Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
SOCIOLOGIE
Caiet de curs+seminar
Oradea
2020
CUPRINS
1
instituțiile se schimbă în decursul istoriei prin difuziune culturală, conflict
cultural și mișcări sociale, printre altele.
• Procese sociale: se concentrează pe tiparele în care apare schimbarea socială și
pe particularitățile fiecărui astfel de proces.
• Grupuri sociale: se concentrează pe felul în care grupurile sociale sunt formate,
structurate și pe modul în care acestea funcționează și evoluează.
• Probleme sociale: se concentrează pe condițiile sociale ce provoacă dificultăți
pentru un număr mare de indivizi și pe care societatea
dorește să le elimine
4 . Funcţiile sociologiei
2
căile de lichidare a acestora, ea trebuie să prezinte sensul de dezvoltare,
alternativele de dezvoltare ale societăţii.
Psihologia
3
sociologie. Ea studiază interacţiunile comportamentelor individuale şi de grup,
stările şi procesele psihice colective, personalitatea sub raportul condiționării
socio-culturale. Psihologia socială studiază psihicul individului în procesele de
grup iar sociologia abordează colectivităţile sociale din perspectiva relațiilor
sociale, a structurilor, interacțiunilor şi organizării din societate.
Antropologia
– este ştiinţa care studiază omul ca individ, grup şi specie din perspectiva
biologică şi socială.
Antropologia fizică se ocupă cu studiul temelor referitoare la originea
omului.Antropologia culturală studiază comportamentul uman în contextul
normelor şivalorilor recunoscute de societate la un moment dat. Între sociologie
şi antropologia culturalăsunt mici diferenţe: prima studiază societăţile
contemporane în timp ce a doua studiazăsocietăţile arhaice.
Ştiinţele economice
- studiază producţia, repartiţia, schimbul şi consumul bunurilor
şiserviciilor şi acordă o mică importanţă interacţiunii dintre oameni sau
structurile sociale dinsfera economică. Pentru sociologie, economia este mediul
de producere a unor relaţii sociale,de afirmare a omului ca forţă de muncă în
anumite contexte sociale.
Ştiinţele politice
- se ocupă de studiul organizării politice a societăţii, modul deguvernare,
comportamentul politic, structurile de putere, mişcările politice, participarea
politică etc. Ştiinţele politice cercetează politicul sub toate formele sale de
manifestare. Sociologia include în câmpul de investigare, alături de problemele
specifice ştiinţelor politice şi aspectece sunt studiate de toate
6. Aplicaţii
4
CAPITOLUL II - METODOLOGIA CERCETĂRII
SOCIOLOGICE
1. Clarificări terminologice
Ancheta sociologică este o metodă specifică sociologiei, care presupune
colectarea unor date obiective şi subiective despre faptele, fenomenele şi
procesele sociale prin intermediul unor tehnici variate ( chestionar, interviu, ghid
de observaţie), date prin care se urmăreşte fie testarea unor ipoteze ştiinţifice, fie
elaborarea unor soluţii de optimizare a domeniilor cercetate, de rezolvare a unor
probleme sociale constatate.
Sondajul de opinie reprezintă metoda de colectare a unor date de ordin
subiectiv (opinii, atitudini, aprecieri), privind anumite fenomene sociale, care
urmează a fi stratificate în funcţie de diverse criterii (vârstă, sex, stare civilă,
nivel de instrucţie, ocupaţie, apartenenţă politică etc.).
Investigaţia sociologică de teren are o sferă mai largă, implicând oricare
din metodele utilizate de cercetător în vederea culegerii datelor de ordin obiectiv
sau subiectiv despre fapte şi fenomene sociale.
În ceea ce priveşte cercetarea concretă de teren, în literatura de
specialitate sunt descrise diferite etape. În unele opinii ar exista trei etape ale
unei cercetări, alte lucrări descriu cinci etape, altele zece, altele treizeci.
5
Ex. Conceptul de adaptare la munca industrială „este un proces de ajustare
a comportamentelor în raport cu organizarea formală şi informală a
întreprinderilor industriale, cu sistemul status - urilor şi al rolurilor existente în
cadrul acestor întreprinderi în raport cu cerinţele şi solicitările muncii
industriale”.
2.Definirea operaţională a conceptelor adică traducerea lor în „evenimente
observabile” în scopul numărării şi măsurării.
Exemplu:
Conceptul de „status sociologic” desemnând locul ocupat de individ în
societate poate fi „descompus” în trei dimensiuni: economică, culturală şi;
politică. Fiecărei dimensiuni i se asociază un număr cât mai mare cu putinţă de
indicatori, conturându-se astfel „un spaţiu de atribute”, „un univers al
indicatorilor posibili”. Din acest univers sunt reţinuţi cei care sunt consideraţi
semnificativi.
Concept Dimensiuni Indicatori
Status sociologic - economică - câştig
- profesie
- culturală - nivel de instrucţie
- politică - apartenenţa politică
Exemplu:
Când unii din factorii unei situaţii sociale (statutul social al părinţilor)
variază, atunci variază, se schimbă şi situaţia respectivă, (ex. orientarea
profesională a copiilor)
Când însă o variabilă X nu este un factor suficient de explicare a
producerii lui Y înseamnă că producerea lui Y se datorează intervenţiei unor
factori intermediari; t, care poartă numele de variabilă intermediară.
Deci, relaţia XY devine X tY. t în acest caz fiind o variabilă intermediară.
X = statusul ocupaţional al părinţilor
Y = orientarea profesională a copiilor
t = aspiraţia profesională a copiilor (status de aspiraţie)
atunci relaţia nu este X------------------► Y
X--------------------► t------------------► Y
În raport cu teoria acţiunii o variabilă intermediară este corespunzătoare
unei trăsături de personalitate care face stimuli echivalenţi şi în raport cu aceşti
6
stimuli comportamentali sunt declanşate răspunsuri echivalente tot datorită
acestor trăsături ( de personalitate).
Exemplu:
Ataşamentul faţă de firmă (declară că nu doreşte să părăsească firma) şi
satisfacţia în raport cu retribuţia (se declară mulţumit de retribuţia primită).
Din aceşti doi indicatori, cărora le acordăm fie ponderi egale, fie ponderi
diferite rezultă nouă clase: cei mai satisfăcuţi, caracterizaţi prin ataşamentul
ridicat faţă de firmă şi prin satisfacţia deplină în raport cu retribuţia, şi la celălalt
pol, cei mai nesatisfăcuţi: ataşament redus faţă de firmă şi slaba satisfacţie
pecuniară.
B. Stabilirea ipotezelor
Ipoteza - într-un prim sens, termenul este sinonim cu cel de „postulat”
sau „axiomă”. „Cercetarea a pornit de la ipoteza că...”.
În procesul inductiv, ipoteza constituie o explicaţie plauzibilă ce urmează
a fi verificată de materialul faptic; putând fi confirmată sau infirmată parţial sau
total.
Ipoteza se deosebeşte de bănuială prin aceea că se sprijină pe numeroase
fapte şi fenomene constante şi reflectă noţiunea necesară nemijlocit observată.
De asemenea, ipoteza se deosebeşte de presupunere. Presupunerea nu
urmăreşte în primul rând, concordanţa cu realitatea. „Presupunând că aţi fi puşi
acum să vă alegeţi o meserie, ce meserie aţi alege?”.
Ipoteza, spre deosebire de presupunere se referă la ceva foarte probabil,
tinzând spre certitudine.
În formulare ipotezele trebuie să fie corecte din punct de vedere logic şi să
utilizeze concepte clare.
Exemplu: „Ca o ipoteză directă de lucru am considerat că este de aşteptat
ca departajarea muncitorilor după vechimea ca muncitor să se coreleze direct cu
o diferenţiere a lor în raport cu modul de îndeplinire a normei” nu este deloc
clar. Ce se înţelege prin „corelare directă?”. Dar prin „mod de îndeplinire a
normei?”.
Ipotezele corecte care urmăresc testarea relaţiei dintre variabile sunt
corect exprimate prin: dacă... atunci... sau... cu cât... cu atât...
Exemplu: „Dacă două grupuri umane sunt în conflict atunci coeziunea
dintre membrii fiecărui grup este ridicată” sau „cu cât matinalitatea orarelor este
mai mare cu atât stocul acţiunilor este, prin natura lor, mai redus”.
7
gradului de cuprindere ancheta poate fi completă (se referă la toate datele
populaţiei anchetate), parţială (cercetarea lasă la o parte un număr de unităţi de
populaţie), selectivă (cercetarea se bazează pe metodele statistice ale
eşantionării), care de fapt este tot o anchetă parţială.
Completitudinea sau necompletitudinea anchetei depinde de întinderea
populaţiei cercetate. Când populaţia nu depăşeşte limitele unor grupuri restrânse
(elevii unei clase, muncitorii dintr-o secţie, locuitorii unei străzi etc.) ancheta
poate cuprinde toţi membrii populaţiei.
Când populaţia este foarte mare recurgem la procedeul eşantionării.
Eşantionarea - noţiunea de eşantion presupune un ansamblu de elemente
(N) în care fiecare element (n) are aceeaşi şansă de apariţie ca şi în ansamblul de
origine.
Metode de eşantionare:
a) Metoda cotelor de eşantionare (sau metoda modelului redus) este
bazată pe stratificare, dar lipsită de caracter aleator. Se procedează mai întâi la o
operaţie de stratificare (rural, urban, vârstă, categorii socio-profesionale).
Operaţia de stratificare se face în funcţie de analiza caracteristicilor
populaţiei cu ajutorul recensămintelor şi al statisticilor obiective; reperarea
acelor caracteristici se realizează la rândul lor în funcţie de legătura lor cu
obiectivul anchetei. Este necesar ca fiecare categorie inclusă în modelul redus al
cercetării să fie reprezentată într-o proporţie justă în cadrul eşantionului, adică
proporţia persoanelor integrate în fiecare categorie să reproducă cât mai exact, în
cadrul eşantionului, proporţia reală din ansamblul populaţiei sondate.
Exemplu: dacă una din cote este sexul, iar distribuţia bărbaţi - femei în
universul anchetei este de 40% bărbaţi şi 60% femei, într-un eşantion de 50 de
persoane - 20 vor fi bărbaţi şi 30 vor fi femei.
b) Eşantionarea probabilă sau aleatoare - eşantionul este determinat prin
jocul hazardului; fiecare element al populaţiei dispune de aceeaşi şansă de a fi
selecţionat şi inclus în eşantion. Reprezentaţivitatea este asigurată prin folosirea
calculului probabilităţilor. De regulă se face distincţie între eşantionarea simplă
aleatoarea şi eşantionarea aleatoare.
Se cunosc două procedee de eşantionare aleatoare:
• procedeul loteriei sau al tragerii la sorţi
• folosirea tabelelor numerelor aleatoare
În ambele cazuri este necesară lista nominală a unităţilor de populaţie şi
determinarea procentului eşantionului în raport cu populaţia anchetată. În primul
caz, lista populaţiei sondate nu este numerotată şi la intervale regulate (din 10 în
10 sau din 15 în 15) se extrage câte o unitate, ansamblul unităţilor alcătuind
eşantionul. Pentru operativitate se poate recurge la un procedeu şi mai simplu; se
poate reţine primul nume de la începutul fiecărei pagini a listei populaţiei, cu
condiţia ca înscrierea populaţiei să fie făcută pe pagini identice.
În cazul al doilea, populaţia este înregistrată potrivit unei liste numerotate
şi se procedează la tragerea la sorţi potrivit tabelelor numerelor aleatoare.
8
Când populaţia este foarte numeroasă se poate recurge la diviziunea ei în
subgrupe ( zone, oraşe, cartiere, străzi) cărora li se aplică unul sau altul din cele
două procedee aleatoare. Dacă grupele rămân totuşi foarte mari se poate recurge
la calcularea fracţiei de eşantionare, prin raportarea numărului populaţiei (N) la
numărul eşantionului n (N/n).
c. Metoda ariilor care se utilizează atunci când populaţia nu este
repertorială, în acest caz ne servim de hărţi geografice, lucrate la o scară mare,
sau de fotografii aeriene pe care le împărţim în pătrăţele, de aşa mărime încât să
obţinem un sistem de „arii – unităţi” pe cât posibil mai omogene. Ariile sunt
numerotate şi se procedează la tragere la sorţi, de data aceasta nu a indivizilor, ci
a ariilor eşantion.
d. Eşantionul de bază sau eşantionul construit apriori. Se alcătuieşte un
eşantion mare, în care toate categoriile componente sunt bine reprezentate, când
se trece la ancheta propriu-zisă, se procedează la extragerea unui eşantion mai
restrâns în cadrul celui de bază, operaţie deja mult mai uşoară, deoarece unităţile
eşantionului de bază sunt deja determinante.
e. Metoda panelului sau a eşantionului fix, constă în faptul că persoanele
care îl compun, selecţionate după tehnica eşantionului apriori, servesc drept
cadru de referinţă regulată pentru o suită de anchete din timp n timp se
recoltează diverse informaţii de la unele şi aceleaşi persoane. Pe această bază se
pot emite aprecieri cu privire la stabilitatea în timp a diferitelor opinii, trebuinţe,
interese, preferinţe, şi se pot depista factorii ce contribuie la schimbarea lor.
Riscul acestei metode constă în acumularea efectelor repetiţiei anchetei, fapt
care, cu timpul, poate duce la „degradarea” eşantionului şi la pierderea
reprezentativităţii sale.
9
Pretestarea unui chestionar poate aduce în discuţie accesibilitatea
limbajului, a terminologiei folosite. Subiecţii incluşi în pretestare pot fi
interogaţi asupra înţelesului unor termeni incluşi în chestionar.
Pretestarea are ca scop evidenţierea şi a unor aspecte legate de aplicarea
propriu - zisă a chestionarelor: forma acestora; formula introductivă; timpul
necesar aplicării; etc. Pretestarea se realizează asupra unor persoane care nu vor
intra ulterior în eşantionul calculat, dar care prezintă aceleaşi caracteristici cu
cele ale persoanelor alcătuind universul anchetei. Numărul persoanelor cuprinse
la pretestare este foarte mic comparativ cu eşantionul 10-20 persoane la 1000
(din eşantion).
Prelucrarea informaţiilor
10
neutilizabile toate celelalte, deoarece caracteristicile obiective (sex, vârstă,
profesie, calificare etc.) se constituie în cele mai multe cazuri variabile
independente, în funcţie de care se ace analiza celorlalte informaţii.
b. Codificarea informaţiilor este definită ca fiind operaţia de reprezentare
convenţională a unei informaţii sau, cu alte cuvinte codul stabileşte o
corespondenţă riguroasă între natura calitativă şi cantitativă a informaţiilor şi
cifrele (codificarea numerică) sau literele (codificarea alfabetică)
corespunzătoare.
În cazul chestionarelor standardizate codificarea se face anterior recoltării
informaţiilor (precodificare). O întrebare precodificată se prezintă. sub forma
următoare:
Exemplu: „Apreciaţi că muncitorii din întreprinderea dvs. sunt informaţi
asupra principalelor probleme ale întreprinderii ?”:
1. foarte frecvent
2. frecvent
3. uneori
4. foarte rar
5. niciodată
6. nu ştiu / nu cunosc
După ce toate chestionarele au fost completate şi verificate se trece la
codificarea informaţiilor. In cazul în care la întrebările precodificate, la varianta
cu răspuns liber se constată că la un număr mare de persoane există opinii,
sugestii, propuneri de importanţă deosebită pentru explicarea problematicii
supuse analizei se procedează la codificarea acestuia, după modelul codificării
informaţilor date la întrebările deschise.
Cum se procedează?
Presupunând că avem de codificat răspunsurile la întrebarea : „Dvs. ce
propunere aveţi pentru perfecţionarea organizării şi conducerii procesului de
producţie?”.
Se lecturează răspunsurile date la un număr relativ mare de persoane
intervievate cu scopul de a observa şi de a nota pe fişe speciale problemele reale
pe care le ridică oamenii.
S-a constatat că au apărut cu o frecvenţă foarte mare propuneri care vizau
următoarele aspecte: aprovizionarea ritmică, întărirea disciplinei, perfecţionarea
stilului de muncă ai conducătorilor diferitelor compartimente, ridicarea nivelului
de calificare al muncitorilor etc.
S-au formulat astfel un număr de opt categorii, formulate în maniera de
mai sus în care au fost introduse toate răspunsurile date de muncitorii
chestionaţi.
După ce se codifică toate informaţiile din chestionar se întocmeşte lista
codurilor care devine un instrument de lucru al cercetătorului până la întocmirea
raportului de cercetare.
11
După cum se observă codificarea nu este o operaţie mecanică.
Dimpotrivă, aceasta constituie un important moment al procesului de
cunoaştere, informaţia fiind condensată şi sistematizată în vederea analizei
cantitative şi calitative. Aspectele calitative ale faptelor sociale nici nu ar fi
posibil de cunoscut în afara codificărilor, atunci când avem de a face cu o masă
mare de informaţii.
Se impune deci folosirea calculatoarelor care operează cu cifre sau litere,
deci cu simbolurile pe care le-au atribuit conţinutului de idei, opiniilor,
motivaţiilor sau aspiraţiilor populaţiei cercetate.
Aceste simboluri sunt trecute pe cartela personală, astfel încât o întrebare
din chestionar să ocupe un singur rând pe orizontală, iar variantele de răspuns să
fie marcate pe verticală cu una din cifrele de la 0 la 9 corespunzător codului
întrebării din chestionar.
Cercetătorului îi revine sarcina de a elabora lista corelaţiilor şi a celorlalte
tipuri de analiză (analiză factorială, coeficienţi de semnificaţii) ce urmează a fi
efectuaţi prin intermediul calculatorului.
Corelaţiile solicitate trebuie să pornească de la necesităţile de verificare a
ipotezelor în baza cărora a fost orientată întreaga cercetare sociologică şi a celor
noi care au apărut pe parcursul cercetării.
Informaţiile tipărite pe listinguri de către calculator trebuie să fie
decodificate, adică în locul cifrelor utilizate drept coduri sunt trecute
semnificaţiile reale.
Exemplu:
12
În vederea unor analize mai riguroase se impune utilizarea unor metode
statistice şi matematice: se calculează ponderea diferitelor caracteristici, medii şi
indici, se urmăreşte evoluţia în timp a proceselor analizate, se face analiza
comparativă etc.
Nu se recomandă să fie utilizate în explicaţie informaţii incomplete şi
neverificabile. Analiza şi explicaţia faptelor concrete trebuie să aibă în calitate
de criterii de raportare obiectivă în cadrul programelor de dezvoltare ale
organizaţiei respective.
13
informaţiilor care urmează a fi culese prin intermediul lui, impunându-se a fi
respectate anumite reguli de construcţie şi de utilizare.
În esenţă, chestionarul se prezintă sub forma unui şir de întrebări adresate
(oral sau în scris) unui anumit număr de respondenţi. El este administrat, de
regulă, de operatorii anchetei, existând şi situaţii când este autoadministrat
(cazul anchetelor prin poştă sau prin e-mail).
Chiar dacă nu există tipare general valabile, în conceperea chestionarelor
se impun respectate anumite reguli.
Fiind un instrument de cercetare foarte complex, elaborarea sa trebuie să
fie o acţiune interdisciplinară, antrenând (pe lângă cunoştinţele de marketing) o
serie întreagă de alte cunoştinţe (de sociologie, psihologie, statistică,
informatică, ştiinţa comunicării etc.). Prin urmare, pentru a se asigura succesul
în culegerea informaţiilor de marketing, cei care le redactează şi le utilizează
trebuie să stăpânească bine teoria convorbirilor, precum şi tehnicile de
comunicare, astfel încât să fie capabili să obţină cooperarea din partea
receptorilor (de întrebări), să se facă uşor înţeleşi, să poată interpreta în toate
felurile posibile răspunsurile primite la întrebări, să sesizeze dificultăţile pe care
le întâmpină intervievaţii şi erorile pe care ei le comit, să descopere sursele de
erori (care trebuie eliminate cât mai rapid posibil) etc.
Proiectarea şi elaborarea unui chestionar impune luarea unor decizii cu
privire la natura, forma şi structura sa, la întrebările pe care le conţine, la
modul de redactare şi de testare, la validarea întrebărilor etc.
14
informaţiile despre disponibilitatea unor persoane de a garanta cu
veniturile lor cumpărările în rate făcute de alţii (în lipsa unor astfel de garanţii
vânzările în rate devenind inoportune);
informaţii în legătură cu atitudinea cumpărătorilor potenţiali faţă de
ideea de îndatorare (existând persoane care nu suportă presiunea datoriilor);
informaţia privind intensitatea nevoilor şi dorinţelor orientate spre
produsele distribuite în respectivul magazin;
informaţii despre mijloacele de atracţie folosite de concurenţă, etc.
Odată stabilite tipurile de informaţii necesare atingerii obiectivelor
cercetării, este necesar să se stabilească, de asemenea: categoriile de respondenţi
care le-ar putea furniza; piedicile care ar putea apărea în calea obţinerii
informaţiilor dorite; modul de formulare a întrebărilor (oral sau în scris) etc.
Toate genurile de informaţii considerate necesare se sistematizează şi se
includ într-o listă de informaţii, foarte utilă în faza de proiectare a chestionarului.
Pentru fiecare din informaţiile din listă, chestionarul va trebui să cuprindă
câte una sau mai multe întrebări.
15
„Ce marcă de televizor posedaţi?”
„Câţi copii aveţi?”
„Care este profesia dumneavoastră?”
„Ce nume credeţi că s-ar potrivi cel mai bine pentru produsul din
următoarea fotografie?”
„Ce vă nemulţumeşte la autoturismul pe care-l posedaţi?”
16
05 - Marca ___
17
necesită un efort mare de redactare şi de pretestare (pentru a stabili
toate variantele posibile de răspuns);
limitează paleta răspunsurilor, etc.
De regulă, întrebările închise prevalează asupra celor deschise.
c) Întrebările de control au rolul de a verifica dacă răspunsurile la celelalte
întrebări au fost corecte sau nu, dacă sunt suficient de bine fundamentate, dacă nu
sunt date în urma unei informări insuficiente etc. De exemplu, pentru a verifica
dacă răspunsul dat la întrebarea: „Cum vă place emisiunea TV <<Surprize,
surprize>>?”, întrebările de control posibile ar fi: „Ce post TV urmăriţi sâmbătă
seara?” În condiţiile în care răspunsul la această întrebare este: Nu urmăresc nici
un fel de emisiuni TV, este evident că nu se poate avea nici o încredere în
răspunsul dat la prima întrebare.
d) Întrebările filtru sunt cele care, în funcţie de răspunsurile primite, se
folosesc fie în scopul eliminării din anchete a subiecţilor care nu prezintă interes,
fie în vederea eliminării din chestionare a unor întrebări care devin de prisos.
Astfel, dacă prin anchetă se urmăreşte, de pildă, cunoaşterea opiniilor
consumatorilor despre reacţiile negative (nedescoperite încă) ale organismului
uman la consumul unui medicament oarecare M, prima întrebare filtru va fi,
probabil, următoarea:
18
Formularea directă a întrebărilor se recomandă ori de câte ori există
certitudinea că subiecţii sunt în măsură să le înţeleagă adevărata semnificaţie şi că
au interesul să răspundă corect, precum şi atunci când ei pot deveni suspicioşi de
îndată ce simt capcanele pe care i le pregătesc cei care-i iau „pe ocolite”. Sunt
suficiente persoane care se simt jignite atunci când (cu ele) se încearcă anumite
„trucuri”, ascunzându-li-se adevăratul subiect al discuţiilor. De asemenea,
adresarea directă este recomandată şi atunci când se urmăreşte limitarea înclinaţiei
spre refuz a unor respondenţi. De pildă, dacă doreşti să cunoşti vârsta cuiva, în loc
să i te adresezi cu întrebarea:
la care se poate oricând primi răspunsul „Nu”, mai bine foloseşti adresarea
directă:
„Ce vârstă aveţi?”
3.2.2.1. Adecvarea
19
Prin intermediul chestionarelor se urmăreşte obţinerea unor informaţii
imposibil (sau mult mai greu) de obţinut altfel, cu ajutorul cărora se încearcă
rezolvarea unor probleme concrete vizate de cercetările de marketing care le
implică.
Oricât de simplă şi oricât de clar formulată ar fi o întrebare, precum şi
oricât de facil şi de sincer ar fi răspunsul care i s-ar putea da, ea va fi total
inoportună dacă nu are legătură cu subiectul cercetării.
Dacă, spre exemplu, prin folosirea chestionarului se urmăreşte obţinerea
informaţiilor necesare estimării volumului de vânzări ale magazinului de
încălţăminte pentru copii Pinochio din Iaşi, o întrebare de genul: „Ce studii
aveţi?” este evident inadecvată, nivelul studiilor neavând nici o legătură cu
cererea de articole de încălţăminte pentru copii.
Dar nici întrebările care, aparent, au legătură cu tema cercetării nu sunt
neapărat adecvate.
Întrucât, pentru a cumpăra mărfuri dintr-un magazin, este absolut necesar
să ai cunoştinţă despre existenţa lui, întrebările de felul celor care urmează nu sunt
neapărat adecvate scopului cercetării:
20
3.2.2.2. Claritatea
adresată unei persoane fără nici o pregătire în domeniul marketingului, nu are nici
o şansă să primească un răspuns corect, ea neştiind ce este aceea matrice B.C.G..
În al doilea rând, este recomandat:
2) Să se evite neologismele şi arhaismele!
De pildă, întrebarea:
pusă unui cioban, s-ar putea să-l lase pe acesta fără nici un răspuns (el
necunoscând semnificaţia termenului oportunitate), aceeaşi soartă putând avea şi
întrebarea:
(în cazul tuturor persoanelor care nu ştiu că uricul este un soi de lege).
În al treilea rând, este bine:
21
3) Să se evite regionalismele (sau să se restrângă sfera lor de utilizare
doar la zona în care au circulaţie).
Întrebând un dobrogean:
22
„Frecventaţi des magazinul nostru?”
poate primi răspunsul „Da” atât din partea celui care-l frecventează zilnic, cât şi
din a celui care intră în el de şase ori pe an (ceea ce, evident, nu-i acelaşi lucru).
Acelaşi răspuns se poate primi şi la întrebarea:
atât de la cei pentru care mult înseamnă cinci beri pe zi, cât şi de la cei pentru care
mult înseamnă o bere la cinci zile.
Din această primă regulă derivă şi o a doua:
2) Pentru exprimarea magnitudinii, este bine să se utilizeze mai degrabă
numerele decât adjectivele.
Întrebând:
De pildă, întrebarea:
va putea fi interpretată în cele mai diferite moduri: unii vor crede că este vorba
de cheltuielile zilnice, alţii de cele săptămânale, iar alţii de cele lunare sau
anuale. De asemenea, unii vor crede că este vorba de carne în general, alţii se
vor gândi la carnea de vită etc.
În condiţiile în care toţi respondenţii înţeleg întrebarea din chestionar şi,
în plus, o interpretează în acelaşi fel, mai este necesar:
4) Să se asigure întrebării sensul pe care şi l-a dorit cel care a formulat-o.
Pentru aceasta, ultima întrebare ar trebui reformulată astfel:
23
„De ce venituri dispuneţi?”,
la care se poate răspunde prin „Da” sau „Nu”, dar şi prin expresiile „Foarte
mulţumit”, „Destul de mulţumit”, „Aşa şi aşa” etc., mult mai bine ar fi dacă s-ar
apela la formularea:
„La câte piese de teatru sau filme aţi fost în ultima săptămână?”_____
poate primi răspunsul „La două”, acesta fiind total irelevant. De aceea, ea va
trebui descompusă în două întrebări:
24
Ambele” ______
25
Ţinând seama de fenomenul normal de uitare, prin modul de formulare a
întrebărilor nu trebuie să se suprasolicite memoria respondenţilor, perioada de
timp la care ele se referă urmând să fie aleasă în aşa fel încât aceştia să nu fie
puşi în dificultate. În plus, prin întrebări ajutătoare se poate uşura efortul de
reamintire.
În legătură cu procesul de memorare - uitare şi cu mărimea intervalelor de
timp la care trebuie să se refere întrebările, sunt de semnalat două tendinţe pe
care le manifestă respondenţii:
cea de supraestimare a mărimilor declarate aferente perioadelor scurte de timp,
incertitudinea fiind cea care-i determină să procedeze aşa;
cea de subestimare a aceloraşi mărimi în cazul perioadelor lungi, când uitarea se
manifestă mai puternic.
Totodată, ar mai fi de semnalat şi faptul că tendinţa de supraestimare se
manifestă cu o intensitate direct proporţională cu intensitatea acţiunilor
publicitare care vizează subiectul supus cercetării de marketing. Astfel, la
întrebarea: „Care este băutura răcoritoare pe care aţi cumpărat-o cel mai frecvent
în ultimul an?”, de regulă este menţionată cea pentru care s-a făcut mai multă
publicitate (despre care oamenii îşi amintesc mai uşor).
De asemenea, cu cât frecvenţa repetării evenimentelor la care se referă
întrebările este mai mare, cu atât efectele uitării vor fi mai neînsemnate.
Procesul de memorare - uitare este supus şi influenţei altor factori:
motivaţia pe care o au respondenţii pentru a ţine minte faptele cercetate;
unicitatea unor evenimente (cumpărarea primului autoturism rămâne mai bine
întipărită în memoria oamenilor decât orice achiziţie recentă de rutină).3
3) Prin cercetarea de marketing care face necesară utilizarea
chestionarelor se urmăreşte obţinerea unor informaţii cât mai diverse, care să
reprezinte opiniile fiecărui respondent. Exprimarea acestora cere un anumit
efort din partea lor, fiind posibilă numai dacă ei sunt în cunoştinţă de cauză.
Tendinţa de imitare şi snobismul sunt factori care pot influenţa opiniile
multor persoane. De aceea, acţiunea lor trebuie să fie limitată.
Oamenii adeseori nu ştiu cu adevărat ceea ce-şi doresc decât atunci când
sunt puşi în situaţia de a cumpăra. De aceea, la întrebarea: „Aţi fi dispus să
cumpăraţi o pastă de dinţi cu aromă de migdale?”, atât timp cât nu au
posibilitatea să vadă efectiv despre ce este vorba, ei vor răspunde preponderent
„Da”. De îndată ce vor vedea însă şi proba produsul, mulţi nu-l vor mai
cumpăra.
Pe de altă parte, dacă timpul scurs între exprimarea intenţiei de cumpărare
şi cumpărarea propriu-zisă a unor produse este mult mai scurt decât perioada la
care se referă întrebarea, răspunsurile care vizează intenţia de cumpărare vor fi
preponderent „Nu”. Întrebarea: „Intenţionaţi să cumpăraţi, în următoarele şase
luni, o baterie Bosch pentru autoturismul dumneavoastră?”, adresată unei
3
S. Sudman, E. Blair: Marketing research. A Problrm Solving Approach, McGraw Hill, New York, 1998, p. 256
- 261
26
persoane care are nevoie de ea astăzi, este de aşteptat să primească răspunsul
„Nu”.
Pentru prevenirea sau atenuarea consecinţelor negative derivate din
incapacitatea subiecţilor de a da răspunsuri corecte la întrebări, la redactarea
întrebărilor este bine să se ţină seama de următoarele recomandări:
1) Nu puneţi respondenţilor întrebările la care trebuie să răspundă cel care
face cercetarea! O întrebare de tipul: „Cu câte procente estimaţi să crească
cererea dumneavoastră anuală din produsul P dacă preţul său se reduce cu 7%?”
nu are cum să primească un răspuns corect, coeficientul de elasticitate a cererii
în raport cu preţul fiind o mărime complexă, care nu poate fi determinată de
oricine.
2) Asiguraţi-vă că întrebările vor fi adresate celor mai potriviţi
respondenţi! (celor care, fiind în cunoştinţă de cauză, sunt capabili să-şi
exprime, nedistorsionat, propriile opinii);
3) Plecând de la frecvenţa şi importanţa fiecărui eveniment, circumscrieţi
întrebările celor mai potrivite orizonturi de timp! (care poate fi de ordinul:
zecilor de ani - în cazul cumpărărilor de locuinţe sau de mobilă; anilor - în cazul
cumpărărilor de autoturisme, frigidere, televizoare etc.; lunilor - în cazul
serviciilor turistice; săptămânilor ş.a.m.d.);
4) Implicaţi timpul în mod indirect, folosind expresiile „de regulă” sau
„tipic”!, formulând întrebări de genul:
27
3.2.2.4. Limitarea înclinaţiei spre răspunsuri intenţionat greşite
4
A. J. Barton: Asking the Embarrassing Ouestions, Public Opinion Quarterly, 1958,
p. 67 - 68
28
Răspunsuri intenţionat greşite se dau uneori şi din intenţia de a nu supăra
pe cei care pun întrebările (din amabilitate).
Pentru a-i face pe respondenţi mai cooperanţi, se recomandă abordarea
unui aer cât mai profesional în timpul formulării întrebărilor, lăsându-se impresia
că operatorul este preocupat mai mult de obţinerea răspunsului decât de ceea ce
(sau cum) se răspunde.
Maximizarea încrederii respondenţilor în cel care pune întrebările se poate
realiza prin:
specificarea faptului că, dacă nu doresc, pot refuza (fără nici o reţinere)
să răspundă la oricare din întrebări;
angajamente ferme (chiar şi sub semnătură) privind păstrarea
confidenţialităţii;
abordarea chestiunilor delicate cu cel mai firesc aer posibil, etc.
De asemenea, se recomandă utilizarea oricărui mijloc de motivare a
respondenţilor (prin argumente logice sau pecuniare).
29
4) Paleta răspunsurilor ordonate să nu conţină evaluări atât absolute, cât şi
relative, de genul: „Excelent - Bun - Mediu - Rău - Inacceptabil” (din care
evaluarea relativă „Mediu” trebuie exclusă - lăsându-se numai cele absolute). În
astfel de situaţie5, se recomandă utilizarea unui cuvânt de bază însoţit de un
adjectiv: „Peste medie - Mediu - Sub medie”; „Foarte mulţumit - Oarecum
mulţumit - - Nicidecum mulţumit” etc.
Opiniile specialiştilor vizavi de oportunitatea unor variante de răspuns gen
„Indecis”, „Nu am opinie”, „Nu ştiu”, „Medie” sunt totuşi contradictorii.
5) Ordonarea variantelor de răspuns să se facă în mod uniform, de la mic la
mare (sau invers). Dacă există suspiciunea că modul de ordonare influenţează
răspunsurile, pentru jumătate din respondenţi se poate folosi ordinea crescătoare,
iar pentru cealaltă jumătate, ordinea descrescătoare.
6) Variantele de răspuns care se pretează la cuantificări vor fi marcate
cifric (până la 5; de la 6 la 10 etc.) - şi nicidecum în cuvinte („foarte rar”, destul
de des” etc.).
O altă problemă de soluţionat în cazul întrebărilor închise priveşte stabilirea
numărului de variante de răspuns care se includ în întrebare. Ea se rezolvă diferit
de la o categorie la alta de fenomene.
Astfel, în cazul aspectelor calitative, când răspunsurile se dau prin
intermediul unor propoziţii, numărul de variante de răspuns este foarte mare,
motiv pentru care ele ar trebui combinate. De exemplu, întrebarea:
5
D. R. Lehmann, S. Gupta, J. H. Steckel: Marketing Research, Addison - Wesley Educational Publishers Inc.,
New York, 1998, p.183 - 186
30
În cazul aspectelor subiective de ordin cantitativ, pentru formularea
răspunsurilor la întrebările închise se pot utiliza:
sisteme de atribuire a unor note (de la 1 la 5, de la 1 la 10, de la 1 la
100 etc.);
expresii verbale de ordonare („Foarte mulţumit - Oarecum mulţumit -
Nemulţumit” etc.).
Aşa de exemplu, la întrebarea: „Cât de mulţumit sunteţi de produsele
firmei noastre?”, variantele de răspuns indicate ar putea fi sugerate prin una din
expresiile:
„Acordaţi o notă de la 1 la 10”
sau
„Bifaţi una din variantele:
Foarte mulţumit___
Oarecum mulţumit;___
Nemulţumit.”____
31
3.3. Evaluarea şi validarea întrebărilor
32
În legătură cu această chestiune sunt de reţinut următoarele două aspecte: 6
1) mai importante decât numărul de întrebări sunt durata şi efortul
necesitate de darea răspunsurilor, un număr mare de întrebări simple fiind de
preferat unui număr mic de întrebări la care răspunsurile sunt foarte greu de
formulat;
2) efortul de a răspunde şi refuzurile depind de motivaţia de a răspunde
care le poate fi imprimată intervievaţilor: dacă prin ancheta în cauză se urmăreşte
o mai bună servire sau satisfacere a nevoilor celor intervievaţi, aceştia se vor
angaja mai uşor să dea răspunsuri decât în cazul unei anchete care nu le vizează
direct interesele proprii. Tocmai de aceea, chestionarele trebuie să conţină o parte
introductivă, în care le sunt prezentate chestionaţilor ceea ce se urmăreşte prin
ancheta întreprinsă.
În general însă, nu se recomandă utilizarea unor chestionare prea
voluminoase, chiar dacă întrebările pe care le conţin sunt simple, deoarece acestea
generează o reacţie firească de respingere din partea respondenţilor potenţiali.
33
(filtru). De exemplu, dacă prin cercetarea de marketing se încearcă găsirea
motivelor pentru care medicii sunt nemulţumiţi de stetoscoapele pe care le
utilizează, prima întrebare filtru se va referi la ocupaţia celor intervievaţi. În felul
acesta, toate celelalte întrebări vor fi adresate numai celor care confirmă că sunt
medici. A doua întrebare de control va fi de genul: „În investigaţiile pe care le
faceţi, vă folosiţi de stetoscop?” Răspunsurile negative date la aceasta va lăsa în
afara cercetării toţi medicii care nu se folosesc în activitatea lor de respectivul
aparat.
Faptul că întrebările filtru se poziţionează la începutul chestionarului nu
înseamnă că unele dintre ele nu pot fi amplasate şi în interiorul lui. De regulă, ele
se utilizează oriunde şi ori de câte ori răspunsul dat la o întrebare condiţionează
trecerea la următoarele (sau duce la excluderea unei secvenţe de întrebări).
2) Imediat după întrebarea (sau întrebările) filtru, tot la începutul
chestionarului se aşează întrebarea cu funcţia de „apel” (sau de atragere), care
trebuie să fie una deschisă şi simplă. Este vorba de întrebarea care are rolul de a
deschide discuţiile în cel mai firesc (dar şi atrăgător) mod posibil şi de a câştiga
interesul respondenţilor.
Întrebările filtru şi cele de „apel” îşi pot schimba locurile între ele.
3) Ordinea firească a întrebărilor este cea de la simplu la complex. Dacă ea
nu se respectă, punându-li-se subiecţilor mai întâi întrebările mai dificile, o parte
din ei ar putea fi descurajaţi, ceea ce i-ar putea face să abandoneze discuţiile
înainte de a da răspunsurile măcar la întrebările simple.
4) O altă regulă recomandă ordonarea întrebărilor de la general la
particular, în aşa-numita succesiune pâlnie. Respectând-o, întâi se va pune
întrebarea care vizează aspectul general al problemei cercetate, după care urmează
cele care vizează aspectele particulare şi specifice. Este vorba de o ordonare de
următorul tip:
34
7) Dacă tematica cercetată trebuie să urmeze o anumită succesiune,
întrebările vor urma acea succesiune.
8) Când se trece de la un aspect la altul al cercetării, este bine să se
avertizeze respondenţii prin formulări de genul: „De aici încolo aş dori să vă
adresez câteva întrebări cu privire la ….” , anunţându-se noua temă. Procedându-
se astfel, subiecţii vor fi ajutaţi să-şi remobilizeze eforturile pentru a continua
discuţiile.
9) În plus, pentru a se menţine mereu treaz interesul, precum şi bună
dispoziţia respondenţilor, din loc în loc se plasează întrebări relaxante (chiar dacă
nu au legătură directă cu tema cercetării), împreună cu unele remarci şi aprecieri
încurajatoare (la adresa sincerităţii şi inteligenţei de care ei dau dovadă etc.).
10) În partea finală a chestionarului se vor aşeza întrebările vizând
aspectele cele mai delicate ale cercetării (la care subiecţii ar putea manifesta
unele reţineri), chiar dacă sunt întrebări simple, de identificare a respondenţilor
(altele decât cele filtru). De acest gen sunt întrebările referitoare la: vârstă, adresă,
venituri, vicii, comportamente intime etc. Altfel, o parte din subiecţi vor refuza de
la bun început cooperarea, lăsând fără răspunsuri toate celelalte întrebări (care, în
mod normal, trebuie să le preceadă).
În ordonarea întrebărilor din chestionar trebuie să se ţină neapărat seama de
aşa-numitele efecte de ordonare, care se manifestă atunci când răspunsul la o
întrebare este influenţat de contextul oferit de întrebările anterioare şi de
răspunsurile date acestora. De exemplu, dacă mai întâi se formulează întrebarea:
„Aţi beneficiat de reducerea de preţ acordată de magazinul M la produsul P?”,
iar apoi întrebarea: ”Care sunt motivele pentru care preferaţi să cumpăraţi
produsul P de la magazinul M?”, cei care răspund afirmativ la prima întrebare
vor fi tentaţi să înceapă enumerarea motivelor alegerii magazinului M tocmai cu
respectiva reducere de preţ.
Dacă răspunsul (sincer) dat la o întrebare de ordin general nu le
influenţează pe cele date la întrebările vizând aspectele particulare şi specifice, nu
acelaşi lucru se întâmplă dacă se procedează invers. Astfel, dacă mai întâi se
formulează întrebările particulare şi apoi întrebarea generală, potrivit efectului de
pâlnie răsturnată, răspunsul la ultima întrebare va fi viciat. De pildă, dacă ordinea
întrebărilor ar fi:
este de aşteptat ca, dacă la prima întrebare se răspunde afirmativ, printre formele
de petrecere a timpului liber la care se referă ultima, schiul se va introduce mai
mult ca sigur.
Pentru ca efectul de pâlnie răsturnată să fie prevenit, ar trebui ca întrebările
particulare să permită relevarea tuturor aspectelor importante vizate de cercetare.
35
Altfel, la întrebarea de ordin general se poate renunţa (răspunsul la ea fiind foarte
previzibil).
Un alt efect de ordine se întâlneşte în cazul întrebărilor condiţionate, adică
atunci când o anumită succesiune de întrebări îşi urmează cursul numai dacă s-a
dat un răspuns afirmativ la prima dintre ele. Aşa de pildă, numai dacă la
întrebarea: „Aţi achiziţionat în ultima lună produsul P1?” se răspunde cu „Da”,
se vor pune întrebările: „Cât?”, „De unde?”, „La ce preţ?” etc. În caz contrar,
toate celelalte întrebări vor fi suprimate.
Dacă apoi se continuă cu întrebarea: „Dar produsul P2 l-aţi achiziţionat?”
, lucrurile se vor petrece, probabil, la fel. Forţând însă nota şi cu întrebarea: „Aţi
cumpărat în ultima lună şi produsul P3?”, cel chestionat îşi va pierde răbdarea şi
va răspunde negativ numai din dorinţa de a închide subiectul. Pentru a nu se
ajunge la aşa ceva, cea de-a treia întrebare va fi adresată ceva mai încolo, după ce
au fost luate în discuţie şi alte subiecte.
Chiar şi trecerea de la o temă la alta poate fi însoţită de oarecari dificultăţi,
generate de efectul de tranziţie (care este tot unul de ordine). Odată obişnuiţi cu o
temă (la care au dat deja câteva răspunsuri), schimbarea subiectului poate
însemna o perturbare a discuţiilor. Pentru a fi atenuat, trecerea va trebui pregătită,
aşa cum am mai menţionat, prin anumite formule. „Ar fi interesant să ne gândim
şi la….”, „Haideţi să vedem care este opinia dumneavoastră şi despre…” etc.
Nu trebuie uitat, aşadar, niciodată că de modul în care sunt ordonate
întrebările din chestionar poate depinde în mod hotărâtor succesul sau insuccesul
cercetării de marketing care l-a făcut necesar.
36
1) Astfel, mai întâi se recomandă separarea cât mai vizibilă a spaţiilor
rezervate fiecăreia din părţile componente enumerate, pentru a face cât mai clară
structura chestionarului.
2) În al doilea rând, este bine ca între întrebările care fac parte din corpul
chestionarului să fie lăsate spaţii suficiente, absolut necesare pentru buna lor
recepţionare (chiar dacă în felul acesta cresc dimensiunile acestuia). În cazul
interviurilor, locul acestora este luat de pauzele dintre întrebări.
3) Totodată, pentru fiecare întrebare trebuie să se lase suficient spaţiu (sau
timp) pentru formularea răspunsurilor.
4) Numerotarea întrebărilor este o altă recomandare utilă. Totodată, este
de dorit ca fiecărei întrebări să i se rezerve câte un paragraf.
5) Pe de altă parte, nu este recomandată ruperea întrebărilor atunci când se
trece de la o pagină la alta, deoarece acestea pot provoca unele confuzii şi
dificultăţi care conduc la răspunsuri greşite.
6) În cazul întrebărilor mai dificile, se recomandă inserarea (imediat după
formularea lor sau într-o notă de subsol) a unor instrucţiuni sau lămuriri de care
trebuie să se ţină seama în formularea răspunsurilor. Acestea vizează:
a) operatorii de interviu, cărora li se atrage atenţia şi li se dau lămuriri
asupra unor aspecte de ordin tehnic sau metodologic, de genul: „A nu se citi toate
variantele de răspuns!” (pentru a nu se influenţa răspunsurile la întrebările
următoare); Se înregistrează toate răspunsurile” (când, la aceeaşi întrebare, pot fi
înşirate mai multe elemente - scopuri, deficienţe, opinii, etc.); „Se continuă cu
întrebarea 7” (pentru a se preveni unele conexiuni între întrebări); „Se va
solicita o singură variantă de răspuns” (atunci când aşa ceva este necesar); „Nu
se întreabă, ci doar se constată sexul respondenţilor!” etc.;
b) respondenţii, cărora li se dau indicaţii sau explicaţii, cum ar fi: „Bifaţi o
singură variantă de răspuns”!; „Puteţi specifica şi alte variante de răspuns”;
„Se vor declara numai veniturile din salarii şi dividende”!; „Prin rude de gradul
unul se înţeleg: părinţii, fraţii, surorile, fiii şi fiicele”; etc.
Pentru a se asigura percepţia lor cât mai uşoară, instrucţiunile vor fi incluse
în chestionar cu alte tipuri de scris decât cele folosite pentru redactarea
întrebărilor şi variantelor de răspuns.
7) La întrebările închise, pentru a se uşura diferenţierea, se recomandă ca
variantele de răspuns să fie înşirate pe verticală (şi nu pe orizontală), chiar dacă
spaţiul necesar este mai mare. Specialiştii în comunicare consideră că, de pildă, la
întrebarea:
37
Foarte înalt ___
Înalt ___
Mediu ___
Coborât ___
Foarte coborât ___
38
Ultima parte a chestionarului este rezervată unei prime sintetizări a
informaţiilor pe care el le conţine, inclusiv pretabelării acestora.
Chestionarul trebuie să se încheie cu formule de apreciere a efortului
depus de respondenţi şi de politeţe, de genul: „Vă mulţumim foarte mult pentru
ajutorul acordat”, „Răspunsurile dumneavoastră au fost extrem de interesante şi
utile, Vă mulţumim pentru cooperare”, „Discuţia cu dumneavoastră este o
adevărată plăcere”, „Putem să vă mai contactăm?” etc.
Chestionarele de cel mult două pagini se pot prezenta sub forma unor foi
volante. În cazul în care ele sunt mai voluminoase, forma de cărticică este cea
mai indicată (coperţile conţinând informaţiile de identificare). Paginile se
numerotează, la fel ca şi întrebările (şi capitolele sau părţile lor distincte).
Adeseori, întrebările se numerotează şi în cadrul fiecărui capitol în parte.
Expresiile de importanţă aparte se înscriu în chestionar cu majuscule, cu
sublinieri sau cu font-uri diferite, pentru a ieşi mai uşor în evidenţă.
3.7.1. Pretestarea
8
S. Sudman, E. Blair: Marketing research. A Problrm Solving Approach, McGraw Hill, New York, 1998, p.
300
39
Cel care realizează interviul cognitiv poate interveni cu întrebări, cum ar
fi:” La ce credeţi că m-am referit când am întrebat ….?”, „Ce înţelegeţi
dumneavoastră prin…?” etc.
Pretestarea întregului chestionar (sau testul pilot) constă în verificarea sa în
mediu real, pe seama unor eşantioane relativ mici (conţinând 10 - 15 subiecţi).
Acestea vor fi din categoria celor reprezentative (întrunind caracteristicile de bază
ale populaţiei generale) sau vor include doar acele tipuri de respondenţi care (se
consideră că) vor avea cele mai mari dificultăţi în înţelegerea şi interpretarea lor,
precum şi în formularea răspunsurilor corecte.
De regulă, întrebările cu privire la dificultăţile pe care le prezintă
chestionarul se pun în partea finală a pretestării.
Informaţiile culese în urma acestei operaţiuni vor servi, eventual, la
revizuirea chestionarului (la eliminarea, adăugarea sau reformularea unor
întrebări).
40
constatarea neregulilor privind administrarea chestionarului de către
operatori (în vederea reinstruirii lor) etc.
Dacă, în urma testării, chestionarului i se aduc modificări esenţiale, va
trebui retestată şi ultima formă a acestuia.
4. Un exemplu de chestionar
41
(rural sau urban) în care trăiesc eventualii clienţi potenţiali (pe seama cărora se va
segmenta piaţa).
Întrebările 05 şi 06 vizează preferinţele consumatorilor pentru diverse
sortimente de preparate din carne.
În ceea ce priveşte întrebarea 07, aceasta are calitatea de întrebare de apel,
având o dublă menire:
1) să atragă atenţia consumatorilor asupra unui aspect foarte important de
care depinde sănătatea lor (adică asupra existenţei aditivilor şi altor compuşi
chimici periculoşi în preparatele obişnuite de carne);
2) să stârnească interesul persoanelor pentru colaborare.
De aceea, ea poate să ocupe şi primul loc în cadrul chestionarului.
Întrebările 08 şi 09 sunt de fapt întrebările cheie, din răspunsurile primite
rezultând oportunitatea aducerii pe piaţa cercetată a noului tip de produse, la
preţuri convenabile pentru firma producătoare.
Un răspuns negativ la întrebarea 09 nu trebuie să conducă automat la
sistarea anchetei. În acest caz, este bine de pus şi întrebarea 09A, pentru a se afla
dacă o eventuală creştere a veniturilor (foarte probabilă, de altfel) va face
acceptabilă oferta la preţul pretins de vânzător.
Întrebările 10 - 12 urmăresc să identifice care este cea mai eficientă metodă
de publicitate de care firma producătoare a beneficiat.
42
01.Consumaţi preparate din carne de porc?
Nu Da
01B. Dacă s-ar produce natural, fără 03. De care religie aparţineţi?
compuşi chimici periculoşi, aţi
consuma astfel de preparate?
04. Unde locuiţi?
Nu Da
(Terminat) 05. Ce vă determină să preferaţi
preparatele din carnea de porc altora?
În fine, ultima întrebare are drept scop identificarea imaginii de care firma
producătoare se bucură pe piaţa cercetată.
43
44
CHESTIONAR nr. 4
Tema de cercetare
Studiul oportunităţii lansării pe piaţă a preparatelor din carne de porc fără
compuşi chimici artificiali dăunători sănătăţii
45
Mă numesc Dana Popescu. Sunt angajata Agenţiei de Studii de Piaţă MARKETING Goup din Oradea
având sarcina să efectuez un studiu pentru BIOCARM SRL Oradea.
Păreţi a fi o persoană care ţine la sănătatea sa, alegând cu grijă alimentele pe care le consumă. Cum
preparatele din carne care se vând curent pe piaţă sunt produse pe bază de furaje artificiale şi de compuşi chimici
periculoşi pentru sănătatea omului, BIOCARM SRL Oradea intenţionează să vă pună la dispoziţie un nou tip de
preparate, realizat exclusiv cu furajarea naturală a porcilor şi fără aditivi sau alţi compuşi chimici dăunători. În
măsura în care sunteţi interesat de o astfel de ofertă, vă rugăm să aveţi amabilitatea de a ne răspunde, în circa trei
minute, la câteva întrebări. De răspunsurile pe care ni le veţi da va depinde aducerea pe piaţa Iaşi-ului a noului tip
de preparate din carne de porc. Suntem pe deplin încredinţaţi că informaţiile pe care acceptaţi să ni le daţi ne vor (şi
vă vor) fi de mare folos.
______________________________________________________________
46
05. Ce vă determină să preferaţi preparatele din carnea de porc celor
obţinute din alte sortimente de carne?
06. Cam de câte ori pe săptămână consumaţi preparate din carne de porc?
De ____. ori
07. Ştiţi că majoritatea preparatelor din carne de porc se obţin prin furajarea
industrială a animalelor şi prin folosirea unor aditivi şi alţi compuşi chimici
dăunători pentru sănătatea dumneavoastră?
Da___
Nu___
47
De la TV___
De la prieteni şi colegi___
De la vecini___
Altfel___
48
CAPITOLUL III - SISTEM SOCIAL ŞI STRUCTURĂ
SOCIALĂ. GRUPURILE SOCIALE
49
Abordată ca sistem, societatea poate fi înţeleasă ca un ansamblu unitar de
componente, dispunând de anumite structuri interioare şi de anumite niveluri
de organizare, de un ansamblu coerent de instituţii aflate în relaţii de interacţiune.
Sistemul social, ca de altfel şi celelalte sisteme se caracterizează
prinţi-o stare de echilibru intern, care poate fi static sau dinamic.
O distincţie foarte utilă din punct de vedere metodologic se realizează între:
■ Sisteme finaliste, caracterizate prin faptul că integrarea, organizarea
şi dinamica lor sunt determinate de realizarea unei finalităţi (exemplu,
fabricarea unor produse determină organizarea internă a unei
întreprinderi);
■ Sisteme de interdependenţă care nu sunt finaliste, ele fiind
compuse din mai multe subsisteme, de regulă finaliste, care interacţionează,
tinzând să realizeze un echilibru care reprezintă o rezultantă a acestor
interacţiuni;
■ Suprasisteme, reprezentând sistemele rezultate din interacţiunea
mai multor sisteme orientate finalist.
3. Structura socială
50
Pe toate treptele dezvoltării societăţii omeneşti, oamenii se regăsesc
reuniţi în diverse forme de asociere, în grupuri, viaţa şi activitatea în grup fiind
caracteristica structurală a existenţei umane şi a vieţii sociale.
Fenomenul grupărilor umane este foarte diversificat subsumând atât
ansambluri naturale (familia, neamul, clanul), genealogic date, cât şi pe cele
istoric constituite ( trib, popor, naţiune, clasă socială) ; atât grupări spontane
(mulţime, stradă), cât şi unele organizate (un auditoriu), ” grupuri cu scop” , cât
şi grupurile sociale propriu zise, clar conturate şi structurate.
Pornind de la această caracteristică structurală a vieţii sociale, însăşi
sociologia s-a constituit şi s-a dezvoltat ca o ştiinţă a grupurilor, a legilor de
structurare şi de funcţionare a acestora , a constituirii şi dezagregării lor, a
criteriilor de clasificare, a rolului factorilor de grup în viaţa socială, în
dezvoltarea societăţii.
Alături de noţiunea generică de grup social, sociologia foloseşte
conceptele de:
Colectivitate socială care desemnează o reuniune umană în cadrul căreia
se creează şi se menţine o anumită coeziune socială. Colectivităţile au un
caracter istoric având anumite particularităţi legate de perioada în care fiinţează.
Este noţiunea cea mai generală pentru grupurile umane cu o anumită formă de
coeziune.
Gruparea socială este o masă de oameni care posedă o anumită trăsătură
comună remarcată de către un observator extern (J. Szczepanski). Conform
acestei definiţii pot fi distinse grupări de oameni pe baza trăsăturilor somatice,
pe criteriul vârstei, sexului sau grupări statistice ale indivizilor.
Categoriile socio-profesionale reprezintă colectivităţi sociale identificate
pe baza unor trăsături comune generate de profesia pe care o exercită. Acestea se
pot transforma în grupuri sau colectivităţi sociale dacă similitudinea trăsăturilor
comune ( o pregătire, o activitate comună) devine baza apariţiei coeziunii
sociale a membrilor, dacă se formează o anumită solidaritate între aceştia şi se
creează elemente de organizare(ex. organizarea profesională a economiştilor, a
sociologilor).
Grupurile sociale propriu-zise presupun procese de interacţiune umană
ca şi exercitarea unor influenţe de la unitatea grupului spre individualităţile
grupate.
Cu toată diversitatea grupurilor este posibil să se desprindă câteva
trăsături comune ale acestora şi anume:
- existenţa unui număr minim de indivizi;
- distribuirea statusurilor şi fixarea rolurilor în grup;
- felul relaţiilor şi interacţiunilor dintre membri;
- norme şi valori comune tuturor membrilor suficient de stabile;
- entitate care are multă influenţă asupra membrilor.
51
Clasificarea grupurilor se realizează după criterii diverse;
Coeziunea unui grup este o” rezultantă a tuturor forţelor care acţionează
asupra membrilor pentru a-i determina să rămână în grup”(L. Festinger).Ea
poate fi relevată printr-un set de indicatori ca:
- atracţia interpersonală dintre membri;
- gradul de identificare a membrilor cu grupul;
- dorinţa expresă de a rămâne în grup;
Proprietăţi ale grupului:
- autonomia grupului (centrarea pe sine, evoluţia
independentă a grupului);
- permeabilitatea grupului (măsura în care admite sau
nu cooptarea de noi membri);
- flexibilitatea (gradul de informalitate şi de libertate în
grup);
- intimitatea (gradul de apropiere reciprocă a
membrilor);
- participarea (investiţia de timp, efort şi acţiuni în
activităţile grupului;
- Sintalitatea (R.B.Cattell 1948) desemnează
personalitatea unui grup ca întreg. Ea este influenţată
pe de o parte de caracteristicile membrilor grupului
(inteligenţă, atitudini, însuşiri individuale de
personalitate) şi de structura grupului, iar pe de altă
parte dispune de o dinamică proprie;
- Sinergia grupului se referă la schimbările ce apar în
suma intereselor membrilor sau în energia totală
disponibilă în grup;
Procesele din grup:
- stratificarea: diferenţierea membrilor grupului după
diverse criterii;
- conducerea: procesul de organizare şi de exercitare a
influenţei persoanei cu poziţia de lider asupra
celorlalţi membri ai grupului în vederea realizării
sarcinilor şi armonizării relaţiilor;
- comunicarea : forma fundamentală a relaţiilor
interpersonale din grup;
- competiţia şi cooperarea : procese de grup studiate
mai ales în relaţie cu eficienţa sau productivitatea
grupului, concomitent cu relevarea efectelor lor
sociale.
52
6. Tipologia grupurilor sociale:
53
7. Grupuri de presiune
54
- relaţiile ce se stabilesc între membrii săi sunt mai întâi de ordin biologic
apoi moral, afective, spirituale şi juridice care nu se mai întalnesc şi la alte
grupuri;
- între membrii săi există un sistem precis de drepturi şi obligatii reciproce;
- au sarcini şi funcţii specifice.
Referitor la natura şi numărul funcţiilor familiei, sociologii au avut puncte
de vedere diferite dar în general acestea au fost reduse la urmatoarele:
a) Functia biologică;
b) Socializarea este a doua funcţie a familiei;
c) Funcţia economică;
d) Funcţia de solidaritate familială
Clasificarea familiilor:
1. În raport de numărul de generaţii pe care le cuprind, acestea pot fi:
familii nucleare (restranse sau conjugale din soţ, soţie şi copii), fiind numită
diada cand sunt numai soţii fără copii sau triada în care exista mama, tata şi
copii;
familiile extinse sau lărgite care cuprind membrii ai mai multor familii
nucleare provenind din generaţii succesive, aici găsindu-se în legături de
sânge: bunici, părinţi, fraţi şi nepoţi.
2. După criteriul locuinţei, familiile se împart în:
Familia rezidentă care reprezintă toate persoanele care locuiesc în aceeaşi
casa comuna si desfasoara impreuna activitati similare;
Familia de interactiune formată din grupul de persoane între care există
relaţii de rudenie, de ajutor reciproc.
3. Pe baza criteriului privind poziţia unei persoane în cadrul familiei se disting:
Familia de origine reprezentând familia în care s-a născut persoana în cauza
şi care este formată din părinţi, fraţi şi surori. Această familie este numită şi
familia consanguină, unde membrii sunt rude de sânge.
Familia proprie reprezentând familia realizată prin căsătorie proprie şi care
cuprinde soţul şi copiii. Se mai numeste şi familia de procreare.
4. Al patrulea criteriu de clasificare îl constituie normalitatea, din acest punct de
vedere existând familii normale alcatuite din soţ, soţie şi copii, fiind formate
prin căsătorie (potrivit normelor juridice din Dreptul Familiei). Apoi sunt familii
nenormale din care fac parte indivizii care trăiesc în concubinaj, familii fără
copii sau monoparentale.
9. Comunitatea
Prin comunitate se înţelege „acele colectivităţi umane ai căror membri
sunt uniţi printr-o coeziune rezultată din faptul locuirii unui teritoriu considerat
comun şi prin coeziunea legăturilor comune cu pământul respectiv”.
55
Trei sunt caracteristicile care definesc comunitatea: teritoriul,
comportamentul oamenilor de pe acest teritoriu şi identificarea acestora cu
spaţiul concret în care trăiesc.
Colectivităţile au două forme de existenţă: rurale şi urbane.
În cadrul colectivităţilor rurale (cătunul şi satul) există grupuri sociale
primare (familia, vecinătatea) dar şi secundare (echipe de muncă, clăcaşi,
asociaţii culturale sau productive) care sunt formate dintr-un număr mic de
membri în care se stabilesc relaţii predominant personale – aceastea desfăşurând
prepoderent activităţi agricole.
Comunitatea urbană sau oraşul se caracterizează prin:
densitatea demografică ridicată;
structura sociala se bazează pe diviziunea muncii;
densitatea mare a locurilor de muncă pe spaţiile de producţie;
importanţa scăzută ce se acordă relaţiilor de rudenie;
diversitate de comportamente şi culturi.
10. Aplicaţii
56
CAPITOLUL IV - STATUSURILE ŞI ROLURILE SOCIALE CA ELEMENTE
ALE STRUCTURII SOCIALE
1. Statusurile sociale
Statusul social reprezintă poziţia ocupată de o persoană sau de un grup în
societate, poziţie care se referă la un rang mai ridicat sau mai coborât
(Raymond Boudon). Această poziţie are două dimensiuni:
■ Orizontală, care se referă la reţeaua de relaţii şi contacte
pe care individul, respectiv grupul le realizează cu persoanele sau
grupurile
aflate la acelaşi nivel social;
■ Verticală, vizând contactele realizate cu persoanele aflate în
ierarhia socială într-o poziţie superioară sau inferioară.
Din punct de vedere psihosocial, grupul social se prezintă ca un
ansamblu de poziţii, de statute pe care le deţin indivizii care îl compun.
Fiecare individ ocupă într-un grup cel puţin o poziţie (ex. noul născut, poziţia de
sugar). Majoritatea indivizilor ocupă mai multe poziţii în cadrul societăţii
(studentă, fiică, prietenă, colegă, responsabilă de grupă, sportivă, membră a
unui partid politic, a unui club etc.)
Deci statusul social exprimă persoana ca membru al societăţii, exprimă
drepturile, îndatoririle, obligaţiile persoanei. El prescrie cu precizie
comportamentul individului în viaţa socială şi comportamentul altora faţă de
individ, îi dă individului definiţia sa socială. El apare şi ca o sursă a sentimentului
de satisfacţie personală, ca un sistem protector care îi permite acestuia să
avanseze cu încredere în viaţă.
Studiul ştiinţific al statusului social presupune abordarea mai multor
dimensiuni ale acestuia, cum ar fi:
■ dimensiunea economică;
■ dimensiunea socială;
■ dimensiunea profesională;
■ dimensiunea politico-administrativă;
■ dimensiunea culturală.
2. Rolul social
57
Dacă statusul social reprezintă poziţia pe care o ocupă individul în
societate, rolul social reprezintă funcţia pe care o realizează individul ce deţine un
anumit status.
Procesul de socializare
Socializarea reprezintă procesul prin care oamenii devin la maturitate (după
ce au venit pe lume slabi şi dependenţi de alte persoane) fiinţe cu propria lor
identitate, posedând un bagaj de idei şi deprinderi care le dau posibilitatea să
participe activ la viaţa socială.
Procesul de socializare are două momente:
58
a) cel de intrare a individului în grupul social;
b) viaţa individului în cadrul grupului în care a intrat, acest din urmă
moment fiind mai important pentru sociologie faţă de primul, pentru că în cadrul
acestuia persoana îşi însuşeşte (sau respinge) normele comportamentale ale
grupului şi tot acum el participă (sau nu) la viaţa şi activitatea acestuia.
Scopurile socializării
Cu toate că socializarea oamenilor are conţinuturi diferite, în funcţie de
specificul grupurilor din care indivizii fac parte, în principal, specialiştii au stabilit
că aceasta are următoarele scopuri:
1. se impune un comportament disciplinat bazat pe respectarea unor norme de
igienă personală, morale si juridice.
2. stabileşte aspiraţii si cerinţe pentru fiecare membru al grupului, potrivit
statusului pe care-l are, in funcţie de sex, vârstă, afiliere la grup sau origine
familială.
3. socializarea asigură fiecărui individ o identitate in funcţie de personalitatea
fiecăruia.
4. asigură individului pregătirea profesională necesară pentru a obţine pe baza
ei cele necesare traiului și existenței spirituale a acestuia.
5. socializarea determină învăţarea unor roluri sociale și atitudini.
Factorii de socializare
a) Familia - este primul şi cel mai continuu grup social pentru un nou
născut şi copil. Aici se stabilesc primele şi cele mai rezistente relaţii intime:
vorbirea, începută prin învăţarea limbii este alături de gestică, modul de
comunicare specific familiei.
b) Şcoala - este instituţia socială care are sarcina de a da informaţii şi de a
forma individului deprinderi şi valori pe care societatea le consideră importante
pentru viaţa socială.
c) Mass-media - în aceasta noţiune sunt incluse diferite moduri de
comunicare destinate publicului : radioul, televiziunea, cinematografia, presa,
cărţile, aparatele video, înregistrările magnetice, casetele si CD-urile.
d) Grupa de vârstă - grupurile de copii care au vârste apropiate sunt realităţi
ale colectivităţilor, ele fiind compuse din egali in statutul lor social general.
Daca statusul copiilor in familie este unul atribuit, in grupul de vârstă
fiecare copil îşi câştigă (dobândeşte) statutul.
59
Integrarea socială
Pentru desfăşurarea normală a vieţii, societatea creează şi promovează
anumite valori şi comportamente pe care le considera normale (etice). Atunci când
indivizii care au suportat un proces de socializare şi-au însuşit şi aplicat normele
de comportament normale (etice) se consideră că acel individ a intrat în corpul
(întregul) societăţii, adică s-a integrat social.
5. Aplicaţii
60
CAPITOLUL V – ORDINE SOCIALĂ ŞI DEVIANŢĂ
SOCIALĂ
9
A se vedea, Dictionnaire de Sociologie, Larousse, par Joseph Sumpf et Michel Hugues, Librairie Larousse, 17, rue du Montparnasse Paris
vie, p. 9.
10
Sorin Rădulescu, Marginalitate, în Dicţionar de sociologie (Coordonatori Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu), op. cit., p.334.
61
În categoria acestora sunt nominalizaţi sociabili lipsiţi de moralitate,
criminalii cu „guler alb” – persoane aparent deosebit de oneste, respectate şi
respectabile, care deţin poziţii semnificative în ierarhia unei societăţi (n.ns.) –
pentru care nu există altă lege decât cea a junglei, ce ştiu să o folosească ţinând
cont de circumstanţe şi de mediu, iar observarea întinderii şi gravităţii
comportamentelor lor nefaste este posibilă doar cu ocazia unor scandaluri
politico-financiare, celelate forme ale aceste corelări se regăsesc tratate detaliat
în cursurile de criminologie.
2.1.Definiţii
Într-un sens foarte restrâns, devianţa este o abatere de la normal, de la
regulă, de la direcţia cerută.
Ce este, însă, normalul sau normalitatea? Una din conotaţiile atribuite
normalităţii, este raportată la orice sistem luat în considerare şi este vorba de
„stare a unui sistem de conformitate cu o serie de parametri funcţionali
consideraţi a fi normali, dezirabili, funcţionare satisfăcătoare; opus patologiei,
ineficienţei”11.
2.2.Forme de manifestare
62
2.2.2. După criteriul valabilităţii în timp şi spaţiu.
a) devianţa relativă;
b) devianţa universală are în vedere acele tipuri de comportament care, cu
foarte rare excepţii, au fost întotdeauna şi pretutindeni prohibite, de factura
incestului, răpirea şi violul unei femei căsătorite, omorul şi furtul.
63
2.2.9.După criteriul centrării pe cultură sau pe individ.
a) devianţa psihologică;
b) devianţa culturală.
Cele două categorii pot fi convergente, exemplul tipic fiind al politicianului
radical, al cărui comportament reprezintă o răbufnire a unor puternice frustrări
emoţionale, acumulate şi consolidate vreme îndelungată.
13
***Dictionnaire de sociologie, Larousse, coord. Joseph Sumpf, Michel Hugues, Libraire Larousse, edition 1982, p.82.
14
Sorin Rădulescu, Criminalitate, în Dicţionar de sociologie, coordonatori Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Editura Babel, Bucureşti, 1998,
p. 143
64
Prima, trimiterea la sintagma “manifestărilor antisociale”, sugerează, pe
deplin temei, că acestea nu trebuie confundate cu manifestările asociale, de tipul
comportamentului unui nebun, care se comportă ca atare.
Acelaşi comportament, dacă lezează valori ocrotite penal, nu mai este
asocial, ci antisocial şi intră în sfera criminalităţii, nu însă şi a infracţionalităţii,
pentru că lipseşte unul din elementele fundamentale – vinovăţia. De exemplu, un
omor comis de către un nebun rămâne tot o crimă.
Încheiem această temă prin redarea unei forme grafice care permite
reliefarea bogăţiei sferelor de cuprindere şi eventuala relaţionare a conceptelor
de devianţă, delincvenţă, criminalitate şi infracţionalitate.
4. Aplicaţii
Teme de discuţie:
65
CAPITOLUL VI – CONTROLUL SOCIAL
15
Kurt H. Wolff, Social control, (Control social), în “A Dictionary of The Social Sciences. Accomodation – Culture Case Study”, Edited
by, Julius Gould, William L. Kolb.
66
limitare şi condiţionare de acţiuni îndeplineşte funcţii latente sau manifeste
pentru grupuri, comunităţi şi societate şi, în măsura în care persoana
împărtăşeşte scopurile şi normele unităţilor sociale şi pentru ea însăşi.
2. El denotă faptul că în orice interacţiune socială, în măsura în care
persoana limitează sau condiţionează acţiunile altora ori în care acţiunile ei sunt
limitate şi condiţionate de către alţii, de către grupuri sociale, comunităţi sau
societăţi din care ea poate sau nu să facă parte, mecanismele prin care are loc
această condiţionare şi limitare care au ele însele un caracter social.
Mecanismele sunt sociale prin faptul că ele însele implică, într-un fel sau altul,
acţiunile altora: folosirea de sancţiuni, procesul de socializare, internalizare,
manipulare deliberată a simbolurilor etc., ... ea include controlul care serveşte
interesele indivizilor şi grupurilor interne, care sunt în conflict cu cele ale
persoanei sau persoanelor controlate (s.ns.).
La rândul său, Lazăr Vlăsceanu, sintetizează că există două sensuri majore
atribuite controlului social.
1. Pe de o parte, este sensul general şi comun, desemnând „procesul prin
care o instanţă (persoană, grup, instituţie, asociaţie sau organizaţie)
reglementează, orientează, modifică sau influenţează comportamentele sau
acţiunile altei instanţe, ce aparţine aceluiaşi sistem, cu aportul unor mijloace
materiale şi simbolice, în vederea asigurării conformităţii şi probării echilibrului
specific sistemului”16.
Din această perspectivă, prin intermedierea însuşirii metodelor tipice
culturii sistemului dat şi prin mecanismele instituţionale de recompensă sau
pedeapsă, după caz, a conformităţii sau, dimpotrivă, a devianţei faţă de norme,
controlul social ar urma să îndeplinească trei funcţii de bază – prevenirea,
limitarea sau eliminarea abaterilor de la normele în vigoare.
2. De altă parte, autorul are în vedere sensul specific, accentuat, al
controlului social, sub înfăţişarea de rezultat al „raporturilor de interdependenţă
dintre elementele unui sistem şi al determinării componentelor de către sistemul
căruia îi aparţin”17. În acest caz, spre deosebire de prima situaţie, atenţia, cum
spune cel citat, se concentrează asupra posibilităţii de apariţie a unor situaţii
critice în funcţionarea unui sistem, a tensiunilor interne, care riscă să-i afecteze
identitatea şi coerenţa, impunându-se intervenţii pentru îndepărtarea, evitarea
sau corelarea lor, astfel încât să asigure integritatea, echilibrul şi consistenţa
sistemului, prin intermediul sancţiunilor, pozitive sau negative.
Aşa cum remarcă Kurt H. Wolff, noţiunea de control social a coincis cu
formarea tinerei sociologii americane, a cărei tradiţii viza unitatea socială şi a
sistemelor normative, platformă de pe care E.A.Ross a conceput-o, pentru prima
dată, ca fiind „denumirea socială care îndeplineşte o funcţie în viaţa societăţii” 18,
16
Lazăr Vlăsceanu, Control social, în: Dicţionar de sociologie, Coordonatori: Cătălin Zamfir, Lazăr Vlăsceanu, Editura Babel, Bucureşti,
1998, p. 137.
17
Ibidem
18
E.A.Ross, Social Control; A Survy of the Fondations of Order, New York; The Maximillan Co., 1901, p. VIII.
67
în fapt fiind vorba de a asigura „o ordine mai bună” 19 prin intermediul măsurilor
referitoare la soluţionarea conflictelor sociale. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât
ordinea socială este, în principal, un artificiu, întemeiat pe controlul social, deci
nu atât naturală, instinctivă şi spontană, cât mai ales una fabricată.
Accentul asupra ordinii sociale, mai ales ca finalitate, dar strâns corelată
cu presiunea şi contrângerea exterioară, este subliniat şi de R.Pound, atunci când
a arătat că, “Controlul social este presiunea pe care fiecare om o suferă din
partea altor membri ai societăţii pentru a-l constrânge prin rolul său să susţină
societatea cristalizată, şi a-l deturna de la o conduită antisocială, adică de la un
comportament în dezacord cu postulatul ordinii sociale”20.
Pe aceeaşi linie, americanii R.E. Park şi E.E. Burgess au mers mai departe
susţinând, în final, că „toate problemele sociale se dovedesc, până la urmă, a fi
probleme de control social”21, înţelegând, în cazul nostru, şi cele de natură
juridică.
Pentru C.H. Mead dimensiunea cea mai semnificativă în definirea
controlului social o reprezintă cea psihologico-socială şi, drept urmare,
consideră că acest control social face parte din eu, deoarece depinde de “gradul
în care individul îşi asumă atitudinile acelora din grupul său care sunt implicaţi
împreună cu el în activităţile lui sociale...de gradul în care indivizii dintr-o
societate pot să-şi asume atitudinile altora care sunt implicaţi împreună cu ei
într-o năzuinţă comună”22.
Dimpotrivă, C.H. Cooley îl concepe într-o manieră societal globală,
respectiv un „control al societăţii prin ea însăşi, orientat asupra propriului său
proces de organizare şi creare”.
La intersecţia variantelor definiţionale, extreme, cu valorificarea
valenţelor acestora, o alta are în vedere „noţiunea de împletire armonioasă a
presiunilor exterioare cu convingerile intime ale indivizilor”23.
Un alt autor se axează pe menirea socializatoare, explicită, a controlului
social, şi pe impactul benefic al acestuia - „controlul social, dacă este exercitat
sistematic, bine gândit, bine fundamentat, se soldează cu socializarea
individului, astfel spus, cu pregătirea individului pentru a îndeplini roluri,
funcţii, sarcini utile în viaţa socială; o asemenea pregătire îi va permite
încadrarea, integrarea, prin formele de activitate practică permanentă, în
structurile de bază ale societăţii”24.
19
Idem
20
Roscoe Pound, Social Control trought Law, New Haven, 1942, p. 17-18.
21
R.E. Park, E.E. Burgess, Introduction the Science of Sociology, Chicago; University of Chicago Press, 1921, p. 785.
22
C.H. Mead, The Genesis of the Self and Social Control, 1925, The Psilosophy of the Present, Chicago; University of Chicaho Press, 1932,
p. 192-193, apud Kurt H. Wolff, op.cit.
23
Dan P. Banciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, Introducere în sociologia devianţei, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1985, p. 55.
24
Ion Iordăchel, Introducere în sociologie, Academia “Ştefan Gheorghiu”, Bucureşti, 1974, p. 359.
68
O tradiţie distinctă, reţinută ca atare de către Kurt H. Wolff, inclusiv prin
trimiteri directe la promotorii săi, are în vedere teoria structural-funcţională
asupra controlului social, noi punctualizând doar câteva.
În context, a reţinut că, pentru T. Parsons, controlul social este din punct
de vedere al actorului, motivaţia lui de a combate comportamentul deviant
(violator de norme), în timp ce din punct de vedere al sistemului social el este
complexul de forţe care rezultă în reechilibrarea sistemului25.
La un pol diametral opus se situează R.Nelt care, renunţând la accentul
anterior pus pe rolul negativ al comportamentului deviant, îl concepe ca unul
generativ de “organizare socială continuă, premisă din care controlului social îi
revine menirea de regulator într-o societate pentru a interpreta, organiza şi
adapta forţa sa creativă”26.
Paradigma culturală o întâlnim, printre alţii, la G. Gurvitch, care vede în
controlul social, „ansamblul modelelor culturale...prin care societatea, orice grup
particular şi orice individ participant înving tensiunile şi conflictele prin
echilibre temporare şi iau măsuri în vederea unor noi eforturi creatoare”27.
Mergând mai departe, Kurt H. Wolff nominalizează tradiţia din sociologie
care accentuează corelaţia între conflict, putere şi control, pe de o parte, şi
interesele diverse, uneori opuse, precum şi cu indivizii şi grupurile din cadrul
societăţii, unde localizează o versiune externă, de tipul marxismului ortodox,
respectiv versiunile mult moderate.
La prima versiune se susţine că funcţiile pentru grup, societate sau
comunitate, din care fac parte persoanele controlate, pot fi total negate – cu
excepţia gradului în care membrii grupurilor dominante şi care exercită controlul
sunt controlaţi ei înşişi – ca şi însăşi posibilitatea unui consens moral în toate
societăţile istorice.
La versiunile mai moderate, de genul celor susţinute de R. Dahrenhoff, H.
Gorth şi C.W. Mills, dimpotrivă, sunt admise posibilităţile unor funcţii ale
controlului social pentru grupul din care face parte persoane, numai că, un astfel
de control, deşi este social în mecanismele sale, poate să nu fie social sau
societal, atâta vreme cât funcţiile sale pot servi mai degrabă unor grupuri
dominante.
Jan Szczepanski se referă chiar la un sistem al controlului social, pe care-l
defineşte analitic, în sensul că „fiecare grup, fiecare colectivitate socială
dezvoltă o serie de măsuri, sugestii, modalităţi de convingere, interdicţii şi
constrângeri, sisteme de persuasiune şi presiune, sancţiuni până la constrângerea
fizică inclusiv sisteme şi modalităţi de exprimare a recunoştinţei, acordări de
distincţii şi premii, datorită cărora comportarea indivizilor şi subgrupurilor sunt
conduse spre concordanţa cu modelele acceptate de acţionare, de respectare a
25
A se vedea Talcot Parssons, The Social System, Glencoe, III, The Free Press, 1951, p.206-207.
26
R. Nelt, Deviation and the Social Control Concept, in: Ethics, vol.LXIV, 1953, p.41
27
A se vedea, Social Control, în G.Gurvitch & W.E. Moore, eds Twentieth Century Sociology, New York; Psilosophical Library, 1945, p.
241
69
criteriilor de valori, într-un cuvânt, cu ajutorul cărora se formează conformismul
membrilor”28.
Această definiţie analitică ne introduce, practic, în problematica ce va
urma.
70
precizarea, însă, că în ambele ipostaze sfera de raportare principală rămâne la
nivelul persoanei.
Spre deosebire de acest punct de vedere, în ce ne priveşte nu receptăm
nici un motiv pentru care să nu putem vorbi de autocontrol la celelalte niveluri
de organizare socială – grupuri, comunităţi şi alte colectivităţi sociale mai largi,
organizaţii şi instituţii, cu atât mai mult, cu cât el există în realitate.
29
Ion Vlăduţ, Introducere în sociologia juridică, Ediţia a II-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 157.
30
Idem
31
K. Mannheim, Man and Society in Age of Reconstruction, London; Kegan Paul, Trench, Trubner, 1940, p. 285-311.
32
J. Ellul, Propagandes, Paris, P.U.F., 1962, p.16.
71
cum vom remarca în continuare, şi, asociat, finalităţile urmărite, sens în care
reţinem câteva din ideile şi tezele relevante ale aceluiaşi autori.
- Propaganda trebuie să fie totală. Propagandistul trebuie să folosească
întregul ansamblu de mijloace tehnice puse la dispoziţia lui, în special presa,
radioul, televiziunea, cinematograful, afişele, reuniunile, discuţiile de la om la
om...Nu se face propagandă atâta timp cât ele se folosesc sporadic şi la
întâmplare...;
- Faptul că fiecare mijloc are o eficacitate limitată la un singur domeniu
atrage după sine necesitatea ca aceste mijloace să se completeze reciproc...
Pentru a prinde individul în reţeaua propagandei, trebuie ca fiecare mijloc să fie
folosit în sensul eficacităţii sale specifice...fiecare îl face să acţioneze din nou în
acelaşi scop, în acelaşi sens, dar în mod diferit (s.ns.);
- Astfel se ajunge ca nici un aspect al vieţii intelectuale, sentimentale să
nu fie neglijat; omul este înconjurat din toate părţile;
- Instrumentele de propagandă sunt, aşadar, orientate în funcţie de un
anumit public şi trebuie folosite toate simultan, pentru a acţiona asupra unui
număr de indivizi cât mai mare posibil;
- Cinematograful, ca şi relaţiile cu oamenii, este mijlocul preferat al unei
propagande sociologice, într-un mediu de infiltrare lentă, de promovare
progresivă, de integrare într-o orientare. Adunarea publică, ca şi afişul sunt mai
ales instrumente de propagandă de şoc, intensă şi temporară, ce duce la acţiune
imediată (Să ne reamintim cum unele din adunările publice din perioada post-
decembristă au degenerat în manifestări de violenţe colective, cu grave urmări în
plan juridic – n.ns.). Presa tinde, mai ales, să emită informaţii de politică
generală: radioul va fi deci un instrument de activitate internaţională, de război
psihologic (Cum s-a întâmplat în perioada Revoluţiei Române din Decembrie
1989 – n.ns.), pe când presa va fi pentru uz intern...;
- Propaganda tinde să încercuiască omul pe toate căile posibile, atât sub
aspectul sentimentelor, cât şi sub acela al ideilor, prin acţionarea asupra voinţei
sau necesităţilor, prin conştient sau subconştient, asaltându-l atât în viaţa sa
particulară, cât şi în viaţa sa publică...;
- Prin mitul pe care îl creează, propaganda impune o imagine globală, de
cunoaştere intuitivă susceptibilă numai de o singură interpretare, unică,
unilaterală şi care exclude orice deviere...El (mitul – n.ns.) provoacă la individ o
poziţie exclusivistă, o atitudine intolerantă (inclusiv faţă de normativitatea
juridică, dacă este conceput ca atare – n.ns.)...;
- Dar propaganda nu caută numai să se infiltreze în întreaga fiinţă umană,
să o reducă la o atitudine mistică totală şi să o capteze pe toate căile psihice
posibile, ci mai mult, ea se adresează ansamblului de oameni; propaganda nu
poate fi satisfăcută de semireuşită, căci ea nu tolerează discuţiile, comentariile..;
-...propaganda va acapara şi literatura – atât cea contemporană cât şi cea
din trecut, istoria care este scrisă din nou, conform necesităţilor de propagandă...
(s.ns.).
72
Ca tipuri distincte de propagandă, care în mod explicit denotă că este
vorba de un control social indirect, rafinat şi deosebit de eficient, Jacquess Ellul
face trimitere la:
- propaganda sociologică, care poate fi comparată cu aratul şi
propaganda directă, cu semănatul: “nu merge una fără alta. Amândouă
trebuie să fie folosite. Căci numai propaganda sociologică nu va
determina niciodată individul să-şi modifice acţiunile...;
- propaganda orală şi propaganda de acţiune, care sunt complementare.
Trebuie – spune autorul – ca discursul să fie completat cu ceva vizibil;
trebuie ca elementul vizibil, activ, să fie explicat de discurs...;
- propaganda mascată, care caută să ascundă scopurile, identitatea,
semnificaţia şi autorul propagandei, denumită şi “propaganda neagră”,
folosind, adesea, misterul şi tăcerea; “propaganda albă”, deschisă şi
declarată, existând chiar un minister al propagandei (mai modern şefii
campaniilor electorale, dacă ne gândim la perioadele premergătoare
alegerilor, când partidele politice îşi desemnează astfel de şefi –
n.ns.)...
În context, se aminteşte de propaganda deschisă, necesară pentru a ataca
„duşmanii”, singura capabilă să-şi calmeze proprii oameni, şi de propaganda
mascată, mai eficace pentru atragerea omului de partea sa (a iniţiatorului –
n.ns.), fără ca el să-şi dea seama de aceasta”; despre faptul că din ce în ce mai
mult combinarea propagandei mascate cu propaganda făţişă se realizează astfel
încât ultima să fie acoperirea primeia, cu precizarea că propaganda albă (făţişă)
reprezintă doar o faţetă care atrage atenţia indivizilor, polarizează instinctul lor
de conservare, pentru ca în spatele acestei faţele alţi indivizi, „rămaşi în umbră”,
să modifice opinia în cu totul alt sens şi să caute să stârnească reacţii foarte
diferite, „folosind chiar rezistenţele la propaganda deschisă...”.
În fine, Jacquess Ellul aminteşte de o caracteristică distinctă a
propagandei – continuitatea şi durabilitatea, respectiv de a fi făcută fără pauze,
fără „spaţii albe”, să umple toată existenţa în timp a cetăţeanului şi într-un
interval de timp foarte îndelungat – afişe şi difuzoare când se plimbă, radio şi
ziar acasă, mitinguri şi cinematografe seara -, astfel încât “să creere pentru
individ o adevărată ambianţă din care să nu iasă niciodată. Şi cum el nu trebuie
să găsească puncte de reper externe, propaganda trebuie să fie dublată de
cenzurarea a tot ce vine din exterior”33.
Iată, deci, imaginea unui control social indirect, infernal, aplicat riguros în
regimurile totalitare dar, observăm, foarte bine cunoscut şi în alte societăţi.
L-am înfăţişat pe larg şi, pe bună dreptate, se pot ridica întrebări, de
genul: de ce atât de vast? ce legătură are controlul indirect, de tipul propagandei,
cu juridicul şi cu sociologia juridică?
33
A se vedea, Jacquess Ellu, Les caractères de la propagande; Les limites de la propagande; Effets psychologiques de la propagande , în:
Propagandes, Paris, Librairie Armand Colin, 1962, p. 15-18; 21-31; 55-61; 204-214; 311-318
73
Are, şi încă unul hotărâtor, dacă avem în vedere relaţionarea deja tratată
între politic şi juridic, dacă ne reamintim că propaganda electorală reprezintă
mijlocul principal de accedere la putere a partidelor şi formaţiunilor politice, în
urma căreia se formează arcul guvernamental – principala instanţă iniţiatoare de
reglementări juridice -, parlamentul care legiferează şi de care depind, în ultimă
instanţă, reformarea şi modernizarea sistemului juridic în ansamblul său, în
raport cu nevoile sociale reale.
Dacă propaganda partidică răspunde sau nu acestui deziderat, dacă are sau
nu acoperire în intenţiile şi interesele reale ale promotorilor ei urmează să fie
atestate prin practica politică reală, ulterioară, până la noile alegeri, inclusiv pe
pilonul juridic pendinte de economie, justiţie, afaceri interne, administraţie etc.,
alegătorilor nerămânându-le la dispoziţie, într-o societate democratică, în final,
decât să sancţioneze, pozitiv sau negativ pe cei ce le-au confirmat ori,
dimpotrivă, le-au infirmat aşteptările.
34
G.Gurvitch, Elements de sociologie juridique, Paris, Edition Mantaigne, 1940.
74
În funcţie de acest criteriu, nu neapărat formulat ca atare în literatura de
specialitate şi neregăsit acceptat astfel pe un plan mai general, distingem două
mari categorii de control social – formal şi informal.
Controlul formal, sau instituţionalizat, cum este reţinut de către A.
Cuvillier, luând în consideraţie, însă, criteriul mijloacelor utilizate
(instituţionalizate – n.ns.), are în vedere acel tip de control exercitat prin
intermediul unor organisme şi organizaţii de stat, juridice, politice şi
administrative.
Într-o manieră similară procedează şi Robert E. Park şi Ernest W.
Burgess, care înscriu instituţiile ca o formă distinctă a controlul social, alături de
formele elementare, spontane, respectiv de opinia publică35.
Pentru C.H. Cooley, acest fel de control, cu o caracteristică distinctivă –
raţionalitatea – se realizează prin norme şi standarde, în timp ce R.E. Park pune
accentul pe implicarea instituţiilor, legilor şi celorlalte reglementări juridice,
care acţionează ca imperative.
Alţi autori îi conferă o caracteristică definitorie în plus, considerând că el
este organizat şi se exercită asupra comportamentului indivizilor şi grupurilor
sociale36.
În viziunea lui Jan Szczepanski, putem afirma că s-ar înscrie în ceea ce
autorul a definit ca fiind controlul realizat prin mecanisme material-sociale, care
au în vedere obligativitatea exterioară, uzitată de către instituţii37.
Lazăr Vlăsceanu, în contextul abordării controlul social în Dicţionarul de
sociologie, pe care l-a coordonat împreună cu Cătălin Zamfir, alocă un spaţiu
destul de larg controlului formal, principalele idei referindu-se la:
- constă în definirea şi instituirea de norme impersonale
instituţionalizate în regulamente sau coduri, de regulă scrise de
asociaţii sau organizaţii sociale;
- aceste reguli stipulează cadrul organizatoric, precum şi drepturile şi
obligaţiile membrilor, recompense sau pedepse;
- menirea normelor este de a coordona acţiunile individuale pentru
realizarea scopurilor comune, de a minimaliza sursele de conflict şi, în
final, de a perpetua asociaţia sau organizaţia;
- controlul formal (instituţional) tinde atât spre reglementare, cât şi spre
standardizarea conduitelor instrumentale (productive) şi expresive ale
oamenilor sau grupurilor, ceea ce permite perpetuarea ordinii sociale,
chiar dacă standardizarea nu este tipică tuturor instituţiilor (cele
ştiinţifice, artistice sau de comunicare).
75
nivelul rolurilor sociale dintr-un sistem şi se manifestă în mod implicit în cadrul
interacţiunilor”.
Sursele sale principale, în opinia aceluiaşi autor, se regăsesc în procesul
socializării şi al învăţării sociale în contextul dat al normativităţii sociale
existente şi are ca rezultat interiorizarea sistemului de norme, de modele de
comportare şi atitudini tipice pentru o societate. Aici s-ar situa, la limita
extremă, autocontrolul.
Unii autori români, dar şi străini, îi atribuie, spre deosebire de controlul
formal, caracteristica de neorganizat, de spontan şi difuz, absentând agenţii
specializaţi în exercitarea sa38.
G.Gurvitch şi A. Cuvillier departajează controlul neinstituţionali-zat prin
raportare la mijloacele de realizare, asociindu-l cu obiceiurile, tradiţiile,
moravurile, uzanţele şi opinia publică ce acţionează ca adevărate modele
culturale asupra indivizilor, determinându-i să le respecte în împrejurări concrete
de viaţă.
Totuşi, în opinia autorului din urmă, acest tip de control nu se confundă
cu control social realizat prin mijloace psihosociale, care acţionează asupra
opiniilor, atitudinilor şi comportamentelor indivizilor, urmărindu-se
interiorizarea normelor şi valorilor sociale, astfel încât individul să le respecte
din convingere, ca o datorie internă morală, crezând în validitatea şi
legitimitatea acestora39.
Dorim să încheiem problematica celor două forme de control prin câteva
trimiteri succinte la raporturile dintre ele.
Astfel, pe plan global, cu cât controlul informal este mai eficient, cu atât
se îngustează sfera de aplicabilitate a controlului formal şi, în fapt, asistăm la
prevalenţa primului în orice tip de societate.
Ponderea controlului social formal diferă, ca intervenţie şi mecanisme de
implementare, de la societate la societate şi, în interiorul aceleiaşi societăţi, de la
o perioadă la alta, în funcţie de percepţia factorilor de risc majori asupra
valorilor protegiuite prin normativitatea dată.
În societăţile bazate pe regimuri politice totalitate, dictatoriale, se exercită
un control social formal sistematic, dus până la extrema sa aberantă şi, de regulă,
el vine în contradicţie cu aşteptările şi finalităţile controlului social informal,
acesta din urmă reprezentând, deseori, o supapă de refulare pentru excesul
primului.
Situaţional, controlul social formal poate fi mult amplificat chiar şi în ţări
cu îndelungată tradiţie democratică, mai ales în situaţii de crize, indiferent de
natura lor, când mecanismele controlului social informal sunt alterate, îşi pierd
din eficacitate.
Ideal ar fi ca să existe o convergenţă şi o coerenţă între cele două tipuri de
control, ori nu în puţine cazuri acest lucru nu se întâmplă.
38
Ion Vlăduţ, op.cit., p. 155.
39
Apud, D.P. Banciu, Sorin M. Rădulescu, Marin Voicu, op.cit., p. 60, 63-64.
76
Dacă ne-am referi, de pildă, la controlul social formal, pe deplin justificat,
din perspectiva intereselor macrosociale, cu apelarea la forme înalte de
constrângere pe timpul tensiunilor şi tulburărilor interne, mai mult sau mai puţin
extinse, al luptelor stradale dintre bandele mafiote, ale lumii interlope, este
evident că la polul opus vom avea, la nivelul celor direct implicaţi în producerea
unor astfel de tulburări, un control informal orientat diametral opus raţiunii şi
sensului controlului formal.
La o altă limită extremă, se poate ajunge chiar până acolo încât extensia
controlului social informal, contradictoriu celor formale, să reprezinte, şi într-o
societate democratică, sursa de alimentare şi potenţare a nemulţumirilor sociale,
încât să degenereze în răscoală sau insurecţie.
Recunoaşterea acestei realităţi este explicită atunci când, de exemplu, în
articolul 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin care se
protejează dreptul oricărei persoane la viaţă, permite şi trei excepţii, ultima
referindu-se la faptul că moartea nu este considerată ca aplicată prin violarea
respectivului articol în cazurile în care ea ar rezulta din recurgerea absolut
necesară la forţă “pentru a reprima, conform legii, o răscoală sau o insurecţie”40.
Din toate cele redate anterior, concluzionăm că putem avea: un control
social formal pozitiv, atunci când el urmăreşte, ca finalitate, protejarea valorilor
şi normelor specifice societăţii democratice, însoţit, de regulă, de un control
social informal tot pozitiv, cel puţin la nivel macrosocial şi cu grad mediu de
generalizare, dar nu este exclusă nici posibilitatea unor controale sociale
informale negative, particulare grupurilor cu orientare valorică şi normativă
negativă şi delincvente, criminale; un control formal negativ, tipic societăţilor
totalitare, dictatoriale, însoţit de un control informal negativ, în opinia
guvernanţilor, dar în realitate pozitiv, prin raportare la imperativele schimbării
sociale în direcţia clădirii unei societăţi democratice, autentice.
Am localizat aici criteriul de mai sus, şi nu întâmplător pentru că, aşa cum
vom putea remarca în continuare, el are tangenţă cu cel anterior prezentat.
Marea majoritate a autorilor, atunci când se referă la tipologizarea
controlul social în funcţie de mijloacele utilizate au în vedere, practic,
categoriile de sancţiuni însoţitoare şi în baza cărora disting: controlul social
pozitiv (stimulativ) versus controlul social negativ (coercitiv), denumiri asupra
cărora, parţial, ne vom exprima unele rezerve, la momentul oportun. Dar să
urmărim, mai întâi, accepţiile conferite fiecărui tip în parte.
40
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Asociaţia Română de Drept Umanitar, Editura Militară, Bucureşti, 1990, p.6.
77
Controlul social pozitiv (stimulativ) este, în opinia lui Ion Vlăduţ, care
preia o serie de elemente de susţinere dintr-o lucrare a lui Dan Banciu 41, acea
categorie de control care se întemeiază, în principal, pe cunoaşterea şi
internalizarea de către indivizi a valorilor, normelor şi regulilor de convieţuire
socială, ca şi pe motivaţia acestora de a le respecta din convingere, motivaţie
realizată „prin flatări, recunoştinţă, elogii, laude, încurajări, recunoaştere socială,
recompense materiale etc.”.
Controlul social negativ (coercitiv), după aceeaşi părere fundamentată pe
teza lui Dan Banciu că se bazează, în special, pe temerile individului că va fi
sancţionat în cazul nerespectării sau încălcării normelor şi regulilor sociale –
implică, în schimb, „dezaprobarea, descurajarea şi respingerea
comportamentelor deviante, indezirabile ale indivizilor, care se realizează prin
exprimarea mirării, supărării, prin ironie, sarcasm, izolare socială, marginalizare,
ameninţări, amenzi, pedepse corporale, pedepse privative de libertate, etc.”42.
Astfel de conotaţii sunt atribuite în aceeaşi manieră, dar pe un spaţiu
argumentativ mai restrâns şi de către alţi autori43.
Astfel, Jan Szczepanski diferenţiază următoarele sisteme de sancţiuni care
reglementează comportările membrilor în toate societăţile civilizate:
- sancţiuni negative neformale (mirare, exprimarea supărării, batjocurii,
etc.);
- sancţiuni negative formale (un întreg areal de pedepse prevăzute prin
prescripţiile legii – observaţii, reproş, amendă, arestul, închisoarea,
etc.);
- sancţiuni formale pozitive (elogiul şi adresarea de mulţumiri în public,
acordarea de diplome, premii în bani, avansări, decărori, ş.a.);
- sancţiuni neformale pozitive – reacţii de aprobare, de genul aprecierii
tacite, exprimarea respectului prin conduite, laude în presă, etc.44.
Indiferent de categoria de sancţiuni la care se apelează, inclusiv la cele
negative neformale sau formale, finalmente controlul social în speţă urmăreşte
implementarea unor atitudini şi comportamente prosociale, de unde concluzia
noastră că acesta nu poate fi definit ca un “control social negativ”, pentru că,
prin el însuşi, nu este negativ.
În schimb, credem că se poate vorbi de existenţa unui control social
negativ, dar într-o cu totul altă accepţie, şi anume avem în vedere acel tip de
control social informal exercitat, de pildă, de grupurile infracţionale contrar
imperativelor controlului social total, valorilor şi normelor sociale general
acceptate.
41
A se vedea, Dan Banciu, Control social şi sancţiuni sociale, Bucureşti, Editura Hyperion XXI, 1982, p.10
42
Ion Vlăduţ, op.cit., p.155.
43
Prof.univ.dr.Vasile Popa, Conf.univ.dr.Ion Drăgan, Lector univ.drd. Lucian Lăpădat, Psiho-sociologie juridică, Universitatea Banatului,
Timişoara, Lumina Lex, 1999, p.180.
44
Jan Szczepanski, op.cit., p. 184-185
78
Iată de ce ne pronunţăm pentru a se vorbi, în funcţie de acelaşi criteriu al
mijloacelor utilizate, mai precis al sancţiunilor, doar de control social stimulativ
(recompensativ), respectiv de control social coercitiv (punitiv).
În schimb, dacă raportăm fiecare tip de astfel de control social la valorile
şi normele general acceptate şi proteguite, prin controlul social societal (de la
nivelul societăţii totale), putem distinge, în interiorul lor:
- control social stimulativ (recompensativ) pozitiv, prin care se
urmăreşte încadrarea în normele sociale, general acceptate, prin
apelarea la recompense;
- controlul social stimulativ (recompensativ) negativ, de genul celui
practicat de membrii grupurilor infracţionale, care îşi recompensează
membrii cu „rezultate meritorii”;
- control social coercitiv (punitiv) pozitiv, cum este cel practicat de
responsabilii cu aplicarea legii şi înfăptuirea actului de justiţie, atunci
când s-au comis infracţiuni sau contravenţii;
- control social coercitiv (punitiv) negativ, întâlnit, de pildă, sub forma
celui exercitat de grupările mafiote, în caz de încălcare a „legii tăcerii”
(omerta) asupra vinovaţilor.
Există şi între cele două tipuri majore de control social şi între
subdiviziunile lor relaţii de interacţiune şi intercondiţionare.
În linii generale, controlul coercitiv (punitiv) intervine mai mult atunci
când cel stimulativ nu dă rezultatele scontate.
79
Aici este timpul să localizăm poziţia celor care, nu puţini la număr,
consideră socializarea ca principal mecanism al controlului social.
Exemplul tipic de control psihosocial ar fi cel pe care l-am prezentat
atunci când ne-am referit la modul în care este concepută şi se derulează
propaganda.
La polul opus este nominalizat controlul social exercitat prin intermediul
mecanismului material-social, conceput de către Jan Szczepanski ca
„obligativitatea exterioară, uzitată de către instituţii”46, cu nuanţarea că, în acest
context, cel puţin în optica noastră, rolul primordial în exercitarea controlului
social ar reveni constrângerii exterioare, îndeosebi din partea statului. Aici s-ar
înscrie, după părerea noastră, toate acele puncte de vedere care consideră dreptul
ca principal instrument al controlului social, axat însă pe menirea constrângerii.
46
Idem
80
controlului social este aspectul cel mai important al teoriei sociologice a
dreptului din secolul XX”47.
Revenind, acum, la funcţiile dreptului, care, practic, îi conferă rolul şi
importanţa rezultate în alineatele precedente, punctualizăm:
-funcţia de reglementare socială, formulată ca atare de către italianul
Vincenzi Ferrari48, menţionată cu nuanţări şi de către alţi autori, astfel:
regularizarea comportamentelor (Karl Llewellyn); funcţia de instituţionalizare
sau formalizare juridică o organizării social-politice a societăţii (Nicolae
Popa49); dreptul urmăreşte două scopuri: a). de a formula reguli de comportare
prin stabilirea unor reguli; ... “(Dan Banciu50); „funcţia normativă a dreptului
vizează elaborarea de norme care reglemenează juridic cele mai importante
raporturi sociale. Normele elaborate prescriu indivizilor şi grupurilor sociale
modele de comportare. Aceste standarde de conduită sunt asociate unor poziţii
sau statusuri ce aparţin indivizilor şi grupurilor într-un sistem social,
caracterizând rolul pe care trebuie să-l îndeplinească îndiferite contexte sociale”
(Ion Vlăduţ);
-funcţia de asigurare a unităţii corpului social, atât în societăţile
tradiţionale, cât şi în cele moderne (Michel Alliot 51), de integrare, prin care
realizează aplanarea conflictelor potenţiale şi asigură condiţii pentru buna
funcţionare a mecanismelor raporturilor sociale (Talcott Parsons 52), de tratate
propriu-zisă a conflictelor declarate (Vincenzo Ferrari), de rezolvare (Vilhelm
Aubert, Lawrence M. Friedman şi C.H. Cooley) şi stingere a acestora (Karl
Llewellyn), de structurare, în ultimă instanţă, a condiţiilor de viaţă;
-funcţia de administrare a justiţiei (Karl Llewellyn), întâlnită sub alte
formulări şi la Dan Banciu – “de a face ca regulile să fie observate, prin
utilizarea unor mijloace capabile să asigure ordinea socială şi să fie respectate
aşteptările indivizilor. Limitând şi controlând acţiunile şi conduitele sociale şi
individuale dreptul îndeplineşte o funcţie de ordine şi integrare”, respectiv la Ion
Vlăduţ, care vorbeşte în termenii de “funcţia de transpunere a sistemului
normelor juridice în realitatea socială”, proces care, la rândul său, presupune
acţiunea “exercitată de organe ale statului şi în limite determinate, de organizaţii
nestatale, în forme special prevăzute în actele normative (Nicolae Popa);
-funcţia stimulativă (Norberto Babbio), pozitivă, în cadrul căreia cultura
juridică joacă un rol esenţial în funcţionarea dreptului (Lawrence M. Friedman)
şi opusul său, funcţia represivă, bazată pe sancţiuni negative (Babbio);
-funcţia de instrument de coeziune socială, un instrument al
instrumentelor, care coordonează toate mecanismele sociale de integrare şi
47
Georges Gurvitch, Le controle sociale, în: La sociologie du XXe siècle, vol.I, poublie sous la direction du Georges Gurvitch en
colaboration avec Wilbert E. Moore, Paris, Press Universitaires de France, 1947, p. 289.
48
Vincenzo Ferrari, Funzioni del diritto. Soggio critico riconstruttivo, Bari, 1987
49
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Bucureşti, T.U.B., 1992, p. 82-84
50
Dan Banciu, op.cit., p. 31-32.
51
Michel Alliot, L’acculturation juridique, in: Ethnologie gènèrale, Paris, Encyclopedie de la Pleiade, 1968, p. 1216.
52
T.Parsons, The Law ans Social Control, în: “Law and Sociology”, (edit,W.M.Evan, New York, 1962).
81
control (Niklas Luhmann), realizabilă, la rândul său, de această manieră, prin
funcţiile pasive sau active de control social (William Evan);
-funcţia de inginerie socială (Lawrence M. Friedman);
-în fine, funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor
fundamentale ale societăţii, respectiv de conducere a societăţii (Nicolae Popa53).
53
Pentru detalieri privind modul în care fiecare din autorii citaţi au înţeles să-şi conceapă propriile puncte de vedere asupra funcţiilor
dreptului, pe care le-au formulat, recomandăm studiul lucrării lui Ion Vlăduţ, la care ne-am referit, p. 162-175.
54
J. Dowd, Control in Human Societies, 1936.
82
- controlul terapeutic, aici intrând diferite genuri de terapie psihică,
individuală şi de grup, actul de reeducare şi resocializare în şi post
mediu penitenciar, etc.
e) După accentul pus, la un moment dat, pe funcţiile controlului social, în raport
cu urmările posibile sau deja înregistrate ale unor abateri:
- controlul preventiv, de felul controlului financiar intern;
- controlul limitativ a abaterilor şi urmărilor ce s-ar putea agrava fără o
intervenţie operativă şi oportună;
- controlul eliminativ al abaterilor.
f) După criteriul raportării la eficacitate şi eficienţă, pe care-l propunem, pot
exista, în termeni dihotomici:
- controale eficiente;
- controale ineficiente.
La intersecţia celor două variante limite există şi altele (parţial eficient,
parţial ineficient), importantă rămânând ideea că nu se poate face abstracţie de
costurile financiare, logistice, umane şi de timp, cu care se obţin sau nu
rezultatele şi măsura acestora, aspect pe deplin valabil şi în aceea ce proveşte
controlul socio-juridic, inclusiv al celui exercitat de către persoanele
responsabile cu aplicarea legii şi înfăptuirea actului de justiţie.
Toate acestea îndeamnă la competenţă, profesionalism şi organizarea
raţională a muncii în fiecare din segmentele de activitate socială.
În fine, este deja consacrat în literatura de specialitate faptul că
disfuncţionalităţile şi carenţele în exercitarea controlului social, lipsa de coerenţă
şi chiar contradictorialitatea dintr-un astfel de demers localizat la nivelul
instituţiilor şi organizaţiilor cu responsabilităţi în executarea şi aplicarea legii, se
traduc într-un factor facilitator în criminogeneză, impunându-se eforturi
susţinute şi conjugat-conştiente pentru introducerea măsurilor corective de
rigoare.
83
BIBLIOGRAFIE
84