Pascaru - Introducere in Sociologie - 2018

INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIE
Sinteze tematice propuse de

Prof. univ. dr. Mihai Pascaru
Alba Iulia, 2018
Tema 1.1.
SOCIOLOGIA CA ŞTIINŢĂ
A SOCIALULUI
Ce este sociologia? (1)
• Sociologia, scrie Maria-Ana Georgescu, este o
construcţie teoretică relativ coerentă, care descifrează
legităţile ce se manifestă în domeniul social.
• Specificul acestor legităţi constă în caracterul statistic
(fiind legi ale numerelor mari, ce se manifestă ca
tendinţe), precum şi caracterul lor istoric.
• În sensul cel mai general, sociologia este ştiinţa
socialului.
• Ca variante de definiţii menţionăm şi noi câteva
exprimate succint:
- E. Durkheim - Știinţa faptelor sociale;
- G. Gurvitch - Știinţa fenomenelor sociale totale;
- D. Gusti - Știinţa realităţii sociale;
- Tr. Herseni - Știinţa societăţilor omeneşti.
Ce este sociologia? (2)
• Distincţia principală între sociologie şi celelalte ştiinţe

sociale, subliniază Maria-Ana Georgescu) constă în
aceea că ea studiază caracteristicile generale şi
abstracte ale:
- comportamentului social,
- relaţiilor sociale,
- grupurilor umane.
Obiectivele şi funcţiile sociologiei (1)
• Sociologia, ca disciplină ştiinţifică, constată Maria-Ana

Georgescu, îşi propune nu doar acumularea de date
despre realitatea socială şi analizarea lor, dar şi
înţelegerea semnificaţiei problemelor sociale.
• Ea nu poate fi gândită doar ca o simplă descriere şi nici
ca o viziune speculativă.
• Totodată, nu se reduce la înţelegerea empirică a
problemelor sociale de către gândirea comună, ci este o
tratare ştiinţifică a acestora.
• Problema socială în ştiinţă ia forma unor întrebări la care

putem da răspunsuri prin cercetări metodice, riguroase.
• Problema socială devine o problemă a ştiinţei numai în
măsura în care reuşim să o exprimăm în forma unei teze
verificabile prin cercetări, experimentări, conchide Maria-
Ana Georgescu.
• Sociologia ar trebui să răspundă la câteva întrebări
fundamentale, cum ar fi:
• Cum este întocmită societatea?
• Cum funcţionează, cum operează ea?
• De ce unele grupuri din societate sunt mai puternice
decât altele?
• Care sunt cauzele schimbărilor sociale?
• Este societatea, în mod normal, în stare de echilibru sau
este prin definiţie conflictuală?
• Care este relaţionarea individului cu societatea?
• Care e ţelul major al studierii sociologiei?
• Dincolo de acest cadru general, observă Maria-Ana
Georgescu, statutul sociologiei este definit şi de o serie
de funcţii specifice.
• Prima funcţie care defineşte esenţial statutul sociologiei,
este aceea de a formula problemele sociale, adică
funcţia cognitivă, teoretică.
• Este o modalitate de concepere ştiinţifică a socialului
sau, altfel spus, o funcţie explicativă.
• Rolul ei este de a analiza critic şi reflexiv realitatea
socială, având capacitatea de a aduce un supliment de
cunoaştere, de a elabora o diagnoză socială, o explicaţie
a realităţilor existente.
• Funcţia de prognoză socială, de elaborare a unor
predicţii ştiinţifice asupra desfăşurării, în perspectivă, a
proceselor sociale presupune anticipări care se pot
formula numai pe baza cunoaşterii legităţilor care stau la
baza unor procese şi fenomene sociale.
• Unii sociologi, formulează ca funcţie distinctă a
sociologiei pe cea praxiologică, anume o funcţie practică
de sprijin acordat deciziei, mai precis deciziei politice,
funcţie de intervenţie în viaţa socială.
• În sociologia americană se pune accent deosebit pe
contribuţia la soluţionarea problemelor sociale majore:
sărăcia, delicvența, conflictele, etc.
Perspectiva sociologică şi specificul ei (1)
• Abordarea sociologică, consideră Maria Georgescu, nu
rămâne la nivelul unui proces de rutină, de dobândire de
informaţii din domeniul socialului.
• Perspectiva sociologică este o modalitate de a privi, de a
studia şi explica viaţa socială. Prin definiţie, perspectiva
sociologică este o analiză a societăţii dintr-un anumit
punct de vedere.
• Sociologul devine o persoană capabilă să se desprindă
de circumstanţele personale imediate şi să posede ceea
ce Mills denumea imaginaţie sociologică.
• Mills introduce acest concept pentru a se referi la
capacitatea individuală de a înţelege istoria socială,
biografia personală şi relaţiile dintre ele în cadrul unei
societăţi date.
• În primul rând, consideră Maria Georgescu, imaginaţia

sociologică presupune să fim în stare să ne privim pe noi
înşine departe de familiara rutină a vieţii cotidiene, dintr-
o altă perspectivă, să fim în stare să depăşim aspectele
particulare spre a desprinde regularităţile pe care
acestea le înglobează.
• Detaşarea de fenomenele studiate permite generalizări
teoretice realizate cu bună-credinţă şi înlăturarea
oricăror prejudecăţi.
• Înlăturarea prejudecăţilor este strâns legată de problema
obiectivităţii în sociologie.
• A avea o perspectivă sociologică implică, de asemenea,

deschiderea spre alte ştiinţe socio-umane: cu
antropologia, istoria şi psihologia-socială.
• Relaţiile cu antropologia culturală, apreciază Maria
Georgescu, sunt vitale, întrucât această ştiinţă studiind
societăţile tradiţionale în adâncime, cu micile lor
comunităţi, ne permite să observăm diversitatea
diferitelor forme umane de existenţă şi transformarea
unora în mari societăţi industrializate, moment din care
studiul este preluat de sociologie prin cercetări
transversale şi de amploare.
• Ea continuă studierea societăţii moderne şi
postmoderne.
• Dimensiunea istorică este egalmente fundamentală,

facilitând desprinderea trăsăturilor distinctive ale lumii de
astăzi prin comparaţie cu trecutul.
• Astfel, istoria oferă oglinda de care se foloseşte
sociologia spre a înţelege prezentul, pe baza rădăcinilor
din trecut.
• Vecinătatea cu psihologia socială este apoi foarte
strânsă.
• Dacă psihologia generală este ştiinţa centrală despre om
ca individ, psihologia socială se ocupă de felul în care
personalitatea şi comportamentul sunt influenţate de
contextul social, psihologia socială fiind ştiinţa relaţiilor
psihologice dintre oameni.
• O amplă perspectivă sociologică presupune relaţii de

colaborare şi cu politologia şi economia.
• A avea o perspectivă sociologică, conchide Maria-Ana
Georgescu, înseamnă a înţelege „cum” şi „de ce” se
produc procesele sociale, înseamnă a accepta
diferenţele culturale, înseamnă a evalua iniţiativele
politice şi mai presus de toate, a juca un rol practic
pentru optimizarea vieţii sociale.
• După elaborarea diagnozei şi prognozei sociale,
urmează ceea ce Dimitrie Gusti numea, printr-o fericită
metaforă, „vocaţia social-transformatoare a sociologiei”.
Principalele ramuri ale sociologiei (1)
• Sociologia, remarca Ioan Mihăilescu, se ocupă cu studiul

ştiinţific al vieţii sociale a oamenilor şi al rezultatelor
interacţiunii lor de grup.
• Acest domeniu de studiu este foarte vast şi nu poate fi
tratat în profunzime în toată întinderea sa.
• Din acest motiv, a apărut necesitatea specializării
analizei sociologice pe anumite aspecte ale vieţii sociale.
• Treptat, s-au constituit zeci de ramuri specializate de
sociologie sau, altfel spus, sociologii de ramură care
acoperă totalitatea aspectelor vieţii sociale.
Principalele ramuri ale sociologiei (2)
• Într-o enumerare considerată incompletă, Ioan
Mihăilescu prezintă principalele ramuri specializate ale
sociologiei ca fiind: sociologia comunităţilor, sociologia
rurală, sociologia urbană, sociologia industrială,
sociologia muncii, sociologia economică, sociologia
agrară, sociologia organizaţiilor, sociologia politică,
sociologia opiniei publice, sociologia juridică, sociologia
devianţei, sociologia populaţiei, sociologia familiei,
sociologia educaţiei, sociologia culturii, sociologia
literaturii, sociologia filmului, sociologia teatrului,
sociologia artei, sociologia comunicaţiilor de masă,
sociologia comparativă, sociologia sportului, sociologia
timpului liber, sociologia sănătăţii, sociologia conflictelor,
sociologia relaţiilor etnice,sociologia religiilor, sociologia
ştiinţei.
Tema 1.2.
TEORII ŞI PARADIGME ÎN
SOCIOLOGIE
Teorii şi paradigme (1)
• Prin opoziţie cu cunoaşterea comună, teoria reprezintă

ceea ce este obiectul unei concepţii metodice,
organizată în mod sistematic şi depinzând ca urmare, în
formă, de anumite decizii sau convenţii ştiinţifice care nu
aparţin simţului comun.
• Mai general, prin teorie se înţelege o construcţie
intelectuală prin care un anumit număr de legi sunt
alăturate unui principiu din care pot fi deduse în mod
riguros. Teoria are ca misiune de a face o clasificare şi o
sinteză a rezultatelor obţinute, de a prezenta un tablou
raţional care să permită nu numai interpretarea a ceea
ce este cunoscut, ci şi, în măsura posibilului, prevederea
a ceea ce este încă necunoscut.
• Noţiunea de paradigmă se referă la convingerile, cel

mai adesea, implicite pe baza cărora cercetătorii îşi
elaborează ipotezele, teoriile şi, în general, îşi definesc
obiectivele şi metodele.
• În domeniul sociologiei, Max Weber credea că
explicarea unui proces colectiv implică punerea în
evidenţă a acţiunilor, credinţelor şi atitudinilor individuale
al căror rezultat este.
• Influenţat de pozitivismul lui A. Comte, É. Durkheim
credea că aceste date subiective sunt incompatibile cu
noţiunea de ştiinţă.
• La Weber şi Durkheim sociologia se sprijină deci pe
„paradigme” diferite.
• Lucrările de specialitate reţin următoarele exemple de

paradigme sociologice:
□ Paradigma naşterii capitalismului (MAX WEBER):
burghezul se transformă în întreprinzător atunci când
vede în bogăţie un capital, o investiţie productivă şi nu o
ocazie de speculă sau de viaţă îmbelşugată. Teologia
morală a calviniştilor este congruentă cu această
ideologie.
□ Paradigma socializării anticipate (MERTON): indivizii tind
mai degrabă să imite valorile şi comportamentele
grupurilor cărora doresc să li se alăture, decât pe cele
ale grupurilor cărora le aparţin.
□ Paradigma acţiunii colective (OLSON): nici un individ nu

are interesul să acţioneze pentru a susţine o organizaţie
care procură bunuri şi servicii colective pentru că el va
beneficia oricum de ele; el va participa deoarece această
organizaţie furnizează în plus satisfacţii individuale.
□ Paradigma capitalului social (BOURDIEU): egalitatea de
acces la şcoală menţine inegalitatea de origine socială,
de vreme ce copiii claselor superioare au mijloace
culturale şi motivaţii care le permit să profite mai bine de
şcoală decât copiii claselor inferioare.
Testarea teoriilor (1)
• Testarea teoriilor sociologice constituie “probarea prin

diferite mijloace a adevărului unei teorii sociologice”
• Cel mai adesea, testarea unei teorii sociologice, mai
mult decât în alte ştiinţe, foarte rar duce la verdicte limită
(acceptarea ca adevărată sau respingerea ca falsă).
• De regulă, ea duce la constituirea unei aprecieri mai
relative şi mai deschise: sporeşte verosimilitatea unei
teorii, plauzibilitatea ei sau dimpotrivă neverosimilitatea
acesteia.
• Trebuie să ţinem seama de faptul că în sociologie de

cele mai multe ori nu avem atât teorii complet
concurente, alternative – teorii care se exclud complet
reciproc, oferind explicaţii strict alternative -, cât mai ales
teorii complementare.
• Fiecare teorie dezvoltă o perspectivă asupra realităţii
complexe, neexcluzând în mod absolut alte perspective.
• Incompatibilitatea este parţială, fiind dublată de
complementaritate.
• Adoptarea unei teorii nu presupune deci respingerea
completă, principală a celorlalte teorii.
• În concepţia lui Cătălin Zamfir, putem desprinde

următoarele proceduri de testare a teoriilor:
1) Proceduri empirice – confruntarea teoriilor sociologice
cu faptele.
2) Proceduri teoretice.
3) Proceduri metodologice: faptul că o teorie se
formulează în limbajul curent al sociologiei la un moment
dat, utilizând o metodologie atât teoretică, cât şi empirică
standard, reprezintă un argument important în favoarea
sa.
4) Testare ideologică. Dacă se poate demonstra că o

teorie implică o ideologie indezirabilă, respingerea ei
devine problematică.
5) Testarea practică, prin experimentare. Imaginea unor
experimente controlate reprezintă o formă puternică a
testării. Foarte adesea, din variate motive, experimentul
sociologic ridică încă dificultăţi de nedepăşit. Mai
frecventă este încercarea de a utiliza în activitatea
socială reală diferite teorii, în scopul realizării unor
obiective practice.
Bibliografie 1
Agabrian, M. (2003), Sociologie generală, Iaşi, Institutul European, pp.
12-35
Boudon, R., coord., Tratat de sociologie, Bucureşti, Humanitas, 1997,
pp. 7-22
Georgescu, M.-A. (2005), Sociologie, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de
Ştiinţă, pp. 5-17
Mihăilescu, I (2003), Sociologie generală. Concepte fundamentale şi
studii de caz, Iaşi, Polirom, pp. 9-21
Rotariu, T., Iluţ, P., coord. (1996), Sociologie, Cluj-Napoca, Editura
Mesagerul, pp. 5-45
Vlasceanu, M. (1998), „Imaginaţia sociologică”, în Zamfir, C.,
Vlăsceanu, L., coord. (1998), Dicţionar de sociologie, Bucureşti,
Editura Babel, p. 284
Zamfir, C., Vlăsceanu, L., coord. (1998), Dicţionar de sociologie,
Bucureşti, Editura Babel, pp. 561-566; pp. 632-633
Tema 2.1.
GRUPUL SOCIAL
Definirea, caracteristicile şi
geneza grupului social (1)
• Maria-Ana Georgescu defineşte grupul uman ca un
ansamblu de indivizi istoric constituit, între care există
diferite tipuri de interacţiuni şi relaţii în vederea exercitării
unei acţiuni comune.
• Caracteristicile definitorii pentru grup sunt:
- condiţionarea socială, existenţa în timp, iar nu
asocierea întâmplătoare;
- existenţa unor relaţii în interiorul său, a unor interacţiuni
ca o condiţie indispensabilă, grupul nefiind doar o
pluralitate de indivizi izolaţi;
- prezenţa unor scopuri comune, a unor idealuri;
- contactul sau concurenţa cu alte grupuri;
- existenţa stratificării, a diferenţierii după funcţii.
• O definiţie propusă de Sherif (1969):
• un grup este o unitate socială constând dintr-un număr
de indivizi, care se găsesc unii cu alţii în relaţii de rol şi
de status, stabilite după o perioadă de timp şi care
posedă un set de valori şi norme ce reglementează
comportarea reciprocă, cel puţin în probleme care
privesc grupul. (apud Agabrian, 2003).
• Note de conţinut:
- grupul este o formaţie (colecţie) de mai multe persoane
care se află în relaţii faţă în faţă;
- relaţiile presupun o activitate comună, ce produce
raporturi de tipul celor dintre statusuri şi roluri;
- grupul dezvoltă în timp norme şi valori care reglează
comportamentul membrilor săi (Agabrian, 2003).
• Geneza grupurilor sociale, reţine Maria-Ana Georgescu,
are mai multe cauze majore:
a) Urmărirea unor scopuri, satisfacerea unor nevoi.
Desfăşurarea unor activităţi specific-umane, precum cea
culturală, juridică, educativă, solicită conlucrarea şi
asocierea.
b) Sociabilitatea ca însuşire esenţială a fiinţelor umane.
c) Compararea cu ceilalţi indivizi umani, obţinerea de
informaţii despre sine şi despre alţii se poate face numai
în cadrele unui grup.
d) Stabilirea raportului costuri/recompense, respectiv
avantaje şi dezavantaje în opţiunea de afiliere la un
grup.
Clasificarea grupurilor sociale (1)
• Mircea Agabrian (2003) ne prezintă un model de

clasificare a grupurilor, având în vedere următoarele
perechi tipologice:
1) Grupuri primare şi grupuri secundare.
2) Grupuri formale şi grupuri informale.
3) Grupuri interioare şi grupuri exterioare.
4) Grupuri de apartenenţă şi grupuri de referinţă.
• În grupul primar (de contact) relaţiile dintre indivizi sunt

directe, are loc intercunoaşterea, raportarea afectivă
reciprocă, comunicare faţă-n faţă.
• În grupul secundar predomină relaţiile indirecte,
intercunoaşterea e sporadică, activităţile se
intersectează prin medieri, comunicările trec prin
intermediari iar prezenţa altora e percepută vag.
• Relaţiile interpersonale nu sunt strânse şi sunt
secundare în raport cu scopurile indivizilor.
• Ex.: întreprinderi, şcoli şi universităţi, serviciile
administrative etc. În aceste grupuri contactele
interpersonale se produc cu un anumit scop şi nu din
nevoia afilierii.
• Relaţiile din grupurile primare sunt particulare iar cele din

grupurile secundare sunt universale.
• În grupurile secundare oamenii sunt priviţi ca mijloace
pentru atingerea unor scopuri (relaţii status-rol).
• Demarcaţia dintre grupurile primare şi secundare este
totuşi vagă (cele secundare conţin altele primare).
• Grupurile secundare au proliferat o dată cu
modernizarea societăţii (oamenii intră în contact cu
multe persoane în mod impersonal, centrat pe educaţie,
afaceri, guvernare).
• În grup, indiferent de mărimea sa, există aspecte şi

relaţii oficiale, formale, reglementate prin legi, ordine,
decizii adică prin documente oficiale.
• Există apoi aspecte şi relaţii informale sau non-formale,
care nu sunt reglementate prin documente oficiale, ci se
nasc în mod spontan graţie proceselor de interacţiune.
Structura formală reprezintă organizarea ierarhică şi
interacţională a grupului - reflectată în organigramă - în
timp ce structura informală trăieşte în umbra celei dintâi.
• Structura formală se defineşte în raport cu obiectivele
generale ale grupului care au generat structura.
• Apariţia structurii informale se datorează raportărilor
afective interindividuale.
• Grup interior (ingroup): oamenii împărtăşesc interese,

atitudini etc. similare. Grup exterior (outgroup): e
perceput ca exterior celui propriu, NU oferă nici un
sentiment sau sens al identităţii.
• Grupul exterior (competitor potenţial sau pur şi simplu
diferit) poate fi perceput ca inferior, caz în care vorbim
de etnocentrism.
• Grupuri interioare: familia, colegii, prietenii, comunitatea
religioasă ori echipa de sport.
• Grupurile exterioare: echipa de sport adversă, cei cu altă
religie, cei ce ne sunt şefi, etc.
• Grupurile au graniţe ca să distingă proprii membri şi să

delimiteze grupurile interioare de cele exterioare. Uneori
graniţele sunt clar demarcate de reguli şi ritualuri formale
de intrare.
• Grupul de apartenenţă este grupul din care face parte

individul iar grupul de referinţă este grupul a cărui
perspectivă este adoptată de subiect ca un cadru de
referinţă pentru conduită şi atitudini.
• Grupul de referinţă dă şansa înţelegerii şi evaluării de
către individ a propriilor atitudini şi comportamente.
• Uneori grupul de apartenenţă nu coincide cu cel de
referinţă datorită socializării anticipative.
Procesele care se manifestă
în interiorul unui grup (1)
• Procesele care se manifestă în interiorul unui grup,
remarcă Maria-Ana Georgescu, sunt stratificarea,
repartiţia trăirilor afective, conducerea, competiţia sau
cooperarea.
• Procesul stratificării constă în dispunerea ierarhică a
membrilor unui grup pe o scală, în funcţie de anumite
criterii.
• Procesul stratificării îşi are originea în diferenţierea
membrilor grupului pe baza unor însuşiri.
• Diferenţierea poate fi orizontală, atunci când membrii
grupului sunt specializaţi în executarea anumitor roluri
care nu implică vreo inegalitate.
• Ea devine verticală atunci când membrii sunt repartizaţi
pe straturi ca urmare a valorizării sociale, în termeni de
funcţii îndeplinite, putere, privilegii.
• Stratificarea verticală influenţează negativ coeziunea
şi, în plus, accentuează preocuparea pentru respectarea
normelor şi pentru exercitarea presiunilor spre
conformism.
• Diferenţierea orizontală potenţează reciprocitatea
dependenţelor.
• Problema stratificării implică două concepte relaţionale:
status şi rol - care pot descrie poziţia şi relaţiile
individului în cadrul grupului.
• Statusul este aspectul static şi structural, iar rolul
aspectul dinamic şi al uneia şi aceleaşi personalităţi.
• Mai precis, statusul constituie setul de aprecieri
statornicite în grup în legătură cu o poziţie socială, este
preţuirea colectivă de care se bucură deţinătorul unei
poziţii.
• În societate, fiecare individ deţine mai multe statusuri.
• Statusul prescris, este cel deţinut de individ în cadrul
unei societăţi, independent de calităţile sale şi eforturile
pe care le depune el.
• Statusul dobândit, e cel la care individul accede prin
propriile eforturi.
• În societăţile moderne, remarcă Maria-Ana Georgescu,
s-a dezvoltat o formă de quasi-prescriere de status:
meritocraţia, adică un sistem social în care statusul e
prescris în raport cu meritul.
• Acesta este măsurat prin performanţe educaţionale şi
profesionale.
• Faţă de societăţile tradiţionale, în care majoritatea
statusurilor erau prescrise, în funcţie de familia de
provenienţă, în cele moderne majoritatea statusurilor
sunt dobândite prin alegeri multiple şi efort individual. În
aparenţă, şansele de dobândire a statusurilor par egale
în societăţile moderne.
• În realitate, relaţia dintre origine şi destinaţie este
mediată de educaţie, accesul la aceasta depinzând de
condiţiile sociale şi trăsăturile personale ale fiecărui
individ.
• Rolul este modul de intervenţie activă în ambianţă.
• Poate fi o colecţie de modele de comportament, sau „rol
prescris”: o abstracţie extrasă din aşteptările şi normele
grupului.
• Pe de altă parte, poate fi un „rol efectiv", cuprinzând
comportamentul concret al unei persoane într-o anumită
funcţie, purtând amprenta personalităţii date.
• Termenul fiind împrumutat din domeniul artei teatrale,
aşa cum actorii prestează roluri bine jucate sau
dimpotrivă, slabe, tot aşa se petrece pe scena vieţii
sociale. În esenţă, rolul defineşte comportamentul
aşteptat de la cel care ocupă un anumit status.
• Rolul şi statusul sunt interdependente.
• Cu toate că statusul e ataşat unei poziţii sociale, nu
persoanei, felul cum individul îşi îndeplineşte rolul
contribuie la creşterea sau scăderea prestigiului său.
• Acelaşi individ, făcând parte din mai multe grupuri
(familie, grup de muncă ori studiu, echipă sportivă sau
formaţie culturală), îndeplineşte mai multe roluri, dar cu
intensitate diferită.
• Important este ca măcar unul dintre ele să-i ofere
satisfacţii reale spre împlinirea personalităţii.
• Rolurile trebuie învăţate, implicând două aspecte:
dobândirea capacităţii de exercitare a îndatoririlor şi a
atitudinii de a pretinde privilegiile rolului.
• O problemă frecvent invocată astăzi este cea a stresului
de rol.
• Stresul de rol desemnează dificultăţile pe care le au
oamenii în exercitarea cerinţelor lor de rol.
• Dacă în societăţile tradiţionale statusurile erau
moştenite, atunci indivizii învăţau din timp un rol, pe care
îl exercitau ulterior aproape neschimbat, multă vreme.
• În societăţile moderne, copiii nu sunt predestinaţi unei
poziţii sociale, deci nu învaţă nişte roluri anume.
• De aici poate rezulta pregătirea inadecvată pentru rol.
Tema 2.2.
FAMILIA
Definirea familiei (1)
• În încercările de definire a familiei, constată Mihăilescu,

putem decupa două categorii de perspective: una
sociologică şi alta juridică.
• Din perspectivă sociologică, familia poate fi definită ca
un grup social constituit pe baza relaţiilor de căsătorie,
consanguinitate şi rudenie, membrii grupului împărtăşind
sentimente, aspiraţii şi valori comune.
• Din această perspectivă, familia este un grup primar în
care predomină relaţiile directe, informale, nemediate.
Calitatea de grup primar nu semnifică absenţa normelor
şi reglementărilor. Dimpotrivă, familia este unul dintre
grupurile primare cu cea mai mare încărcătură normativă
(Mihăilescu, 2003).
• Din perspectivă juridică, familia este un grup de

persoane între care s-a instituit un set de drepturi şi
obligaţii, reglementat prin norme legale.
• Aceste norme se referă la modul de încheiere a
căsătoriei, stabilirea paternităţii, drepturile şi obligaţiile
soţilor, relaţiile dintre părinţi şi copii, modul de
transmitere a moştenirii etc.
• Din perspectivă juridică, familia este un grup formal,
reglementat prin legi şi alte acte normative.
• Cele două perspective se suprapun parţial.

• În unele situaţii, observă şi Ioan Mihăilescu, sensul

sociologic al noţiunii de familie fiind mult mai larg decât
sensul juridic.
• De exemplu, cuplurile consensuale, care au luat un mare
avânt în societăţile contemporane, sunt considerate de
către sociologi familii întrucât îndeplinesc majoritatea
funcţiilor unei familii.
• În alte situaţii, sensul juridic poate fi mai larg decât
sensul sociologic.
• De pildă, un cuplu separat prin divorţ nu mai este o
familie, întrucât nu mai îndeplineşte funcţiile definitorii
esenţiale ale familiei.
• Perspectiva sociologică şi cea juridică se completează

reciproc deoarece, în unele situaţii, perspectiva
sociologică poate conduce la modificarea perspectivei
juridice şi, implicit, la schimbarea reglementărilor legale
privind familia (Mihăilescu, 2003).
Tipuri de familie (1)
• Privitor la tipurile de familie, Maria-Ana Georgescu reţine

un set de criterii şi o tipologie întâlnite frecvent în
lucrările de specialitate:
a) După gradul de cuprindere, familiile se clasifică în
familii nucleare şi familii extinse.
b) După forma de transmitere a moştenirii
(proprietate, nume, status) sistemele familiale sunt de 3
feluri: patrilineare - pe linia tatălui; matrilineare - pe linia
mamei; bilineare - în majoritatea societăţilor de cultură
europeană transmiterea se face bilinear (deşi numele de
familie se transmite în majoritatea cazurilor pe linie
paternă).
Tipuri de familie (2)
c) După modul de stabilire a rezidenţei, există sistemul
patrilocal — noul cuplu îşi stabileşte reşedinţa în familia
sau comunitatea din care a venit soţul. Sistemul
matrilocal — noul cuplu îşi stabileşte reşedinţa în familia
sau comunitatea din care a venit soţia. Sistemul neolocal
— fixarea reşedinţei se face în afara familiilor sau
comunităţilor din care provin soţii.
d) După exercitarea autorităţii, sistemele familiale pot fi
patriarhale, matriarhale sau egalitare.
e) După tipurile de mariaj distingem familia monogamă şi
familia poligamă; poligamia cunoaşte două variante : 1)
poliandria - când o femeie are mai mulţi soţi şi 2)
poliginia - când un bărbat poate avea mai multe soţii în
acelaşi timp (Georgescu, 2005).
Funcţiile familiei (1)
• În România, remarca Ioan Mihăilescu, în studiile de

sociologie a familiei este larg acceptată şi utilizată
clasificarea profesorului Henri H. Stahl, în care sunt puse
în evidenţă următoarele tipuri şi subtipuri de funcţii:
1) funcţii interne, prin care se asigură membrilor
familiei un climat de afecţiune, securitate şi protecţie;
2) funcţii externe, prin care se asigură relaţionarea
familiei cu exteriorul.
Funcţii interne:
- funcţii biologice şi sanitare, prin care se asigură
satisfacerea nevoilor sexuale ale membrilor cuplului,
procrearea copiilor, necesităţile igienico-sanitare ale
copiilor şi dezvoltarea biologică normală a membrilor
familiei;
- funcţii economice, care constau în organizarea
gospodăriei şi acumularea de resurse necesare funcţionării
menajului pe baza unui buget comun;
- funcţii de solidaritate familială, care se referă la ajutorul
bazat pe sentimente de dragoste şi respect între membrii
familiei;
- funcţii pedagogico-educative şi morale, prin care se
asigură socializarea copiilor.
• Familia, reţine Ioan Mihăilescu, este una dintre
principalele instituţii socializatoare ale societăţii.
• Socializarea în familie are mai multe componente:
1) normativă (prin care i se transmit copilului principalele
norme şi reguli sociale);
2) cognitivă (prin care copilul dobândeşte deprinderi şi
cunoştinţe necesare acţiunii ca adult);
3) creativă (prin care se formează capacităţile de gândire
creatoare şi de a da răspunsuri adecvate în situaţii noi);
4) psihologică (prin care se dezvoltă afectivitatea
necesară relaţionării cu părinţii, cu viitorul partener, cu
proprii copii şi cu alte persoane).
• În familie se realizează socializarea de bază sau
primară.
• În chip firesc, observă Ioan Mihăilescu, familia trebuie să

îndeplinească toate funcţiile care îi sunt proprii. În
realitate însă, familiile îndeplinesc în moduri foarte
diferite aceste funcţii.
• Unele familii pot fi caracterizate ca bogate funcţional, în
timp ce altele prezintă carenţe funcţionale importante (nu
reuşesc să realizeze anumite funcţii sau le realizează
discordant în raport cu societatea).
• Disfuncţiile din cadrul familiei au consecinţe asupra
soţilor, asupra copiilor, asupra relaţiilor familiei cu
exteriorul.
• Petru Iluţ prezintă şi el următoarele funcţii ale familiei,

parţial suprapuse peste cele prezentate mai sus:
1) Regularizarea comportamentului sexual. Aproape fără
excepţie, pe întreg globul pământesc nu se permit
relaţii sexuale întâmplătoare, practicându-se tabuul
incestului, care interzice relaţiile sexuale (şi mariajul)
între rudele apropiate, deşi persoanele considerate ca
atare diferă mult de la o cultură la alta.
2) Reglementarea modelelor reproducerii. Pentru a
supravieţui, orice cultură trebuie să-şi reproducă
(biologic) indivizii. Reglementând unde, când şi cu cine
pot intra indivizii în contact sexual, societatea, prin
familie, indică şi modelele de reproducere sexuală.
• Organizarea producţiei şi a consumului (funcţia

economică). În societăţile preindustriale, sistemul
economico-social depinde în mod esenţial de funcţia
productivă a familiei (gospodăriile ţărăneşti, atelierele
meşteşugăreşti). În societăţile industriale şi
postindustriale, principala funcţie economică a familiei
este cea de consum.
• Funcţia de socializare. Societatea trebuie să se
reproducă nu numai biologic, ci şi social, în sensul
asigurării unor condiţii ca viitorii ei membri să-şi
însuşească valorile pe care ea le promovează şi să fie
capabili să îndeplinească muncile ce li se cer.
• Funcţia de asigurare a climatului socio-afectiv. Fiinţa

umană are nevoie de hrană, îmbrăcăminte, dar şi de
afectivitate şi protecţie. Deşi şi alte genuri de grupuri
sociale îndeplinesc astfel de cerinţe, familia apare ca
fiind fundalul socio-afectiv cel mai relevant, absorbind
pozitiv bucuriile şi necazurile noastre, oferind protecţie
materială şi spirituală.
• Atribuirea de status. Familia este un factor de mare
importanţă în acordarea nemijlocită sau mediată a
statusului social. (Iluţ, 1996).
Cauze şi consecinţe ale divorţialităţii (1)
• Cauzele generale (macrosociale) ale creşterii ratei

divorţialităţii sunt sintetizate astfel de către Petru Iluţ:
• Emanciparea economică a femeii. Faptul că în
societatea industrială şi postindustrială soţiile sunt
angajate în muncă, şi au deci venituri, le oferă o mai
mare independenţă şi nu mai suportă orice
comportament al soţilor;
• Industrializarea, modernizarea şi urbanizarea au
determinat distanţarea dintre habitat (locuinţă) şi locul de
muncă. Posibilitatea, pentru ambii parteneri, de a întâlni
alţi indivizi şi de a stabili legături de afecţiune este mult
mai mare;
• Dezvoltarea economică şi creşterea urbanistică a

însemnat (în ţările avansate) şi rezolvarea problemei
locuinţei, care era un serios impediment în a divorţa;
• Democratizarea şi liberalizarea vieţii sociale de
ansamblu a determinat o mai mare permisivitate şi în
ceea ce priveşte divorţul. Scăderea influenţei bisericii
şi a religiei, "îndulcirea" legislaţiei, micşorarea presiunii
normelor şi obiceiurilor tradiţionale facilitează ruperea
oficială a legăturilor conjugale;
• Cu cât divorţul devine mai răspândit, cu atât el devine
mai vizibil şi mai acceptat.
• Consecinţele divorţului sunt văzute fie ca pozitive, fie ca

negative, cel mai adesea.
• La nivelul celor doi parteneri, remarcă Petru Iluţ, efectele
depind foarte mult de faptul dacă există sau nu copii, de
investiţiile materiale şi afective făcute în căsnicie, de cine
a iniţiat divorţul, de valoarea partenerilor pe piaţa erotică
şi maritală, de densitatea reţelei de prieteni şi rude a
fiecăruia.
• Consecinţele asupra copilului sunt multiple; în societăţile
tradiţionale există tendinţa de stigmatizare a copiilor cu
părinţi divorţaţi. În societatea modernă urbană, acest
aspect aproape că nu contează.
Recăsătoria, avantajele şi dezavantajele ei
• Avantajele sunt pe linia beneficiilor materiale, de confort,

sexual-erotice, emoţionale, procreare etc. Recăsătoria
are efecte benefice şi pentru copii, în sensul identificării
de rol şi al lărgirii relaţiilor sociale - a suportului material
şi emoţional - prin noi rude.
• Recăsătoria comportă, însă, serioase dezavantaje şi
riscuri. Primul este acela că probabilitatea de divorţ este
mai mare la recăsătoriţi (în societatea americană, cel
puţin). În al doilea rând, indiferent dacă se ajunge la
divorţ sau nu, existenţa copiilor dintr-o altă căsătorie, la
unul sau la ambii soţi, creează probleme.
Modele alternative vieţii de familie (1)
• Din anii 1970, remarcă Maria-Ana Georgescu, au

început să se extindă puternic şi să fie acceptate
alternative de viaţă faţă de modelul familial clasic:
• Celibatul sau viaţa de unul singur. Este întâlnit în istoria
tuturor societăţilor, dar în societăţile tradiţionale era un
mod de viaţă marginal.
• Coabitarea consensuală. Este o formă de cuplu a unor
persoane de sexe diferite care convieţuiesc fără a fi
căsătorite. Până nu demult un asemenea mod de viaţă
părea scandalos. După 1980 a devenit însă foarte
răspândit.
• Căsătoriile fără copii. În mod tradiţional, familiile aveau

copii, principiul întemeierii lor fiind procrearea.
• Cei fără copii erau obiect al compătimirii dacă nu-i
puteau avea, ori al dezaprobării când nu-i doreau.
• Copiii nu mai reprezintă axul central al vieţii familiale, ci
cuplul soţ-soţie a devenit centrul de greutate în jurul
căruia gravitează dorinţele, aşteptările, speranţele,
plăcerile.
• Menajele monoparentale. Familiile monoparentale se
referă la menajele formate dintr-un singur părinte şi copiii
acestuia; ele sunt în cea mai mare parte rezultat al
divorţurilor, apoi al deceselor unuia din parteneri, a
adopţiei realizate de o persoană singură sau naşterilor
din afara căsătoriei.
• Familiile reconstituite reprezintă modele de convieţuire în

care partenerii au mai fost căsătoriţi şi au descendenţi
din mariajele anterioare. Cuplul reconstituit reuneşte,
astfel, copii din mai multe uniuni familiale, la aceştia
adăugându-se proprii descendenţi.
• Familiile reorganizate se aseamănă cu cele reconstituite,
însă ceea ce le deosebeşte, în mod special e faptul că
cel puţin un partener nu are copii din mariajele
anterioare. Familiile reorganizate sunt mai dinamice şi,
din punct de vedere statistic, sunt mult mai frecvente
decât cele reconstituite.
• Văduvia. Este rezultatul decesului unuia dintre partenerii

de viaţă în cadrul căsătoriei monogame.
• Formele comunitare ale vieţii de familie. Prin secolul al
XIX-lea, observă Maria-Ana Georgescu, unele culte
religioase (mormonii, de exemplu) au realizat căsătoria
tuturor bărbaţilor şi femeilor din comunitatea respectivă;
ulterior, în anii 1960-1970 s-a produs o revigorare a
„comunelor” familiale în ţările dezvoltate economic,
permiţând relaţii sexuale de grup, în ideea libertăţii
individuale afişate public, în contrast cu infidelităţile
tăinuite din familiile considerate respectabile.
• Cuplurile de unisexuali. În prezent, mulţi bărbaţi şi femei

trăiesc cu parteneri de acelaşi sex, unele ţări permiţând
căsătoria lor (Olanda, de exemplu). Homosexualitatea e
practicată uneori în alternanţă cu heterosexualitatea.
• Swingers. Reprezintă un schimb de parteneri între
cupluri, în mod voluntar şi temporar. Trocul sau
substituirea partenerilor se practică în scopuri sexuale şi
poate include chiar persoane fără partener. Deosebirea
faţă de grupul sexual comunitar constă în aceea că
perechile sunt căsătorite.
Tema 2.3.
ORGANIZAŢIILE
Organizarea socială (1)
• Principalele elemente ale organizării sociale sunt: rolurile

şi statusurile sociale, modelele comportamentale,
mijloacele de acţiune, instituţiile sociale, organizaţiile
sociale şi controlul social (Georgescu, 2005; Mihăilescu,
2003).
• Instituţiile şi organizaţiile oferă împreună o structură sau
un cadru pentru interacţiunile umane.
• Numai că instituţiile se referă la modul în care au fost
create şi evoluează regulile interacţiunilor, pe când
organizaţiile oferă cadrul de manifestare a strategiilor şi
abilităţilor necesare oamenilor pentru a aplica regulile.
Organizarea socială (2)
• Instituţionalizarea, continuă Maria-Ana Georgescu,

constă în dezvoltarea unui sistem de comportamente
aşteptate, modelate, predictibile şi acceptate social în
cadrul unui sistem social.
• În acest context, organizaţiile sunt un caz particular de
activitate instituţionalizată. Organizaţiile constituie una
din componentele numeroase ale instituţiei. Ni se dă
exemplul instituţiei statului, care cuprinde organizaţii
politice dar şi elemente neorganizate.
• Organizaţia este considerată ca reprezentând forma
dominantă de organizare în societatea actuală. Mulţi
analişti tind să definească societatea contemporană ca
fiind o societate a organizaţiilor.
Instituţiile sociale ca fundament al
organizaţiilor (1)
• Instituţiile sociale, observă Maria-Ana Georgescu, sunt
sisteme de comportamente şi de relaţii care
reglementează viaţa şi activitatea indivizilor.
• Structurile relativ stabile de statusuri şi roluri şi de relaţii
sociale, având menirea de a conduce la satisfacerea
anumitor nevoi ale oamenilor în societate sau la
îndeplinirea anumitor funcţii sociale, se constituie ca
instituţii.
• Maria-Ana Georgescu defineşte instituţia socială ca un
sistem de relaţii sociale organizat pe baza unor valori
comune şi în care se utilizează anumite procedee în
vederea satisfacerii anumitor nevoi sociale fundamentale
ale unei colectivităţi sociale.
organizaţiilor (2)
• Rolurile realizate de membrii instituţiei sunt exprimate în
coduri de comportament: constituţii, legi, coduri civile,
convenţii, coduri profesionale, regulamente.
• În societăţile contemporane, codurile de comportament
sunt formulate, în cea mai mare parte, în scris.
• Respectarea codurilor de către membrii instituţiei şi de
către cetăţeni este urmărită prin sancţiuni pozitive şi
negative.
• Instituţiile îşi elaborează şi sisteme de valori şi norme
specifice.
organizaţiilor (3)
• O instituţie funcţionează în mod eficient când sunt
realizate o serie de condiţii:
- Definirea clară a scopului şi obiectivelor;
- Organizarea raţională a activităţilor în cadrul
instituţiei;
- Depersonalizarea rolurilor instituţionale;
- Acceptarea socială a mijloacelor şi procedeelor
folosite de instituţie;
- Recunoaşterea socială a unităţilor instituţiei;
- Relaţiile dintre instituţii şi autonomia instituţională.
organizaţiilor (4)
• Instituţiile, susţine Maria-Ana Georgescu, sunt normative
şi constrângătoare social, definind şi generând cadrul în
care se stabilesc şi se derulează interacţiunile umane.
• Din punct de vedere normativ, instituţiile constau într-un
ansamblu mai mult sau mai puţin coerent de reguli sau
norme care definesc structura de bază a ordinii sociale.
Regulile sunt formale şi informale.
• Cele formale sunt incluse în legi sau prevederi juridice.
• Cele informale iau forma tradiţiilor, a convenţiilor
codurilor de conduită, ritualurilor.
organizaţiilor (5)
• Termenul de organizaţie, observă Maria-Ana Georgescu,
este deseori suprapus celui de instituţie, dar instituţia
este un ansamblu structural şi funcţional de norme şi
valori în timp ce organizaţia este o asociere de indivizi
(Georgescu, 2005).
• Dacă prin instituţii se formulează regulile sau cadrul
normativ al interacţiunilor, organizaţiile sunt principalii
actori colectivi în contextul instituţional dat.
• Organizaţiile sunt grupuri de oameni care desfăşoară
activităţi specializate, pentru atingerea unor scopuri
specifice.
• Se poate afirma, conchide Maria-Ana Georgescu, că
structura normativă instituţională oferă baza de
construcţie a organizaţiilor.
organizaţiilor (6)
• Relaţiile dintre instituţii şi organizaţii, observă Mihaela
Vlăsceanu, pot îmbrăca trei forme:
• Instituţiile constituie baza generativă a organizaţiilor prin
sistemul lor normativ, oferă oportunităţi de iniţiere şi
funcţionare organizată a agenţilor colectivi dar şi
constrângeri asupra variabilităţii performanţelor
organizaţiilor.
• Prin funcţionare, organizaţiile devin agenţi ai schimbării
instituţionale.
• Experienţele din organizaţii conduc la noi instituţii.
• Proprietatea principală a instituţiilor este reproducti-
bilitatea; prin rutină instituţiile consacră statornicia
(Mihaela Vlăsceanu, apud M.-A. Georgescu, 2005).
Organizaţiile şi tipurile lor (1)
• În discuţiile despre tipurile de organizaţii, observă Maria-

Ana Georgescu, cea mai frecventă distincţie se face
între organizaţiile informale şi cele formale.
• Organizaţiile informale sunt cele care acţionează în
vederea realizării unor scopuri, dar normele lor de
acţiune nu sunt definite printr-un regulament sau lege.
• Organizaţiile formale sunt constituite în mod deliberat,
urmăresc realizarea unor scopuri definite şi acţionează
potrivit unor norme şi reglementări precis stabilite.
• Organizaţiile formale acţionează potrivit normelor şi
valorilor stabilite de instituţii.
• Organizaţiile formale, la fel ca instituţiile sociale, pot fi

clasificate şi în funcţie de natura activităţii lor.
• În acest sens, Maria Georgescu reţine faptul că, de
exemplu, Parsons distingea patru tipuri:
1) organizaţiile economic-productive (cele care produc
bunuri şi servicii);
2) organizaţiile de putere politică (cele care influenţează
atribuirea şi folosirea puterii politice: partide politice,
grupuri de presiune);
3) organizaţii integrative (cele care menţin ordinea şi
coeziunea socială);
4) organizaţii de menţinere a modelelor (cele care se ocupă

cu transmiterea culturii şi modelelor comportamentale de
la o generaţie la alta: şcoli, biserici, organizaţii culturale).
5) organizaţiile de distracţii şi de petrecere a timpului liber.
• Asociaţiile voluntare, ca un caz aparte, sunt organizaţii
formale în care toţi membrii sau majoritatea lor activează
voluntar şi folosesc doar un fragment din timpul lor de
activitate.
• Organizaţia, subliniază Maria-Ana Georgescu, este
totdeauna specializată, are o misiune căreia îi sunt
asociate anumite obiective. (Maria-Ana Georgescu,
2005).
Aspecte caracteristice organizaţiilor
contemporane
• Sociologul Anthony Giddens, citat de Maria-Ana
Georgescu, sesizează câteva aspecte care caracteri-
zează organizaţiile contemporane:
- Profesioniştii, ca exponenţi ai unui înalt nivel de
cunoştinţe într-un domeniu.
- Tehnologia informatică - ce influenţează puternic
structura organizaţională.
- Clădirile, amplasamentele fizice ale organizaţiilor au tot
mai multă relevanţă pentru activitatea acestora.
Cultura organizaţională
• Definirea culturii organizaţiei a cunoscut multiple direcţii
de abordare. Maria-Ana Georgescu propune să definim
cultura organizaţională ca o totalitate de valori - spirituale
şi materiale - totalitatea cunoştinţelor, modelelor de
gândire şi de comportament ale membrilor unei
organizaţii, acumulate şi transmise prin simboluri,
materializate în bunuri culturale, care-i conferă acesteia
specificitatea.
• Oscar Hoffman propunea analogia între cultura
organizaţională şi un „program”, un soft al activităţii unei
organizaţii, apreciind că organizarea, conducerea şi
cultura sunt strâns legate între ele.
• Conducerea şi organizarea generează o anume cultură,
iar aceasta din urmă le modelează pe primele.
Tema 2.3.
COMUNITĂŢILE TERITORIALE
Comunitate şi societate (1)
• De numele sociologului german Ferdinand Tönnies este

legată distincţia dintre comunitate şi societate.
• Comunitatea (Gemeinschaft) este un tip ideal de sistem
în care majoritatea relaţiilor sunt personale şi/sau
tradiţionale, bazate pe rudenie, informale, sentimentale
şi generale.
• În schimb, societatea (Gesellschaft) este un tip ideal de
sistem social în care relaţiile dintre oameni sunt
impersonale, utilitare, specializate şi definite prin
acorduri scrise, bazate pe contract (Zamfir, Vlăsceanu,
1998).
• Dar termenul de comunitate, va remarca sociologul

român Ion Aluaş, nu e lipsit de ambiguităţi.
• Dacă luăm înţelesul tönniesian ale ideii de comunitate,
acesta se referă la comunitatea de intercunoaştere,
„face to face” deci la comunităţile rurale săteşti.
• La Tönnies oraşul (industrial) iese dincolo de sfera de
comunitate.
• În replică la propunerea lui Tönnies, observă Ion Aluaş,
se poate constata utilizarea cuvântului în expresii
precum: comunitatea naţională, europeană, atlantică;
putem astfel să adoptăm termenul de comunitate în
„sociologia comunităţii” şi să-i ataşăm cuvântul „teritorial”
pentru a specifica despre ce fel de comunitate vrem să
discutăm.
• Prin comunitate teritorială, sublinia Ion Aluaş, desemnăm

o anumită distribuţie în spaţiu (teritoriu) a locului unde
stau (rezidenţă), a „casei”, pe de o parte, şi a locului de
muncă, pe de altă parte.
• Termenul de comunitate teritorială desemnează o
anumită relaţie între cele două locuri (distanţă, drum,
timp etc).
• Prin comunitate teritorială, scrie Ion Aluaş, desemnăm o
anume distribuire în spaţiu a locurilor de rezidenţă şi de
muncă ale unui grup şi o relaţie dintre acestea, respectiv
o structură compusă din relaţiile dintre ele.
• În acest fel, opina Ion Aluaş, se poate utiliza cu
precauţie, termenul de comunitate teritorială sau grupare
teritorială (spaţială).
• În definirea satului şi oraşului, definiţiile delimitative se

folosesc de numeroase criterii.
• Ion Aluaş reţinea la un moment dat utilizarea criteriului
structural-funcţional: unele aşezări îşi exercită puterea
dincolo de hotarele lor, vatră şi moşie, putere
economică, administrativă, politică, militară, cetăţi de
scaun, târguri.
• Acestea pot fi considerate comunităţi non-rurale, care îşi
întind hotarele funcţionale pe un teritoriu mai mare decât
propriul teritoriu, se întind asupra altor aşezări.
• Comunitatea, conchide Ion Aluaş, e viaţa sătească al
cărei pilon e familia la care se adaugă oraşul tradiţional.
Societatea e marele oraş, ce răsare din voinţa arbitrară
a cărei lege e convenţia.
Comunităţile teritoriale (1)
• Viaţa socială se desfăşoară în cadrul unor comunităţi

umane teritoriale.
• Prin comunitate teritorială, scria Mihăilescu în 2003, se
înţelege un grup de oameni care trăiesc în cadrul unei
anumite diviziuni sociale a muncii, într-o anumită arie
geografică, având o anumită cultură comună şi un
sistem social de organizare a activităţilor şi fiind
conştiente de apartenenţa la comunitatea respectivă
(Mihăilescu, 2003).
• Comunitatea teritorială este nucleul principal a ceea ce
numim spaţiu social şi în care se relaţionează locul de
muncă, locul de rezidenţă şi traseul dintre ele într-o
anumită unitate.
• În mod tradiţional, observă Ioan Mihăilescu, comunităţile

umane se împart în rurale şi urbane.
• Distincţia nu este pe deplin acceptată de sociologi.
• În primul rând, împărţirea în urban (comunităţi mari, cu o
mare complexitate funcţională) şi rural (comunităţile
mici, cu o complexitate funcţională redusă) nu acoperă
întreaga diversitate de tipuri de comunităţi.
• În al doilea rând, în condiţiile societăţilor contemporane
dezvoltate, întrepătrunderea dintre diversele tipuri de
comunităţi şi procesele de omogenizare şi mobilitate
socială nu mai permit stabilirea unor criterii disjunctive
foarte riguroase.
• Totuşi, distincţia dintre rural şi urban este fondată pe
criterii obiective.
• Unii sociologi, remarcă Ioan Mihăilescu, consideră că

dihotomia rural-urban nu este un instrument suficient de
analitic pentru a cuprinde marea diversitate a tipurilor de
comunităţi teritoriale.
• În locul analizei dihotomice, a fost propus modelul
continuum-ului rural-urban: comunităţile teritoriale ar
putea fi ordonate de-a lungul unei linii care are la un
capăt micul sat izolat şi la celălalt capăt megapolisul.
• Între aceşti doi poli, există un număr mare de comunităţi,
diferite prin dimensiuni, densitate, profil ocupaţional,
funcţii, etc.
Criterii Rural Urban
Volumul populaţiei Redus Mare
Densitatea Redusă Mare
Ocupaţiile Predominant agricole Predominant

industriale şi în servicii
Diviziunea activităţilor Familială, gospodărie Tehnologie şi piaţă
Autosubzistenţa Relativă Nulă
Autonomia Relativă Nulă
Reglementarea Impusă de condiţiile Impusă de tehnologie,

activităţilor naturale formală
Criterii Rural Urban
Relaţiile sociale locale Primare, informale, de Funcţionale, formale,

rudenie impersonale
Intercunoaşterea Puternică Slabă
Comportamente Omogene, dominate Eterogene

de tradiţie
Cultura Omogenă, locală Eterogenă, globală
Raporturi cu Reduse Multiple

societatea globală
Bibliografie 2_1
• Abraham, D. (1991), Introducere în sociologia urbană, Bucureşti,

Editura Ştiinţifică, pp. 123-128
• Aluaş I. (1998), „Sociologia comunităţilor”, în Studia Universitatis
Babeş-Bolyai. Sociologia, XXV, nr. 2, pp. 11-41
• Agabrian, M. (2003), Sociologie generală, Iaşi, Institutul european,
pp. 152-170; pp. 229-231
• Boudon, R., coord., Tratat de sociologie, Bucureşti, Humanitas,
1997, pp. 429-439
• F rreol, G. (1998), "Acţiunea colectivă şi schimbarea socială:
exemplul dinamicilor urbane", în Neculau, A., F rr ol, G.,
Psihosociologia schimbării, Iaşi, Polirom, pp. 17-25
• Georgescu, M.-A. (2005), Sociologie, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de
Ştiinţă, pp. 113-117, pp. 125-131, pp. 248-255, pp. 266-275
• Iluţ, P. (1996), „Familia şi gospodăria”, în Rotariu, T., Iluţ, P., coord.
(1996), Sociologie, Cluj-Napoca, Editura Mesagerul, pp. 253-289
Bibliografie 2_2
• Marica, G. Em. (1997[1942]), „Încercare de definire a

satului”, în Studii sociologice, Studiu introductiv, notă
asupra ediţiei, lista principalelor lucrări ştiinţifice şi
selecţia textelor de Gheorghe Cordoş şi Traian Rotariu,
Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, Fundaţia
Culturală Română, pp. 142-180
• Mihăilescu, I. (2003), Sociologie generală. Concepte
fundamentale şi studii de caz, Iaşi, Polirom, pp.157-165,
pp.185-187, pp. 264-278
• Pascaru, M. (2003), Sociologia comunităţilor, Cluj-
Napoca, Editura Argonaut, pp. 49-66
• Zamfir, C., Vlăsceanu, L., coord. (1998), Dicţionar de
sociologie, Bucureşti, Editura Babel, pp. 127-128; p. 263
3.1.
SOCIALIZAREA
Procesul de socializare (1)
• Socializarea, consideră Ioan Mihăilescu, este un proces

de interacţiune socială prin care individul dobândeşte
cunoştinţe, valori, atitudini şi comportamente necesare
pentru participarea efectivă la viaţa socială.
• Socializarea, remarcă sociologul român, este
modalitatea prin care un organism biologic e transformat
într-o fiinţă socială capabilă să acţioneze împreună cu
alţii (Mihăilescu, 2003).
• Complexitatea domeniului de studiu, observă Ioan
Mihăilescu, a condus la formularea unor teorii diferite ale
socializării, dintre care mai importante sunt teoriile
învăţării şi teoriile dezvoltării cognitive.
• Teoriile învăţării. Învăţarea este o modificare

permanentă a comportamentului, care rezultă din
experienţele pe care le acumulează individul.
• Ea se realizează în familie, dinspre grupurile-pereche, la
şcoală, la locul de muncă, prin mijloacele de comunicare
de masă.
• Prin învăţare, individul se adaptează noilor condiţii, iar
comportamentul său devine flexibil.
• Învăţarea este cumulativă şi re-evaluativă: la achiziţiile
vechi se adaugă cele noi, iar unele dintre cunoştinţele
vechi sunt reevaluate, modificate sau abandonate, din
perspectiva noilor achiziţii. învăţarea se înfăptuieşte pe
două căi principale: condiţionarea şi observarea
comportamentului altora.
• Învăţarea, scrie Ioan Mihăilescu, se realizează asociativ,

prin condiţionare operantă şi prin întărire.
• Dacă învăţarea s-ar face însă numai prin condiţionare
sau numai din propria experienţă, observă Ioan
Mihăilescu, ea ar dura foarte mult, ar fi incompletă, iar
unele experienţe ar fi fatale. Învăţarea observaţională
constă în dobândirea unor răspunsuri prin observarea
altor oameni fără ca individul să fi fost în situaţia de a da
primul aceste răspunsuri.
• Teoriile dezvoltării cognitive. În teoriile învăţării, copilul şi

adultul sunt plasaţi în poziţii similare. În realitate însă,
constată Ioan Mihăilescu, o experienţă nu are aceeaşi
semnificaţie şi aceleaşi consecinţe pentru un copil şi
pentru un adult.
• Transformarea copilului (fiinţă biologică) într-o fiinţă
socială are loc treptat, această dezvoltare prezentând
două aspecte: dezvoltarea cognitivă şi dezvoltarea
morală.
• Niveluri ale dezvoltării morale:

1) Nivelul preconvenţional, caracteristic copiilor până la
vârsta de 9 ani, unor adolescenţi şi persoanelor care
comit infracţiuni; la acest nivel, regulile sunt exterioare
persoanei, supunerea la ele fiind asigurată de pedepse
şi recompense.
2) Nivelul convenţional este tipic pentru adolescenţi şi
adulţi; la acest nivel, regulile şi aşteptările exterioare
sunt încorporate personalităţii.
3) Nivelul postconvenţional este atins de un număr redus
de persoane; persoanele care ating acest nivel nu se
supun orbeşte regulilor sociale, ci fac deosebire între
ceea ce este drept şi ceea ce este nedrept.
Tipuri de socializare (1)
• Socializarea, remarcă Ioan Mihăilescu, începe din

primele zile de viaţă şi continuă de-a lungul întregii
existenţe, în primii ani, copilul fiind introdus în
elementele sociale de bază (norme, valori, credinţe) prin
intermediul limbajului.
• La acest nivel, avem de-a face cu o socializare primară,
care constă într-un proces prin care persoana
dobândeşte informaţiile şi abilităţile esenţiale pentru a
participa la viaţa socială cotidiană şi îşi formează eul.
• Dimensiunile sociale dobândite prin socializarea primară
sunt completate cu elemente noi, pe parcursul unei
socializări continue.
• Înainte de a exercita un anumit rol, individul parcurge o

perioadă de pregătire în care învaţă comportamentele
pretinse de noul rol, drepturile şi îndatoririle asociate
acestuia.
• Acest proces de pregătire pentru noul rol este denumit
socializare anticipativă şi se realizează prin intermediul
familiei, şcolii, prin cursuri de calificare sau recalificare,
prin jocuri etc.
• Există situaţii în care unele persoane sunt constrânse la
o resocializare radicală, într-o mănăstire, în timpul
serviciului militar sau într-un penitenciar, medii de viaţă
denumite şi instituţii totale.
• Socializarea poate avea o formă pozitivă, conformă cu

valorile, normele şi aşteptările sociale dezirabile şi
promovate de către societate, sau negativă, contrară
aşteptărilor, valorilor şi normelor sociale generale, dar
conformă cu cele ale unui grup sau ale unei subculturi.
• Pentru a evita judecăţile de valoare, unii sociologi, după
cum observă şi Ioan Mihăilescu, propun o distincţie
neutră, între socializarea concordantă (conformă cu
valorile şi normele sociale generale) şi socializarea
discordantă (neconformă cu valorile şi normele sociale
generale).
Agenţii socializării (1)
• Socializarea, remarcă Ioan Mihăilescu, este realizată de

numeroşi agenţi, dintre care mai importanţi sunt familia,
grupurile-pereche, şcoala şi mijloacele de comunicare de
masă.
• Familia este nu numai locul în care copilul se naşte şi
trăieşte prima perioadă din viaţă, dar şi principalul agent
al socializării.
• Ea este intermediarul între societatea globală şi copil,
locul în care se modelează principalele componente ale
personalităţii.
• Intervin numeroase diferenţe în modul în care fiecare
familie îşi socializează copiii; există deosebiri între
categoriile socio-profesionale sau între cele rezidenţiale.
• Grupurile-pereche (formate din persoane care au

aproximativ aceeaşi vârstă) se manifestă ca agenţi de
socializare puternici mai ales în perioada copilăriei şi
adolescenţei.
• Chiar de la o vârstă foarte mică, copiii de aceeaşi
generaţie interacţionează uşor.
• Deşi stăpânesc mult mai puţin simbolurile şi mijloacele
de comunicare comparativ cu adulţii, ei comunică mai
uşor decât aceştia.
• Şcoala este un agent socializator complex, care oferă

atât informaţii, calificări, cât şi un întreg climat valoric şi
normativ, formal şi informal.
• Elevii şi studenţii învaţă nu numai din cele prezentate de
profesori, dar şi din interacţiunea cu ceilalţi elevi şi
studenţi, din comportamentul afectiv al profesorilor, din
modul de organizare a şcolii.
• Mijloacele de comunicare de masă tind să devină, în
societăţile dezvoltate, unul dintre principalii agenţi de
socializare.
• Mijloacele de comunicare au efecte atât pozitive, cât şi
negative, iar efectele lor socializatoare depind de
conţinutul mesajului.
• Socializarea, ne atrage atenţia Ioan Mihăilescu, nu se

limitează doar la cei patru agenţi principali amintiţi. Ea se
realizează şi de către organizaţiile religioase, politice, de
asociaţii voluntare şi, în mod difuz, de ansamblul
comunităţii în care trăieşte individul.
• Având o anumită ereditate, trăind într-un anumit mediu şi
sub acţiunea unor combinaţii foarte diverse de agenţi
socializatori, fiecare individ are o experienţă
socializatoare unică şi de aceea are o personalitate
unică, conchide Ioan Mihăilescu.
3.2.
DEVIANŢA
Devianţa şi tipurile ei (1)
• Lucrările de specialitate definesc devianţa ca fiind orice

act, conduită sau manifestare care violează normele
scrise sau nescrise ale societăţii ori ale unui grup social
particular (Rădulescu, 1998).
• Definit ca un tip de comportament, care se opune celui
convenţional sau conformist, devianţa cuprinde nu numai
încălcările legii (infracţiunile ori delictele), ci orice deviere
(abatere) de la regulile de convieţuire şi imperativele de
ordine ale unei forme de viaţă colectivă (societate, grup,
organizaţie, instituţie, cultură, subcultură).
• Devianţa include: a) acte sau conduite excentrice ori

bizare (de exemplu, adoptarea unei ţinute insolite, a unui
limbaj sau gest neconformist), incompatibile cu codurile
culturale ale grupului sau societăţii, b) acte sau conduite
aşa-zis imorale (indecenţa, obscenitatea, actele care sfi-
dează morala publică), care nu sunt întotdeauna
sancţionate de lege, c) acte sau conduite cu caracter
antisocial (actele infracţionale sancţionate de normativul
penal) sau asocial (bolile psihice).
• Devianţa, ne atrage atenţia Rădulescu, nu se confundă
cu criminalitatea, care este dată de ansamblul
manifestărilor antisociale care încalcă prevederile
înscrise în norma de drept, atrăgând după sine
intervenţia forţei coercitive a statului.
• Perspectiva sociologică consideră că nici o acţiune sau

nici o conduită umană nu este, în mod inerent, prin ea
însăşi, deviantă, ci este calificată ca atare de normele şi
valorile grupului de referinţă, care impun standarde de
apreciere şi legitimitate pentru actele şi comporta-
mentele socialmente acceptabile sau indezirabile.
• În acest sens, devianţa nu este echivalentă cu absenţa
normelor (anomia sau dezorganizarea socială), ci cu
adoptarea unor norme incompatibile cu standardele de
moralitate, normalitate sau raţionalitate ale societăţii în
ansamblul ei, cu modelul ei cultural-normativ dominant.
• Există o devianţă negativă şi o devianţă pozitivă

(echivalentă cu schimbarea socială).
• Devianţa nu are numai un caracter distructiv, dar şi
constructiv, în măsura în care:
a. oferă o „supapă de siguranţă” membrilor societăţii, prin
prevenirea acumulării excesive de nemulţumiri, tensiuni
ori conflicte care ar putea ameninţa ordinea socială;
b. mobilizează resursele colectivităţii, contribuind la
afirmarea şi întărirea valorilor sociale fundamentale.
c. stimulează schimbarea socială prin punerea la îndoială a
legitimităţii normelor, redefinirea regulilor sociale şi
modificarea rolului mijloacelor de control social
(Rădulescu, 1998).
• Într-o încercare de clasificare a comportamentelor

deviante realizată pe baza consultării temelor abordate
de sociologi, Maurice Cusson (1998) identifică şapte
categorii de devianţă:
- Infracţiunile şi delictele;
- Sinuciderea;
- Consumul de droguri;
- Transgresiunile sexuale;
- Devianţele religioase;
- Bolile mentale;
- Handicapurile fizice
Paradigme explicative ale devianţei (1)
• În funcţie de diversele puncte de vedere, concepţii şi

teorii cu privire la cauzele devianţei, sociologia şi-a
conturat, de-a lungul timpului, următoarele paradigme
explicative:
1) Interpretarea bazată pe modelul „patologiei sociale” şi al
„dezorganizării sociale” (Şcoala de la Chicago), pentru
care devianţa este echivalentă cu abaterea de la norma
de conduită presupusă a fi universal valabilă, abatere
datorată perturbărilor „patologice” ale întregului organism
social care se manifestă cu acuitate, mai ales, în cursul
proceselor de modernizare, industrializare şi urbanizare;
2) Interpretarea bazată pe modelul „anomiei” (E. Durkheim

şi R. K. Merton), unde devianţa este un produs al
perioadelor de schimbare socială care, perturbând
câmpul normativităţii şi punând în conflict sisteme
valorice diferite, dezorientează acţiunea şi conduita
indivizilor, obligându-i să adopte moduri deviante de
adaptare la viaţa socială;
3) Interpretarea bazată pe „teoria transmiterii culturale” (E.
Sutherland) pleacă de la considerentul că devianţa este
învăţată şi transmisă, la fel ca şi conformitatea, prin
intermediul procesului de socializare.
4) Concepţia „funcţionalistă” (Parsons), pentru care

devianţa este un eşec al solidarităţii sociale; devianţa are
caracter „disfuncţional”, întrucât perturbă întreg echilibrul
stabilit între funcţiile şi structurile sistemului social,
perturbare posibilă datorită refuzului sau incapacităţii
indivizilor de a-şi exercita rolurile sociale;
5) Teoria „controlului social” (Hirschi, Nye, Reckless etc.),
context în care devianţa este văzută ca condiţie "na-
turală" a indivizilor, motiv pentru care nu trebuie
explicată; devianţa este absentă atunci când indivizii au
puternice legături cu societatea şi când controlul social
informai este puternic şi este prezentă atunci când
legăturile între individ şi societate sunt slabe sau
absente şi când controlul social informal lipseşte;
6) Paradigma „conflictului” (Quinney, Turk, Walton, Piatt,

Young ş.a.), pentru care devianţa este o consecinţă a
competiţiei şi inegalităţii sociale care obligă grupurile
sociale defavorizate să adopte mijloace deviante de
supravieţuire şi permit agenţiilor de control social să
organizeze discriminări între clase în privinţa înregistrării
şi sancţionării actelor de devianţă;
7) Teoria „etichetării”, care priveşte devianţa ca fiind
produsă chiar de către mecanismele anume create
pentru definirea şi sancţionarea ei; în acest sens,
devianţa nu are realitate în sine, ci numai prin procesul
său de definire, prin denumirea semantică sau „eticheta”
aplicată indivizilor cărora li se refuză dreptul de a adopta
identitatea dorită.
3.3.
OPINIA PUBLICĂ
Definirea opiniei publice (1)
• Pentru a înţelege mai bine ce este opinia publică, ne

sugerează Petru Iluţ, este nevoie să vedem care sunt
principalele ei elemente (consemnate în majoritatea
definiţiilor propuse):
1) Prezenţa unei probleme de importanţă generală,
care înseamnă două aspecte;
2) aşa cum termenul problemă indică, e vorba despre
o chestiune disputată, controversată.
• Apare ilar, remarcă Petru Iluţ, să spui că „părerea mea
este că 1+1=2” sau că „Bucureştiul este capitala
României” sau că „oamenii ar trebui să trăiască bine”.
Definirea opiniei publice (2)
• Opinia publică este un complex de păreri: pe de o parte,

membrii unui public au opinii de intensitate şi direcţie
diferite (pro sau contra unei idei, acţiuni sau
personalităţi), iar, pe de altă parte, publicul are cu privire
la o problemă nu numai răspunsuri de „da” şi „nu”, ci
păreri complexe, puncte de vedere care nu sunt
neapărat mutual exclusive.
• Termenul opinie publică, observă Petru Iluţ, arată nu
numai că este vorba de opiniile unui public, ci şi că
opiniile sunt exprimate public.
• Exprimarea se face verbal (scris sau oral), iconică (afişe,
obiecte simbolice) sau pe planul acţiunilor deschise (în
special, demonstraţii).
• Să consemnăm însă că la baza opiniei exteriorizate stă
opinia publică latentă.
Factori implicaţi
în dinamica opiniei publice (1)
• Principalii factori implicaţi în dinamica opiniei publice
sunt:
1) Mijloacele de comunicare în masă (televiziunea, radioul,
presa, filmele şi cartea), constată şi Petru Iluţ, au o
puternică influenţă asupra formării, consolidării şi
schimbării atitudinilor, gusturilor, părerilor şi
comportamentelor oamenilor, asupra opiniei publice în
general.
2) Grupul proxim (primar) din care fac parte indivizii (grupul
de apartenenţă) şi/sau cel de referinţă (reperul valorico-
atitudinal), remarcă Petru Iluţ, au o mare importanţă în
formarea şi transformarea opiniilor indivizilor.
Factori implicaţi
în dinamica opiniei publice (2)
• Într-un grup sau comunitate, observă Petru Iluţ, nu toate
persoanele au aceeaşi influenţă asupra altora, ci există
persoane cu totul semnificative în formarea şi
schimbarea opiniei, aşa numiţii lideri de opinie.
• Liderii de opinie se expun mai mult informaţiei din mass-
media, gândesc mai mult pe marginea ei şi o transmit,
filtrată de propria lor interpretare, semenilor lor.
• Curgerea informaţiei este în două trepte (two-step fllow
of information): de la sursă la lideri (1), de la lideri la
oamenii obişnuiţi (2).
• Cercetări mai recente, constată Petru Iluţ, evidenţiază că
cel puţin în prezent influenţa directă a mass-mediei
asupra publicului este mult mai pronunţată ca pondere
decât cea prin intermediul liderilor de opinie.
Cunoaşterea şi măsurarea
opiniei publice (1)
• Se consideră ca importante următoarele şapte faze ale
cunoaşterii şi măsurării opiniei publice:
1) faza în care plutea în aer ideea şi sentimentul că ceva
numit opinie publică este relevant social şi politic;
2) ca urmare, într-o a doua fază, oameni de cultură
proeminenţi - din a doua jumătate a secolului al XIX-lea -
au dezvoltat largi şi profunde consideraţii teoretice
asupra fenomenului;
3) în faza a treia, date empirice referitoare la opinia publică
s-au cules din articole de reviste şi ziare, din cuvântări şi
alte documente;
4) astfel de date au condus, într-o a patra etapă, la un
interes intens în metodologia de domeniu;
Cunoaşterea şi măsurarea
opiniei publice (2)
5) preocupările metodologice s-au concretizat în apariţia, în
etapa a cincia, a sondajelor de opinie şi a unor agenţii
comerciale şi academice specializate;
6) următorul pas(etapa a şasea) a fost stabilirea de
contacte strânse cu discipline ştiinţifice învecinate care
studiau şi ele valorile, atitudinile şi opiniile, în speţă cu
psihologia şi antropologia;
7) faza a şaptea, care continuă şi acum, şi anume faza
elaborării de propoziţii sistematice despre fenomenul
opiniei publice, conturarea lui ca un câmp ştiinţific
propriu.
• Revoluţia este dată de apariţia sondajelor de tip ştiinţific
(faza a cincia), care se leagă de numele lui George
Gallup.
3.4.
CULTURA
Multitudinea definiţiilor
conceptului de cultură (1)
• Conceptului de cultură i s-au propus de-a lungul timpului
numeroase moduri de definire.
• Într-o publicaţie în 1952, Alfred L. Kroeber şi Clyde
Kluckhone semnalează, de pildă, nu mai puţin de 163
definiţii.
• Chiar în cadrul celor şase categorii în care sunt
distribuite definiţiile (semantico-descriptive, istorice,
normative, psihologice, genetice, structurale),
conţinuturile prezintă asemenea variaţii, încât, după cum
observa sociologul francez B. Valade, s-a putut vorbi de
o „junglă conceptuală” (Valade, 1997).
• Definiţiile culturii ce pot fi grupate în două mari clase, ce
indică şi două accepţii uzuale ale noţiunii de cultură,
coexistente adesea:
a) cultura în sens modern, vizând producţiile literare,
artistice, ştiinţifice, împreună cu instanţele care pun în
circulaţie, difuzează şi consacră rezultatul unor astfel de
activităţi;
b) cultura în sens antropologic, plăsmuită în noul context
al „situaţiei coloniale” generate de dominaţia mondială a
civilizaţiilor de tip occidental, situaţie care include într-o
relaţie specială colonizatul, colonistul şi antropologul,
laolaltă cu ştiinţa de provenienţă a ultimului. (Lazăr,
1996)
• Asumându-şi pluralismul şi principiul particularismului,
observă Marius Lazăr, sociologia contemporană
completează tabloul definiţiilor cu clasa celor care
surprind caracteristicile culturii de masă – creaţie a
timpurilor moderne şi mai ales a celei de-a doua jumătăţi
a secolului XX.
• Timpul liber, considerat ca loisir, devine o realitate tot
mai importantă pentru existenţa omului contemporan, iar
explozia mediatică schimbă cu totul condiţiile receptării
şi participării la cultură.
• Considerată cultură a săracului sau cultură a celor fără
cultură, cultura de masă devine realitatea dominantă în
câmpul practicilor culturale cotidiene de astăzi.
• Accepţiile conferite culturii, observă Marius Lazăr, vor
mai depinde însă şi de unghiul abordării acesteia.
• Marius Lazăr considera că putem caracteriza, astfel,
cultura, distribuind alternativ accente pe:
a) Procesualitatea ei, cultura putând fi privită ca proces
de producere de bunuri / valori / norme / simboluri /
semnificaţii – cu variante care nuanţează sensul şi
natura acestei producţii
b) Produs, care refocalizează cercetarea pe care se
obţine în urma producţiei culturale (creaţii sau opere
ştiinţifice, tehnice, artistice caracterizate ca bunuri
(materiale sau simbolice), norme sau valori).
c) Comportamentul uman, practici individuale sau de grup
sau acţiuni specifice unui anumit mod de a face prescris
printr-un cod cultural sau un pattern (model) – însă şi
unor dispoziţii pentru un anumit tip de acţiune sau
competenţe apte a fi cultivate în vederea unor
performanţe oarecare.
Funcţii ale culturii (1)
• Marius Lazăr, în studiul prezentat pe larg în mai multe

paragrafe şi capitole anterioare, are în vedere
următoarele funcţii ale culturii:
1) Funcţia adaptativă, menită să asigure supravieţuirea
şi ajustarea întregului program genetic conform
solicitărilor condiţiilor de mediu;
2) Funcţia de achiziţie a informaţiei socialmente utile,
care constă în preluarea şi producerea de cunoştinţe
tehnice sau ştiinţifice, economice, morale, juridice sau
religioase, de obţinerea de informaţie adaptativă non-
ereditară necesară oricărei societăţi;
3) Funcţia de reproducere a comunităţii ca atare.
4) Funcţia de coeziune socială, menită a solidariza

membrii colectivităţii, a-i aduna în jurul unor obiective
comune, dar şi a unor simboluri şi imagini pe care le
împărtăşesc;
5) Funcţia identitară îi face astfel pe indivizi să-şi
recunoască co-apartenenţa dar şi să se recomande ca
membrii stabili ai grupului lor;
6) Funcţia de socializare, strâns legată de precedentele,
care presupune transformarea fiecărui individ născut sau
adoptat de colectivitate într-un membru al acesteia, prin
însuşirea şi interiorizarea normelor, convenţiilor,
codurilor şi simbolurilor, a sistemelor ei de valori
specifice.
7) Funcţia de distincţie socială, prin care se realizează

diferenţierea indivizilor care aparţin unor medii. Grupuri
sau clase care afişează o solidaritate de ’’corp’’, la fel
precum membrilor diferitelor etnii, minorităţi sau
comunităţi culturale;
8) Funcţia de comunicare, prin intermediul căreia se
instituie relaţiile interumane însele şi convenţiile, se
exprimă acordul sau dezacordul şi se împărtăşesc
aceleaşi semnificaţii, şi valori – iar prin ele experienţe,
acte de cunoaştere, trăiri.
Bibliografie 3
• Agabrian, M. (2003), Sociologie generală, Iaşi, Institutul european,
pp. 89-96, pp. 131-149, pp. 184-187
• Cusson, M. (1997), „Devianţa”, în Boudon, R. (1997), coord., Tratat
de sociologie, Bucureşti, Humanitas, 1997, pp. 439-477
• Georgescu, M.-A. (2005), Sociologie, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de
Ştiinţă, pp. 237-247
• Iluţ, P. (1996), „Opinia publică”, în Rotariu, T., Iluţ, P., coord. (1996),
Sociologie, Cluj-Napoca, Editura Mesagerul, pp. 324-353
• Lazăr, M. (1996), „Cultura”, în Rotariu, T., Iluţ, P., coord. (1996),
Sociologie, Cluj-Napoca, Editura Mesagerul, pp. 354-385
• Mihăilescu, I (2003), Sociologie generală. Concepte fundamentale şi
studii de caz, Iaşi, Polirom, pp. 43-54, pp. 84-91
• Rădulescu, S. (1996), „Devianţă”, în Zamfir, C., Vlăsceanu, L.,
coord. (1998), Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Babel, pp.
165-167
• Valade, B. (1997), „Cultura”, în Boudon, R., coord., Tratat de
sociologie, Bucureşti, Humanitas, 1997, pp. 521-554
4.
SOCIOLOGIA APLICATĂ
Sociologia teoretică
şi sociologia aplicată (1)
• După cum remarcau şi Steele şi Price, toate ştiinţele au
cel puţin două părţi: ştiinţa de bază şi ştiinţa aplicată.
(Steele şi Price, 2008, p. 3). Pentru autorii menţionaţi, în
ştiinţa de bază scopul este producerea teoriei în timp ce
în ştiinţa aplicată scopul este rezolvarea problemelor
lumii reale, pentru rezolvarea acestor probleme
sociologii trebuind să cunoască teoria şi felul în care să
o aplice.
• Steele şi Price consideră că sociologia aplicată este
orice utilizare (adesea centrată pe client) a perspectivei
sociologice şi/sau a instrumentelor sale pentru
înţelegerea, intervenţia în şi/sau îmbunătăţirea vieţii
umane sociale. (Steele şi Price, 2008, p. 4).
• Analizând această definiţie, autorii ne atrag mai întâi
atenţia că ea conţine atât elemente de teorie cât şi de
practică. Astfel, „orice utilizare” sau aplicare sugerează
cunoaştere şi un demers distinct. Noţiunea de muncă
centrată pe client implică faptul că altcineva, în afara
persoanei care investighează, manifestă o problemă.
• Perspectiva sociologică este văzută ca o cale distinctă şi
eficace de a privi interacţiunile sociale (cunoscute şi ca
interacţiuni umane) şi se referă la „identificarea
patternurilor din interacţiunile sociale, cum există aceste
patternuri şi de ce, consecinţele lor şi felul în care pot fi
reproduse sau schimbate.” (Steele şi Price, 2008, p. 4).
• Un exemplu de sociologie de bază şi, respectiv, de
sociologie aplicată pare cât se poate de potrivit în acest
moment şi îl găsim tot la Steele şi Price.
• Este vorba de complexitatea organizaţiilor pe care
specialiştii încearcă să o înţeleagă, sens în care aceştia
iniţiază proiecte, în primul rând, pentru propriul lor
interes asupra temei, căutând să construiască sau să
testeze teoria sociologică.
• Dacă însă cineva decide să schimbe organizaţia în care
lucrăm, aceasta devine o problemă practică, nu doar
pentru persoanele care trebuie să conducă schimbarea,
ci şi pentru persoanele care trăiesc şi lucrează în
organizaţie. (Steele şi Price, 2008, pp. 4-5)
• Deosebit de importantă ni se pare această precizare lui
Steele şi Price: „Sociologia aplicată nu este ateoretică, ci
mai degrabă teoria joacă un rol diferit în sociologia
aplicată decât în cea de bază”. (Steele şi Price, p. 5).
• Thomas J. Sullivan, plecând de la aceeaşi distincţie între
ştiinţa de bază (sau pură) şi cea aplicată, descrie trei
domenii distincte în care operează ştiinţa de bază şi cea
aplicată: 1) domeniul teoretic, unde interesul este
dezvoltarea teoriilor asupra unor fenomene; 2) domeniul
observaţional, unde sunt colectate date; şi 3) domeniul
politicii sau al acţiunii, unde sunt întreprinse acţiuni
pentru rezolvarea unor probleme ale lumii. (Sullivan,
1992, p. 16).
• În general, se apreciază că sociologii aplicanţi pot lucra
într-un număr de domenii foarte diferite.
• Ţinând cont de diferitele domenii, Sullivan vorbeşte de:
1) cercetătorii aplicanţi, caz în care problema clientului
reclamă culegerea şi analiza datelor în măsură să
recomande o soluţie pentru problemă;
2) consultantul sociologic, al cărui rol este să le facă
recomandări clienţilor pentru schimbări în programe sau
practici, pe baza corpului de cunoştinţe sociologice
despre grupurile umane şi despre comportamentul uman
social existent;
3) sociologii clinicieni care încearcă diagnoze
sociologice asupra problemelor şi comportamentului
grupului şi dezvoltă un program de schimbare.
Tehnici de cercetare aplicată (1)
• Pe lângă design-urile de cercetare folosite atât în

cercetarea de bază cât şi în cea aplicată, observă
Sullivan, cercetarea aplicată a dezvoltat un set special
de tehnici care implică aplicarea metodologiei de
cercetare pentru a observa şi a face recomandări care
vor fi utile managerilor de proiecte şi analiştilor.
• Aceste tehnici sunt centrul cercetării sociologice aplicate,
Sullivan concentrându-se asupra a cinci dintre ele:
1) evaluarea programelor,
2) stabilirea necesităţilor,
3) estimarea impactului social,
4) indicatorii sociali şi
5) analiza cost-beneficiu. (Sullivan, 1992, p. 140)
Evaluarea programelor
• Pentru Sullivan, evaluarea programelor (program
evaluation) reprezintă: observaţia sistematică
desfăşurată pentru a evalua dacă un program sau o
practică socială îşi atinge scopurile.
• Din literatura de specialitate Sullivan reţine că evaluarea
programelor se concentrează, de obicei, pe una sau mai
multe din următoarele probleme:
1) Designul programului şi planificarea: sunt obiectivele
programului clar definite? Se bazează programul pe
cunoştinţe existente ale ştiinţei sociale despre
comportamentul uman social? Este programul astfel
conceput încât să poată atinge obiectivele propuse?
2) Monitorizarea programului: Cât de bine se desfăşoară

programul? Îi ajută serviciile sau resursele programului
pe cei pentru care a fost implementat?
3) Evaluarea rezultatelor: Realizează programul ceea ce
şi-a propus în termeni de rezultate? Există rezultate
neaşteptate, fie ele benefice sau dăunătoare?
4) Eficienţa economică: Cât de mult costă programul?
Merită costurile? Ar putea fi făcut mai eficient din punct
de vedere economic? (Sullivan, 1992, p. 142).
Stabilirea necesităţilor
• Oamenii, observă Steele şi Price, creează sisteme
sociale, cum ar fi Departamentul de Servicii Sociale sau
Departamentul de Apărare în spaţiul nord-american,
pentru a satisface eventualele discrepanţe între ceea ce
există şi ceea ce este necesar sau ar putea fi necesar în
viitor.
• Măsurarea nevoilor, consideră Steele şi Price poate fi
făcută utilizând fie instrumente calitative fie cantitative,
sau cel mai adesea ambele.
• Deşi vizăm rezultate obiective, apreciază cei doi,
stabilirea necesităţilor include întotdeauna o parte de
judecată de valoare. (Steele şi Price, 2007, p. 22)
• Pentru Sullivan, care preia punctele de vedere ale unor
specialişti, cercetarea de stabilire a necesităţilor se
concentrează pe colectarea datelor cu scopul de a
determina câţi oameni dintr-o comunitate au nevoie de
un serviciu sau un produs specific într-o anumită
perioadă de timp (Sullivan, 1992, 147).
• Dintre exemple:
a) o întreprindere care consideră că pentru vânzarea unui
produs este necesar să se ştie câţi potenţiali cumpărători
sunt;
b) un spital care ia în considerare la extinderea serviciilor
de obstetrică numărul de femei însărcinate care este
probabil să fie în spaţiul în care acesta îşi oferă
serviciile;
c) un sistem şcolar care doreşte să afle înainte de a
construi o nouă şcoală câţi elevi de o anumită vârstă vor
fi.
• În planificarea serviciilor umane, mai reţine Sullivan, un

procedeu sociologic cunoscut este analiza domeniului
social.
• În acest procedeu, un oraş este divizat în mai multe arii
sociale pe baza statusului socio-economic, a
caracteristicilor familiale, a afiliaţiei la grupuri etnice şi
alte caracteristici demografice ale oamenilor din fiecare
arie.
• Fiecare arie cuprinde oamenii care au tendinţa să fie
similari după aceste caracteristici.
• Apoi se au în vedere cercetări existente despre legătura
dintre diverse caracteristici sociale şi anumite probleme
particulare.
Evaluarea impactului social

• Sullivan, care preia o serie de idei de la alţi cercetători,
scrie că evaluarea impactului social se referă la
realizarea unei estimări a consecinţelor probabile ale
programelor şi proiectelor propuse de către indivizi,
grupuri, vecinătăţi, comunităţi, regiuni, instituţii sau alte
unităţi sociale.
• În acest caz, sociologii lucrează de obicei cu economişti,
antropologi şi alţi specialişti din domeniul socialului.
(Sullivan, 1992, p. 150).
• Sullivan vorbeşte de trei etape în procesul de evaluare a

impactului social:
1) estimarea impactului,
2) estimarea răspunsului şi
3) modificarea deciziei sau a programului.
• Pentru primele două etape ni se propune să distingem
între evaluarea preimpactului şi evaluarea post-
impactului.
Indicatorii sociali
• Sullivan, valorificând opiniile altor cercetători, consideră
indicatorii sociali drept măsurători cantitative ale
fenomenelor sociale semnificative.
• Termenul social, explicitează acesta, implică faptul că
interesul este pe situaţia schimbării comportamentului
social, al grupurilor, instituţiilor sau a întregului sistem
social.
• În acest sens, rata divorţului, de pildă, este o modalitate
de a măsura schimbarea în timp a instituţiei sociale a
familiei. (Sullivan, 1992, p. 156).
Analiza cost-beneficiu
• Pentru Sullivan analiza cost-beneficiu reprezintă
compararea beneficiilor unui program cu costurile sale.
(Sullivan, 1992, p. 163).
• Deşi pare precisă cantitativ, observă Sullivan, analiza
cost-beneficiu are anumite limite, cum ar fi:
1) dificultatea de a măsura cu precizie costurile şi
beneficiile unui program anume, de regulă costurile fiind
mai uşor de evaluat monetar decât beneficiile;
2) multe dintre măsurători se bazează pe presupuneri a
căror acurateţe este dificilă de estimat cu certitudine.
Bibliografie 4
• Steele, Stephen F. and Price, Jammie (2008), Applied Sociology,

Second Edition, Belmont.
• Sullivan, Thomas J. (1992), Applied Sociology: Research and
Critical Thinking, New York.

Limbă

Pascaru - Introducere in Sociologie - 2018

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Pascaru - Introducere in Sociologie - 2018

Încărcat de

Drepturi de autor:

INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIE

Sinteze tematice propuse de

• Distincţia principală între sociologie şi celelalte ştiinţe

• Sociologia, ca disciplină ştiinţifică, constată Maria-Ana

• Problema socială în ştiinţă ia forma unor întrebări la care

• În primul rând, consideră Maria Georgescu, imaginaţia

• A avea o perspectivă sociologică implică, de asemenea,

• Dimensiunea istorică este egalmente fundamentală,

• O amplă perspectivă sociologică presupune relaţii de

• Sociologia, remarca Ioan Mihăilescu, se ocupă cu studiul

• Prin opoziţie cu cunoaşterea comună, teoria reprezintă

• Noţiunea de paradigmă se referă la convingerile, cel

• Lucrările de specialitate reţin următoarele exemple de

□ Paradigma acţiunii colective (OLSON): nici un individ nu

• Testarea teoriilor sociologice constituie “probarea prin

• Trebuie să ţinem seama de faptul că în sociologie de

• În concepţia lui Cătălin Zamfir, putem desprinde

4) Testare ideologică. Dacă se poate demonstra că o

• Mircea Agabrian (2003) ne prezintă un model de

• În grupul primar (de contact) relaţiile dintre indivizi sunt

• Relaţiile din grupurile primare sunt particulare iar cele din

• În grup, indiferent de mărimea sa, există aspecte şi

• Grup interior (ingroup): oamenii împărtăşesc interese,

• Grupurile au graniţe ca să distingă proprii membri şi să

• Grupul de apartenenţă este grupul din care face parte

• În încercările de definire a familiei, constată Mihăilescu,

• Din perspectivă juridică, familia este un grup de

• Cele două perspective se suprapun parţial.

• În unele situaţii, observă şi Ioan Mihăilescu, sensul

• Perspectiva sociologică şi cea juridică se completează

• Privitor la tipurile de familie, Maria-Ana Georgescu reţine

• În România, remarca Ioan Mihăilescu, în studiile de

• În chip firesc, observă Ioan Mihăilescu, familia trebuie să

• Petru Iluţ prezintă şi el următoarele funcţii ale familiei,

• Organizarea producţiei şi a consumului (funcţia

• Funcţia de asigurare a climatului socio-afectiv. Fiinţa

• Cauzele generale (macrosociale) ale creşterii ratei

• Dezvoltarea economică şi creşterea urbanistică a

• Consecinţele divorţului sunt văzute fie ca pozitive, fie ca

• Avantajele sunt pe linia beneficiilor materiale, de confort,

• Din anii 1970, remarcă Maria-Ana Georgescu, au

• Căsătoriile fără copii. În mod tradiţional, familiile aveau

• Familiile reconstituite reprezintă modele de convieţuire în

• Văduvia. Este rezultatul decesului unuia dintre partenerii

• Cuplurile de unisexuali. În prezent, mulţi bărbaţi şi femei

• Principalele elemente ale organizării sociale sunt: rolurile

• Instituţionalizarea, continuă Maria-Ana Georgescu,

• În discuţiile despre tipurile de organizaţii, observă Maria-

• Organizaţiile formale, la fel ca instituţiile sociale, pot fi

4) organizaţii de menţinere a modelelor (cele care se ocupă

• De numele sociologului german Ferdinand Tönnies este

• Dar termenul de comunitate, va remarca sociologul

• Prin comunitate teritorială, sublinia Ion Aluaş, desemnăm

• În definirea satului şi oraşului, definiţiile delimitative se

• Viaţa socială se desfăşoară în cadrul unor comunităţi

• În mod tradiţional, observă Ioan Mihăilescu, comunităţile

• Unii sociologi, remarcă Ioan Mihăilescu, consideră că

Criterii Rural Urban

Volumul populaţiei Redus Mare

Densitatea Redusă Mare

Ocupaţiile Predominant agricole Predominant

Autosubzistenţa Relativă Nulă

Autonomia Relativă Nulă

Reglementarea Impusă de condiţiile Impusă de tehnologie,

Criterii Rural Urban