Sociologie – note de curs

Noţiunea de sociologie

Dorinţa de a se cunoaşte pe sine şi umanitatea a fost stimulul pentru cunoaşterea şi

înţelegerea vieţii sociale şi a societăţii în ansamblul ei. De aceea, primele gânduri despre
societate apar odată cu societatea însăşi. Aceasta a fost aşa-numita „sociologie spontană” care
cuprinde ideile şi reprezentările oamenilor cu privire la viaţa lor socială.
Termenul de sociologie a fost folosit pentru prima dată de filosoful Auguste Comte
(în 1832) şi a fost definit ca studiu ştiinţific sau pozitiv al faptelor sociale. Sociologia a
căpătat însă, de atunci, multiple definiţii datorită complexităţii obiectului ei şi evoluţiei
doctrinare interne.
Traian Herseni susţinea că „dacă sociologia este o ştiinţă care se dezvoltă pe liniile
mai multor curente şi şcoli, cel mai bun mijloc de introducere în această ştiinţă nu poate fi
decât înfăţişarea doctrinelor ei fundamentale”. Din aceeaşi perspectivă, sociologia este
definită ca „ştiinţa societăţilor omeneşti, aşadar a tuturor formelor de coexistenţă sau
convieţuire umană”.
Ca ştiinţă a vieţii sociale, sociologia este antrenată în procesele vieţii, activităţii şi
societăţii umane. Sociologul este un produs şi un prizonier al epocii sale pe care o slujeşte şi o
iubeşte. De aceea sociologia nu este pe deplin obiectivă, având inerente elemente subiective
ale omului care a produs-o. unul din eforturile sociologiei ca ştiinţă, dacă vrea să rămână
obiectivă, este critica doctrinelor sociologice pentru a discerne ceea ce este universal valabil şi
corespunde adevărului ştiinţei. Indiferent de orientările ei sociologia trebuie să se impună ca o
construcţie teoretică coerentă având la bază propriul sistem conceptual elaborat şi larg
recunoscut.
Sociologia este o ştiinţă deschisă cu multiple legături şi întrepătrunderi cu toate
ştiinţele umaniste, dar mai ales cu economia, filosofia, istoria, psihologia, pedagogia, dreptul
etc. Ca majoritatea ştiinţelor enumerate mai sus, sociologia s-a desprins, la un moment dat,
din corpul „mamei ştiinţelor” – filosofia. Este cea mai apropiată de psihologie, reuşind relativ
greu să se delimiteze de psihologia socială, prin obiectul şi metodele de cercetare, pe care în
parte le-a împrumutat de la ea. Aşa cum psihologia este ştiinţa centrală despre om ca individ,
sociologia este ştiinţa centrală despre societate, concepută în totalitatea componentelor şi
laturilor ei, a factorilor săi şi a agenţilor sociali în cadrul colectivităţilor şi comunităţilor
umane, al societăţii, în general. În cadrul societăţii, omul este individualitatea care
interacţionează şi se relaţionează la alţii construind un întreg sistem de valori interindividuale.
De aceea relaţia individ-societate este esenţială în ansamblul problematicii proprii obiectului
de studiu al sociologiei.
Sociologia, ca ştiinţă socială, este o ştiinţă antropologică, întrucât studiază omul şi
societatea, omul ca individualitate şi personalitate, integrat ca factor creativ-participativ la
viaţa şi activitatea socială.
Disciplinele şi ramurile sociologiei. Fiind atât de complex obiectul ei, sociologia
are înainte un număr uriaş de probleme de o mare complexitate şi diversitate. De aceea în timp
s-a format un sistem de discipline sociologice ce s-a extins treptat, ajungând să depăşească azi
100:
1) sociologia colectivităţilor umane

1
 2) sociologia opiniei
3) sociologia valorilor
4) sociologia populaţiei (demografie socială)
5) sociologia comunicării (mass-media)
6) sociologia cunoaşterii
7) sociologia vieţii morale
8) sociologia religiei
9) sociologia artei
10) sociologia culturii
11) sociologia educaţiei
12) sociologia familiei
13) sociologia rurală şi urbană etc.

Obiectul sociologiei

„Sociologia are menirea de a explica societatea în mod complet”, susţinea Petre

Andrei, şi are datoria de a se ocupa de realitatea în curs de devenire. De fapt, dacă sociologia
este ştiinţă, ea trebuie să aibă, pe lângă un obiect propriu şi neconfundabil cu cel al altor
ştiinţe şi caracteristica predictibilităţii, trebuie să explice atât fenomenele sociale trecute şi
prezente, cât şi să le prevadă pe cele viitoare.
Sociologia studiază societatea în ansamblul ei, natura şi esenţa structurilor şi
funcţiilor ei, modul în care ea evoluează. Deci, sociologia are ca obiect realitatea socială şi
procesualitatea devenirii şi realizării acesteia.
Mai precis spus, obiectul sociologiei îl constituie studiul colectivităţilor umane şi al
relaţiilor interumane în cadrul acestora, precum şi al comportamentului uman în cadrul
social propriu grupurilor şi comunităţilor umane de diferite tipuri. Fenomenele, procesele şi
relaţiile umane precum: prietenia, iubirea, ura, colaborarea, atmosfera socială, nebunia,
alcoolismul, prostituţia, criminalitatea, divorţul etc. sunt obiecte ale studiului sociologic.
Noţiunile sau conceptele fundamentale ale sociologiei sunt: societate, colectivitate,
grup social, relaţii sociale şi interpersonale, opinie şi mentalităţi, personalitate, rol şi status
social, cultură şi socializare, structuri sociale şi mobilitate socială, adaptare şi integrare
socială, participare şi creativitate în plan social etc. Ele descriu fenomenele, procesele şi
faptele sociale care alcătuiesc obiectul de studiu al sociologiei, dar sunt şi instrumentele
conceptuale ale acestei ştiinţe.
Sociologia oferă o viziune de ansamblu asupra societăţii, o modalitate de concepere
ştiinţifică a socialului, o viziune ştiinţifică asupra lumii sociale şi a destinului istoric al
societăţilor moderne. Preocupaţi de relaţiile umane, sociologii participă la rezolvarea
problemelor privind producţia şi consumul, la ameliorarea metodelor de organizare şi
conducere ale vieţii şi activităţii grupurilor. Totodată, ei participă la soluţionarea optimă a
conflictelor sociale sau de muncă. Sociologia nu este, însă, o slujnică a altor domenii, ea are
obiect şi metode proprii, poate sugera strategiile raţionale de dezvoltare socioumană, pentru că
este o ştiinţă acţională şi practică. Ea face diagnoză socială a stărilor prezente şi prognoză a
celor viitoare propunând soluţii şi strategii pentru atingerea unor stări sociale optime, spre
care oamenii năzuiesc.

2
 De la ştiinţa modernă la sociologie

Ştiinţele care îşi propun cercetarea realităţii naturale, au apărut în secolul XVII.
Domeniul uman, ca şi cel social au intrat în aria de cuprindere a ştiinţei moderne mult mai
târziu, abia în secolul XIX. Constituirea unei ştiinţe a societăţii reprezintă un demers
incomparabil mai dificil, dat fiind complexitatea domeniilor uman şi social. Această
complexitate este dată în primul rând de dimensiunea subiectivă pe care o reprezintă demersul
de cunoaştere a societăţii. Cercetătorul social este el însuşi parte a realităţii pe care o studiază,
realitate căreia îi sunt specifice elemente care nu pot caracteriza realitatea fizică. Acţiunile
oamenilor în societate sunt caracterizate de conştiinţa de sine, de voinţa, ele sunt guvernate de
valori şi norme, toate acestea fiind elemente care nu pot exista la nivelul lumii fizice.
Studierea vieţii sociale nu poate reprezenta un proces la fel de simplu, comparativ cu demersul
cunoaşterii lumii naturale. Cu toate acestea, la începutul secolului XIX fizica, în special
mecanica cerească, reprezenta, prin dezvoltarea sa spectaculoasă, un model pentru modul de
constituire al celorlalte ştiinţe. Succesele fizicii erau deja incontestabile şi erau traduse în
tehnologii, ceea ce nu se mai întâmplase până atunci. Ştiinţele naturii ajunseseră să facă
predicţii asupra evoluţiei fenomenelor şi proceselor şi în acest fel noul mod de a face ştiinţă
părea a reprezenta singura modalitate de dezvoltare a cunoaşterii. Ceea ce făcea ca mecanica
cerească să poată prezice mişcarea corpurilor, inclusiv, de exemplu, descoperirea unei planete,
este vorba de Neptun, fără ajutorul nici unui instrument tehnic, ci doar cu ajutorul creionului,
hârtiei şi evident a legilor fizicii exprimate în formule matematice, era tocmai metoda nou
propusă de fizică pentru cunoaşterea lumii. Este vorba de cunoaşterea empirică a realităţii,
este vorba de măsurarea fenomenelor, este vorba de cunoaşterea “pozitivă”. Apare astfel
evident de ce cercetătorii din alte domenii încearcă să aplice metodele de cunoaştere,
consacrate deja în fizică, la propriile domenii de investigaţie. Ideea era aceea de a utiliza
modelul propus de fizică, implicit de astronomie şi de celelalte discipline dezvoltate pentru
alte tipuri de cunoaştere mai puţin dezvoltate.

Fondatorii sociologiei

Auguste Comte
Prima astfel de încercare, care s-a concretizat într-un demers teoretic închegat, pentru
ştiinţele sociale, este aceea a sociologului francez Auguste Comte. Pentru Comte cheia
dezvoltării ştiinţelor o reprezenta metoda, mai precis evoluţia metodelor de cunoaştere, forma
supremă de cunoaştere reprezentând-o metoda pozitivă. Evoluţia societăţii, a omului şi a
cunoaşterii în general, fiind una care trecea prin trei stadii universale. Este vorba de stadiul
teologic, de stadiul metafizic şi, în final, de ultimul stadiu, stadiul gândirii pozitive. Istoria
lumii, chiar şi dezvoltarea copilului pare a trece prin astfel de stadii, unul al credinţelor
profunde şi nonraţionale în copilărie, unul meditativ metafizic în adolescenta şi în final, la
maturitate, unul pozitiv. Evident Comte nu demonstra, ci mai degrabă postula acest model.
Trebuia să existe o lege fundamentală a evoluţiei societăţii, aşa cum există o lege universală a
mişcării corpurilor. Trecerea prin cele trei stadii, reprezenta pentru el tocmai această legitate
universală, care a şi fost numita aşa, legea celor trei stadii. Evident perspectiva sa este una
evoluţionistă, ca şi cea a secolului pe care îl parcurgea.
În cursul sau de filozofie pozitivă publicat în anii 30 ai secolului XIX el propune o
fizică socială, care este constituită “după chipul şi asemănarea“ fizicii newtoniene, ea
cuprinde chiar un capitol de statică şi unul de dinamică, evident socială. Pentru el sociologia

3
reprezint această nouă ştiinţă, cea mai complexă dintre toate, datorită domeniului său, şi pe
care o va considera regina ştiinţelor. Termenul de sociologie este propus chiar de Comte, deşi
poate nu foarte inspirat pentru un extrem de rafinat om de cultură cum era el. Aceasta pentru
că el este un barbarism, întrucât provine din două cuvinte cu origini diferite, de la latinescul
“socios”, mulţime, populaţie, societate şi grecescul “logos”, care sta pentru ştiinţă . Este
evident că realizarea finală a lui Comte este departe de modelul de plecare. În fapt, sociologul
francez nu a făcut decât să înceapă un drum şi nicidecum să îl finalizeze. Ştiinţa societăţii
doar începe să se constituie prin Comte.
Herbert Spencer
Un al doilea moment important în acest proces îl reprezint cel marcat de Herbert
Spencer. Aparent, demersul pare să se repete. Spencer caut aceleaşi legi universale ale
evoluţiei societăţilor. Instrumentul metodologic de sprijin în demersul său nu îl mai constituie
însă fizica, prea simplă pentru un domeniu atât de complex. El pleacă din acest motiv de la
modelul evoluţionist al selecţiei naturale propus în biologie. Societăţile evoluează asemănător
speciilor, mergându-se în istorie spre societăţi tot mai evoluate, mai dezvoltate. Din acest
motiv teoria sa a mai fost denumit şi darwinism social. Trebuie s spunem însă că nu este
vorba în realitate de o aplicare a darwinismului în sociologie, aşa cum s-ar părea la prima
vedere. În fapt, Spencer începe să publice ideile sale despre evoluţia societăţilor la începutul
deceniului sase al secolului XIX, deci înainte de celebra lucrare “Originea speciilor” a lui
Charles Darwin, lucrare apărută în 1859. De fapt, atât Darwin cât şi Spencer se bazează pe o
paradigmă culturală evoluţionistă, consacrată şi omnipotentă în epocă. Este drept că ulterior,
în cizelarea propriei teorii, Spencer s-a raportat şi la lucrările lui Darwin, însă nu este vorba în
fapt de un darwinism autentic. De biologism însă da. Societăţile se comportă asemănător unor
organisme, ele cresc, se dezvolta, îmbătrânesc chiar. Dominanta centrală a acestei evoluţii a
reprezentat-o în istorie, pentru Spencer, trecerea de la societăţile militare la societăţile
industriale şi, la fel ca la Comte, trebuie să spunem că cel puţin parţial această trecere a
reprezentat un tip de proces esenţial în constituirea societăţii moderne. Modelul biologist al lui
Spencer nu este nici el unul care să fie susţinut empiric şi poate nici măcar unul foarte
consistent teoretic. Cu toate acestea el depăşeşte mecanicismul simplist propus de Comte şi
cumva se apropie mai mult de natura socialului.
Karl Marx
Un autentic pas înainte îl va realiza însă un german celebru, deşi nu pentru calitatea sa
de fondator al sociologiei: Karl Marx. El este primul care propune un model al construcţiei
teoretice a sociologiei care are o baza autentic socială. Abordarea sa este una economică, iar
forţele care pun în mişcare societatea îşi au originea, dar şi natura, în societate. El renunţă
chiar la conceptul de societate, care este mult prea filosofic şi utilizează conceptul de
formaţiune social-economică. Şi el caută o legitate universală a evoluţiei societale. Aceasta
este legea concordanţei dintre forţele şi relaţiile de producţie. Fiecare societate istorică,
formaţiune social-economică, este caracterizat de un mod de producţie, acesta compunându-se
tocmai din dialectica relaţiei conflictuale dintre forţele şi relaţiile de producţie. Nu mai avem
evident de a face cu un model fizicalist şi nici cu unul biologic, ci cu unul pur social. Deşi
teoria sa are şi ea o dimensiune evoluţionistă, Marx este considerat în istoria sociologiei ca
fiind creatorul perspectivei conflictualiste, aceasta deoarece, pentru el, la baza dinamicii vieţii
sociale stă conflictul. Motorul vieţii sociale îl reprezintă conflictul social. În esenţă este vorba
însă de conflictul de clasă. În fiecare formaţiune social-economică există două clase aflate în
relaţii antagonice, deci care se află în conflict. Natura antagonică a relaţiei este dată de natura
proprietăţii asupra mijloacelor de producţie. Evoluţia socială este în principal dată de
dialectica raporturilor conflictuale dintre aceste clase. Marx utilizează însă în continuare, ca şi
predecesorii, şi oarecum în aceeaşi manieră, conceptul de forţă, ca şi cel de lege. Demersul

4
constituirii sociologiei nu se opreşte la Marx şi de altfel, ca şi predecesorii săi, el este
revendicat deopotrivă şi de filosofia socială. Deşi se aproprie de social, el nu cuprinde şi nu
asumă pe de–a întregul natura specifică acestuia. Acest lucru se va realiza doar prin
intermediul unui alt gânditor german.
Max Weber
Weber renunţă din start la întreaga construcţie metodologică naturistă. Ştiinţele naturii
sunt foarte dezvoltate comparativ cu sociologia, însă nu poate fi postulată valoarea lor
metodologică pentru ştiinţele sociale. Metodele de cunoaştere a socialului nu pot să fie reduse
la instrumentarul metodologic al ştiinţelor naturii. Este nevoie de o construcţie metodologică
proprie sociologiei. El este autorul sociologiei interpretative1, adică a sociologiei care
consideră că procesul de cunoaştere a vieţii sociale trebuie să plece de la comprehensiune,
adică de la înţelegerea acţiunilor sociale. Sociologia nici nu mai este pentru el o ştiinţă a
societăţii, obiectul său de studiu fiind acţiunea socială. Acţiunea socială nu poate fi însă
cercetat în afara înţelegerii subiective, a cuprinderii semnificaţiei pe care ea o are pentru
subiecţii care acţionează. Simpla observaţie asupra acţiunilor pe care o persoană le săvârşeşte
nu îi poate spune mare lucru, dacă nu înţelegi şi semnificaţia pe care o are pentru acel subiect
acţiunea în cauza. Ştiinţa socială trebuie constituită deci altfel. Pornind de la subiecţi, de la
indivizii care constituie atomii vieţii sociale şi nu de la ideea generică de societate. Dacă
Comte refuza indivizii cu totul, considerând că sociologia ar trebui să plece doar de la familie,
care era pentru el cea mai simplă componentă de natură socială, Weber porneşte exclusiv de la
indivizi şi de aceea metodologia lui s-a mai numit şi individualism metodologic.

Principalele perspective şi abordări în sociologie

O dată cu Weber, şi cu sfârşitul secolului XIX putem spune că procesul constituirii

sociologiei s-a încheiat. Se intră astfel într-o nou etapă. Secolul XIX a impus noua ştiinţă a
societăţii, dar mai mult decât atât el a impus mai multe moduri de a face, de a constitui această
ştiinţă. Din acest motiv vorbim în sociologie de existenţa mai multor perspective de raportare
la viaţa socială. La modul general putem vorbi de două mari tipuri de abordări. Pe de o parte
este vorba de abordările obiective, fundamentate metodologic pe modelul ştiinţelor naturii, iar
pe de altă parte este vorba de abordările interpretative, lansate o dată cu modelul propus de
Weber. Fiecare din aceste tipuri mari de abordări implică mai multe modele particulare care se
pot constitui ca şi perspective concrete de abordare a socialului. Este vorba de anumite modele
teoretice şi metodologice care stau la baza diferitelor teorii sociologice.
Istoric, primul astfel de model, prezentat deja, aparţine abordărilor obiective,
cantitativiste şi este evoluţionismul. Perspectiva evoluţionistă în sociologie a reprezentat în
fapt o dominantă culturală a întregului secol XIX. Şi Comte şi Spencer, parţial însă şi Marx
propun modele evoluţioniste, adică modele care urmăresc să explice nu atât societatea, cât
evoluţia acesteia. Cu toate acestea, aşa cum am menţionat deja, Karl Marx este fondatorul
unei alte perspective, o a doua din punct de vedere istoric, este vorba de conflictualism. Şi
pentru Marx societăţile evoluează, însă în cadrul modelului sau nu. Este centrală ideea de
evoluţie, aceasta fiind doar un rezultat al funcţionării sociale. La baza vieţii sociale stă pentru
el conflictul social. Acesta este înainte de toate conflictul între clasele sociale antagoniste,
adică între clasa proprietarilor şi cea a neproprietarilor de mijloace de producţie. Acest tip de
conflict fundamental, care pune în mişcare pentru Marx toate societăţile, este secondat de
multe alte tipuri de conflicte derivate din acesta. În realitate, Marx nu face altceva decât să se
inspire, cumva la fel ca şi predecesorii săi, din realitate. El a trăit şi a lucrat precumpănitor în a
doua jumătate a secolului XIX, o perioadă dintre cele mai tensionate în istoria Europei. El a
1
Vezi magistrala interpretare a capitalismului occidental pornind de la spiritul protestant

5
fost contemporan, deşi copil, cu Revoluţia franceză din 1830, a fost martor la marile mişcări
ale anului 1848, a trăit experienţa Comunei din Paris ca şi a marilor mişcări muncitoreşti din
acel secol zbuciumat. Conflictul şi critica socială fac parte practic în mod natural astfel din
modelul sau. Cu toată reputaţia incontestabil a gânditorului german, conflictualismul nu a avut
după Marx un impact deosebit în sociologie. Cei mai importanţi conflictualişti fiind în fapt
neomarxistii, singurul sociolog semnificativ istoric, în secolul XX, care aparţine acestei
perspective conflictualiste este Wright Mills. În fapt, o soarta asemănătoare o au toate
modelele sociologice lansate în secolul XIX. Evoluţionismul este şi el o perspectivă mai
degrabă istorică de analiză a socialului, aparţinând quasiexclusiv secolului XIX. Chiar şi
modelul interpretativ al lui Weber nu a fost impus ca o perspectivă distinctă care să facă
carieră în noul secol.
Secolul XX a adus alte noi perspective de analiza a vieţii sociale. Două dintre acestea,
aparţinând celor două mari tipuri de abordări, au avut o cariera cu mult mai semnificativă în
ştiinţa socială. Este vorba pe de o parte de funcţionalism, sau structural-funcţionalism, ca tip
de abordare obiectiva şi de interacţionalism, ca tip de abordare interpretativă, pe de alta parte.
Perspectiva funcţionalistă a fost lansată la mijlocul secolului XX şi a fost monetizată
de doi mari sociologi americani. Este vorba pe de o parte de Talcott Parsons, iar pe de alta de
Robert K. Merton. Funcţionaliştii au preluat conceptul de funcţie din biologie şi l-au cuplat
celui de structură, care a fost propus prima dată în studiile lingvistice, iar mai apoi în
antropologie. Societatea este gândită astfel ca un ansamblu de structuri care îndeplinesc
anumite funcţii, totul fiind reductibil la aceste două concepte. Pentru structural-funcţionalişti
nu mai contează evoluţia societăţii, nu mai contează dacă ea se dezvoltă istoric, nu mai
contează chiar istoria ca atare, ci doar analiza structurilor sociale şi a funcţiilor care le sunt
ataşate acestora. Nu mai putem vorbi de conflict, ci cel mult de disfuncţionalităţi, care însă nu
pot fi dominanta vieţii sociale. Modelul de analiză propus de funcţionalişti este unul nu doar
ispititor, ci şi prolific pentru cercetarea socială.
Istoric cel puţin, înaintea funcţionalismului s-a impus, oarecum în doi timpi, o altă
perspectivă semnificativă de analiză a socialului. Este vorba de interacţionalism. Printre
precursorii acestei perspective ar trebui să menţionam pe Charles Cooley cel care propune,
chiar la începutul secolului al XIX-lea o teorie de factură interacţionalistă, “Teoria sinelui
oglindă”, potrivit căreia sinele individului este format doar în interacţiunea cu ceilalţi, care
sunt ca nişte oglinzi în care un individ se observă pe sine. Pentru Cooley, şi apoi pentru
ceilalţi interacţionalişti nu este importantă funcţionarea socialului, ci doar modul în care
actorii sociali construiesc şi îşi reprezintă realitatea socială. Se impune ideea construcţiei
socialului de către actorii sociali, mai mult decât atât, este vorba de o construcţie subiectivă
care determin un anumit curs al evoluţiei realităţii obiective. În acest sens, ilustrativă este
legea lui Thomas, al doilea precursor important al interacţionalismului, lege care mai este
denumită şi ca lege a definirii situaţiei şi care spune că dacă o situaţie este definită ca reală,
atunci ea va deveni reală prin consecinţele definirii ei ca reală. Cu alte cuvinte, dacă un
subiect sau mai mulţi îşi definesc o anumită situaţie ca fiind conflictuală, să spunem, fără a fi
astfel în realitate, acea situaţie va deveni tensionată doar pentru că a fost astfel definită. Legea
lui Thomas a căpătat o alta formă, mai târziu, la R. Merton, în cadrul “legii profeţiilor care se
autorealizează”, speculându-se aceeaşi caracteristică esenţială a socialului, aceea de a genera
la nivel obiectiv ceea ce nu a existat decât la nivel subiectiv . Cu alte cuvinte o profeţie se
realizează tocmai pentru ca a fost făcută, iar exemplul profeţiei comunismului de către
marxism este cel puţin interesant.
Adevăratul creator al interacţionalismului, cel care propune o teorie consistentă de tip
interactionalist, este însă George Herbert Mead. Lucrarea sa fundamentală “Mind, Self and
Society” propune o nou perspectiv în sociologie, perspectivă care pleacă de la ideea că

6
societatea este formată şi este reductibilă la interacţiuni. Sunt preluate, indiscutabil, ideile lui
Weber, însă ele se articulează într-o manieră mult mai armonioasă, Mead fiind preocupat în
primul rând de modul în care realitatea socială este construită de către subiecţi în cursul
interacţiunilor dintre ei. În vremea respectivă, anii ‘20-’30 ai secolului trecut, Mead a trecut
relativ neobservat. Interacţionalismul va deveni o perspectiv majoră de analiză în sociologie
abia în anii `40 o dată cu lucrările lui Herbert Blumer, care dă şi un conţinut mai precis ideii
de interacţiune, definindu-i în primul rând natura comunicaţională. Este astfel consacrat
termenul de interacţionalism simbolic pentru această perspectivă, care este şi astăzi, alături de
structuralism una dintre cele mai importante perspective de analiză a vieţii sociale.
Interacţionalism simbolic pentru că interacţiunile dintre oameni sunt în fond interacţiuni în
care se produc şi se schimbă semnificaţii.
Structuralismul prin Claude Lévi-Strauss – „Anthropologie structurale” (1958) –
consideră că obiectul "ştiinţelor structurale" este ceea ce conferă caracterul de sistem. Prin
aceasta caracteristică se desemnează orice ansamblu din care nici un element nu poate, fi
modificat fără a antrena modificarea tuturor celorlalte. Adoptând punctul de vedere structural
C. Lévi-Strauss studiază societăţile sălbatice. Societatea este asemănătoare limbajului şi poate
fi concepută ca ansamblu de indivizi şi grupuri care comunică între ei. Astfel, antropologul
are misiunea de a descifra codul invariant care se ascunde în spatele jocului aparenţelor
sociale. Structura este o unitate omniprezentă, inconştientă, iar formele culturale sunt
reprezentări ale acesteia. Este, de pildă, cazul căsătoriei, bucătăriei şi al miturilor – limbaje în
care societăţile îşi traduc în mod inconştient structura sau contradicţiile care le frământă.
Bazându-se pe supoziţia existenţei unui cod universal, C. Lévi-Strauss susţine în
lucrarea Gândirea sălbatică (1962) o teză forte: indiferent de specificul cultural local,
spiritul uman este fundamental identic. Altfel spus nu oamenii sau societăţile gândesc în
mituri, ci miturile sunt gândite în oameni şi societăţi fără ştirea lor. Structura socială se
autoformează după spiritul uman, acelaşi peste tot. nu oamenii creează societatea ci spiritul
uman ca spirit social şi structural creează societatea pentru oameni fără ca ei să ştie.
Toate aceste perspective au fost descrise evident sumar şi oarecum analitic. Este clar
că de la un sociolog la altul, iar uneori chiar de la o lucrare la alta a aceluiaşi sociolog există
numeroase variaţii şi condiţionări metodologice. Nu putem încheia acest capitol oarecum
istoric şi nu doar teoretic fără a mai menţiona două momente istorice semnificative. Primul
este marcat, la începutul secolului XX, de sociologul francez Emile Durkheim, cel care
propune primul curs universitar de sociologie, dar şi prima lucrare de sociologie care se
bazează pe date empirice, este vorba de “Sinuciderea”, lucrare în care autorul francez
analizează datele statistice privitoare la rata sinuciderilor în diferite regiuni şi la diferite
populaţii din Franţa şi Germania.
Al doilea moment semnificativ îl reprezintă lansarea cercetărilor de teren, la nivelul
oraşului, în anii ‘20 în SUA. Este vorba de prima mare şcoală de sociologie din America,
Şcoala de la Chicago, reprezentată de R.E.Park şi Sumner, şcoala care propune considerarea
oraşului ca laborator social.

7
 Copiii nesocializaţi

Cum ar arăta copiii dacă ar fi crescuţi fără influenţa adulţilor? Este limpede că nici o
persoană umană nu ar putea educa un copil în afara sferei de influenţă umană. Au existat mai
multe cazuri de copii care şi-au petrecut primii ani departe de un contact normal.
Încă din secolul al XVIII-lea mulţi oameni de ştiinţă, în special medici, au fost
preocupaţi de cazurile ieşite din comun ale copiilor lup. De fapt este vorba de copii crescuţi
de animale sălbatice. Asemenea accidente sunt extrem de rare, dar în fiecare din ultimele trei
secole s-au înregistrat cel puţin câteva cazuri. În special femelele de lup, dar nu numai ele,
sunt cele care în urma unor întâmplări nefericite au ajuns să crească “pui” de om. Savanţii
moderni au fost fascinaţi de aceste cazuri, în primul rând pentru că respectivii copii
reproduceau extrem de bine comportamentele animalelor care îi crescuseră . Încercarea de
reintegrare social fără excepţie a eşuat întotdeauna dacă copilul respectiv trăise mai mul şi ani
în sălbăticie. Interesant este faptul ca aceşti copii nu mai reuşeau să înveţe limbajul articulat
dacă nu o făcuseră când trebuia, în primii ani de via . Poate şi mai curios toţi aceşti copii
sălbatici au murit aproximativ la vârsta la care mor de regulă animalele care i-au crescut, cel
mai frecvent în jur de 10-12 ani.
Un caz diametral opus. Pe la începutul secolului trecut, nişte antropologi au avut
curiozitatea, poate nu foarte deontologic , să ia o fetiţă de doi ani dintr-un trib arhaic de pe
undeva din zona Amazonului ş i să o aducă în lumea civilizată . Tribul din care fata făcea
parte se afla cumva la nivelul epocii pietrei, necunoscându-se prelucrarea nici unui metal. Cu
alte cuvinte familia fetei se afla la un stadiu de dezvoltare pe care lumea civilizata l-a t răit în
urmă cu multe zeci de mii de ani. Cum s-a dezvoltat micuţa fetiţă “primitivă” în lumea
civilizată ? A ajuns profesoară la Sorbona.
Iată deci care este şi în sens bun şi în sens rău, puterea societăţii de a forma oameni.
Prin urmare oamenii nu sunt buni de la natură sau răi, aşa cum filosofii moderni credeau, ci ei
sunt făcuţi aşa numai de societăţile în care trăiesc.

“ Copilul sălbatic din Aveyron”

Pe data de 9 ianuarie 1800 din pădurile de lângă satul Saint-Serin din sudul Franţei a
apărut o creatură stranie. În ciuda faptului că mergea în două picioare, părea mai degrabă
animal decât om, deşi la scurtă vreme s-a descoperit că era un băiat în vârstă de unsprezece
ani sau doisprezece ani. Vorbea doar prin urlete stridente, care sunau ciudat. Se părea că
băiatul nu avea simţul igienei personale şi se uşura când şi acolo unde îi venea la îndemână.
A fost informată poliţia din localitate şi a fost dus la un orfelinat. La început a încercat în
mod constant să evadeze, fiind prins cu oarecare dificultate. Refuza să poarte haine, sfâşiindu-
le imediat ce erau puse pe el. Nimeni nu a venit să-l revendice.
Copilul a fost supus unui examen medical amănunţit, care n-a scos în evidenţă o
anomalie majoră. Atunci când i s-a arătat o oglindă, se pare că a văzut imaginea, dar nu s-a
recunoscut pe sine. Într-o anumită ocazie a încercat să treacă prin oglindă spre a înşfăca un
cartof pe care l-a văzut în ea. (De fapt cartoful era ţinut în îndărătul capului său). După mai
multe încercări, fără a întoarce capul, a luat cartoful întinzând mâna peste umăr. Un preot care
l-a ţinut sub observaţie zilnică pe băiat, a descris în acest mod incidentul cu cartoful:
Toate aceste mici detalii, şi multe altele pe care le-am mai putea adăuga, dovedesc că
acest copil nu este total lipsit de inteligenţă, gândire, putere şi judecată. Totuşi, suntem

8
obligaţi să spunem că , în toate ipostazele fără legătură cu necesităţile sale naturale sau cu
satisfacerea apetitului său, în el se poate vedea doar comportamentul animal.

Importanţa socializării

Cum ar arăta copiii dacă ar fi crescuţi fără influenţa adulţilor? Este limpede că nici o
persoană umană nu ar putea educa un copil în afara sferei de influenţă umană. Au existat mai
multe cazuri de copii care şi-au petrecut primii ani departe de un contact normal: cazul
copiilor lup2 sau cazul copilului sălbatic din Aveyron3.
Putem deduce că există trei dimensiuni mai importante ale socializării:
1. Psihologică - maturizarea treptată a copilului, fixarea unor trăsături psihice
persistente;
2. Culturologică - interiorizarea normelor şi valorilor unei culturi, formarea
structurii aptitudinale, de gândire, capacităţii de a comunica;
3. Propriu-zis sociologică - deprinderea rolurilor sociale, elaborarea unor
comportamente corespunzătoare status-urilor.
Rezultatul cel mai important al socializării îl constituie armonizarea motivelor noastre
interioare de opţiune în comportament cu norme şi valori ale societăţii. E un proces cu dublu
sens: socializarea individului – autoreproducerea societăţii: datorită faptului că socializarea
produce personalităţi sociale are loc şi stabilitatea, menţinerea unei societăţi, a unei naţiuni, a
unei categorii sociale etc.

Definirea socializării. Formarea personalităţii sociale

2
Încă din secolul al XVIII-lea mulţi oameni de ştiinţă, în special medici, au fost preocupaţi de cazurile ieşite din comun ale
copiilor lup. De fapt este vorba de copii crescuţi de animale sălbatice. Asemenea accidente sunt extrem de rare, dar în fiecare din ultimele
trei secole s-au înregistrat cel puţin câteva cazuri. În special femelele de lup, dar nu numai ele, sunt cele care în urma unor întâmplări
nefericite au ajuns să crească “pui” de om. Savanţii moderni au fost fascinaţi de aceste cazuri, în primul rând pentru că respectivii copii
reproduceau extrem de bine comportamentele animalelor care îi crescuseră . Încercarea de reintegrare social fără excepţie a eşuat întotdeauna
dacă copilul respectiv trăise mai mul şi ani în sălbăticie. Interesant este faptul ca aceşti copii nu mai reuşeau să înveţe limbajul articulat dacă
nu o făcuseră când trebuia, în primii ani de via . Poate şi mai curios toţi aceşti copii sălbatici au murit aproximativ la vârsta la care mor de
regulă animalele care i-au crescut, cel mai frecvent în jur de 10-12 ani.
Un caz diametral opus. Pe la începutul secolului trecut, nişte antropologi au avut curiozitatea, poate nu foarte deontologic , să ia o
fetiţă de doi ani dintr-un trib arhaic de pe undeva din zona Amazonului ş i să o aducă în lumea civilizată . Tribul din care fata făcea parte se
afla cumva la nivelul epocii pietrei, necunoscându-se prelucrarea nici unui metal. Cu alte cuvinte familia fetei se afla la un stadiu de
dezvoltare pe care lumea civilizata l-a trăit în urmă cu multe zeci de mii de ani. Cum s-a dezvoltat micuţa fetiţă “primitivă” în lumea
civilizată ? A ajuns profesoară la Sorbona.
Iată deci care este şi în sens bun şi în sens rău, puterea societăţii de a forma oameni. Prin urmare oamenii nu sunt buni de la natură
sau răi, aşa cum filosofii moderni credeau, ci ei sunt făcuţi aşa numai de societăţile în care trăiesc.

3
“ Copilul sălbatic din Aveyron”
Pe data de 9 ianuarie 1800 din pădurile de lângă satul Saint-Serin din sudul Franţei a apărut o creatură stranie. În ciuda faptului că
mergea în două picioare, părea mai degrabă animal decât om, deşi la scurtă vreme s-a descoperit că era un băiat în vârstă de unsprezece ani
sau doisprezece ani. Vorbea doar prin urlete stridente, care sunau ciudat. Se părea că băiatul nu avea simţul igienei personale şi se uşura când
şi acolo unde îi venea la îndemână. A fost informată poliţia din localitate şi a fost dus la un orfelinat. La început a încercat în mod constant
să evadeze, fiind prins cu oarecare dificultate. Refuza să poarte haine, sfâşiindu-le imediat ce erau puse pe el. Nimeni nu a venit să-l
revendice.
Copilul a fost supus unui examen medical amănunţit, care n-a scos în evidenţă o anomalie majoră. Atunci când i s-a arătat o
oglindă, se pare că a văzut imaginea, dar nu s-a recunoscut pe sine. Într-o anumită ocazie a încercat să treacă prin oglindă spre a înşfăca un
cartof pe care l-a văzut în ea. (De fapt cartoful era ţinut în îndărătul capului său). După mai multe încercări, fără a întoarce capul, a luat
cartoful întinzând mâna peste umăr. Un preot care l-a ţinut sub observaţie zilnică pe băiat, a descris în acest mod incidentul cu cartoful:
Toate aceste mici detalii, şi multe altele pe care le-am mai putea adăuga, dovedesc că acest copil nu este total lipsit de inteligenţă,
gândire, putere şi judecată. Totuşi, suntem obligaţi să spunem că , în toate ipostazele fără legătură cu necesităţile sale naturale sau cu
satisfacerea apetitului său, în el se poate vedea doar comportamentul animal.

9
 Procesul prin care se formează individul uman ca fiinţă socială poartă numele de
socializare. Socializarea este deci procesul prin care se formează personalitatea umană . Exista
însă, nenumărate definiţii ale socializării, formulate în funcţie de perspectiva de abordare.
Spre exemplu: socializarea poate fi văzută ca un proces de formare a personalităţii umane, ca
procesul construcţiei sinelui sau ca procesul de achiziţie a culturii unei societăţi, pentru că
într-adevăr, asta reprezintă , în conţinut, socializarea.
Rezumând: socializarea poate fi definită ca procesul de transmitere şi de însuşire a
unui set de modele culturale şi normative, de cunoştinţe şi atitudini prin care indivizii
dobândesc cunoaşterea comportamentelor socialmente dezirabile, îşi formează deprinderi şi
dispoziţii care-i fac apţi să se comporte ca membri ai societăţii şi grupurilor sociale.
Procesul de socializare nu trebuie redus numai la formarea copilului. Acest proces se
repetă de fiecare dată când un adult e introdus într-un nou mediu. Oamenii care au o structură
dată de societate, lucrează ei înşişi activ la menţinerea în perfectă stare a zidurilor închisorii
care este societatea. Astfel ei îşi construiesc eul social şi îşi modifică identitatea.
Problemele socializării au fost introduse ca un capitol important al sociologiei în
principal de către sociologii americani Ch. Cooley (1864-1929) şi G. H. Mead (1863-1931).
Ei sunt consideraţi ca un fel de pionieri ai microsociologiei întrucât sunt interesaţi în mod
deosebit de procesul de constituire a personalităţii. Ideea lor de bază este că individul nu
există decât prin societate şi societatea numai prin indivizi. Individul separat de lumea socială
e o abstracţie. Societatea, gândită separat de indivizi e tot o abstracţie. Când vorbim de
societate şi de indivizi trebuie să avem clar ideea că prin cele două noţiuni nu desemnăm
realităţi separate, ci doar aspecte diferite ale aceluiaşi fenomen: aspectul colectiv şi cel
individual.
Personalitatea umană, "eu-l" se constituie doar în relaţie cu alţii. Eu-l e mai întâi
social. Cooley va arăta că eu-l fiecărui subiect nu are sens decât în raport cu “tu”, “el”, “noi”,
“voi”. Identitatea personală e, de fapt, o reflectare a ideilor despre sine însuşi, pe care o
atribuie altora.
Cooley, apoi Mead, va introduce noţiunea de "imaginea (reflectarea) despre sine" ca o
construcţie în faţa unei oglinzi – percepţia şi reprezentarea altora despre noi. Imaginea şi
identitatea noastră este rezultatul unui proces de interacţiune cu alţii, e în funcţie de privirile
altora despre noi, aprobarea şi dezaprobarea altora, de clasificările în care suntem aşezaţi de
către alţii. Autopercepţia în funcţie de percepţia altora.
A. Giddens arată că există câteva similitudini între părerile lui Mead şi cele ale lui
Freud, cu toate că Mead consideră personalitatea umană ca fiind una mai puţin tensionată.
Prima teorie asupra căreia insistăm, şi care a asumat un important rol al socialului în
formarea personalităţii, este teoria psihanalitică a lui S. Freud. Pentru Freud, personalitatea are
trei componente majore, id, ego şi superego. Id-ul (Sinele) este latura cea mai profundă,
ascunsă a personalităţii, el cuprinde pasiunile, dorinţele, datele afective primare ale
individului. Este o masă amorfă de elemente şi amintiri uitate sau refulate, fără organizare
logică la care nu avem, de obicei, acces datorită blocajului pe care-l exercită „cenzorul” sau
„instanţa morală” a personalităţii noastre – Super-ego-ul. La polul opus, super-ego reprezintă
latura socială a personalităţii, adică componenta care asumă normativitatea socială, regulile,
legile, implicit restricţiile de comportament pe care le impune orice societate instinctelor
noastre. Rezultanta celor două componente, care se observă sunt într-o relaţie tensionată, o
reprezintă ego-ul, conştiinţa, adică latura manifestă a personalităţii individului.
Formarea personalităţii are loc însă într-un proces stadial, care are la bază evoluţia
instinctului sexual. Putem spune deci, că pentru Freud, socializarea individului este văzută ca
o socializare a instinctului sexual. Aceste stadii sunt definite în funcţie de nivelul la care se
localizează şi se manifestă instinctul sexual. Primul stadiu, în primul an de viaţă, este stadiul
oral, pentru că, pentru Freud, actul suptului este o forma de manifestare a instinctului sexual.

10
Următorul stadiu, de la unu la trei ani, este stadiul anal, în care instinctul sexual se localizează
în zona anală . În acest stadiu copilul începe să îşi controleze funcţiile fiziologice. Următorul
stadiu, de la trei la sase ani, este stadiul falic, în care copilul începe să îşi descopere organele
genitale şi să se joace cu ele. Acesta nu este un stadiu genital pentru că la această vârstă nu
există maturizare sexuală. Următorul stadiu este stadiul latent în care, între şase-şapte ani şi
doisprezece-treisprezece ani, nu mai există o manifestare a instinctului sexual la nici un nivel.
Dup acest stadiu urmează ultimul stadiu, cel genital, în care instinctul sexual se manifestă
normal la nivelul aparatului genital. Acest proces stadial are loc însă numai în baza relaţiei
permanente dintre id şi superego, iar formarea personalităţii este condiţionată esenţial de
normativitatea socială pe care fiecare dintre noi o asumăm în procesul dezvoltării individuale.
Multe dintre nevrozele sau tulburările de personalitate sunt explicate de Freud tocmai prin
tulburări în evoluţia instinctului sexual, care poate rămâne localizat la stadii imature de
dezvoltare. Aşa se poate explica homosexualitatea, masturbarea sau frigiditatea.
Teoriile de factură psihanalitică s-au dezvoltat extrem de mult în secolul trecut şi au
suferit multiple redefiniri. Esenţial a rămas însă întotdeauna componenta socială ca factor
determinant al formarii personalităţii.
A doua teorie, a lui Mead, susţine că bebeluşii şi copiii mici se dezvoltă ca fiinţe
sociale în primul rând prin imitarea acţiunilor celor din jurul lor. Una dintre modalităţile în
care se petrece acest lucru este joaca. In joaca lor, copiii mici deseori imită ceea ce fac adulţii.
Un copil mic face plăcinte din noroi, după ce a văzut un adult făcând de mâncare, sau va săpa
cu o lingură, după ce a văzut pe cineva lucrând în grădină. Joaca copiilor evoluează de la
simpla imitaţie la jocuri mai complicate în cadrul cărora un copil de patru sau cinci ani va
interpreta rolul unui adult. Mead denumeşte aceasta preluarea rolului celuilalt - învăţarea a
ceea ce înseamnă să fii în pielea altei persoane. De-abia în această fază copiii dobândesc un
sentiment dezvoltat al sinelui. Copiii capătă o înţelegere a lor înşişi şi în calitate de agenţi
separaţi - în calitate de “cu” - văzându-se pe sine prin ochii celorlalţi.
După Mead, noi dobândim conştiinţă de sine când învăţăm să distingem între “pe
mine” şi “eu”. “Eu” este bebeluşul nesocializat, o adunătură de nevoi şi dorinţe spontane. “Pe
mine”, aşa după cum foloseşte Mead termenul, reprezintă sinele social. Mead susţine că
indivizii dezvoltă conştiinţa ajungând să se vadă aşa cum îi văd alţii pe ei. Atât Freud cât şi
Mead consideră că la vârsta de aproximativ cinci ani copilul devine un agent autonom, capabil
de înţelegere de sine şi în stare să opereze în afara contextului familiei. Pentru Freud, acesta
este rezultatul fazei oedipiene, în timp ce pentru Mead el este consecinţa unei capacităţi
dezvoltate de conştientizare a sinelui.
Un stadiu mai avansat în dezvoltarea copilului se evidenţiază, în opinia lui Mead,
atunci când copilul are opt sau nouă ani. Aceasta este vârsta la care copiii tind să ia parte mai
mult la jocuri organizate şi mai puţin la “joaca” nesistematică. De-abia în această perioadă
încep copiii să înţeleagă valorile şi moralitatea globale în funcţie de care se desfăşoară viaţa
socială. Pentru a învăţa jocuri organizate, trebuie înţelese regulile jocului şi noţiunile de
onestitate şi participare egală. În acest stadiu, copilul învaţă să priceapă ceea ce Mead
numeşte celălalt generalizat - valorile generale şi regulile morale prezente în cultura în care
dezvoltă el. Acest lucru este plasat de către Mead la o vârsta oarecare mai mare decât de
Freud, dar încă o dată se poate observa că în acest punct există similitudini clare între ideile
lor.

Tipuri de socializare

a) Socializarea primară: are loc în primii ani de viaţă şi se încheie în jurul vârstei de
şapte ani, vârsta maximei plasticităţi a individului. E de bază pentru că e socializarea ce
conduce la cristalizarea personalităţii de bază - reproduce modelele culturale ale unei societăţi.

11
Este procesul în care individul interiorizează structurile de bază atitudinale, morale, de
gândire. Ne marchează pentru toată viaţa. Socializarea e însă continuă. În această perioadă
copilul asimilează limbajul, normele de baza pentru viaţa în societate, internalizează valorile
fundamentale ale societăţii în care trăieşte. Prin urmare el achiziţionează elementele primare
ale propriei culturi, care îl fac să poată trăi în societate. În cadrul acestei etape cel mai
important agent de socializare (instituţie sau grup social), aproape singurul din perspectiva
ponderii sale în proces, îl reprezintă familia. Dup vârsta de şapte ani mai intervin şi alţi agenţi
importanţi printre care şcoala şi grupurile de egali (grupuri formate din membrii aceleiaşi
generaţii).
b) Socializarea secundară porneşte în jurul vârstei de şapte ani şi se încheie o dat cu
adolescenţa. În această etapă de socializare copilul asimilează noi norme sociale, noi sisteme
de deprinderi, noi roluri sociale, produsele culturale şi normele care îl fac să poată trăi normal
în societate, potrivit cu noile medii, grupuri, status–uri sociale în care intră. Cu toate acestea
procesul de socializare nu se încheie aici. Aceasta deoarece pe parcursul vieţii, orice individ
mai achiziţionează nenumărate alte roluri sociale, ca şi numeroase alte achiziţii normative sau
culturale la modul general. Spre exemplu el va învăţa ce trebuie să facă ca soţ /soţie, ca
părinte, ca bunic, ca şef etc. cu alte cuvinte este nevoie permanent de noi procese de
socializare secundară.
Socializarea primară se face într-un climat afectiv. Cea secundară se face într-un
context de neutralitate afectivă, de instrumentalitate, funcţionalitate.
c) Socializarea anticipativă - procesul de pregătire a indivizilor pentru a-şi asuma în
viitor noi roluri sociale, pentru a putea intra uşor în noi medii, pentru a exercita uşor noi
drepturi, obligaţii. Serveşte ca instrument care permite individului să progreseze social,
uşurează mobilitatea profesională. Marea majoritate a jocurilor copiilor reprezint procese de
socializare anticipatorie. În aceste procese se utilizează adeseori şi anticipatori de socializare,
adică obiecte care sunt utilizate în cadrul acestui proces: jucării sau jocuri. Atunci când o
fetiţă se joacă cu păpuşile, cu siguranţă ea se socializează anticipator pentru rolul de mamă,
dar şi atunci când copii se joacă de-a medicul sau de-a poliţistul se socializează anticipator, nu
neapărat pentru rolurile de medic sau poliţist, ci pentru cel de cetăţean, care va interacţiona cu
medici sau poliţişti în societate mai târziu. Socializarea anticipativă se referă prin urmare
inclusiv la achiziţia unor date despre rolurile pe care diferitele alte categorii de persoane le au
în societate.
d) Socializarea concordantă - se desfăşoară sub influenţa modelului cultural –
normativ admis, dezirabil într-o societate. Se face în concordanţă cu normele recunoscute într-
o anumită societate.
e) Socializarea discordantă - se realizează în grupuri marginale, prin interiorizarea
unor astfel de valori. E conformă cu cerinţele unor grupuri periferice aflate în conflict cu
normele sociale recunoscute. Acest tip de socializare se mai numeşte şi negativă pentru că
surprinde procesele de socializare în care se achiziţionează modele comportamentale, valori
sau norme care sunt opuse celor specifice în cultura dominantă . Este vorba deci de procesul
de achiziţie a contraculturii. Ex.: maghiarii, ţiganii şi orice alte minorităţi culturale, etnice,
religioase, sexuale etc., ce nu vor să renunţe la valorile lor aparte şi uneori deviante şi
antisociale.
f) Resocializarea– proces de convertire a celor care au fost obiect al proceselor de
socializare negativă, readucerea lor la recunoaşterea, respectarea modelului normativ, cultural
al unei societăţi. Urmăreşte recuperarea indivizilor marginali şi devianţi. În societate, de multe
ori trebuie să înlocuim anumite achiziţii cu altele, deci să modificăm anumite produse
culturale pe care le aveam deja. Este cel mai sugestiv cazul modelelor de comportament, care
sub presiunea unor situaţii noi se modifica, adică se înlătură vechile deprinderi în locul cărora
apar comportamente noi.. Resocializarea este întâlnit la un nivel cu totul deosebit în special în

12
instituţiile cu funcţii puternice de constrângere, şcoli de corecţie, închisori, armată etc. (ce au
ca scop reeducarea individului deviant). Ea mai are şi următoarele semnificaţii: corectarea
greşelilor comise de către agenţii primari ai socializării (familia); pentru completarea
lacunelor sociale primare; pentru înlăturarea eşecurilor ce însoţesc, uneori, mobilitatea socială.

Factorii sau agenţii socializării

 Familia – rol decisiv în socializarea primară;

 Şcoala
 Grupuri şi colectivităţi
 Instituţiile culturale,mass-media, armata, biserica etc.

Familia – rol hotărâtor în formarea personalităţii de bază. Ea acţionează ca factor

socializator în patru situaţii şi direcţii:
 educaţie morală - reguli morale şi fundamente. Funcţionarea normală a
relaţiilor de autoritate în familie este cheia învăţării de către copil a regulilor morale.
 învăţare cognitivă - formare structurilor de gândire
 context imaginativ – dezvoltarea fanteziei (jocuri)
 contextul comunicării afective – dezvoltarea sensibilităţii
Cel mai important agent de socializare, menţionat deja, este familia. Rolul ei în
socializarea primară este fundamental. Alături de familie mai pot interveni şi o serie de alte
instituii cu rol educaţional, cum ar fi creşele, grădiniţele, iar mai târziu şcoala. Trebuie să
facem însă câteva precizări. Socializarea, dacă o privim restrâns, ca un proces în care se
formează individul ca individ social, atunci nu orice achiziţie a acestuia reprezint un proces de
socializare. Achiziţia normelor, a valorilor, a unor modele de comportament, constituie
procese de socializare, dar achiziţia unor informaţii, adică a unor date strict cognitive, nu mai
fac parte din procesul de socializare. Dacă copilul învaţă în şcoală să rezolve integrale sau
derivate, nu putem spune decât extrem de forţat, că el dobândeşte nişte deprinderi umane sau
că i se formează personalitatea. În această accepţiune şcoala, cel puţin în România, nu mai
este un agent al socializării atât de important pe cât apare la prima vedere. Aceasta deoarece,
cu toate schimbările din ultimi ani, şcoala românească a rămas una profund teoretică şi puţin
socială. Iată de ce trebuie să privim cu multă circumspecţie calitatea de agent al socializării
realizat de şcoală, mai ales când nu este vorba de ciclul primar sau gimnazial. Evident că dacă
adoptăm o definiţie mai largă a socializării, ca fiind procesul de achiziţie a culturii, atunci
evident orice informaţie sau deprindere strict cognitivă aparţine culturii şi, prin urmare, tot
ceea ce se face în şcoală ţine de un proces de socializare. Adevărul este că, de multe ori, în
interiorul şcolii are loc un proces extrem de intens de socializare, dar care nu implic în
realitate şcoala ca instituţie. Este vorba de un alt agent al socializării şi anume de grupurile
de egali. Este vorba de grupurile formate din membri care au aceeaşi vârsta aproximativă,
adică le mai putem spune grupuri generaţionale. Acestea sunt micile grupuri, în special de
joacă, pe care copii le realizează în şcoală şi care au un rol esenţial în procesul socializării lor.
Este evident că aceste grupuri nu exist numai în şcoală. Ele sunt întâlnite adesea ca şi grupuri
de “bloc”, de “stradă”, „de cartier”, ele au de regulă o structură monosexuală, până la vârsta
adolescenţei, şi reprezintă pentru tineri cel mai important agent al socializării alături de
familie, iar uneori înaintea acesteia.

Factorii care influenţează procesul de socializarea

13
 Exista mai mulţi factori care influenţează procesul de socializare. Îi vom prezenta
succint:
a. determinantul biologic. Este evident că formarea personalităţii individului, ca şi
procesul de achiziţie a produselor culturii, este influenţat de anumite caracteristici biologice,
inclusiv ereditare. Un anumit tip de temperament, anumite caracteristici afective, fac ca
individul să asimileze diferit şi să reacţioneze diferit la realitatea socială4.
b. mediul fizic. Se pare însă că şi mediul fizic ca atare ne influenţează în procesul de
socializare într-o oarecare măsură, tocmai pentru ca noi trebuie să ne adaptăm în permanenţă
la el. Este, de altfel, un lucru ştiut că oamenii care trăiesc în regiunile nordice au un alt tip de
temperament, alte moduri de reacţie, alte tipuri de relaţionare etc.5. Este evident că nu
întotdeauna şi oriunde găsim acest determinism geografic, însă cu siguranţă că el constituie un
factor care influenţează procesul de socializare.
c. cultura. Profilul cultural al unei societăţi imprimă anumite caracteristici procesului
de socializare. Încă din secolul trecut, în Germania în special, au fost lansate teorii care
încercau să surprindă relaţia dintre spaţiul geografic şi profilul cultural al unei societăţi.
Teoria spaţiului mioritic, a lui L. Blaga nu este decât o variantă a acestor teorii. Ideea de bază
este însă aceea că putem identifica un anumit tip de profil uman pentru anumite societăţi, în
realitate nu neapărat în funcţie de factorii de relief, ci datorită în primul rând culturii diferite a
acelor societăţi. Se ştie ca italienii au un sentiment profund al familiei, că sunt mai repeziţi, ca
arabii sunt extrem de credincioşi, cinstiţi, dar şi şireţi, etc. Cu siguranţă că aceşti
predeterminanţi culturali sunt baza stereotipurilor, adică a acelor caracteristici pe care le
acordam unor indivizi, doar pe baza apartenenţei acestora la anumite grupuri, în cazul nostru
etnice sau rasiale.
d. experienţa de grup. Viaţa în grupuri este o caracteristic general umană. Este astfel
firesc ca experienţa indivizilor, la nivelul grupurilor în care trăiesc, să îi influenţeze în mod
deosebit.
e. experienţa personală – factor esenţial în procesul de socializare ce nu necesită în
realitate multe comentarii. Procesul de socializare nu este un proces de asimilare, similar cu
modul în care informaţia este stocată într-un computer. El este întotdeauna un proces de
interacţiune în care rolul individului socializat este la fel de important cu cel al agentului de
socializare.

4
Este celebru astfel experimentul desfăşurat la Moscova spre sfârşitul vieţii lui Stalin, în care o mie de gemeni au fost separaţi şi puşi să
trăiască în familii foarte diferite (numai într-un stat totalitar ar putea fi făcut un asemenea experiment cu totul în afara unor norme
deontologice). Ideea era că se dorea sublinierea rolului fundamental pe care îl are mediul social în formarea unui copil, în afara oricărui
determinant biologic. Experimentul nu a dovedit acest lucru, existând un puternic factor genetic care condiţiona dezvoltarea gemenilor, chiar
dacă aceştia trăiau în familii extrem de diferite ei păstrau numeroase caracteristici de personalitate comune. Stalin se pare că s-a supărat atât
de rău încât a desfiinţat genetica, ea rămânând o disciplină interzisa în URSS şi în celelalte state socialiste câteva decenii.
5
Dacă luăm în calcul doar relaţiile sexuale atunci este lesne de observat cum, mergând de la Sud la Nord, creste în general toleranţa faţă de
normele restrictive ale relaţiilor dintre sexe. Dacă, de exemplu, femeile în lumea arabă nu au voie nici măcar să fie văzute de alţi bărbaţi, în
Nordul îndepărtat, la eschimoşi, este de datoria musafirului să aibă relaţii sexuale cu soţia gazdei.

14
 Statutul şi rolul individului

Individul se naşte în societate – într-o societate ce dispune de o structură anterior

formată – şi nu se poate sustrage de la influenţa pe care această societate o exercită asupra lui.
Socializarea individului implică integrarea sa în societate, învăţarea modului social
de existenţă, asimilarea unor valori sociale, acceptarea unei culturi, subordonarea faţă de
conduita tip prescrisă în normele sociale.
Socializarea progresivă este azi rodul unei pronunţate tranzienţe a structurilor şi
relaţiilor sociale, a unei multiplicări – fără precedent – a raporturilor dintre individ şi
societate, ceea ce determină o amplificare a rolului verigilor care mediază acest raport.
Procesul de socializare priveşte indivizii (ca ansambluri de indivizi), care intră în
anumite structuri deja existente. Ca proces de integrare a individului în societate, procesul de
socializare se referă la două momente importante:
a) intrarea individului în grup – societizarea;
b) viaţa individului în grupul respectiv.
Poziţia şi respectiv activitatea individului în cadrul grupurilor macro şi microsociale,
din care face parte, se pot cerceta sociologic cu ajutorul conceptelor de statut (status) şi rol al
individului.
Orice individ, de îndată ce vrea să facă parte dintr-un grup – reglementat sau grup
informal – este silit să accepte sau să impună un anumit statut şi să joace în grup rolul precizat
prin statut.
Grupul „îl ajută” oferindu-i şi modelele sociale de felul cum trebuie să se comporte.
Individul, la rândul său, îşi poate juca rolul mai bine sau mai rău, potrivit capacităţilor sale
(profesionale, intelectuale) şi, totodată, având în vedere atitudinea sa faţă de statut. Conceptele
de statut şi rol al individului sunt strâns legate de termenii de persoană şi personalitate.
Termenul personalitate provine de la persoană – în latină persona (aşa se numea masca
folosită de actori în teatrul antic).
Fiind implicate direct în acţiunea, relaţiile şi organizarea societăţii statutul şi rolul
sunt complementare, astfel că fiecare statut social determinat pretinde individului îndeplinirea
unui rol corespunzător în cadrul grupului, iar acesta apreciază activitatea individului prin
prisma apropierii acestuia de comportamentul standard al rolului său.
Statutul individului este definit ca fiind totalitatea drepturilor şi îndatoririlor ce-i
revin persoanei în cadrul unui grup existent.

15
 Rolul individului reprezintă un standard de comportament şi cuprinde totalitatea
aşteptărilor sau pretenţiilor din partea grupului faţă de individ. Setul de aşteptări se află în
legătură directă cu statutul individului.

Instituţia şi organizaţia socială

Instituţiile sociale sunt mai mult decât înţelegem noi, la nivelul limbajului obişnuit,
limbaj la nivelul căruia instituţia este mai degrabă un sinonim pentru organizaţie. Adevărul
este că orice organizaţie funcţionează pe baza unei instituţii, însă nu orice instituţie există în
forma unei organizaţii. În raport cu instituţiile, organizaţiile au o delimitare preci să spaţială şi
temporală, iar ele presupun întotdeauna autoreflexivitatea membrilor asupra apartenenţei la
organizaţie, ca şi asupra normelor în baza cărora ele funcţionează.
Privite din perspectiva conceptelor de status şi rol, putem spune ca instituţiile sociale
reprezint seturi de statusuri şi de roluri ataşate acestora, care contribuie la îndeplinirea unor
funcţii sau a unor nevoi sociale. Cu alte cuvinte, oriunde mai mulţi oameni, care au anumite
statusuri, interacţionează în vederea efectuării unei activităţi care îndeplineşte o anumit
funcţie în societate, spunem că avem o instituţie socială. Orice practică instituită, orice mod
definit de a face ceva în societate, reprezint astfel o instituţie socială. Cea mai veche instituţie
social este familia, una dintre instituţiile sociale fundamentale. Există câteva mari tipuri de
instituţii care datorit importanţei lor le consider m instituţii sociale fundamentale. Alături de
familie mai avem religia şi statul. Cu siguranţă însă că putem clasifica în mult mai multe
moduri instituţiile sociale. În funcţie de tipul de funcţie socia l pe care o îndeplinesc,
instituţiile pot fii:
 instituţii politice – privesc conducerea comunităţilor şi a societăţilor (ex.
statul,partidele, consilii locale etc.)
 instituţii juridice – privesc administrarea controlului social şi asigurarea ordinii,
(ex. tribunale, avocatură , etc.)
 instituţii economice - se ocupă cu producţia de bunuri şi servicii (orice
organizaţie economică, etc.)
 instituţii culturale - se ocup cu producerea şi difuzarea culturii (ex. teatrele,
mass-media etc.)
 instituţii religioase - administrează practicile şi ideologiile religioase (ex.
biserica, sectele etc. )
 instituţii ale vieţii private - asigur desfăşurarea vieţii private a indivizilor (ex.
familia, căsătoria, adulterul etc.)
Aşa cum se observă din cele câteva exemple oferite există o mare varietate a gradelor
de generalitate (în sens de extensiune) pe care le au instituţiile sociale. Există chiar anumite
raporturi prestabilite între acestea. Spre exemplu instituţia căsătoriei este dependent de
instituţia familiei, având de fapt funcţia de întemeiere a familiilor (una din formele de
constituire a familiilor, chiar forma fundamentală am putea spune). Este clar, pe de alt parte,
că atunci când vorbim de instituţii economice o facem la modul general, pentru că în realitate
există o mare varietate a acestora precum şi multiple legături de determinare între ele.
Pe de alt parte instituţiile sociale, ca şi practici instituite, nu sunt obligatoriu acceptate
toate în societate. Unele pot fii considerate ilegale, ceea ce nu le face mai puţin instituţii
sociale. Prostituţia este o instituţie socială, dar şi şantajul sau excrocheria. Când vorbim de o

16
funcţie social nu ne referim deci numai la cea ce societatea consacră publică ca nevoi ale sale
şi consider acceptabil. Din acest motiv putem considera că există chiar instituţii deviante. În
raport cu o normativitate socială dată desigur. Prin urmare nu trebuie să valorizăm conceptul
de funcţie (adică să îl considerăm exclusiv în sens pozitiv), ci trebuie mai degrabă să îl
înţelegem că un rol pe care cineva îl joacă în societate şi, ca şi în teatru, nu toate rolurile sunt
pozitive).
Ar mai trebui să spunem că, istoric, apariţia de noi instituţii sociale s-a manifestat în
primul rând prin procesul de diferenţiere instituţională, adică prin procesul prin care dintr-o
instituţie socială care îndeplineşte mai multe funcţii într-o anumită societate, apar alte noi
instituţii care preiau unele din funcţii le respective. În acest sens trebuie să precizăm că la
începuturile civilizaţiei umane familia îndeplinea qvasitotalitatea funcţiilor sociale, adică atât
funcţii religioase, cât şi economice, politice, de control social etc. În această perspectivă
observăm mai clar de ce familia este, cel puţin din perspecti v istorică, o instituţie socială
fundamentală.
Atunci când am vorbit despre instituţiile sociale am precizat că ele se află într-un
raport special cu organizaţiile. De principiu orice organizaţie are la bază o instituţie socia lă,
neputând considera ca şi contraexemple decât situaţii cu totul “anormale” în care am construi
o organizaţie care nu ar avea nici un fel de obiective şi nu ar îndeplinii vreo funcţie la nivelul
societăţii. Putem să ne gândim la astfel de exemple doar teoretic, pentru că în realitate o
organizaţie presupune în totdeauna un număr de oameni care deţin anumite statusuri şi
anumite practici pe care aceştia le săvârşesc într-un context organizatoric. Există pe de altă
parte, aşa cum am arătat, numeroase tipuri de instituţii care nu au forme. Cum putem însă
deosebi organizaţiile faţă de instituţiile sociale? Această distincţie o putem realiza dacă vom
analiza câteva din elementele specifice acestora.
 autoreflexivitatea membrilor faţă de normele, scopurile şi obiectivele acesteia.
Cu alte cuvinte în orice organizaţie membri trebuie să respecte, dar să şi fie conştienţi de
normele acesteia, la fel şi în ceea ce priveşte obiectivele şi scopurile.
 Organizaţiile pe de altă parte presupun anumite cadre formale în care îşi
desfăşoară activităţile, cadre care au întotdeauna o dimensiune comunicaţională concretă (şi
cel mai adesea şi relaţională), precisă delimitat spaţial şi temporal.
 Instituţiile desemnează, pe de alt parte, anumite tipuri de practici sociale care
au o funcţie socială, practici care sunt definite generic şi nu au în mod necesar o dimensiune
formală.

Formal şi informal în organizaţii

Organizaţiile au în general o structură de tip formal, adică au predefinite natura şi tipul

de relaţii dintre membri, ca şi poziţiile pe care aceştia pot să le ocupe în organizaţii. Structura
formală nu reprezintă altceva decât faptul că poziţiile din organizaţie şi relaţiile dintre acestea
sunt predefinite şi totodată independente de membrii care le ocupă. Cu toate acestea, la
nivelul unei organizaţii nu există doar structuri de tip formal. În multe cazuri există chiar
poziţii şi tipuri de relaţii de natură informală care îndeplinesc funcţii la nivelul organizaţiilor.
Weber nu punea accent pe conexiunile informale şi micile relaţii de grup care pot
exista în orice organizaţie. Dar în birocraţii, modul informal de operare permite adeseori o
flexibilitate care nu ar putea fi obţinută altfel.
A. Giddens susţine că grupul este capabil să conceapă proceduri informale care permit
iniţiativă şi o mai mare responsabilitate decât sunt prevăzute în regulile formale ale
organizaţiei. Reţele informale tind să apară la toate nivelurile organizaţiilor. La vârf, legăturile

17
şi conexiunile personale pot fi mai importante, decât situaţiile formale în care ar trebui să se ia
deciziile6.
A decide până la ce punct procedurile informale contribuie sau împiedică eficienţa
organizaţiilor este un lucru dificil. Organizaţiile birocratice tind să dea naştere unei adevărate
încrengături de modalităţi neoficiale de a rezolva problemele. Aceasta se întâmplă în parte
deoarece lipsa de flexibilitate poate fi contracarată printr-o ocolire neoficială a regulilor
formale. Pentru cei cu slujbe plicticoase, procedurile informale ajută adesea la crearea unui
mediu de lucru satisfăcător. Conexiunile informale dintre funcţionari pot fi eficiente în moduri
care să ajute organizaţia în întregul ei. Pe de altă parte, aceşti funcţionari pot fi mai preocupaţi
să promoveze sau să-şi protejeze propriile interese decât pe cele ale organizaţiei.
Orice organizaţie poate fi considerată din punctul de vedere al gradului formalizării pe
o scală continuă şi putem astfel vorbi de organizaţii puternic sau slab formalizate.
Prin urmare putem identifica la nivelul oricărei organizaţii două tipuri de structuri,
una formală şi alta informală. Este evident că ceea ce poate fi interesant într-o eventual
analiză este tocmai raportul dintre cele două structuri. Structura formală reprezint
organigrama unei organizaţii, în timp ce structura informală reprezintă sociograma acesteia.
Şi la nivelul organigramei şi la nivelul unei sociograme putem identifica anumite poziţii
importante, care au capacităţi persuasive în comunicare şi totodată responsabilităţi sau funcţii
decizionale. Aceasta înseamnă că în orice organizaţie avem potenţial două tipuri de lideri,
formali şi informali. Primii se bucur de autoritate în timp ce cei informali se bucur de
influenţă. Distingem prin urmare la nivelul unei organizaţii două tipuri de atribute ale
conducerii, autoritatea şi influenţa. Liderii formali de in autoritatea de a decide în baza
poziţiei pe care ei o de in (cea care confer autoritate), în timp ce liderii informali deţin o
anumit capacitate de influenţă, care este dată de propriile capacităţi de relaţionare socială şi
de comunicare. Există posibilitatea ca persoana care deţine cea mai mare capacitate de
influenţă să fie şi persoana cu cel mai mare rang de autoritate, situaţie care desigur este ideală.
Ea se întâlneşte însă relativ rar, cel mai adesea neexistând la nivelul unei organizaţii o
coincidenţă între cele două tipuri de structuri.
Este evident că există multe tipuri de organizaţii şi că în realitate gradul că
formalizării organizaţiilor depinde şi de tipul acestora. Există spre exemplu organizaţii, cum
sunt cele militare, unde gradul că formalizării este extrem de mare, dar şi organizaţii de tip
cultural sau civică(cum ar fi un club sau o fund aţie) unde gradul formalizării este
incomparabil mai redus. Pe de alt parte organizaţiile pot să fie clasificate şi din punctul de
vedere al tipurilor de obiective pe care şi le propun.

Birocraţia ca tip ideal (Max Weber)

Toate organizaţiile de mare întindere, după opinia lui Weber, tind prin natura lor să fie
birocratice. Cuvântul “birocraţie”, un barbarism pentru că provine de la două cuvinte din două
limbi diferite, una clasică şi alta modernă a fost inventat de către Monsieur de Gournay în
anul 1745, care a adăugat cuvântului “birou”, însemnând atât încăperea cât şi masa de scris,
un termen derivat din verbul grecesc “a conduce”. Înţelesul iniţial era chiar acesta în fond,
acela de “reguli ale celor de la birou”, adică ale oficialilor. BIROCRAŢIA ar însemna deci
conducerea de către funcţionari. Birocraţia ca termen a fost aplicată mai întâi doar

6
De exemplu, se presupune că politicile corporaţiilor de afaceri se stabilesc în şedinţele consiliului de administraţie, de către directori şi
deţinătorii principali de acţiuni. În practică, adesea doar câţiva dintre membrii consiliului conduc cu adevărat corporaţia, expunându-şi
deciziile informal şi aşteptând decizia consiliului. Reţelele informale de acest tip se pot întinde de asemenea, peste corporaţii diferite.
Directorii diferitelor firme se consultă adesea între ei într-un mod informal şi pot face parte din aceleaşi cluburi sau asociaţii cu scopuri
recreative.

18
funcţionarilor guvernamentali, dar treptat a fost extinsă pentru a defini, în general,
organizaţiile mari.
Conceptul a fost de la bun început folosit într-un mod dispreţuitor. De Gournay vorbea
despre puterile crescânde ale funcţionarilor ca despre “o boală numită biromanie”.
Romancierul francez Honoré de Balzac considera birocraţia “o putere uriaşă deţinută de
pigmei”. Acest gen de opinie s-a menţinut până în zilele noastre: birocraţia este frecvent
asociată cu hârţogăria, ineficienţa şi risipa.
Pentru sociologie, birocraţia nu doar că nu reprezintă un calificativ pentru lipsa de eficienţa
unei organizaţii, ci dimpotrivă ea este principalul factor al dezvoltării organizaţiilor şi
implicit al societăţilor în modernitate. Pentru sociologi, ca şi pentru toţi cercetătorii care
studiază organizaţiile, birocraţia este principalul factor al dezvoltării economice, sociale şi
politice spectaculoase realizat în modernitate. Primul sociolog care a propusă o anali ză
consistentă a birocraţiei, înţeleasă ca un tip de organizare formală, a fost sociologul german
Max Weber.
Weber a prezentat birocraţia într-o lumină diferită, modul raţional de organizare a
vieţii sociale în modernitate, ca un model al grijii, preciziei şi eficienţei administrative.
Birocraţia este în realitate cea mai eficientă formă de organizare pe care au conceput-o
oamenii deoarece, toate sarcinile sunt reglementate prin reguli stricte de procedură. Un număr
limitat de organizaţii birocratice, evidenţia Weber, au existat şi în societăţile tradiţionale. De
exemplu, birocraţia roman , în special cea militară, sistemul funcţionăresc birocratic din China
imperială era responsabil pentru afacerile generale ale guvernării. Dar birocraţiile s-au
dezvoltat pe deplin abia în vremurile moderne.
Pentru a studia originile şi natura expansiunii organizaţiilor birocratice, Weber a
construit un tip ideal7 de birocraţie. Weber credea că, cu cât o organizaţie se apropie mai mult
de tipul de birocraţie ideală, cu atât va fi mai eficientă în urmărirea obiectivelor pentru care a
fost înfiinţată. El punea adesea în legătură munca la birou cu aparatura sofisticată. Pentru
Weber tipul ideal de birocraţie, adică modelul reprezentativ al acesteia, presupune câteva
elemente esenţiale:
1 . Ierarhia clar demarcată a autorităţii. Orice organizaţie de tip birocratic presupune
o ierarhie, adică o dispunere ierarhică a poziţiilor interne, cel mai adesea într-o formă
piramidală, în care se disting funcţii le de tip executiv de cele de tip decizional. Există un lanţ
al comenzilor de la vârf către bază, care face posibilă coordonarea luării de decizii. Fiecare
înalt funcţionar controlează şi supervizează pe cel aflat pe o treaptă inferioară lui, în cadrul
ierarhiei. Astfel, sarcinile în cadrul organizaţiei sunt distribuite ca “obligaţii oficiale”.
2. Birocraţia presupune reguli scrise pentru comportamentul funcţionarilor.
Activitatea birocraţilor se face întotdeauna în baza unor norme formale care sunt cunoscute şi
invocate de oficiali. În acest mod se garantează caracterul impersonal al tuturor deciziilor din
interiorul acestui tip de organizaţii şi elimină astfel arbitrariul şi interesul personal sau de grup
din actul de decizie realizat de birocraţi.
3. Birocraţia se bazează pe funcţionari care sunt salariaţi. Faţă de epocile
premoderne, birocratul este un profesionist care se ocupă exclusiv cu activitatea din interiorul
organizaţiei birocratice şi are surse de venit asigurate doar din aceasta. În epocile premoderne
persoanele care îndeplineau anumite servicii publice nu erau profesionalizate şi mai ales nu îi
asigurau veniturile din aceste activităţi.8
7
Termenul “ideal” nu se referă la ceea ce este de dorit, ci la o formă pură de organizare birocratică. Un tip ideal este o descriere abstractă,
construită prin accentuarea anumitor trăsături preluate din cazuri reale, astfel încât să evidenţieze cele mai esenţiale caracteristici ale lor.
Pentru aprofundarea conceptului de tip ideal, vezi I. Bădescu, Istoria sociologiei, Ed. Porto-franco, Galaţi, 1994; C. Zamfir, L. Vlăsceanu
(coord), Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, 1993.
8
Spre exemplu judecătorii sau notarii sunt de fapt persoane cu anumite ranguri sociale, care prestează aceste servicii sporadic, pe lângă alte

19
 4. Birocraţia presupune Separarea sarcinilor funcţionarului din interiorul
organizaţiei de viaţa lui personală. Separarea are loc atât fizic, birocraţia impunând ideea de
program stabil de lucru, dar şi funcţional, în sensul în care birocratul îşi desfăşoară activitatea
independent de orice alte constrângeri exterioare birocraţiei.
5. Birocraţia asigură separarea funcţionarului atât faţă de mijloacele de producţie,
cât şi faţă de resurse. Altfel spus, nici un membru al organizaţiei nu posedă resursele
materiale cu care operează. Ele aparţin exclusiv organizaţiei birocratice şi tocmai din acest
motiv birocratul, deşi dispune de o putere uriaşă el este controlat total de birocraţie şi ca
simplu individ el este chiar insignifiant9.

De ce este eficientă birocraţia?

Atât Weber cât şi alţi sociologi care au analizat birocraţia au subliniat o serie de factori
care asigur eficienţa deosebit a acestui tip de organizare socială. Trecem şi noi în revistă
câţiva dintre factorii fundamentali care asigur birocraţiei o eficienţa ridicată:
 Deciziile sunt luate în baza unor criterii generale. Astfel se elimină
subiectivitatea şi arbitrariul la nivelul activităţi lor birocratice.
 Se apelează la experţi pentru că birocraţia presupune profesionalizarea
membrilor săi şi deci se urmăreşte formarea unor competenţe speciale definite şi ele
normativ.
 Birocraţii sunt plătiţi cu salarii şi în acest mod este eliminat corupţia.
 Performanţa birocraţilor este judecat prin examinări şi proceduri impersonale,
cariera birocraţilor depinzând de aceste evaluări care au loc exclusiv în interiorul
aparatului birocratic.
 Activităţi le organizaţiilor birocratice sunt definite r aţional în baza unor
scopuri precis formulate şi sunt libere de cerinţe personale, sau ale unor grupuri exterioare
aparatului birocratic. Este adevărat că obiectivele sau scopurile birocraţiei pot fi, şi sunt
uzual determinate din exterior, de sistemul politic spre exemplu, dar odată definite
scopurile, aparatul birocratic le transpune în acţiuni în baza unui registru normativ,
independent de alte constrângeri externe.
La prima vedere cineva ar putea obiecta că aceste caracteristici nu sunt totuşi ireale.
Doar birocraţia nu este aşa, este acuzat mai mereu de corupţie, de neprofesionalism etc.
Trebuie să spunem că nu în această perspectiv trebuie privit analiza birocraţiei propusă de
Weber. El a definit-o în termeni ideali şi evident nu a exclusă faptul că, în practică, ea poate
funcţiona şi prost. Nu proasta aplicare a regulilor sau disfuncţionali tăţile de acest tip sunt însă
importante în analiza birocraţiei10.
Pe de alt parte toate caracteristicile prezentate trebuie să le gândim în comparaţie cu
modul în care funcţionau instituţiile şi organizaţiile premoderne. Cu siguranţă că pot exista
aspecte disfuncţionale în recrutarea funcţionarilor, că pot exista şi cazuri de corupţie.
Diferenţa esenţială este dată de faptul că în societăţile premoderne, cel mai adesea, funcţiile
reprezintă statusuri atribuite, deci moştenite şi prin urmare ele erau cu totul în afara unor

activităţi, care le şi asigur veniturile. La fel, profesorii din universităţi, în evul mediu, nu au salarii pentru munca de predare, ci trăiesc din
diferite alte surse, cadouri de la studenţi, donaţii sau rente ale unor seniori, din publicaţiile pe care le scot etc.
9
Spre exemplu militarul premodern dispune când vrea de propriile arme, pentru că acestea sunt ale lui, armura, sabia sau calul sunt obiecte
de proprietate personal. Militarul modern nu are arme personale, mai mult chiar, organizaţia birocratică (armata) îi dă dreptul de a le purta
doar atunci când ea consider că este necesar. Luptătorul premodern a fost astfel transformat într-un simplu funcţionar birocratică şi aceasta
este şi cauza pentru care modernitatea şi-a putut institui pentru prima dat în istorie un nou tip de societate, care nu mai este condusă de
militari.
10
Dacă de exemplu o secretară nu vine la timp la program sau nu rezolv corect o problem de serviciu, aceasta nu este o disfuncţionalitate a
birocraţiei, ci un aspect disfuncţional înregistrat într-o organizaţie particulară. Aceste ultime aspecte nu pot fi ignorate evident, dar ele nu
derivă din caracteristicile definitorii ale birocraţiei.

20
criterii de profesionalism. La fel, corupţia nici nu îşi are sensul în astfel de societăţi pentru că,
prin definiţie, funcţionarii rezolvau problemele asumând propriile interese sau după bunul
plac şi într-o relaţie direct cu resursele pe care le primeau de la cei care aveau nevoie de aceste
servicii.

Probleme şi disfuncţionalităţi ale organizaţiilor de tip birocratic

Perspectiva lui Max Weber asupra birocraţiei este una clasică şi totodată
fundamentală în istoria sociologiei. Un alt studiu asupra birocraţiei este cel al sociologului
american Robert K. Merton. Abordarea lui Merton este cumva diferită faţă de cea a lui
Weber. Pentru Merton, unul din reprezentanţii de bază ai funcţionalismului, birocraţia nu are
doar aspecte funcţionale, ci conţine, chiar în bazele sale principiale, anumite elemente de tip
disfuncţional. Abordarea lui Merton este una centrată prioritar tot asupra elementelor care dau
eficienţă structurilor de tip formal, singura deosebire fa de Weber fiind doar aceea că Merton
admite disfuncţionalităţi potenţiale pentru structurile de tip birocratic, în timp ce în modelul
ideal al lui Weber nu există a loc pentru asemenea tip de elemente.
a) Pericolul antrenării incapacităţii . Antrenarea incapacităţii desemnează procesul
de supraspecializare spre care se îndreaptă toate birocraţiile. Specializarea şi
profesionalizarea, aşa cum am arătat deja sunt virtuţi de bază ale birocraţiilor. Problema este
însă aceea că tendinţa de supraspecializare poate să creeze un anumit tip de dependenţă de
anumite modele de practici şi activităţi care, în anumite condiţii, pot dovedi disfuncţionale.
Cu cât specializarea este mai îngust şi mai mult focalizat pe anumite tipuri de activităţi
concrete, cu atât eficienţa funcţionarului va fi mai mare, problema este însă aceea că implicit
şi pericolul inadaptării la situaţii noi care reclamă alte practici sau competenţe este mai mare.
Aceste inadaptări pot fi fatale pentru eficienţa sistemului birocratic
b) Pericolul psihozei ocupaţionale. Climatul formalizat al birocraţiilor este unul
extrem de stresant pentru funcţionar. Aceasta în primul rând pentru că mediul social
formalizat nu este unul “natural”, reclamând întotdeauna un consum intens de resurse psihice
(de adaptare, energetice, de timp etc.). Pe de alt parte munca rutinieră, presupusă de
restricţiile normative este şi ea un factor la fel de stresant. Nu în ultimul rând, relaţia dintre
birocrat şi clientul deservit de birocraţie, aşa cum o să vedem, este şi ea una tensionată. Prin
urmare orice birocraţie dezvolt un mediu “problematic”, care pune în pericol orice tip de
activitate desfăşurat în aceste organizaţii .
c) Pericolul sacralizării normelor. Respectarea normelor de către birocraţi este o
cerinţă esenţială pentru funcţionarea oricărei birocraţii. Cu toate acestea, respectarea
normelor ar trebui să fie în orice asemenea organizaţie doar un mijloc pentru îndeplinirea
scopurilor generale sau a obiectivelor specifice. Datorită rolului lor esenţial în funcţionarea
eficientă a unei birocraţii, normele ajung însă din simple mijloace să devin adevărate
obiective ale activităţii funcţionarilor. Este evident un tip de disfuncţionalitate majo ră
deoarece o organizaţie nu poate avea ca scop central pe acela de a- şi respecta regulile. Acest
efect se produce datorit tendinţei de a sacraliza normele, de a le considera într-o ordine a
valorilor finale şi nu a valorilor instrumentale ale organizaţiei11.
11
Cel mai bun exemplu, întâlnit în şcoală, este acela al elevilor extrem de cuminţi şi liniştiţi care, chiar dacă au performanţe şcolare extrem
de slabe, tind să promoveze pentru că sunt măcar “copii cuminţi”, în timp ce elevi chiar mai bine pregătiţi decât aceştia, dacă sunt
consideraţi “neastâmpăraţi” au şanse mai mici de a promova. Acest lucru se întâmplă pentru că disciplina, adică supunerea fa de normele

21
 d) Pericolul “spiritului de corp” Aşa cum am precizat, funcţionarul birocrat este
totală independent, prin definiţie, de orice sursă posibil extern de intervenţie. El depinde doar
de structurile de tip birocratic, iar cariera sa este definit doar de către aceste structuri. Ne
aducem aminte că acesta era unul din elementele cele mai importante care asigurau eficienţă
birocraţiei. Birocraţii au conştiinţa acestei independenţe, dar mai mult, ei sunt victime
potenţiale ale unor tendinţe de formare a unui adevărat “spirit de corp”, da t fiind conştiinţa
destinului comun şi a intereselor reciproce. Din aceste motive funcţionarii birocr aţiilor au
tendinţa de a se autonomiza total, chiar şi faţă de clienţii pe care îi deservesc. În aceste
condiţii ei tind să se autonomizeze totodată şi în raport cu obiectivele pe care ar trebui să le
îndeplinească.
e) Pericolul potenţial al relaţiei conflictuale cu clientul. Pericolul este alimentat nu
doar de “spiritul de corp”, ci şi de o percepţie deformată şi diferită pe care birocratul şi
clientul o au despre relaţia lor. În mod normal birocratul se consideră perfect autonom faţă de
client şi prin definiţie aşa şi trebuie să fie pentru a acţiona eficient. În acelaşi timp însă,
clientul consideră, de cele mai multe ori, că ar trebui să fie deservit de birocraţie şi deci se
aşteaptă să fie tratat în consecinţă. Pe de alt parte, orice om doreşte să fie tratat cazul său în
mod personalizat în relaţia cu orice serviciu public sau privat. Birocratul însă nu are voie, tot
prin definiţie, să trateze personalizat cazurile cu care se ocupă. El trebuie să aplice doar
regulile formale în baza unei cazuistici predeterminate. Mai trebuie să spunem că atunci când
acest tip de conflict potenţial ajunge să se materializeze, de cele mai multe ori iese câştig tor
birocratul, pentru că el are, prin natura muncii sale, mult mai mare experienţă faţă de client şi
chiar deţine strategii special elaborate pentru a ieşi din asemenea situaţii problematice.

Depăşirea birocraţiei?

Multă vreme, în dezvoltarea societăţilor occidentale s-a menţinut modelul lui Weber.
În activităţile guvernamentale, administraţia spitalelor, universităţi şi organizaţiile de afaceri,
birocraţia părea să fie dominantă. Chiar dacă întotdeauna se dezvoltă o selecţie socială
informală în cadrele birocratice şi ea este în realitate cea care funcţionează, se părea că
viitorul avea să adeverească anticipaţiile lui Weber: o birocratizare constantă crescândă.
Birocraţii încă mai există în Occident, dar ideea lui Weber că o ierarhizare clară a
autorităţii, având puterea şi informaţia concentrate la vârf, este singurul mod în care se poate
conduce o organizaţie de mari dimensiuni, începe să pară arhaică. Numeroase organizaţii se
restructurează în aşa fel încât se devină mai puţin şi nu mai mult ierarhizate. Pentru a ilustra
acest fenomen, Giddens se referă la faptul că multe corporaţii de afaceri din Occident urmează
aşa-zisul “model japonez”.
Modelul japonez
Se spune adesea că succesul economic al Japoniei este datorat în principal
caracteristicilor distincte ale corporaţiilor japoneze mari, care diferă substanţial de majoritatea
firmelor de afaceri din Occident. Companiile japoneze se deosebesc în mai multe privinţe de
caracteristicile pe care Weber le asocia cu birocraţia:
 Luarea de decizii de jos în sus. Marile corporaţii japoneze nu formează o piramidă
a autorităţii, aşa cum a trasat-o Weber, fiecare nivel fiind răspunzător numai faţă de cel aflat
mai sus. Lucrătorii de la nivelurile inferioare ale organizaţiei sunt consultaţi în legătură cu
politicile pe care conducerea intenţionează să le aplice şi chiar cei mai importanţi funcţionari
se întâlnesc cu regularitate cu ei.
 Mai puţină specializare. În organizaţiile japoneze, angajaţii sunt mult mai puţin
specializaţi decât omologii lor din Occident. Un absolvent de facultate care tocmai s-a angajat
şcolii (organizaţiei) a devenit dintr-o valoare instrumental (un mijloc necesar pentru procesul didactic), o valoare finală, deci un scop al
activităţi i şcolare, fiind astfel considerat un criteriu de evaluare.

22
va deţine în firmă o poziţie de asistent de manager, petrecându-şi primul an învăţând în
general cum funcţionează diferitele departamente ale băncii. Apoi va lucra într-o sucursală
locală un timp, în calitate de casier, după care va fi adus înapoi la sediul central al băncii
pentru a învăţa despre finanţe comerciale. Apoi va fi detaşat din nou la o sucursală, unde se va
ocupa cu împrumuturile. De acolo se va întoarce probabil la sediul central, pentru a lucra la
departamentul personal. Între timp vor fi trecut zece ani, iar absolventul va fi ajuns şef de
secţie. Dar procesul rotirii slujbelor nu se opreşte aici. Se va muta din nou la o altă sucursală a
băncii, unde va avea de-a face probabil de astă-dată cu finanţarea micilor întreprinzători, apoi
se va întoarce la sediul central într-un alt post. când "absolventul" va ajunge la apogeul
carierei sale, după aproximativ 30 de ani de la începutul său ca stagiar, va fi familiarizat deja
cu toate sarcinile importante. Prin contrast, un stagiar tipic în managementul bancar din
America de aceeaşi vârstă se va specializa aproape cu siguranţă de la bun început într-un
anumit domeniu bancar, unde va rămâne până la vârsta de pensionare.
 Orientarea către lucrul în grup. La toate nivelele corporaţiei, oamenii sunt
implicaţi în mici “echipe” de colaborare sau grupuri de lucru. Grupurile şi nu membrii
individuali sunt evaluate ca performanţă. Spre deosebire de omologii lor occidentali, “statul
de funcţiuni al organizaţiei” din companiile japoneze – hărţile sistemului de autoritate – indică
doar grupuri, nu poziţii individuale. Acest lucru este important deoarece contrazice presupusa
lege de fier a oligarhiei.
 Contopirea muncii cu viaţa privată. În tabloul făcut de Weber birocraţiei, există o
clară demarcaţie între munca oamenilor din cadrul unei organizaţii şi activităţile lor din afara
ei. Acest lucru este de fapt adevărat pentru majoritatea corporaţiilor occidentale, în care relaţia
dintre firmă şi angajat este doar economică. Spre deosebire de acestea, corporaţiile japoneze
se îngrijesc de multe dintre nevoile angajaţilor lor, pretinzând în schimb un nivel înalt al
loialităţii faţă de firmă. Angajaţii japonezi, începând cu lucrătorii din prăvălia de la parter şi
până la funcţionarii din vârful clădirii poartă adesea uniforma companiei. Este posibil să se
întâlnească pentru a cânta “cântecul companiei” în fiecare dimineaţă şi iau parte cu
regularitate la activităţile recreative organizate de către corporaţie, la sfârşit de săptămână.
(Câteva corporaţii occidentale, cum ar fi IBM şi Apple, au acum cântece ale companiei).
Lucrătorii primesc beneficii materiale din partea companiei, în plus faţă de salariile lor. De
exemplu, firma producătoare de aparatură electrică Hitachi asigură cazare pentru toţi angajaţii
necăsătoriţi şi aproape jumătate dintre angajaţii bărbaţi căsătoriţi. Copiii acestora puteau
beneficia, pentru educaţie, de împrumuturi din partea companiei, care pot ajuta financiar şi în
cazul unor nunţi sau înmormântări. Studiul efectuat asupra unor uzine conduse de japonezi în
Marea Britanie şi în Statele Unite indică faptul că luarea de decizii “de jos în sus” se
dovedeşte valabilă şi în afara Japoniei. Lucrătorii par să răspundă pozitiv faţă de nivelul mai
înalt de implicare pe care-l oferă aceste uzine.

In baza acestei analize, Giddens consideră că ar fi rezonabil să tragem concluzia că

modelul japonez oferă câteva lecţii relevante pentru conceptul weberian de birocraţie.
Organizaţiile care se pot asemăna cu tipul ideal al lui Weber sunt probabil mult mai puţin
eficiente în realitate decât par, deoarece nu permit angajaţilor de la nivelurile inferioare să
câştige sentimentul autonomiei faţă se sarcinile lor de lucru sau a implicării în acestea.
Suprabirocratizarea organizaţiilor duce la “fisuri interne” în funcţionare din cauza
naturii lor rigide, inflexibile şi lipsite de implicare. Formele de autoritate pe care Ouchi le
numeşte clanuri – grupuri în care există legături personale strânse între membri – sunt mai
eficiente decât tipurile de organizare birocratică.
După Giddens, o dovadă ar fi faptul că grupurile de lucru din firmele japoneze au
devenit un exemplu de structurare şi în interiorul organizaţiilor occidentale, unde se dezvoltă

23
adesea şi sisteme informale de tip clan. Există însă şi efectelor perverse (R. Boudon) ale
acestei evoluţii ce constau în apariţia fenomenului mafiei.

24