,
inadmisibilitatii si lipsei de interes.
Analizând sentinta atacata în raport de criticile formulate, vazând si
dispozitiile articolului 295 alin. 1 Cod procedura civila, Curtea a constatat ca
apelul principal este fondat pentru urmatoarele considerente:

52
 Sfera de aplicare a dispozitiilor art. 3 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958 este
clar delimitata si se refera exclusiv la raporturile juridice ce izvorasc din
asigurare, respectiv raporturile contractuale dintre asigurator si asigurat.
Conform art. 22 din Legea nr. 136/1995, în limitele indemnizatiei platite,
asiguratorul este subrogat în toate drepturile asiguratului sau ale beneficiarului
asigurarii contra celor raspunzatori de producerea pagubei.
În speta, reclamanta a platit indemnizatia la 5.03.2007 asiguratului sau,
destinatar al marfii, potrivit OP nr. 1838, de la aceasta data subrogându-se în
drepturile pagubitului si nascându-i-se dreptul la regres.
Reclamanta s-a subrogat în drepturile asiguratului, drepturi care decurgeau
din contractul de transport international de marfuri încheiat cu pârâta, temeiul
raspunderii acesteia fiind contractul respectiv.
Prin subrogarea intervenita în puterea legii si a contractului de asigurare,
temeiul raspunderii pârâtei nu se modifica, aceasta putând invoca împotriva
asiguratorului toate exceptiile si mijloacele de aparare pe care le putea opune si
cocontractantului sau.
Prin decizia XXIII/19.03.2007, pronuntata într-un recurs în interesul legii,
ÎCCJ a stabilit natura comerciala a actiunii în regres, fara însa a statua asupra
izvorului raspunderii persoanei culpabile de producerea prejudiciului.
În consecinta, dispozitiile art. 32 din CMR sunt aplicabile si actiunii în
regres, singura limitare fiind aceea a momentului de la care începe sa curga
termenul de prescriptie.
Dreptul de regres al asiguratorului este un drept de creanta propriu,
transferat în patrimoniul sau. Pornind de la definitia generala a prescriptiei,
stingerea dreptului la actiune neexercitat în termenul de prescriptie, si de la rolul
acesteia, de sanctiune pentru pasivitatea titularului dreptului, termenul de
prescriptie al dreptului la actiune al asiguratorului nu poate începe sa curga la
aceeasi data de la care curgea si pentru pagubit întrucât dreptul de regres, si în
consecinta dreptul la actiune, se naste abia la momentul platii indemnizatiei. De
la data platii, asiguratorul se poate întoarce împotriva celui responsabil, din acest
moment putând fi sanctionat pentru pasivitate.
Asadar, în speta, termenul de prescriptie începe sa curga de la data de
5.03.2007, data efectuarii platii catre asigurat.
În ceea ce priveste însa durata termenului, de 1 an sau 3 ani conform art. 32
alin. 1 din CMR, desi prima instanta a retinut aplicabilitatea termenului de 3 ani
întrucât se invoca culpa transportatorului, Curtea a apreciat ca invocarea culpei
nu este suficienta pentru a hotarî incidenta termenului, aceasta trebuind a fi si
stabilita, mai ales ca textul vorbeste de dol sau culpa asimilata dolului.

53
 Cum culpa este si o conditie a angajarii raspunderii pârâtei, în baza art. 137
alin. 2 Cod procedura civila, exceptia prescriptiei a fost unita cu fondul întrucât
pentru judecarea ei se impune administrarea de dovezi în legatura cu dezlegarea
în fond a pricinii.
Fata de cele aratate, în baza art. 297 Cod procedura civila, Curtea a admis
apelul, a anulat sentinta atacata si, având în vedere solicitarea apelantei din
cererea de apel, a trimis cauza spre rejudecare la aceeasi instanta.
În ceea ce priveste apelul provocat, taxa judiciara de timbru a fost depusa în
cuantumul stabilit de Curte prin încheierea de la 15.06.2011, astfel ca exceptia
netimbrarii este neîntemeiata si a fost respinsa.
A fost respinsa si exceptia inadmisibilitatii fata de dispozitiile art. 2931
C.p.civ., apelul fiind declarat de intimata-pârâta împotriva intimatei-chemate în
garantie întrucât apelul principal ar fi putut fi de natura sa produca consecinte
asupra situatiei sale juridice în proces.
Având în vedere însa solutia ce s-a dat în urma admiterii apelului principal,
apelul provocat a fost respins ca lipsit de interes conform art. 137 C.p.civ., odata
cu solutionarea cauzei de catre instanta de fond si în functie de solutia ce se va
pronunta în actiunea principala, urmând a fi solutionata si cererea de chemare în
garantie (de asemenea si exceptiile invocate de chemata în garantie).

54
Prevederile art 3 lit h din Regulamentul nr. 561/2006
Parlamentului European şi al Consiliului, nu se aplică
transporturilor rutiere efectuate de vehicule sau un ansamblu de
vehicule cu o masă maximă autorizată care să nu depăşească 7,5
tone utilizat...
Sentinţă civilă 907 din 06.05.2011
Prevederile art 3 lit h din Regulamentul nr. 561/2006 Parlamentului
European şi al Consiliului, nu se aplică transporturilor rutiere efectuate de
vehicule sau un ansamblu de vehicule cu o masă maximă autorizată care să nu
depăşească 7,5 tone utilizate pentru transporturi de mărfuri în scopuri
necomerciale. Dacă societatea are ca obiect de activitate transport de mărfuri în
scop comercial are obligaţia utilizarea tahografului.

Prin plângerea înregistrată pe rolul instanţei petentul X, a chemat în judecată

pe intimatul INSPECTORATUL DE POLITIE solicitând instanţei ca prin
hotărârea ce o va pronunţa să dispună anularea procesului-verbal de contravenţie.
În motivare, petentul a arătat că a fost sanctionata contraventional deoarece
se deplasa cu ansamblul de vehicule format din autospecializata cu si remorca
fara a avea montat aparat tahograf.
Petentul a învederat că potrivit legislaţiei în vigoare vehiculele cu masa mai
mică de 7,5 tone sunt exceptate de la obligaţia de a avea instalat aparat tahograf.
Potrivit art. 8 pct.12 din OG nr. 37/2007 constituie contravenţie utilizarea
unui vehicul fără tahograf conform reglementărilor în vigoare sau a unui vehicul
înmatriculat pentru prima oară după 1 ianuarie 2007, echipat cu tahograf analogic.
Potrivit dispoziţiilor art 3 lit h din Regulamentul nr. 561/2006 Parlamentului
European şi al Consiliului, prezentul regulament nu se aplică transporturilor
rutiere efectuate de vehicule sau un ansamblu de vehicule cu o masă maximă
autorizată care să nu depăşească 7,5 tone utilizate pentru transporturi de mărfuri
în scopuri necomerciale.
Prin urmare, pentru a fi scutite de obligaţia de a monta aparat tahograf,
transportatorii trebuie să facă dovada în sensul că nu efectuează transport de
mărfuri în scop comercial.
În speţă, nu se poate reţine că petenta se află în această situaţie. Astfel
conform datelor înaintate la dosarul cauzei, la solicitarea instanţei, de Oficiul
Registrului Comerţului de pe lângă Tribunal, printre domeniile de
activitate declarate se numără şi transportul rutier de mărfuri.

55
 Faţă de acest aspect, instanţa apreciază că petenta avea obligaţia de a monta
aparat tahograf pe vehiculul surprins în trafic la data întocmirii procesului verbal
de constatare a contravenţiei contestat.
Potrivit art 9 alin 1 lit. a din OG nr. 37/2007 răspunderea revine
întreprinderii/operatorului de transport rutier.
În consecinţă, instanţa constată că fapta contravenţională reţinută în sarcina
petentei prin procesul-verbal a fost probată, fiind dovedită vinovăţia acesteia,
motiv pentru care instanţa apreciază că procesul verbal de constatare şi
sancţionare a contravenţiei atacat este legal şi temeinic întocmit.
Sentinţa a rămas irevocabilă prin respingerea recursului la data de
22.08.2011.

Bibliografie

Constituția României
OG nr. 37/2007
Regulamentul nr. 561/2006
Cod procedura civila,
Cod procedura penală,
Legea nr. 136/1995,
O.G. nr. 9/2000

56