Tema: 1. Sociologia ca știință.

1.1 Introducere. Noțiunea de sociologia și

obiectul sociologiei.
1.2 Apariţia şi dezvoltarea sociologiei.
1.3 Sociologia spontană. De la sociologia
spontană la sociologia științifică.
1.4 Funcțiile și perspectivele sociologei.
1.5 Sociologia și celelalte științe sociale.
 Sociologia este una dintre ştiinţele ce au apărut relativ târziu în
istoria culturii. Cei mai mulţi dintre istoricii sociologi consideră că
fondatorul ei ar fi gânditorul francez A. Comte (1798 – 1857) prin lucrarea
“Curs de filosofie pozitivă”, deşi este exprimată şi opinia potrivit căreia, cei
care au pus bazele ştiinţifice ar fi Th.Hobbes (1588 – 1679) în lucrarea
“Leviathan”(1651), Montesqueu (1689 – 1755) în lucrarea “Despre spiritul
legilor”(1748).
A.Comte este cel care foloseşte pentru prima oară termenul de
sociologie cu înţelesul de ştiinţă a fenomenelor vieţii sociale, în lucrarea
“Curs de filosofie pozitivă” (Vol. IV, lecţia a 47-a), carte apărută în 1839.
Provenită dintr-o însoţire curioasă a unui termen latin – socius
(tovarăş asociat) cu altul din limba greacă – logos (ştiinţă, teorie) noua
formulare trebuia să o înlocuiască pe cea veche de “fizică socială”, folosită
în linii mari pentru acelaşi registru de probleme.
 Obiectul sociologiei îl constituie studiul colectivităţilor umane şi
al relaţiilor interumane în cadrul acestora, precum şi al
comportamentului uman în cadrul social propriu grupurilor şi
comunităţilor umane de diferite tipuri
Sociologul trebuie să vizeze modalităţile de constituire a
grupurilor, structurile lor, fenomenele şi procesele interioare
colectivităţilor, forţele ce provoacă solidaritatea şi dispersarea
indivizilor.
Sociologia trebuie să cerceteze acele aspecte care îi reuneşte pe
indivizi cu problemele lor comune fundamentale, în ultima instanţă,
relaţiile dintre ei. Sociologia este nevoită să tindă spre nomotetic, spre
dezvăluirea relaţiilor sociale a raporturilor cauzale cele mai stabile şi
cele mai extinse.
Societatea reprezintă un întreg ce poartă o realitate diferită de
cea a părţilor (indivizii), iar datorită acestui decalaj este greu
cognoscibilă.
 Sociologia este apreciată ca ştiinţa regularităţilor, constantelor
socialului sau ştiinţa despre societate în ansamblul ei, deşi este nevoită să nu
oculteze problemele care privesc indivizii.
Sociologia ştiinţifică se prezintă sub forma unor teorii care respectă
următoarele principii:
- lumea externă există independent de simţurile noastre (principiul realismului);
- relaţiile din lumea înconjurătoare se produc în mod necesar şi sunt organizate în
termeni de cauză – efect (principiul determinismului şi regularităţii);
Sociologia abordeză forme concrete întâlnite în societate, ci numai pe
acelea care prezintă calităţile: constanţă, reprezentativitate statistică şi actualitate.
Obiectul de studiu al sociologiei poate fi detaliat în câteva mari aspecte:
-acţiuni sociale (munca, educaţia, propaganda politică etc.);
-instituţii sociale (şcoala, familia, biserica, partide politice etc.);
-grupurile sociale (de la microgrupuri şi până la cele cu dimensiunile cel mai mari:
clasele sociale, populaţia unei ţări privită în ansamblul ei etc.);
-fenomene sociale diverse (mobilitatea socială, delincvenţa, sinuciderea etc.).
 După Alex Inkeles, părţile principale în prezentarea sociologiei
sunt următoarele:
1. Cultura şi societatea umană, în perspectivă sociologică; metodă
ştiinţifică în ştiinţele sociale;
2. Unităţile primare (fundamentale) ale vieţii sociale: acte sociale şi
relaţii sociale; personalitatea individului; grupuri (inclusiv etnice şi cele
de clasă); comunităţi – urbane şi rurale; asociaţii şi organizaţii; populaţii;
societate.
3. Instituţii sociale fundamentale: familia şi rudenia; instituţii economice,
politice; instituţii legislative, religioase; instituţii educaţionale, ştiinţifice,
reacţionale etc.
4. Procese sociale fundamentale: diferenţiere socială şi
stratificare;cooperare, asimilare, acomodare, îndoctrinare socială…,
evaluare socială – studiul valorilor, controlul social şi devianţă socială,
integrare socială, schimbare socială
 Indiferent de varietatea tipurilor de metode, spune
J.Plano, metoda ştiinţifică presupune următoarele momente:

- identificarea clară a problemei ce trebuie cercetată;

- formularea unei ipoteze ce exprimă o relaţie între variabile;
- raţionare deductivă atentă în ceea ce priveşte ipoteza pentru
a investiga implicaţiile problemei: stabilirea tehnicilor şi
procedeelor aferente;
- culegerea de date pentru testarea empirică a ipotezei;
- analiza cantitativă şi calitativă a datelor;
- acceptarea, respingerea sau reformularea ipotezei.
 Sociologul nu se mulţumeşte numai cu descrierea, explicarea şi critica
societăţii, ci încearcă mai mult: stabilirea formelor de contracarare a patologiei
sociale şi modelarea ori proiectarea socialului pentru diferite perioade de timp. În
acest mod, sociologia exprimă o pronunţată funcţie practică pe care o detalizează în
trei subfuncţii aferente:
funcţia practică de diagnostificare : Orice studiu sociologic asupra unei
“probleme” sau fenomen social urmăreşte, între altele, să pună un diagnostic
realităţii investigate, fără de care nu pot fi formulate şi orientările, concluziile şi
propunerile practice. Studiind empiric, de pildă, integrarea socială şi profesională a
imigranţilor rurali în “mediul industrial” şi urban vom putea diagnostica acest
proces social “măsurând şi stabilind nivelul de integrare: nivel “incipient” sau
redus, nivel “mediu”, nivel “superior”, “integrare optimă”, “dezintegrare
socială”,”în curs de discalificare profesională” – pentru cei care nu ţin pasul cu
progresul tehnic şi exigenţele profesiunii etc”
funcţia de prognosticare – dacă se au în vedere perioade “mai mici” de timp
(prognoză pentru perioade de cinci ani, zece sau maximum cinsprezece ani);
prospectivă – dacă se au în vedere perioade “mai mari” (vizând de pildă,
evoluţia unui fenomen “în mai multe decenii” sau impactul lui asupra generaţiei
viitoare.
 Sociologia nu a obţinut încă rezultate spectaculoase în domeniul aplicaţiilor sale,
în industrie, în creşterea productivităţii, în ameliorarea ambianţei sociale, dar se poate să se
ridice, cel puţin, la nivelul psihologiei sociale experimentale, corelative cu cele proprii
“ingineriei sociale”, ingineriei factorilor umani ai dezvoltării. Maximalizarea puterilor
omului de a crea şi de a induce condiţii mai bune pentru comunitatea sa umană se poate
considera realizabilă. Sociologia poate stimula dezvoltarea socio – umană, socio –
economică, socio -culturală, poate concura cel puţin la ameliorarea climatului socio –
psihologic şi moral al societăţii, al colectivităţilor sau grupurilor sociale de diferite tipuri.

Sociologia oferă o modalitate de concepere ştiinţifică a socialului, o viziune

ştiinţifică asupra lumii sociale şi a destinului istoric al societăţilior moderne. Preocupaţi de
soluţionarea anumitor aspecte referitoare la “relaţiile umane”, sociologii din ţările
occidentale participă la soluţionarea unor probleme privind producţia şi consumul, la
ameliorarea modelelor de organizare şi conducere, de management la diferitele “verigi” ale
vieţii şi activităţii sociale. Ei participă, de asemenea şi la soluţionarea optimă a
“conflictelor” de muncă. Ca element al “Tehno – structurii” capitaliste, sociologia
occidentală a devenit, cel puţin prin aplicaţiile practice, una dintre componentele cele mai
noi ale forţelor de producţie
 Ştiinţele socioumanistice în care este cuprinsă sociologiea se clasifică multe
tipuri:
Clasificarea în cadrul căreia sociologia are un loc preferenţial în raport cu alte
ştiinţe socioumanistice ce cuprinde şase ştiinţe fundamentale (matematica, astronomia,
fizica, chimia, biologia, sociologia).
A.D. Xenopol este autorul unei clasificări dihoto­mice a ştiinţelor. În cadrul ei
sociologia apare ca o ştiinţă perfectă, ca­pabilă să ofere legi şi având ca domeniu de
cercetare societatea. În pri­ma grupă autorul include ştiinţele despre faptele de repetiţie,
numite şi ştiinţe legi, iar în a doua grupă ştiinţele despre faptele în succesiune.
Tr.Herseni consideră că ştiinţele care nu au ca obiect natura se împart în sociale
(acestea pun accentul pe societate) şi umanistice (acestea pun accentul pe om).

Clasificarea ce poziţionează sociologia pe două locuri - ca şti­inţă a totalităţii şi

ca ştiinţă a diferitelor părţi ale socialului.
Spre exemplu, Duverger se referă la două posibilităţi de clasificare a şti­inţelor
sociale:
- una verticală - urmărind diverse aspecte ale realităţii sociale în interiorul unuia şi
aceluiaşi grup (demografie, economie, sociologia religiei, sociologia dreptului etc.)
- orizontală - urmă­rind diverse categorii de grupuri sociale (etnografia, istoria, studiul
grupurilor elementare etc).
 Sociologia deţine un loc important în societate.
În litera­tura de specialitate se folosesc trei
denumiri principale pentru a ex­prima anumite grupuri de
ştiinţe despre societate şi om în care apare.
Aceste grupuri sunt:
- ştiinţele sociale (antropologia, econo­mia,
psihologia socială, sociologia);
- disciplinele umanistice (filosofia, teologia,
istoria, literatura, arta, muzica);
- ştiinţele comportamentale (sociologia,
antropologia, psihologia etc.)
 Demersul sociologic se poate desfăşoura fie la nivelul unităţilor
sociale demici dimensiuni (microsociologie), fie la nivelul întregii
societăţi (macrosociologie). Indiferent însă de nivelul la care se
desfăşoară cercetarea sociologică,funcțiile sociologiei sunt aceleaşi:
 1. funcțiea expozitivă , de descriere, de prezentare a faptelor şi
proceselor sociale;
 2. funcțiea explicativă , de precizare a relaţiilor de determinare sau de
covarianţă între diferitele aspecte ale vieţiisociale;
 3. funcțiea practic aplicativă, de suport ştiinţific pentru intervenţia şi
modelarea socială;
 4. funcțiea critică, de semnalare a dificultăţilor şi contradicţiilor vieţii
sociale, a disfuncţionalităţilor din evoluţia proceselor sociale; de
asemenea, este vorba de un demers autoreflexiv menit să îndepărteze
distorsiunile datorate subiectivităţii cercetătorilor