ŞCOALA SANITARĂ POSTLICEALĂ

“CAROL DAVILA” DEVA

MODUL 7
SOCIOLOGIE ȘI ANTROPOLOGIE
note de curs

an şcolar 2020 - 2021

 TEMA I
SOCIOLOGIA CA ŞTIINŢĂ

I. Definirea sociologiei. Obiectul de studiu al sociologiei.

Raporturile cu alte ştiinţe

1.1.Definirea sociologiei
Într-un sens foarte general, termenul de sociologie este folosit pentru a desemna ştiinţa
socialului.
Termenul de sociologie provine din îmbinarea a două cuvinte, unul latin „socius” ce
înseamnă social şi altul ce provine din limba greacă „logos” cu semnificaţia – ştiinţă; ca urmare
putem considera că sociologia este o ştiinţă despre social, despre societate.
De-a lungul timpului sociologia a fost definită în diferite moduri, în funcţie de nivelul de
cunoaştere şi de explicare a socialului.
Filozoful pozitivist francez – Auguste Compte a folosit pentru prima dată termenul de
„sociologie” într-un studiu intitulat: „Course de philosophie positive”, publicat în anul 1838. În
lucrarea respectivă a definit conceptul de „sociologie” ca fiind o „ştiinţă a societăţii”.
Max Weber a apreciat sociologia drept ştiinţa care studiază acţiunea socială.
George Gurtvich a considerat că „sociologia este ştiinţa fenomenelor sociale totale, care
are drept obiect studiul global al relaţiilor sociale, societatea ca integralitate de raporturi”.
Dimitrie Gusti a definit sociologia ca fiind „ştiinţa realităţilor sociale”. În concepţia lui
Petre Andrei „sociologia studiază în mod obiectiv, în primul rând, existenţa socială sub aspectul
ei static-structural, şi apoi sub aspectul dinamic - funcţional al ei, arătând fazele şi tipurile sociale
realizate”.
Pentru Traian Herseni „sociologia este ştiinţa societăţilor omeneşti, este o disciplină ce se
ocupă cu studiul vieţii sociale, al fenomenelor de comunicare umană, de convieţuire socială”.
Dicţionarul „Le Petit Larousse” defineşte sociologia ca fiind disciplina care „studiază
ştiinţific societăţile omeneşti şi faptele sociale”.
Cătălin Zamfirescu şi Lazăr Vlăsceanu în „Dicţionarul de sociologie” consideră că
„sociologia este o ştiinţă despre societate”.
Din succinta trecere în revistă a diferitelor definiţii date sociologiei se desprind elementele
fundamentale privitoare la specificitatea sa ca disciplină ştiinţifică.
Rezultă din definiţiile date că sociologia, ca ştiinţă, dispune de un obiect propriu de
cunoaştere şi anume societatea. Numai că societatea este obiect de studiu nu doar al sociologiei ,
ci şi al multor alte ştiinţe sociale. Se naşte în mod firesc întrebarea ce anume conferă specificitate
sociologiei? Se consideră că ceea ce deosebeşte sociologia, în principal de toate celelalte ştiinţe
sociale este perspectiva de abordare a obiectului de cercetare comun, respectiv societatea.
Sociologia este ştiinţa care abordează societatea ca totalitate, ca întreg, studiind ansamblul
faptelor, fenomenelor, relaţiilor şi proceselor sociale.
Sociologia se manifestă atât ca ştiinţă a socialului, ca formă generală de existenţă a vieţii
umane, cât şi ca ştiinţă a societăţii globale, a organizării şi dinamicii sale, a subsistemelor din
care se compune societatea globală şi a relaţiilor lor atât cu sistemul social-global, cât şi cu
celelalte subsisteme ale acestuia. Din această perspectivă se desprind trei paliere ale sociologiei:
- teoria generală a socialului.
- teoria societăţii globale
- teorii ale diferitelor subsisteme ale societăţii globale.
Un astfel de mod de manifestare arată că sociologia permite observarea şi reflectarea
asupra vieţii sociale, descoperirea disfuncţionalităţilor şi crizelor sociale de la nivelul individului
şi comunităţilor umane de posibilitatea de a găsi soluţii la problemele cu care se confruntă
societatea.

1.2.Obiectul de studiu al sociologiei

Sociologia este o ramură a ştiinţelor sociale relativ recentă, a cărei recunoaştere oficială şi
instituţionalizare s-a făcut la cumpăna secolelor XIX şi XX. La sfârşitul secolului al XVIII-lea
şi începutul secolului al XIX-lea, revoluţia industrială a produs prin industrializare,
profesionalizare şi raţionalitate ştiinţifică şi economică schimbări sociale fără precedent,
concretizate atât în apariţia unor fenomene sociale total necunoscute, precum migraţia
aglomerarea, înstrăinarea şi depersonalizarea, cât şi în intensificarea şi extinderea la nivel de
societate a fenomenelor sociale cunoscute, precum sărăcia, exploatarea, devianţa, prostituţia,
divorţialitatea, naşterile ilegitime, criminalitatea şi sinuciderea. Schimbările produse au avut
consecinţe profunde asupra funcţionalităţii societăţii şi a vieţii indivizilor, situaţie ce a impus
nevoia cunoaşterii ştiinţifice - prin observaţie, descriere, explicaţie şi predicţie - atât a
fenomenelor respective, cât şi a structurilor, instituţiilor şi grupurilor sociale care le-au
determinat. Astfel a început să se constituie ştiinţa despre societate, a sociologiei ca ştiinţă de
sine stătătoare strâns legată de schimbările social-economice profunde petrecute în societatea
europeană, fiind un reflex teoretic al acestora şi o încercare de răspuns la problemele ridicate de
aceste schimbări.
Auguste Comte (1798-1857) a conceput studierea societăţii dintr-o dublă perspectivă:
una statică, ca factor constitutiv şi de stabilitate şi una dinamică, ca factor de progres şi de
schimbare. Interpretarea dată de Comte faptelor sociale a exprimat mai mult o intenţie
epistemologică (teoria cunoaşterii ştiinţifice – epistemologia) în efortul său de a evidenţia
ansamblul legilor fundamentale care guvernează în social.
Herbert Spencer (1820-1903) a interpretat societatea ca un organism, apt în mod sistematic de
adaptare şi de evoluţie.
Emile Durkheim (1858-1917) a desemnat un obiect de cercetare precis al sociologiei şi
anume „faptele sociale”. În studiul „Regulile metodei sociologice” (1894) el a emis o formulă
celebră: faptele sociale trebuie să fie tratate „ca lucruri” având un interes intrisec, autonom.
Conform acestei înţelegeri societatea este un complex de fapte sociale. Nici una din aceste fapte
sociale nu este întâmplătoare şi nu poate fi explicată de sine stătător. Orice fapt social pentru a
putea fi înţeles trebuie raportat la totul în care se naşte şi privit paralel cu celelalte părţi
componente (fapte sociale) ale acestui tot.

Contribuţii importante la determinarea obiectului de studiu al sociologiei le-au avut Max

Weber , Karl Marx, Wilhelm Wundt, Talcott Parsons, Dimitrie Gusti ş.a. Aceşti gânditori au
mari merite în efortul făcut pentru:
-a se preciza cu claritate obiectul specific de studiu
-a se preciza raporturile cu alte discipline
- elaborarea unui sistem conceptual şi a unei metodologii de investigaţie proprii sociologiei.
Domeniul sociologiei este realitatea socială în procesualitatea devenirii şi stabilităţii ei.
Studiul realităţilor sociale arată că anumite procese, instituţii şi fenomene sociale precum:
familia, stratificarea socială, raporturile dintre componentele societăţii, mecanismele de
funcţionare a societăţii au devenit obiect al unor anumite discipline ştiinţifice numai după
constituirea sociologiei ca ştiinţă, ex.: sociologia familiei, sociologia comportamentului deviant,
sociologia copilului, sociologia rurală, sociologia puterii etc.
În mod concret obiectul de studiu al sociologiei îl constituie studiul colectivităţilor umane
şi al relaţiilor interumane din cadrul acestora, precum şi comportamentul uman în interiorul
grupurilor şi comunităţilor umane.
Întrucât obiectul sociologiei cuprinde o arie de probleme de mare diversitate şi
complexitate, s-a conturat prin diferenţierea şi aprofundarea investigaţiei ştiinţifice, un sistem de
discipline sociologice. Numărul acestor discipline sociologice se apropie de 100, dintre care
enumerăm: sociologia culturii, sociologia politică, sociologia civilizaţiilor, sociologia
economică, sociologia cunoaşterii, sociologia familiei, sociologia devianţei, sociologia
comunităţilor, sociologia morală, sociologia juridică, sociologia limbii, sociologia artei,
sociologia literaturii, sociologia educaţiei, sociologia muncii etc. Numărul impresionant al
ramurilor sociologiei scoate în relief două aspecte importante privitoare la statutul acesteia ca
ştiinţă. Un prim aspect are în vedere procesul de delimitare continuu, tot mai precis şi nuanţat al
obiectului de studiu al sociologiei. Celălalt aspect pune în evidenţă capacitatea sociologiei de a
evolua ca ştiinţă a socialului, de a se adapta la condiţiile sociale concrete şi de a încerca să
răspundă provocărilor agenţilor sociali şi cerinţelor realităţii sociale.

1.3.Raporturile sociologiei cu alte ştiinţe socio-umane.

Sociologia, ca ştiinţă socială, are drept obiect de studiu societatea omenească. După cum
s-a arătat mai sus, specific pentru sociologie este faptul că ea abordează societatea ca un întreg,
ca ansamblu integral şi coerent de elemente componente, ca totalitate a diversităţii şi
simultaneităţii interacţiunilor care au loc în interiorul său. Sociologia este ştiinţa ansamblului de
fapte, fenomene, relaţii şi procese sociale, de unităţi şi grupuri sociale, de contradicţii, mişcări şi
lupte sociale, a structurii, organizării, funcţionării şi dinamicii societăţii ca întreg.
Delimitarea sociologiei de celelalte ştiinţe socio-umane se reflectă nu numai în modul de
abordare a obiectului de studiu, ci şi în problematica specifică. Sociologia studiază realitatea
socială dincolo de modul cum se exprimă ea în aspectele particulare. Finalitatea sociologiei stă
în explicarea şi înţelegerea structurii şi funcţionării realităţii sociale. Ea urmăreşte cunoaşterea
ştiinţifică a societăţii globale. Sociologia caută răspuns la o chestiune esenţială, şi anume relaţia
dintre individ şi societate sub toate aspectele ei.
Din această perspectivă este oportună analiza raporturilor sociologice cu celelalte ştiinţe
socio-umane.
Psihologia - ştiinţa care se ocupă cu studiul comportamentului individual şi a personalităţii prin
proprietăţi cum sunt: atitudini, necesităţi, sentimente, precum şi prin procese ca: învăţare,
percepţie etc.
Psihologia socială este strâns legată de sociologie. Ea studiază interacţiunile
comportamentelor individuale şi de grup, stările şi procesele psihice colective, personalitatea sub
raportul condiţionării socio-culturale. Psihologia socială studiază psihicul individului în
procesele de grup iar sociologia abordează colectivităţile sociale din perspectiva relaţiilor
sociale, a structurilor, interacţiunilor şi organizării din societate.
Antropologia – este ştiinţa care studiază omul ca individ, grup şi specie din perspectiva biologică
şi socială.
Antropologia fizică se ocupă cu studiul temelor referitoare la originea omului.
 Antropologia culturală studiază comportamentul uman în contextul normelor şi valorilor
recunoscute de societate la un moment dat. Între sociologie şi antropologia culturală sunt mici
diferenţe: prima studiază societăţile contemporane în timp ce a doua studiază societăţile arhaice.
Ştiinţele economice - studiază producţia, repartiţia, schimbul şi consumul bunurilor şi serviciilor
şi acordă o mică importanţă interacţiunii dintre oameni sau structurile sociale din sfera
economică. Pentru sociologie, economia este mediul de producere a unor relaţii sociale, de
afirmare a omului ca forţă de muncă în anumite contexte sociale.
Ştiinţele politice - se ocupă de studiul organizării politice a societăţii, modul de guvernare,
comportamentul politic, structurile de putere, mişcările politice, participarea politică etc.
Ştiinţele politice cercetează politicul sub toate formele sale de manifestare. Sociologia include în
câmpul de investigare, alături de problemele specifice ştiinţelor politice şi aspecte ce sunt
studiate de toate celelalte ştiinţe socio-umane.

1.4.Perspective în sociologie
Studiul societăţii, a părţilor sale componente şi a interacţiunilor dintre acestea de către
sociologi a generat o diversitate de concepţii sociologice. Lucru absolut firesc, întrucât, pe de o
parte, cunoaşterea ştiinţifică este un proces continuu, rezultat al interacţiunii intelectuale a unui
număr mare de cercetători, iar pe de altă parte, viaţa socială are o infinitate de aspecte şi poate fi
privită din unghiuri foarte deferite. Astfel conceptele şi concepţiile sociologice s-au grupat în
moduri diferite de abordare şi explicare a societăţii, fapt care a dus la delimitări teoretice majore
şi a constituit premize pentru naşterea perspectivelor sau curentelor sociologice.
Perspectiva sociologică poate fi definită ca o analiză a societăţii făcută dintr-un anumit
punct de vedere. Este o cale de a privi societatea, de a studia viaţa socială şi de a o explica: este o
construcţie mentală care ne ajută să vizualizăm şi să explicăm ceea ce este în societate.
Perspectivele care s-au impus în sociologie sunt: evoluţionismul, funcţionalismul,
conflictualismul şi interacţionismul.
1.4.1 Perspectiva evoluţionistă a fost prima formulată în sociologie, fiind fundamentată în
special pe lucrările lui Auguste Comte şi Herbert Spencer. Această perspectivă explică originea
societăţilor şi creşterea lor din punct de vedere evoluţionist. Evoluţionismul a avut o mare
răspândire în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, după care a intrat într-o lungă perioadă de
ignorare. În ultimii ani se înregistrează o semnificativă reconsiderare a acestei perspective
sociologice.

1.4.2. Perspectiva funcţionalistă are ca principali reprezentanţi pe Auguste Comte, Herbert

Spencer, Emile Durkheim, Talcott Parsons, Robert Merton ş.a. În anii 1950-1960 a fost
perspectiva dominantă în sociologie. Antropologul englez Bronislaw Malinowski a pus bazele
funcţionalismul sociologic. Funcţionaliştii concep societatea ca un sistem, ca pe un întreg
compus din mai multe părţi aflate în interacţiune, fiecare parte îndeplinind o anumită funcţiune.
Conform acestei perspective societăţile tind spre echilibru, spre menţinerea ordinii. Atingerea
echilibrului este dependentă de îndeplinirea funcţiei specifice de către fiecare parte a sistemului.
Dacă funcţiile nu sunt realizate, sistemul se dezechilibrează şi poată să moară. Funcţionalitatea
sistemului se asigură prin controlul social. Fiecare instituţie îndeplineşte o funcţie socială clară.
Dar instituţiile nu se manifestă separat, ele sunt interdependente, sunt părţi fundamentale ale
societăţii care se prezintă sub forma unui sistem complex şi relativ stabil. Schimbarea socială se
produce numai în cadrul sistemului, care îşi păstrează echilibrul şi stabilitatea. Nu sunt acceptate
mişcările sociale bruşte sau revoluţionare. Anumite părţi ale societăţi nu-şi pot îndeplini funcţiile
şi atunci devin disfuncţionale. În acelaşi timp, diferite elemente ale socialului pot fi funcţionale şi
disfuncţionale. Şomajul, de exemplu, este ambivalent; el poate fi funcţional prin încurajarea
creşterii competenţei profesionale, a performanţelor individuale, prin crearea locurilor de muncă
pentru cei ce se ocupă de asistenţa şomerilor, dar poate fi, în acelaşi timp, disfuncţional prin
problemele sociale pe care le creează: sărăcie, alcoolism, insatisfacţie, devianţă etc.
Pentru menţinerea echilibrului şi a stabilităţii sistemului social este necesar să se asigure
un consens social, adică un acord al membrilor societăţii asupra a ceea ce este bine, drept şi
moral. Procesul de socializare joacă unul dintre cele mai importante roluri în obţinerea
consensului social. Perspectiva funcţionalistă oferă o bună interpretare a organizării sociale, a
raporturilor dintre componentele sistemului şi rolul fiecărei componente. Capacitatea explicativă
a acestei perspective este redusă în ceea ce priveşte analiza proceselor sociale şi a schimbărilor
care au loc în societate. Funcţionalismul insistă asupra consensului, integrării şi stabilităţii şi nu
acordă importanţa necesară conflictelor, instabilităţii şi neintegrării. Funcţionalismului i se
reproşează conservatorismul la care ajunge în cele din urmă.

1.4.3. Perspectiva conflictuală derivă din ideile lui K. Marx, Georg Simmel, Wright
Mills, Lewis Coser, Randall Collins. Aceşti gânditori explică evoluţia şi funcţionarea societăţii
prin conflict. Această perspectivă concepe conflictul ca o sursă a schimbării sociale şi îşi
concentrează analiza asupra instabilităţii şi dezechilibrelor. Ei susţin că insuficienţa resurselor
de bogăţie, putere şi prestigiu a determinat structurarea societăţii în grupuri de interese contrare,
structură ce este determinată de lupta continuă dintre indivizi sau grupuri.
Dacă funcţionaliştii consideră conflictul ca fiind element al dezechilibrului social şi care
trebuie înlăturat, adepţii conflictului îi atribuie acestuia virtuţi progresiste stimulând schimbarea
socială. Conflictualismul nu este o perspectivă sociologică omogenă. Principalul iniţiator al
acestei perspective a fost Karl Marx, care şi-a concentrat analiza sociologică asupra conflictului
dintre clase, demersul său având o finalitate politică declarată. În concepţia lui Marx fiecare mod
de producţie se caracterizează printr-un anumit tip de conflicte intregrupale, dintre care cele mai
importante sunt conflictele între clasele sociale. Din perspectiva sociologului german Georg
Simmel (1858 – 1918), conflictele sunt inerente vieţii sociale, dar el nu deduce de aici concluzii
pentru acţiunea politică. Adepţii contemporani ai perspectivei conflictualiste extind aria de
cuprindere a analizei la conflictele dintre grupele de vârstă, grupuri etnice sau religioase, dintre
profesii, comunităţile locale şi puterea centrală etc.
Ideea de bază a acestei perspective constă în afirmaţia că fiecare societate este formată
din forţe sociale şi interese diferite, pe care nu şi le pot satisface într-un mediu având resurse
limitate. Apare astfel o competiţie permanentă pentru bunuri, putere şi bunăstare. În această
luptă, unii câştigă şi ajung să-i domine pe alţii sau, potrivit formulărilor marxiste, să-i exploateze
pe alţii.
Dacă în societate există conflicte permanente, se pune problema cum poate ea să mai
existe. La această întrebare s-au formulat două răspunsuri. Primul afirmă că, în urma conflictului,
o categorie ajunge dominantă şi impune prin mijloace de constrângere acele reguli care servesc
la realizarea propriilor interese, statul fiind conceput ca o instituţie menită să domine, să
promoveze interesele celor ce deţin puterea.
Al doilea răspuns susţine că, în societate există o diversitate atât de mare de grupuri de
interese, încât, pentru a putea să întreprindă ceva, oamenii trebuie să se asocieze. În acest caz
cooperarea este modalitatea de a face faţă conflictului.
 Perspectivele funcţionaliste şi conflictualiste pot fi apreciate drept complementare; ele se
referă la aceeaşi realitate, prima insistând pe consens, ordine, armonie, a doua – pe instabilitate,
conflict, constrângere. Dezavantajele uneia pot fi completate cu avantajele celeilalte.

1.4.4. Perspectiva interacţionistă – are la bază studiile lui Charles Norton Cooley, George
Herbert Meat, Manford Kuhn şi are în vedere capacitatea omului de a crea şi folosi simboluri.
Adepţii acestei orientări teoretice arată că societatea este produsul acţiunii umane, pe baza
modului în care oamenii interpretează semnificaţia informaţiilor, evenimentelor şi regulilor
sociale, în funcţie atât de conţinutul obiectiv al acestora cât şi de particularităţile lor subiective.
Perspectiva interacţionistă îşi concentrează analiza asupra raporturilor dintre individ şi societate.
Societatea este în permanenţă creată prin interacţiunea indivizilor fiind totuşi preexistentă lor.
Indivizii se modelează în cadrul societăţii în timp ce societatea se schimbă şi ea sub influenţa
acţiunii acestora. Indivizii şi societatea se presupun reciproc şi nici o parte nu poate exista fără
cealaltă.
De reţinut că perspectiva funcţionalistă şi cea conflictualistă abordează aspectele
obiective privind fie funcţionalitatea, fie starea conflictuală din societate la nivel macrosocial, în
timp ce perspectiva interacţionistă evidenţiază aspectele subiective privind acţiunea umană la
nivel microsocial. Cele trei perspective sunt complementare şi împreună conferă demersului
sociologic profunzime şi relevanţă.

1.5. Funcţiile sociologiei

Sociologia, ca ştiinţă teoretică având deopotrivă o finalitate cognitivă şi una practică are
o serie de funcţii:
-Funcţia expozitivă sau descriptivă – se concretizează într-o acumulare de date, fapte şi
informaţii suficiente şi relevante pentru respectiva realitate. Pentru a fi îndeplinită această
funcţie, sociologia trebuie să îndeplinească o serie de condiţii:
- de completitudine – adică de luare în consideraţie a tuturor datelor şi faptelor necesare pentru
a testa valoarea de adevăr a ipotezelor utilizate.
- evitarea selectării arbitrare, strict subiective a datelor şi faptelor analizate.
- maxima obiectivitate faţă de fapte (evitarea apropierii de fapte având idei preconcepute despre
acestea; datele, faptele, fenomenele trebuie analizate aşa cum se prezintă ele).
-Funcţia explicativă – permite sociologiei să înţeleagă realitatea socială, să identifice
mecanismele intime de funcţionare şi schimbare a realităţii sociale, de producere şi derulare a
faptelor, a fenomenelor sociale, a vieţii sociale în general, să desprindă determinările multiple ce
se manifestă la nivelul realităţii sociale şi îndeosebi, relaţiile cauzale între variabilele realităţii
sociale. Prin îndeplinirea acestei funcţii, sociologia poate elabora generalizări teoretice de
diferite grade, poate dezvolta teorii explicative, poate construi diferite paradigme.
-Funcţia predictivă, prognotică sau previzională - prin intermediul căreia sociologia
cercetează atent şi aprofundat realităţile sociale prezente pentru a identifica direcţiile cele mai
probabile de evoluţie ulterioară a societăţii. Studiind trecutul şi prezentul, sociologia poate
identifica şi proiecta tendinţele probabile de evoluţie ulterioară a societăţii.
-Funcţia critică – presupune ca cercetarea sociologică să nu se rezume la descrierea şi
explicarea societăţii aşa cum este la un moment dat şi la descrierea tendinţelor probabile de
evoluţie ulterioară, ci să încerce să arate cum ar trebui să fie această realitate socială. Pentru a
reuşi acest lucru sociologia trebuie să compare realitatea socială aşa cum se prezintă ea la un
moment dat, cu un model normativ al realităţii sociale. În esenţă, o asemenea analiză
comparativă se reduce la încercarea de surprindere a nemulţumirilor, disfuncţionalităţilor
existente la nivelul realităţii investigate, la realizarea a ceea ce împiedică funcţionarea şi
dezvoltarea normală, firească a societăţii în ansamblul său, a unor unităţi sau grupuri sociale
specifice (deficienţe de organizare, conducere, structurare, deficienţe predominant subiective
posibil de remediat). Pentru ca analiza să fie critică ea trebuie să respecte două condiţii:
a) să fie întemeiată – adică să se bazeze pe o cunoaştere temeinică, aprofundată a realităţii
sociale.
b) să fie constructivă – analiza disfuncţionalităţilor să fie reală şi corectă având ca scop
perfecţionarea realităţii sociale.
Funcţia critică a sociologiei conferă acestei ştiinţe o certă utilitate socială, dar o poate
face, în acelaşi timp, relativ incomodă pentru unii factori aflaţi în posturi de decizie sau de
conducere, purtând responsabilitatea modului de derulare a vieţii sociale atât la nivel macrosocial
cât şi la nivel microsocial.
-Funcţia practic-operaţională - prin intermediul căreia sociologia îşi propune să identifice
modalităţile prin care se pot înlătura disfuncţionalităţile, dereglările, neajunsurile constatate în
vederea modelării realităţii sociale la un nivel cât mai apropiat de modelul normativ stabilit.
Pentru realizarea acestui deziderat, sociologia trebuie să ţină cont de următoarele:
a) - soluţiile propuse trebuie să fie rezultatul unei analize atente atât a realităţii sociale prezente
cât şi a efectelor posibile ale aplicării acestor soluţii asupra realităţii sociale.
b) - soluţiile propuse să fie realiste.
c) - să fie oferite un set de soluţii bine fundamentate şi argumentate realist şi raţional, set de
soluţii din care decidentul să aleagă varianta optimă.
d)- sociologul să acorde asistenţă tehnică la implementarea soluţiei alese, să urmărească efectele
acesteia.

Reprezentanţi:

Emil Durkheim (1858-1916) a fost unul dintre principalii fondatori ai sociologiei. A configurat
obiectul de studiu al acesteia. A fost preocupat de ameliorarea stării sociale, de realizarea ordinii
şi consensului social, de modul cum rezistă (durează) societăţile în timp, de descoperirea
factorilor care asigură funcţionarea acestora. Pornind de la observaţia că societatea este o entitate
independentă de individ, Emile Durkheim a investit grupul uman ca realitate socială
fundamentală. Faptele ce au loc în grup constituie obiectul de studiu al sociologiei pentru că
acestea sunt independente de individ în aceeaşi măsură ca şi fenomenele şi procesele studiate de
ştiinţele naturii. Pentru el, faptele sociale sunt aspecte ale vieţii sociale care trebuie tratate ca
„lucruri”, adică exterioare individului şi impunându-i-se acestuia în mod constrângător. Socialul
nu poate fi explicat decât prin social. În concepţia lui societatea este prioritară şi nu individul.
Prin activitatea şi opera lui Emile Durkheim, sociologia a dobândit mai multă rigoare, un statut
academic şi universitar recunoscut. El a argumentat necesitatea înlăturării din ştiinţă a
prenoţiunilor, a stabilit regulile analizei tipologice, ale analizei comparate şi a fundamentat
explicaţia sociologică deterministă.

Max Weber (1864-1920), fondator al sociologiei, a desfăşurat o activitate ştiinţifică diversă:

economie, istorie, politologie, sociologie. O contribuţie importantă adusă de Weber la
dezvoltarea sociologiei o reprezintă conceptul de tip ideal. Potrivit lui Weber, prin acest concept
– tipul ideal- pot fi evidenţiate trăsăturile esenţiale ale unui fenomen, eliminând aspectele
minore, dar şi reliefarea similarităţilor majore , prin simplificare şi generalizare. Pentru Weber
nucleul sociologiei îl constituie acţiunea socială definită ca fiind o comportare umană orientată
către alţi oameni, în care agentul uman acţional dă un sens subiectiv faţă de tot ceea ce face. Spre
deosebire de E. Durkheim sau K. Marx care abordează socialul/societatea numai ca fapt social
sau forţe sociale, M. Weber argumentează necesitatea cunoaşterii realităţii sociale prin acţiune
modelatoare a agentului uman concret, prin acţiune socială.

BIBLIOGRAFIE:

1. Dicţionar de sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1993, coordonatori: Cătălin Zamfir, Lazăr
Vlăsceanu.
2. Gilles Feréol, Dicţionar de sociologie, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
3. Petre Andrei, Sociologie generală, Bucureşti, 1970.
4. Nicolae Grosu, Sociologie esenţială, Editura Militară, Bucureşti, 1996.
5. Norman Goodman, Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti, 2000.
6. Nicolae Pepelea, Sociolgie generală, Bucureşti 2000.
7. Nicolae Schifirneţ, Sociologie, Bucureşti, 2002.
8. Ilie Bădescu, Istoria sociologiei, Editura Eminescu, Bucureşti, 1996.
TEMA II

Noţiuni de antropologie

Antropologia se ocupă cu studiul ştiinţific al omului Este o disciplină holistică din două puncte
de vedere:

 se ocupă de studiul tuturor oamenilor, din toate epocile şi tratează toate dimensiunile
umanităţii. În centrul antropologiei se află ideea de cultură şi noţiunea că aceasta
reprezintă specia umană, că specia noastra şi-a dezvoltat o capacitate universală de a
concepe lumea simbolic, de a preda şi învăţa astfel de simboluri în mod social

 de a transforma lumea (şi pe noi înşine) pe baza acestor simboluri.

Antropologia a debutat ca ştiinţă a istoriei. Inspirată de triumful metodei ştiinţifice în

ştiinţele naturale, antropologii secolului al XIX-lea considerau că fenomenele socio-culturale
erau guvernate de legi şi principii care pot fi descoperite. Această dublă sensibilitate, faţă de
tradiţiile culturale (tradiţie) şi faţă de procesele schimbării sociale (modernizare) va caracteriza
întotdeuna discursul antropologiei culturale.

Obiectul antropologiei

Etimologic, cuvântul antropologie derivă din 2 termeni greceşti: antropos = „om” şi logos
însemnând cuvânt, relatare, ştiinţă.
Din acest punct de vedere, antropologia poate fi definită ca studiu al omului. Depăşind
viziunea etimologică am putea spune că antropologia este un conglomerat sau o configuraţie de
direcţii diferite de studiere a omului.
Antropologia a fost şi continuă să fie expresia şi rezultatul efortului statornic al omului de
a se explica pe sine în relaţia sa şi, în acelaşi timp, asemănătoare cu celălalt, cu străinul. Ea a
beneficiat de ceea ce s-a consemnat, în forme numeroase şi eterogene cu privire la experienţa,
repetată mereu de-a lungul întregii istorii a umanităţii, a întâlnirii celuilalt.

Ramurile antropologiei

Există trei mari perspective asupra antropologiei fiecare având pretenţia, mai mult sau
mai puţin declarată, de a oferi o imagine generală asupra întregii problematici a omului.
Prima este cea care priveşte antropologia ca o ştiinţă socială, alături de sociologie,
economie, politologie, psihologie. Aceasta a dat naştere antropologiei culturale în sensul cel mai
larg al cuvântului.
A doua perspectivă este cea biologică. Antropologia rezultată din această viziune
studiază omul şi creaţia lui ca un domeniu al lumii biologice şi este o parte integrantă a ştiinţelor
naturii.
 A treia perspectivă înţelege antropologia ca o parte a disciplinelor umaniste. În acest
ultim caz este vorba de antropologia filosofică, ce ar putea fi definită ca studiul filosofic al
omului, studiul naturii şi esenţei umane.
După Emil Cioran antropologia filosofică a apărut o dată cu încercarea omului de a-şi
înţelege destinul său, deci, „când omul sustras asimilării naive în obiectivitate s-a diferenţiat de
lumea înconjurătoare devenind totodată, conştient de această diferenţiere”.

În literatura de specialitate există mai multe căi ce duc la determinarea ramurilor

antropologiei, fiecare particularizată prin anumite trăsături.

a). Prima variantă are trei nivele. La primul nivel este antropologia culturală, înţeleasă ca
antropologie generală. Pe al doilea nivel se înscriu două ramuri fundamentale: antropologia
fizică, numită şi biologică şi a doua ramură antropologia socio-culturală sau culturală. Trebuie
menţionat faptul că termenul de antropologie socială este preferat de antropologii britanici celui
de antropologie culturală venit dinspre antropologia americană. Al treilea nivel pleacă din
antropologia socio-culturală şi se constituie din trei subdiscipline: arheologie, antropologie
lingvistică şi etnologie.
Antropologie Generală

Antropologie fizică Antropologie socio-culturală

Antropologie arheologică
Antropologie lingvistică Etnologie

b). A doua variantă promovează o ramificare a antropologiei tot pe trei nivele. Pe primul se află
antropologia culturală privită ca antropologie generală. Pe al doilea nivel disciplinele particulare
sunt: arheologia, antropologie fizică, antropologie lingvistică şi antropologie culturală. Pe al
treilea nivel se află două subdiscipline ale antropologiei culturale propriu-zise: etnografia şi
etnologia.

Antropologie

Antropologie arheologică Antropologie Antropologie lingvistică Antropologie

fizică culturală

Etnografie Etnologie
 c). A treia variantă ce duce dinspre antropologie spre ramurile sale are doar două nivele. Pe
primul nivel este antropologia culturală generală, pe al doilea fiind antropologiile particulare:
antropologia fizică, arheologia, antropologia lingvistică, antropologia culturală în sens propriu-
zis şi antropologia aplicată (introducerea antropologiei aplicate le readuce pe primele la un statut
teoretic).

Antropologie

Antropologie Antropologie Antropologie Antropologie Antropologie

arheologică fizică lingvistică culturală aplicată

1. Antropologia fizică sau biologică

Antropologia fizică reprezintă studiul umanităţii ca fenomen biologic. Antropologii acestei
ramuri studiază specimene atât vii cât şi moarte. Cercetând rămăşiţele fosile ale strămoşilor ei
pot răspunde la întrebări precum: când anume strămoşii noştri au început să umble în poziţie
verticală, la ce stadiu al existenţei lor oamenii au ajuns să aibă creierul de proporţiile actuale etc.
O imagine completă a vieţii duse de strămoşii noştri, şi cum şi de ce au evoluat aceştia presupune
ca antropologia fizică să solicite şi ajutorul altor discipline.( paleoantropologia, geologie.
arheologia,)

2. Antropologia culturală

În timp ce antropologia fizică este îndreptată spre studiul bazei biologice a condiţiei
umane, antropologia culturală se concentrează în direcţia studiului moştenirii sociale a
umanităţii. Toate aspectele existenţei umane, ce sunt transmise prin experienţă socială şi
culturală, mai degrabă decât prin gene, ţin de domeniul antropologiei culturale.
Vorbind despre conţinutul antropologiei culturale propriu-zise este necesar să ţinem cont
de faptul că această disciplină are 2 sub-ramuri, şi anume etnografia şi etnologia.
Etnografia se referă la strângerea datelor de teren despre cultură, îndeosebi despre cea
tradiţională. Cercetările sunt efectuate într-o cultură particulară sau într-o regiune sau zonă
particulară.
Etnologia este cea care examinează şi compară rezultatele etnografiei, etnologii
încercând să identifice şi să explice diferenţele şi similarităţile culturale, sinteza fiind făcută de
antropologia culturală (Claude Levi-Strauss le consideră etape ale aceleaşi cercetări).

3. Antropologia arheologică

Antropologia arheologică reconstruieşte, descrie şi interpretează comportamentele umane

şi modelele culturale prin analiza rămăşiţelor materiale, fiind centrată cu predilecţie pe studiul
preistoriei, adică a perioadei premergătoare invenţiei scrisului (cca 4000 ani î.H.).
 În ultimul timp se vorbeşte de o ramură aparte a antropologiei arheologice care se ocupă
cu studiul situaţiei actuale a societăţilor. Disciplina a căpătat numele de garbologie (garbage =
gunoi). Antropologii acestei noi discipline îşi propun să analizeze rămăşiţele consumului
oamenilor contemporani, pentru a-şi da seama de ceea ce au făcut efectiv oamenii, de ce au
consumat efectiv, de cursul gospodăriei oamenilor.
O altă ramură a antropologiei este cea care se ocupă cu studiul rămăşiţelor lucrurilor
confecţionate de oameni (artefacte – pe linia arheologiei ceramice).
În cadrul antropologiei arheologice se distinge prezenţa unei discipline numite ecologie care este
studiul interrelaţiilor dintre fiinţele vii şi mediul lor înconjurător. Organismele şi mediul
înconjurător împreună constituie un ecosistem. Ecologia umană studiază ecosistemele ce includ
oamenii, accentuând căile prin care oamenii influenţează natura, iar natura influenţează
organizarea socială şi valorile culturale.
O subramură a ecologiei este paleoecologia ce îşi orientează atenţia înspre ecosistemele
din trecut.

4. Antropologia lingvistică

Este un lucru greu de aproximat când hominizii au început să vorbească, însă ştim că în
urmă cu mii de ani au luat fiinţă limbi bine dezvoltate, complexe din punct de vedere gramatical.
Antropologia lingvistică studiază variaţia limbajelor în timp şi în spaţiu. Dintre temele ce au
preocupat exponenţii acestui domeniu al cercetării antropologice se remarcă: analiza
vocabularului în vederea decelării structurii sale, condiţionările sociale ale variaţiilor limbilor,
subiecţii vorbitori, strategiile discursive şi construcţia sensului

Principalele curente în antropologie

1.Evoluţionismul
Începuturile antropologiei sunt strâns legate de contextul evoluţionist mai general. În sens
general, evoluţionismul desemnează, în antropologie o perspectivă teoretică care presupune
existenţa unei ordini imanente a istoriei umanităţii.
Omenirea are o traiectorie istorică unică în care se pot identifica stadiile succesive
parcurse şi în care se pot descrie legile care guvernează trecerea de la un stadiu la altul.
Diversitatea oamenilor nu este decât aparentă şi numerică, ea se dizolva în universalitatea
spiritului uman.
Evoluţioniştii atribuie umanităţii o evoluţie liniară şi unică, toate grupurile umane sunt
angajate pe drumuri paralele, din care cu parcurs o parte, mai mare sau mai mică, dar toate în
acelaşi mod: ca trecere de la simplu la complex, de la inferior la superior, de la iraţional la
raţional.
Schemele dezvoltării umanităţii includ drept stadii: sălbăticia, barbaria şi civilizaţia. Fiecărui
stadiu îi este asociată o forma de organizare familială şi socială.
Situarea antropologiei într-o perspectiva evoluţionistă, imediat după apariţia ideilor evoluţioniste
la jumătatea secolului al XIX-lea s-a datorat mai multor factori:
 noul curent a fost inventat în Occident, într-o epocă în care instaurarea societăţii
industriale oferă acestuia o superioritate tehnologică zdrobitoare faţă de restul lumii.
  Occidentalii erau convinşi că dezvoltarea civilizaţiei şi creşterea economică sunt efecte
inseperabile ale progresului ştiinţific şi tehnic, şi că, prin urmare, civilizaţia lor este
superioară tuturor celorlalte.

2.Difuzionismul

In contextul în care a apărut, la sfârşitul secolului al XIX-lea difuzionismul a fost iniţial o

critică a teoriei evoluţioniste.
Difuzionismul şi-a concentrat interesul teoretic şi metodologic asupra problemei
transmisiei culturale, a împrumutului cultural, a difuziunii. Ceea ce constată înainte de toate
difuzioniştii este ideea că omul ar fi fiinţă inventivă.
Ei şi-au întemeiat teoriile pe faptul incontestabil că ideile şi trăsăturile culturale circulă,
ele sunt transmise de la un continent la altul şi se răspândesc în lumea întreagă prin migraţii şi
drumuri comerciale. In consecinţă ei afirmă că tehnicile complexe n-au putut fi inventate decât o
singură dată, că toate formele diferit pe care le îmbracă provin din aceeaşi sursă.
Principala critică a difuzionismului este absolutizarea principiului difuziunii culturale şi
transformarea lui în dogmă: prin aceasta vrând să demonstreze că întreaga istorie a umanităţii nu
este decât o serie de împrumuturi culturale care pleacă dintr-un număr limitat de centre de
cultură.

3.Funcţionalismul

Conform teoriei funcţionaliste, cea mai mare parte sau totalitatea comportamentelor şi
credinţelor modelate cultural pot fi explicate prin exigenţele funcţionării întregului, ele servind
deci la perpetuarea sistemului respectiv.
Metoda funcţionalistă de cercetate a culturii se întemeiază pe presupunerea (sistemului
respectiv) că elementele unui sistem sociocultural sunt interconexate semnificativ şi nu pot fi
deci studiate decât prin punerea sistematică în contextul în care există.
Doctrina funcţionalistă se bazează pe două postulate:
 conceperea sistemului sociocultural ca un întreg organizat şi funcţional.
 afirmarea caracterului funcţional şi necesar al fiecărui element constitutiv
Nici un element constitutiv într-un sistem sociocultural nu există la întâmplare, ci există
pentru că are un rol de îndeplinit în menţinerea ordini sociale. Orice încercare de a studia în mod
izolat părţile sistemului social a fost apreciată ca neadecvată de funcţionalişti. Funcţionalismul
concepe funcţia ca anterioară formei şi determinantă.
Concluzionând se poate afirma că interpretarea funcţionalistă a vieţii sociale a fost o etapă
ce si-a avut rolul ei în geneza unei antropologii ştiinţifice, dar a accentuat până la caricatură
caracterul funcţional al fenomenelor sociale. Acesta a dus la neglijarea rolului conflictelor,
contradicţiilor şi efectelor disfuncţionale în transformarea socială şi la subestimarea dimensiunii
evenimenţiale a proceselor istorice.

4.Structuralismul

Premisa structuralismului rezidă în redefinirea scopului însuşi al cercetării antropologice.

Raţionamentul este următorul: natura culturii nu poate fi descoperita la nivelul individului, ci la
cel al inconştientului social. Activitatea inconştientă a minţii impune forme asupra conţinutului,
iar formele sunt fundamental aceeaşi pentru toate minţile.
Scopul cercetătorului constă, prin urmare în descoperirea modelelor conştiente care fac
diversele componente ale culturii ansambluri semnificative. Fiinţa umană însăşi trebuie înţeleasă
în termenii structurilor invariate şi impersonale ale gândirii exprimate în limbaj
Aşadar pentru a înţelege realul, pentru a da seamă de faptele observate trebuie elaborate
modele. Actorii sociali sunt incapabili să ni le comunice, ei nu sunt conştienţi de regulile,
principiile care guvernează viaţa lor socială. Sarcina de a construi aceste modele inconştiente
revine antropologiei, care spre deosebire de istorie, preocupată de aspectele conştiente ale
fenomenelor colective trebuie să cerceteze aspectele inconştiente ale acestora.
Tendinţe şi direcţii noi în antropologie
Antropologia urbană

Cercetările din această perspectivă pornesc de la convingerea că un fenomen nu poate fi

cercetat în sine ci el trebuie considerat drept expresie a interacţiunilor diferitelor grupuri umane
(ex. delincvenţa trebuie cercetată ca rezultat al interacţiunii dintre antreprenorii moralei, devianţi
şi cei ce reprimă şi constată devianţa-conceptul de „ordine negociată”)..
Termenul de antropologie urbană a început să fie utilizat pe scară largă în anii 60. Antropologia
urbană implică:
 dezvoltarea sistemelor urbane internaţionale în timp şi în spaţiu,
 studiul sistemelor culturale ale aşezărilor,
 impactul structurii citadine asupra comportamentului uman. Interesul crescând al
antropologilor pentru fenomene urbane, a fost rezultatul recunoaşterii faptului că obiectul
tradiţional de studiu al cercetării antropologice a fost, în proporţie din ce în ce mai mare,
integrat într-o lume dominată de urban. Interesul antropologilor urbani s-a concentrat
asupra migraţiei, adaptării urbane, familiei şi rudeniei, sărăciei, etnicităţii.

Amploarea luată de comunităţile urbane de pe toate continentele, transformarea brutală a

peisajelor, coexistenţă în acelaşi spaţiu a unor populaţii foarte diferite au antrenat la rândul lor, o
explozie a temelor antropologiei urbane. Aflându-se în faţa unei realităţi sociale caracterizată cel
mai adesea prin interconexiune, sincretisme sau hibridare, antropologii se orientează spre
definirea unui câmp de studiu, adică spre identificarea unei serii de fenomene sau de evenimente
a căror descriere şi analiză să permită un răspuns la probleme ampl.(ex. Cum reuşesc marile
meciuri de fotbal să alinieze reflecţia asupra inventării de noi rituri).
Legată de câmpul de studiu al antropologiei urbane este şi problematica minorităţilor urbane.
Fenomenul minoritar în mediul urban a fost analizat sub aspectele sale etnice, religioase, sau în
termeni de vârstă, sex sau clasă socială. Unele grupuri minoritare se pot identifica prin una
singură din aceste caracteristici, în timp ce altele pot combina mai multe, de ex. vârsta şi sexul,
etnia şi clasa socială, etnia şi religia etc..
Minorităţile urbane s-au dovedit neasimilabile de către comunităţile tradiţionale, deoarece ele
sunt inserate în societăţi complexe mult diferite din punct de vedere cultural, economic şi politic.
Aceasta a dus la inventarea unui nou concept, acela de subcultura. Subcultura desemnează
fenomenele de recuperare culturală în mediul urban, oraşul fiind un cadru propice pentru
gruparea unor indivizi „altfel”, siliţi la izolare .
Antropologia feministă

Spre sfârşitul anilor 60 a început să ia amploare în rândul ştiinţelor umane un câmp de

cercetări inter sau pluridisciplinare, denumite în mod curent „studii feministe” studii făcute cu
sau despre femei. Mai mult sau mai puţin integrate, tolerate sau reprimate în universităţi şi
institute de cercetare, în funcţie de atitudinea fiecărei ţări, studiile feministe şi-au manifestat
dinamismul prin diverse asociaţii, profesionale sau nu, prin conferinţe naţionale sau
internaţionale, prin colecţii, reviste de specialitate.
La nivelul observaţiei unele activităţi ale femeilor fie nu sunt menţionate sau nu sunt descrise, fie
sunt subapreciate.

Antropologia maritimă

Constituirea într-un domeniu de cercetare specializat a studiului antropologic al

comunităţilor stabilite în zonele litorale şi trăind în principal din resursele mării este de dată
recentă.
Antropologia maritimă are sarcina de a da seama de varietatea şi complexitatea
sistemelor tehnice, sociale, simbolice elaborate de populaţiile litorale pentru a controla mediul
maritim şi a-şi extrage de aici mijloacele de subzistenţă.
Disciplina studiază modul de viaţă specific oamenilor mării, în contrast cu modul de
viaţa al „pământenilor”, care, în mod necesar întreţin cu aceştia relaţii strânse, chiar şi în cazurile
extreme.
Societăţile maritime specifice sunt tot atât de diverse ca şi societăţile din interiorul zonei uscate.
Din multitudinea de factori ai acestei variabilităţi a culturilor litorale se pot distinge:
a. valorizarea pozitivă sau negativă a mării şi a aspectelor acesteia.
b. modul de organizare economică şi socială tipic pentru comunităţile de pe malul mării
c. importanţa acordată pescuitului în economia de subzistenţă
d. caracterul mai mult sau mai puţin marcat social şi simbolic de activităţile legate de mare.

Antrpologia vizuală

Este antropologia ce adună prin intermediul imaginii informaţii despre popoarele trecute
şi prezente. Formele imaginii sunt multiple şi variază în funcţie de epocă fiind expresia
condiţiilor tehnice ale fiecărei perioade. Ele nu încetează să se diversifice începând din secolul
XIX până în zilele noastre: de la imprimare în lemn la gravare si litografiere, de la desen până la
acuarelă şi pictură în ulei, de la fotografie la film, la video şi la grafică pe calculator.
Reprezentările figurate reflectă până la un anumit punct stilul şi gustul dominant al
timpului. Ele reprezintă în acest fel o sursă de informare: asupra obiectului reprezentat şi asupra
creatorului imagini şi a condiţiilor istorice.
Documentarea iconografică vizează obiectele culturii materiale, unelte, ustensile de
menaj şi mobilier, arhitectură, îmbrăcăminte, obiecte de artă şi obiecte practici religioase dar şi
imaginea omului însuşi.
Antropologia interpretativă

Îşi are originea în curentul postmodern american care a transformat antropologia într-o
întreprindere de critică culturală şi de lectură intertextuală. Din această perspectivă cultura este
definită ca o entitate stilistică şi expresivă, ca un sistem simbolic în acţiune.
Antropologia interpretativă este una din cele mai populare orientări actuale. Exponenţii şi
susţinătorii săi îi apreciază rezultatele ca fiind bogate în intuiţii umaniste, stimulative,
interesante. Ea lansează o provocare intelectuală de proporţii: combinarea cunoaşterii rezultate
din ancheta de teren cu cea provenită din teatru, pictură gramatică, literatură, lege, joc. Prin
urmare înseamnă a participa la „cel mai mare joc”, dar la un joc în care toţi câştigă dat fiind că
fiecare interpretare poate fi definită drept o interpretare bună.

Antropologia reflexivă

Componenta reflexivă a apărut în antropologie în momentul în care cercerătorii au

formulat întrebări despre validitatea datelor lor şi autenticitatea aspiraţiilor lor. Aspectul
reflexivităţii a rămas în bună măsură implicit. Întrebările: ce cunoaştem?, cum comunicăm
acestea? cum ştim că e validă cunoaşterea noastră? sunt probleme referitoare la reflexivitate
apărute explicit numai în ultimele două decenii în contextul mai general al postmodernismului
La acestea se adaugă aspecte referitoare la etica cercetării ştiinţifice în general şi a celei
antropologice în special. Exponenţii acestei direcţii au contribuit la elaborarea unei noi strategii
care îsi concentrează interesul asupra relaţiei dintre subiect şi obiect, dintre antropolog şi cultura
celuilalt.

Antropologii postmoderni îşi propun să experimenteze noi forme de scriere care să

reflecte relaţiile dintre autor şi obiectul antropologiei. Faptul că azi informatorul indigen are
acces la produsul muncii antropologului şi poate să o conteste este una din marile schimbări.
TEMA III
Socialitate, sociabilitate, socializare

Una din calităţile fundamentale ale omului este acea de fiinţă socială, de fiinţă grupală. În
afara societăţii, omul este pus în faţa unei alternative tragice: să piară sau să se dezumanizeze.
“Calitatea omului de a fi fiinţă socială si proprietatea societăţii de a se constitui ca formă a inter-
existenţei oamenilor” pot fi cuprinse într-un singur termen si anume, acela de socialitate.
Socialitatea este considerată a fi premisa constitutivă a societăţii si ea se distinge de
sociabilitate, care desemnează “capacitatea (abilitatea) unui om sau a unui grup de oameni de
a se integra în societate”.
G.Simmel a remarcat faptul că sociabilitatea cuprinde numai manifestările pozitive ale
socialităţii: altruismul, cooperarea, gregarismul, întrajutorarea etc. Deci, sociabilitatea poate fi
definită ca fiind o formă, un tip de socialitate. Ion Ungureanu sugerează că în timp ce
sociabilitatea este o dimensiune cantitativă a societăţii (“a formelor de inter-existenţă umană”)
socialitatea reprezintă o dimensiune calitativă a societăţii. De aceea, conchide autorul mai sus
citat, pentru a cunoaste societatea trebuie să analizăm corelativ sociabilitatea si socialitatea. Se
observă că anumite forme de socialitate (cooperatoare sau concurenţiale, dominatoare sau
participative etc.) generează sau permit diferite grade de manifestare a sociabilităţii. Vilfredo
Pareto corelează sociabilitatea cu disciplina : “Societatea este imposibilă fără oarecare disciplină
si, în consecinţă, între necesitatea sociabilităţii si cea a disciplinei există o strânsă legătură.”
Pareto analizează sociabilitatea ca o formă “reziduală” a disciplinei. Aceasta de pe urmă
constituie modalitatea prin care actorii sociali stimulează si controlează asocierea dintre indivizii
umani. În viziunea lui, sociabilitatea măsoară mărimea unei clase de sentimente sau instincte,
dintre care cele mai importante sunt: sentimentul de “noi”, nevoia de uniformitate, mila si
cruzimea, altruismul, sentimentul ierarhiei si ascetismul.
Pe de altă parte, socialitatea este strâns legată de socializare. Omul nu se naşte ci devine
fiinţă socială. Cu alte cuvinte, ajungem la socialitate, prin socializare.
Aceasta de pe urmă reprezintă procesul prin care organismul biologic “Homo sapiens” se
transformă într-o fiinţă socială, într-un membru efectiv al societăţii.
Socializarea este procesul psiho-social de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor,
normelor, concepţiilor, modelelor de comportament specifice unui grup în vederea formării,
adaptării si integrării sociale. B. Bernstein consideră că “efectul socializării este să-i facă pe
oameni siguri si previzibili”, întrucât în cursul acestui îndelungat proces “individul devine
conştient, prin intermediul diferitelor coduri pe care este chemat să le îndeplinească, de diferitele
principii care acţionează în societate”.
În opinia lui, socializarea este procesul prin care individul dobândeste o anumită
identitate culturală si în raport cu care reacţionează, nu rămâne inert, pasiv.
Evidenţiind funcţiile principale ale socializării (de “normalizare” a vieţii sociale, de
asigurare a continuităţii si coeziunii grupurilor sociale, de asigurare a stabilităţii si funcţionalităţii
structurilor sociale), J.L. Child defineste socializarea ca acel proces prin care individul este
orientat în a-şi dezvolta comportamentul său actual în concordanţă cu standardele grupului din
care face parte”.
Concomitent cu procesul socializării are loc şi cel al personalizării. În procesul de
asimilare a valorilor, normelor, regulilor, atitudinilor, acceptate social, individul îşi exersează şi
dezvoltă totodată gândirea, imaginaţia, capacitatea creatoare (L. Broom, Ph. Selznick, Malrieu
etc.). Susţinătorii acestui punct de vedere definesc socializarea ca un proces de “maturizare”, de
dezvoltare progresivă care “permite identificarea individului cu ceilalţi membri ai societăţii din
care face parte, discernământul faţă de mesajele primite şi capacitatea de personalizare, adică
afirmarea indvidului ca persoană unică”.
În concluzie, putem spune că, pe de o parte, socializarea presupune un proces de
învăţare socială, are deci o latură conformistă, iar pe de altă parte, un proces de “schimbare
perpetuă a mediului social”, are deci o latură activă.
Socializarea are o multiplă semnificaţie: psihologică, culturală si sociologică si, în acelaşi
timp, ea nu se identifică nici cu adaptarea, nici cu integrarea. Conţinutul intrinsec al conceptului
de socializare se referă la maturizarea copilului prin interiorizarea cerinţelor si motivelor sociale
(semnificaţia psihologică), la învăţarea unor noi roluri sociale, a drepturilor şi obligaţiilor
aferente acestora (semnificaţia sociologică), precum si la internalizarea valorilor şi a normelor
unei culturi (semnificaţia culturală). Nefiind epuizat de nici una dintre aceste dimensiuni
conceptuale separat, procesul de socializare nu se identifică nici cu procesul adaptării sociale
(ajustarea trăsăturilor personalităţii şi a conduitei înr-o situaţie de interacţiune socială) şi nici cu
cel al integrării sociale sau culturale (gradul de coeziune a elementelor unei societăţi, culturi,
organizaţii etc.)”.

Natură versus educaţie. Educaţie versus natură.

A. Importanţa experienţei sociale
Timp de două secole, savanţii s-au întrebat dacă identitatea şi comportamentul nostru
sunt determinate de moştenirea biologică sau de experienţa socială, cu alte cuvinte “natură versus
educaţie”. Instinctiviştii au crezut că natura, comportamentul uman sunt rezultatul instinctelor.
McDougall (1908) afirmă că, comportamentele sunt “modele de acţiune înnăscute, fixe,
programate genetic care sunt comune unei specii şi nu sunt dependente de experienţele
individului”.
Bernard (1924) afirma că au fost identificate peste 10 .000 instincte ca fiind cauze ale
comportamentului social: de la instinctul “agresiv” (războaie) la “asociativ” (constituirea
societăţii). Cu timpul, a devenit clar că instinctele au fost o explicaţie nepotrivită din două
motive : pentru fiecare formă de comportament identificată trebuia să se “descopere” un instinct
pentru a o explica; în unele societăţi, comportamentele considerate instinctive fie nu au fost
găsite, fie erau reversul la ceea ce se asteptase.

B. Punctul de vedere contrar, susţine că, dimpotrivă, mediul social determină

comportamentele umane. Mediul, educaţia stau la baza dezvoltării comportamentale.
Psihologul Watson (1924) a fost cel care a elaborat teoria determinării comportamentale extreme
de către mediul social. Comportamentul uman şi identitatea umană nu pot fi modelate în orice
fel, oricum am dori. El susţine că dacă i s-ar da copii sănătoşi şi control total asupra mediului în
care aceştia trăiesc, i-ar putea creşte şi educa astfel încât să devină persoanele dorite de el.
Pe scurt, conform acestor teorii, moştenirea biologică a indivizilor este nerelevantă, doar
lumea lor socială (educaţia) le determină comportamentul. Pe această teorie s-au bazat statele
socialiste atunci când au adoptat şi instituţionalizat o nouă pedagogie, care a luat forma
sistemului naţional de reeducare.
Noua pedagogie (Anton Makarenko) se întemeia pe următoarele două axiome :
1.Ereditatea nu influenţează procesul educaţional. Nu există indivizi needucabili, ci metode
educaţionale inadecvate.
 2. Educaţia are un caracter exclusiv colectiv. Nu există educaţie individuală. Educaţia se
face în şi prin colectiv. De aici, în locul tezei individualităţii, a personalităţii umane a fost pusă
cea a omogenizării sociale.

C. Corelarea celor două puncte de vedere: natura si educaţia

Astăzi există un consens general că atât natura cât si educaţia contribuie la dezvoltarea
individului. Descoperiri recente în ştiinţele vieţii evidenţiază faptul că biologia joacă un rol
important în dezvoltarea umană. A fost izolată o genă care pare să fie implicată în dezvoltarea
alcoolismului. Dar nu toţi oamenii care au această genă specială devin alcoolici, ea creează doar
predispoziţia către alcoolism. Dacă această predispoziţie se va obiectiva sau nu, aceasta depinde
de controlul social.
Conexiunea celor doi factori în forma identităţii şi determinării comportamentului
indivizilor sunt dovedite cu tot mai multă elocvenţă de studiile recente asupra copiilor cu o
moştenire genetică identică. Aceastea au pus în evidenţă şi faptul că univitelinii nu au
personalităţi şi comportamente sociale identice. Deci, genetica singură, nu poate explica
comportamentul uman. Totusi, gemenii univitelini deseori seamănă mai mult decât cei bivitelini
(care împărtăsesc doar o parte din moştenirea genetică) şi seamănă mult mai mult decât fraţii
care nu sunt gemeni.
Cercetările privind copiii sălbatici şi efectele izolării în copilărie (Singh si Zingg, 1942;
Malson, 1972; Lane, 1976) au condus la ideea că, în afara societăţii, individul piere sau se
dezumanizează.

Tipuri de socializare
Socializarea este un proces interactiv de comunicare, ce presupune luarea în consideraţie
atât a dezvoltării individului cât şi a influenţelor sociale, respectiv modul personal de receptare şi
interpretare a mesajelor sociale şi dinamica intensităţii şi conţinuturile influenţelor sociale.
Socializarea presupune învăţare socială ca mecanism fundamental de realizare a
persoanei, finalizându-se în asimilarea individului în grupuri. Ea se poate clasifica după mai
multe criterii :
a. în funcţie de finalitatea urmărită, se distinge între socializarea adaptativă (integrativă) şi
anticipatoare.
Socializarea adaptativă – conduce la formarea acelor capacităţi care facilitează
integrarea, participarea şi realizarea socială a unor activităţi într-un cadru instituţional dat;
Socializarea anticipativă – constă în asimilarea acelor norme, valori care facilitează
integrarea într-un cadru organizaţional viitor. Ea poate conduce individul la situaţii de conflict
valoric sau normativ. Socializarea anicipativă susţine R.K. Merton, este determinată de
“conformismul social faţă de valorile unui grup de referinţă, diferit de grupul de apartenenţă”. El
consideră că disputa dintre concepţiile “pasiviste” şi cele “activiste” asupra socializării pare să se
întemeieze pe o falsă problemă si, pentru a demonstra aceasta, sociologul american a elaborat
paradigma socializării anticipative.

Conceptele centrale ale acestei paradigme sunt grupul de apartenenţă şi grupul de

referinţă. Primul desemnează reuniunile de indivizi care satisfac următoarele trei condiţii :
1. Indivizii respectivi se află într-o interacţiune continuă.
2. Ei înşişi se definesc ca membri ai gupului.
3. Cei care nu participă la interacţiune îi definesc, de asemenea, ca membri ai grupului.
 Grupul de referinţă reprezintă “punctele de comparaţie la care se referă o proporţie
suficient de importantă de indivizi care aparţin unei categorii sociale, cu scopul de a defini
situaţia care caracterizează respectiva categorie socială”.
Intensitatea socializării este maximă în copilărie sau în perioada de tranziţie de la un
stadiu de viaţă la altul. Dar ea se realizează pe tot parcursul vieţii. Corelate ale socializării sunt
procesul de desocializare şi resocializare (socializarea secundară).
Desocializarea presupune izolarea fizică şi socială a unei persoane, ruperea ei de
contextele sociale care i-au satisfăcut nevoile de interacţiune şi i-au sprijinit statusurile adoptate
în vederea eliminării modelelor de interacţiune şi comportament anterior însuşite.
Resocializarea este concomitentă cu desocializarea şi constă în orientarea învăţării
sociale şi controlului social către asimilare şi manifestări de comportament compatibile cu tabla
de valori şi atitudini specifice noului sistem integrator.
Eficacitatea ei depinde nu numai de receptivitatea individului, ci şi de intensitatea
controlului social exercitat de noua agenţie de socializare şi de gradul de eliminare a factorilor
gratificării anteriori.
Resocializarea poate fi :
- voluntară (convertire religioasă, supunerea voluntară la psihoterapie), scopul ei fiind înlocuirea
identităţii, a valorilor cu unele noi, schimbarea comportamentului
- involuntară (“reeducare”, “spălarea creierului”, în închisoare, spitale psihiatrice) şi presupune
instituirea unui control total şi permanent asupra persoanei (zilnic, în fiecare clipă).
Unii sociologi consideră că resocializarea este un proces de reorientare şi remodelare a
personalităţii individului deviant, de reeducare a acestuia în raport cu normele de conduită
socialmente acceptabile. Ea presupune schimbări fundamentale în comportamentul şi conduita
individului, implicând abandonarea unui mod de viaţă şi adoptarea (“învăţarea”) altuia, prin
dirijarea comportamentului individului deviant spre scopurile sociale dorite şi permise în
societate.
Această “rupere cu trecutul” se realizează deseori printr-un control total asupra
individului deviant, suprimarea statusurilor din trecut, sancţiuni şi mijloace punitive etc.
Pentru ca individizii cu “deficienţe de socializare” să nu dobândească, pe parcurs, o
“identitate delincventă”, resocializarea trebuie să creeze individului noi raporturi de referinţă, noi
trăiri, atitudini, comportamente.
Fiind un fel de proces de convertire, în cadrul căruia se intenţionează schimbarea
normelor, valorilor şi convingerilor individului deviant, prin « asimilarea » celor dezirabile din
punct de vedere social, resocializarea este doar unul dintre mijloacele de control ale
comportamentului marginal sau delincvent pe care societatea, grupul sau organizaţia le au la
dispoziţie, în afara asa-numitelor sancţiuni punitive.
În literatura de specialitate, întâlnim si opinii care susţin că în adevăratul sens al
termenului, resocializarea de fapt nu există ; în decursul vieţii sale, fiecare individ este expus
unor influenţe diverse, care provin din partea familiei, educaţiei scolare, profesiunii, grupului de
prieteni, toate acestea constituind aspecte ale procesului de socializare. Datorită acestor influenţe
variate, individul achiziţionează treptat norme si reguli de comportament, astfel încât el se
socializează oricum, dar nu îşi va elabora neapărat conduite socialmente dezirabile. În esenţă,
“resocializarea constă în dirijarea spre scopuri socialmente dorite, atunci când la anumiţi indivizi
socializarea a fost stagnată şi, iniţial, greşit orientată”. Nevoia de socializare după copilărie
rezidă în faptul că, pe parcursul vieţii:
1. obţinem noi şi diferite statute, jucăm noi roluri (profesionale, maritale), deci trebuie să
învăţăm cerinţele noilor roluri;
2. apar schimbări sociale care modifică normele, deci trebuie să învăţăm noile norme (exemplu,
rolul asociat statutului de femeie s-a schimbat în ultimii 20 de ani);
3. între teoria normelor, valorilor (învăţată în copilărie) şi practica acestei teorii este o distanţă
care trebuie înţeleasă, învăţată.
Socializarea după copilărie presupune trecerea de la dependenţă la autonomie şi apoi
influenţă asupra altora (Goodman).
Mulţi gânditori au încercat să analizeze raportul dintre socializare şi libertate. Ei s-au întrebat
mai întâi dacă o socializare reuşită reduce gradul de libertate al individului?
Wrong (1961) susţinea că socializarea nu este niciodată completă, deci nu poate anihila
libertatea individului. Mead afirma că oamenii renunţă la o oarecare libertate, dar câştigă
avantajul relaţiilor sociale. Oamenii combină în mod personal diferite experienţe de socializare.
Socializarea nu poate înnăbuşi complet libertatea individului. Oamenii sunt liberi să aleagă între
diverse alternative. Socializarea presupune nu numai adaptarea la norme, valori. Omul este
capabil şi să schimbe valorile, normele perimate.
Socializarea poate fi autoritară (putând îmbrăca forma îndoctrinării) sau democratică
(situaţie în care gradul de libertate al individului este mai mare).

Agenţii socializării
Deşi în bună parte socializarea coincide cu procesul educaţiei, sfera ei de cuprindere este
totuşi mai vastă, atât sub aspectul conţinutului cât şi al obiectivelor sale. Socializarea se
realizează prin intermediul mai multor “agenţi” asa cum ar fi: familia, şcoala, grupul de prieteni,
diferite instituţii (economice, socio-culturale, politice) precum şi de mass-media. Ea începe încă
din copilărie, odată cu exersarea primelor interacţiuni şi experienţe sociale (socializare primară)
şi continuă pe tot parcursul vieţii de adult, odată cu dobândirea de statusuri şi roluri succesive
(socializare continuă).
În copilărie, predomină influenţele socializatoare exercitate de părinţi şi grupul de
prieteni. Mai târziu, influenţa exercitată de şcoală, de mass media şi alte instituţii sociale vor
completa, modifica capacităţile dobândite în cadrul socializării de bază (primare).

1. Familia este prima şi o continuă lume socială pentru copil. Ea îi oferă relaţii intime, durabile,
ea îl învaţă limba, vorbirea etc. Ea este cea care asigură identitatea socială iniţială a copilului în
raport cu rasa, religia, clasa socială, genul. Şansele generale în viaţă (sănătate, educaţie,
profesie), sunt influenţate de familie.
Kohr (1963-1977) susţinea că interacţiunea între părinte şi copil diferă de la o clasă
socială la alta, datorită valorilor diferite pe care le insuflă părinţii care aparţin unor clase sociale
diferite.

2. Şcoala – este cea care mai târziu oferă informaţii, deprinderi, valori utile pentru societate. Azi
ne putem pune problema în ce măsură, în România, şcoala este ea conştientă de rolul pe care îl
are în socializarea tinerilor. Rolurile nu sunt intime, ci formale, oficiale; profesorul este cel care
supraveghează “ce face copilul” nu “cine este copilul”; uneori, scoala este o experienţă nouă şi
dificilă pentru acestia din urmă. În scoală învaţă multe deprinderi de interacţiune interpersonală,
învaţă să împartă cu alţii, să rezolve pe rând diferite sarcini, să se compare cu egalii lor.
3. Grupa de vârstă (egali în statut: vârsta, statutul social general). Poziţia socială în familie este
automată (moştenitor), în grupele de vârstă trebuie câştigată. În familii şi în şcoală, socializarea
este planificată, gândită; în grupele de vârstă ea are loc fără planificare. Într-un fel, şcoala şi
grupele de vârstă slăbesc legăturile copilului cu familia (iniţial atotcuprinzătoare); ele asigură
modele suplimentare (uneori alternative, pentru comportamente, uneori valori, norme).

4. Mass-media. Dacă ceilalţi trei factori ai socializării sunt implicaţi în contactul interactiv şi
personal, mass-media nu este. În acest caz, comunicarea este indirectă, mediată. Televiziunea are
cea mai mare influenţă, prin opiniile pro şi contra pe care le aruncă în discuţie referitor la diferite
probleme. Ea este considerată cea mai atractivă sursă de informare, divertisment, culturalizare,
formare de opinii etc. (aparatele video, muzica etc., la fel).
TEMA IV
ELEMENTE DE SOCIOLOGIE A COLECTIVITĂŢII

Sociologia ca ştiinţă a structurii grupale a societăţii îşi propune analiza şi clasificarea

formelor şi tipurilor de colectivităţi, identificarea trăsăturilor şi configuraţiilor stabilite, relativ
permanente ale acestora, ţinând cont de enorma lor diversitate şi perpetua lor evoluţie.
Sociologia colectivităţilor se fundamentează pe un  tip  de nevoie specific umană, nevoia
de alt om.
 
Forme de asociere:
Cele mai importante forme de asociere în sociologie sunt: mulţimea, colectivităţile
statistice şi colectivităţile sociale.
-Mulţimea este un agregat, o colecţie de indivizi care se află în acelaşi loc şi în acelaşi timp, dar
nu au conexiuni unii cu alţii (un public de cinema, pasagerii din staţia de autobuz);
-Colectivităţile statistice sau categoriile sociale sunt persoane clasificate împreună pe baza unei
particularităţi comune ce le aparţine (vârstă,  rezidenţă,  instrucţie, venit,  profesie)
Această caracteristică nu este neaparat conştientizată ca bază a apartenenţei la respectiva
colectivitate. Colectivităţile statistice pot constitui o premisă a formării colectivităţii sociale
propriu-zise.
-Colectivitatea socială este un ansamblu de persoane reunite pentru a trăi şi/ sau a acţiona în
vederea realizării unui scop comun, indiferent dacă acest scop a fost stabilit în mod voluntar de
persoanele respective sau le-a fost impus.

GRUPURI SOCIALE
Noţiunea de grup social
Sociologia operează cu două accepţiuni ale termenului de grup social - una generică şi
foarte largă, aplicabilă tuturor formelor de grupare umană şi alta specifică şi mai riguroasă
aplicabilă numai grupurilor umane. În această ordine de idei, în literatura sociologică se întâlnesc
mai multe înţelesuri ale termenului de „grup”, astfel:
- considerarea grupului ca reprezentând orice colecţie fizică de oameni ce presupune doar o
apropiere fizică (de exemplu: publicul la un spectacol; călătorii din mijloacele de transport;
numărul cumpărătorilor dintr-un magazin);
- un alt sens consideră că grupul este un număr de oameni care au anumite caracteristici comune
(exemplu: gruparea socială, categoria socială, colectivităţile sociale)
- grupul considerat ca un număr de persoane care au în comun anumite modele de organizare, au
conştiinţa apartenenţei la grup şi a interacţiunii.
Grupul social este un concept cheie în sociologie. El reprezintă doi sau mai mulţi indivizi
care au un sentiment comun de identitate si se influenţează reciproc pe baza unui set comun de
asteptări referitoare la comportamentul fiecăruia.
Starea naturală a omului este cea colectivă sau grupală. Oamenii desfăsoară cele mai multe
activităţi în grupuri, fie că acestea sunt familii, echipe, grupuri de muncă, de prieteni etc.
Membrii unui grup au un sentiment de identitate comună, un scop comun, asteptări
comune pe baza cărora îşi organizează activitatea, interacţiunea. Dacă lipsesc aceste
caracteristici, respectivii indivizi alcătuiesc doar un grup statistic. În condiţiile în care navetistii
dintr-un tren se văd zilnic, încep să converseze unii cu alţii, să se autoperceapă ca “navetişti
chinuiţi”, ei devin un grup social.
În literatura de specialitate, există un număr mare de clasificări ale grupurilor sociale. Din
această mulţime, ne vom opri la cele mai cunoscute şi semnificative dintre ele.
Ch. H. Cooley foloseşte drept criteriu de clasificare a grupurilor sociale, tipul de relaţii
care se statornicesc între indivizi, respectiv relaţii afective, formale, contractuale. În conformitate
cu acest criteriu, susţine eminentul sociolog, grupurile pot fi primare sau secundare.
Grupurile primare sunt grupuri mici, în cadrul cărora membrii desfăsoară relaţii
personale, strânse şi durabile, relaţii de tipul “faţă în faţă”, ce sunt foarte importante pentru
dezvoltarea individului. Membrii grupului petrec o mare parte din timp împreună, desfăşoară
activităţi comune, au experienţe comune şi se cunosc bine între ei, cu grijă unul faţă de altul, cu
alte cuvinte, relaţiile dintre ei sunt profund afective, intime. În cadrul lor, solidaritatea dintre
indivizi nu se desfăşoară la nivelul conştientizării şi este mai mult un fel de sentiment decât un
calcul.
Grupurile secundare sunt grupuri mai mari, cu durată determinată. Ele se constituie
pentru un scop precis. Relaţiile între indivizi sunt “secundare”, relativ impersonale. Investiţia
afectivă a membrilor grupului este mică, relaţiile dintre ei concentrându-se mai degrabă asupra
activităţii decât asupra nevoilor şi dorinţelor lor. Deseori, membrii grupului au puţine cunoştinţe
unii despre alţii.
Pe scurt, grupurile primare se disting de cele secundare prin următoarele trei caracteristici
interdependente : 1) “ele sunt fundamentale în formarea naturii sociale şi ideilor individului” 2)
“ele sunt în mod practic universale, aparţin tuturor tipurilor şi stadiilor de dezvoltare” ; 3) “ele au
o influenţă mult mai mare decât alte grupuri asupra copiilor şi indivizilor maturi”.
Malcolm si Hulda Knowles, într-o lucrare de referinţă (“Introduction to Group
Dynamics”, 1959) apreciau că grupul mic nu este o simplă colecţie de oameni, ci o uniune de
indivizi care posedă următoarele caracteristici : 1) o colecţie de doi sau mai mulţi indivizi care
pot fi identificaţi prin nume sau tip; 2) prezenţa unei conştiinţe de grup; 3) scopuri comune; 4)
interdependenţă în realizarea necesităţilor care decurg din îndeplinirea scopurilor; 5) interacţiune
(comunicaţie, influenţă şi reacţie reciprocă); 6) abilitatea de a acţiona într-o manieră unitară.
Pe de altă parte, deosebirea dintre grupurile primare şi cele secundare nu trebuie
absolutizată. Se constată că unele grupuri secundare (cum ar fi de exemplu grupul de muncă), pot
dobândi caractersticile unui grup primar.
Pe lângă această clasificare esenţială, sociologia propune şi realizarea distincţiei dintre
grupurile formale, nonformale şi informale. Această clasificare se întemeiază pe tipul de
normativitate implicată în organizarea grupurilor.
Grupurile formale sunt instituţionalizate, funcţionează în conformitate cu anumite statute,
reguli, legi, aparţin de regulă unor organizaţii (grupul de muncă, de educaţie etc.).
Grupurile nonformale se constituie pentru realizarea unei sarcini, apoi se dizolvă. Ele
sunt mai flexibile, mai puţin normativizate (grup de petiţionari).
Grupurile informale se constituie fie ca subgrupuri în cadrul celor formale, fie în afara
unor cadre instituţionalizate, pentru realizarea unor scopuri specifice (grupurile de prieteni, de
pensionari, pentru petrecerea timpului liber etc.).
După mărimea lor, grupurile pot fi mari (clasele sociale, popoarele, naţiunile), mijlocii
(colectivul unei întreprinderi) şi mici (alcătuite din doi până la 30-40 de membri : grupuri
şcolare, de muncă, politice, de creativitate).
 Grupurile mari sunt, prin excelenţă, grupuri formale, secundare, care dispun de o mare
stabilitate în timp, ele furnizând setul de valori şi norme fundamentale pentru comportamentele
de la nivel microstructural.
Un alt criteriu de clasificare a grupurilor îl constituie durata lor de existenţă.
Întâlnim astfel grupuri temporare (formaţii muzicale), grupuri durabile (grupul de prieteni),
grupuri permanente (familia).
După modul de acces la ele, grupurile pot fi deschise (cluburile sportive etc.) şi închise
(cum ar fi de exemplu, lojile masonice).
Sociologia distinge, de asemenea, între grupuri de apartenenţă şi grupuri de referinţă.
Grupul de apartenenţă desemnează grupul căruia individul îi aparţine ca “membru competent”.
Grupul de referinţă este grupul la care individul se raportează şi ale cărui valori, credinţe,
comportamente valorizate le ia ca referinţă, atunci când îşi evaluează situaţia şi atunci când
adoptă un anumit mod de a fi, a simţi, a gândi, a acţiona.
Termenul de grup de referinţă a fost introdus de Hyman (1952) pe baza cercetărilor
privind influenţa explicită sau latentă a grupului asupra indivizilor membri sau simpatizanţi. M.
Sherif defineşte grupul de referinţă ca fiind acel grup căruia individul aspiră să i se ataşeze ca
membru (de exemplu, pentru o studentă care ar dori să devină manechin, grupul de studenţi este
grupul de apartenenţă, în timp ce grupul de manechine reprezintă grupul de referinţă). Newcomb
face deosebirea dintre grupurile de referinţă pozitive (care exprimă ceea ce indivizii ar dori să
devină), şi grupurile de referinţă negative (de care indivizii ar dori să se distanţeze), de exemplu,
în SUA pentru militanţii anticomunişti, liberalii tradiţionali (prea blânzi, prea confuzi) constituie
un grup de referinţă negativ.
Grupul de referinţă poate fi reprezentat de un grup, un individ sau chiar o idee abstractă
(ideea de libertate, de egalitate care influenţează modul în care oamenii gândesc despre ei înşişi).
Putem spune, deci, că grupurile de referinţă nu sunt întotdeauna grupuri în sensul sociologic al
termenului.
Formulând aşa numita “paradigmă a socializării anticipative”, R. K. Merton susţine că
indivizii tind să interiorizeze mai degrabă valorile, normele şi modurile de a gândi ale grupurilor
de referinţă, decât cele ale grupurilor de apartenenţă. Unele grupuri sunt în acelaşi timp şi de
apartenenţă şi de referinţă: familia, tovarăşii de joacă, prietenii etc. Alteori, grupurile de referinţă
diferă de cele de apartenenţă.

Cum se formează grupurile. Normele şi structura de grup.

Grupurile se formează la întâmplare sau dimpotrivă, prin decizia individului, la alegerea

lui. Este întâmplător în ce ţară sau în ce familie ne naştem, deci naţiunea, familia din care facem
parte sunt grupuri în care intrăm întâmplător. Există însă şi grupuri la care aderăm cu bună
ştiinţă, din care am decis să facem parte. Studiile arată că principalii factori care stau la baza
alegerii unui grup sunt apropierea (cadrul geografic imediat) şi asemănarea.
Cu cât indivizii sunt mai apropiaţi geografic, cu atât probabilitatea ca ei să formeze un
grup creşte. Apropierea geografică măreşte probabilitatea interacţiunii dintre oameni, a
desfăşurării unor activităţi comune. Festinger, Schachter, Back (1950) au realizat o cercetare
asupra studenţilor căsătoriţi de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts. Ei au constatat că
înfiriparea prieteniilor depindea de distanţă: pentru cei care locuiau în vecinătate, probabilitatea
de a se descrie unul pe celălalt drept prieteni apropiaţi era mai mare decât pentru cei care locuiau
mai departe, deşi pe acelaşi palier. Cei care locuiau în vecinătate se descriau unul pe celălalt ca
prieteni.
Asemănarea este un alt factor ce stă la baza formării grupurilor. Oamenii preferă de
foarte multe ori să se asocieze cu oamenii cu care se aseamănă. Ei se simt mai confortabil în
prezenţa persoanelor cu care au interese, valori, idei comune, care au caracteristici sociale
comune (rasă, religie, etnie, clasă etc.) sau caracteristici personale comune (vârstă, nivel de
inteligenţă). Există un studiu clasic realizat de Newcomb (1961), care confirmă această teză.
Sociologul american a studiat modul în care s-au realizat legăturile sociale dintre studenţii
Universităţii din Michigan sau locuiau în cămine. El a demonstrat clar că interacţiunile dintre
studenţi, asocierea lor a avut la bază similaritatea valorilor si intereselor lor.
Mai mult decât atât, studiile efectuate de Belkin si Goodman (1980) confirmă faptul că
asemănarea dintre indivizi este un factor important în alegerea partenerului pentru căsătorie.
Odată constituit, grupul impune membrilor săi respectarea anumitor norme.
Comportamentul grupului, al fiecărui membru din grup, este influenţat de normele
operative de grup. Acestea apar gradat, în procesul interacţiunii dintre membrii grupului, se nasc
din procesul cumulativ al interrelaţionărilor (când un individ acţionează în grup, celilalţi îi
confirmă sau, dimpotrivă, îi infirmă comportamentul).
Se ridică întrebarea de ce majoritatea oamenilor consimte să se conformeze la norme, se
lasă influenţaţi de grupurile sociale, acceptă regulile pe care acestea le impun ? Un răspuns ar fi
că oamenii obţin multe beneficii, satisfacţii din viaţa grupală. Studiile sociologice au arătat că
grupurile mici sunt mai puţin tolerante faţă de nerespectarea normelor decât grupurile mari.
Presiunea pentru respectarea normelor este mai mare în grupurile mici.
S.E. Asch a remarcat faptul că “presiunile pe care un grup le exercită asupra unui nou
membru (denumit de obicei “naďve subject”) (…) sunt maxime atunci când avem de-a face cu
un grup unanim, format din trei persoane, în timp ce, în cadrul grupurilor mai numeroase, ele
descresc simţitor”.
Conformarea la normele grupului este procesul prin care grupul modelează concepţiile,
judecăţile, percepţiile membrilor săi. Asch a subliniat faptul că acest proces este complex, subtil
şi că în realizarea lui o mare importanţă o au atât factorii situaţionali (suport social, dimensiunea
divergenţelor existente în grup, ambiguitatea şi nesiguranţa indivizilor etc.), cât şi cei care ţin de
personalitatea indivizilor (înclinate spre atitudine autoritară, autoîncredere, încredere în valorile
altui grup).
T. M. Newcomb, L. Festinger, S. Schachetr si K. Back s.a. au arătat că extinderea
conformării indivizilor la standardele unui anumit grup se află într-o directă conexiune cu gradul
de coezivitate a respectivului grup (ce poate fi măsurată cu ajutorul alegerilor sociometrice).
Drept urmare, în viaţa grupurilor nici nu se poate sesiza tendinţa de respingere a acelor membri
care se abat de la valorile şi credinţele grupului (mai ales de la acele valori şi credinţe
considerate a fi fundamentale, esenţiale). Presiunea spre conformitate poate îmbrăca forma unei
uniformităţi de gândire şi comportare sau poate sprijini eterogenitatea valorilor şi credinţelor.
Acceptarea presiunii spre conformitate (fie sub forma uniformităţii, fie sub forma eterogenităţii)
poate satisface anumite necesităţi spirituale ale unor membri şi nemulţumi pe alţii.
Sociologii au manifestat interes nu numai pentru studierea genezei şi normelor grupului,
ci şi a structurii de grup. Fiecare grup are o organizare, o structură specifică. Deseori, membrii
grupului au poziţii diferite în grup, beneficiază, deci, de statute diferite şi trebuie să se angajeze
în activităţi diferite, cu alte cuvinte, trebuie să joace roluri diferite (de exemplu, într-o familie
mama are un statut diferit faţă de copii, desfăsoară activităţi diferite de ale acestora). Putem
spune că grupurile sunt alcătuite din statute care se împletesc cu rolurile corespunzătoare.
Diferitele statute servesc diferitelor aspecte ale scopurilor generale ale grupului. Ele nu sunt nici
identice, nici egale. În cadrul grupului se constituie o anumită ierarhie a statutelor. Unele statute
sunt apreciate ca fiind mai imporante decât altele pentru funcţionarea grupului şi drept urmare li
se acordă mai multă putere şi respect (de exemplu, presedinte, sef suprem etc.). În acest caz,
ierarhia este definită prin poziţiile statutelor în grup (şeful este în vârful piramidei, subalternii la
baza acesteia).
În alte grupuri, însă, ierarhia se întemeiază pe alte criterii şi nu pe poziţia (statutul)
persoanei în grup. Diferenţele în materie de putere şi influenţă se stabilesc în funcţie de ceea ce
sunt şi ceea ce fac membrii grupului. Grupul acordă mai mult respect şi mai multă influenţă
unora dintre membrii săi, pentru ceea ce sunt ei efectiv, pentru calităţile lor, pentru
performanţele, realizările lor în cadrul grupului.
Strodtbeck, James si Hawkins (1957) au realizat un experiment în cadrul căruia s-a
simulat alegerea unui grup de juraţi. S-a constatat că, iniţial, la baza alegerilor a stat fie impresia
pe care respectivele persoane (alese) au lăsat-o, fie statutul pe care acestea îl aveau în viaţa
cotidiană (în afara experimentului). Abia ulterior, participanţii la experiment au “descoperit” că
există un alt treilea element cheie, mai important decât primele două care trebuie să stea la baza
deliberării şi anume, calitatea activităţii oamenilor în rolul de juraţi.
Diferenţierea membrilor grupului după anumite criterii (stratificarea în grup) are două
ipostaze : una pe verticală (când este generată de statusuri inegale) şi una pe orizontală (când se
constiutie pe baza statusurilor egale). Stratificarea pe verticală influenţează negativ coeziunea
grupului pentru că accentuează presiunea de conformare pentru a împiedica tensiunile inegalităţii
de statut. La polul opus, stratificarea pe orizontală influenţează pozitiv coeziunea, pentru că
potenţează reciprocitatea dependenţelor.

A) Statutul

În vorbirea curentă, prin statut se înţelege un nivel de prestigiu, de bogăţie sau putere.
Sociologii folosesc termenul în înţelesul de poziţie a unei persoane într-o reţea de relaţii sociale,
statutul de decan (sau de director de scoală) se referă la o poziţie în sistemul de învăţământ la fel
ca şi cel de elev sau de student. Statutele de mamă, bunică, fiică, nepoată etc. indică poziţia
persoanei în familie. Raymond Boudon si François Bourricaud remarcau faptul că poziţia într-o
reţea de relaţii poate avea două dimensiuni: orizontală şi verticală.
Dimensiunea orizontală desemnează interacţiunile reale şi posibile pe care individul le
are cu alte persoane situate la acelaşi nivel social.
Dimensiunea verticală se referă la contactele cu persoanele situate într-o poziţie
superioară sau inferioară pe scara ierarhiei sociale. În concepţia lor, statutul se defineste ca un
sistem de interacţiuni egalitare şi ierarhice pe care individul le are cu ceilalţi membri ai grupului
din care face parte.
Mai întâi, termenul de statut a fost utilizat în filosofia socială semnificând puterea de care
dispune o persoană, suma drepturilor şi îndatoririlor sale. Sociologul francez Emile Durkheim în
renumita sa lucrare “De la division du travail social” (1893) a aprofundat analiza anomiei prin
perturbarea, dereglarea ierarhiei de statut.
Ceva mai târziu, (1921) sociologul german Max Weber folosea termenul în înţelesul de
prestigiu social.
 În lucrarea “The Study of Man” (1936), de pe poziţiile antropologiei culturale, Ralph
Linton acorda noţiunii de status înţelesul de colecţii de drepturi şi de datorii generate de locul
ocupat de individ în societate. El, împreună cu Talcott Parsons (1902-1979) şi alţii atrag atenţia
asupra distincţiei dintre statusurile atribuite pentru care individul nu a optat în mod expres, care
i-au fost conferite de societate sau grupul din care face parte şi statusurile dobândite, pe care el,
cel puţin teoretic le-a ales, care depind de calităţi asupra cărora individul are un oarecare control.
Printre cele dintâi se află statutele legate de condiţiile biologice sau geografice (vârstă, rasă, sex,
naţionalitate etc.). Oamenii nu pot, iniţial, să-şi aleagă sexul, rasa, etnia, religia şi chiar clasa
socială. Pentru statutele dobândite putem enumera statutele profesionale (medic, profesor etc.)
statutele maritale (soţ, soţie), statutele în cadrul grupurilor informale (prieten). Acestea, de
regulă, sunt funcţii ale opţiunilor individuale, deşi constrângerile sociale pot restrânge evantaiul
posibilităţilor accesibile.
În unele societăţi, cum ar fi de exemplu regimul castelor, statutele atribuite depăşesc cu
mult limitele biologico-geografice deoarece, chiar şi profesiile sunt strâns legate în mod
obligatoriu de originea familială (fiii învaţă şi practică meseria tatălui).
Sociologia face şi distincţia dintre statusul actual şi statusul latent. Statusul actual susţine
R. Linton este pus în evidenţă de situaţia socială concretă. De exemplu, un individ apare ca
muncitor când îl observăm în viaţa sa profesională (în timpul lucrului, în instituţia în care îşi
desfăsoară activitatea). Acest lucru nu-l împiedică să aibă în acelaşi timp alte statute (tată de
familie, de exemplu), care sunt în această circumstanţă latente. Statutele latente sunt, deci,
statutele neactualizate dar posibil de evidenţiat în alte situaţii sociale.
Fiecare om are mai multe statute sociale ce alcătuiesc asa numitul set de statute ale
persoanei. Profesoară, mamă, fiică, ortodox, prieten, femeie, româncă etc. sunt statute care se pot
aplica uneia şi aceleiaşi persoane. E. K. Wilson (1966) a grupat statutele în trei mari categorii :
biologice, familiale şi extrafamiliale (profesionale, economice, culturale). Statutele profesionale
se pot clasifica, la rândul lor, în statute formale (oficiale, conform cu organigrama) şi informale
(dobândite pe baza caracteristicilor psihice ale persoanei).
În cadrul constelaţiei pe care o alcătuiesc, nu toate statutele au aceeasi importanţă. De
multe ori, avem de-a face cu un statut principal, un statut cheie, care joacă un rol foarte important
în interacţiunile noastre sociale, precum şi în identităţile noastre sociale. În societăţile arhaice,
deseori statutul religios şi de vârstă a reprezentat statutul cheie al individului.
În societăţile moderne, se pare că în mod frecvent statutul profesional reprezintă statutul
principal. Observăm că statutele cheie diferă de la o societate la alta. Dacă în mod tradiţional
statutul profesional al unui bărbat era extrem de important atât pentru sentimentul său de sine cât
şi pentru relaţiile sale cu ceilalţi, astăzi, bărbaţii încep să acorde tot mai mult timp familiei cu alte
cuvinte, îsi împart timpul între carieră şi familie. Dacă în mod tradiţional statutul principal al
femeii este cel de familie, astăzi, deoarece tot mai multe femei exercită o anumită profesie,
statutul lor profesional devine din ce în ce mai important pentru ele. Pierderea unui statut
principal poate produce sentimente de frustraţie şi poate tulbura sentimentul de identitate pe care
persoanele în cauză l-au încercat de-a lungul multor ani. Este cazul pierderii statutului de muncă
atunci când oamenii se pensionează sau al modificării esenţiale (percepută tot ca o pierdere) a
statutului de părinte, atunci când copiii se maturizează, devin independenţi, îşi întemeiază
propriile familii.
Statutele parţiale ale unei persoane pot fi congruente sau incongruente, cele de pe urmă,
generând conflicte interstatus asa cum ar fi acelea dintre statusul profesional şi statusul familial.
Există însă şi statusuri care sunt generatoare de conflicte prin însăşi natura lor. Sociologia
organizaţională a evidenţiat faptul că poziţiile ierarhice intermediare generează conflicte
interstatus. Mergând pe acelasi filon, Wilson arată că aceste conflicte sunt relativ frecvente în
statusurile flotante între două extremităţi ale unui sistem ierarhic, cu alte cuvinte în rolurile
legate de statusurile intermediare.
Astfel, maistrul se poate simţi mai aproape de muncitori sau mai aproape de manager,
subofiţerul se poate situa fie lângă ofiţer, fie lângă soldaţi, asistenţii universitari se pot simţi mai
solidari cu decanul sau dimpotrivă, cu studenţii etc. Este renumită ancheta realizată la
Universităţile Harvard si Radcliffe asupra studenţilor însărcinaţi cu responsabilitatea de a
supraveghea examenele, fapt ce le-a conferit un statut intermediar între colegii lor si
administraţia universităţii. Respectivii “supraveghetori” au fost întrebaţi ce ar face dacă ar vedea
că un student trişează la examen, copiind din notiţele sale. Li s-a dat posibilitatea să aleagă între
următoarele cinci conduite posibile:
1. Îl dă afară imediat pe vinovat şi îl denunţă ;
2. Îi permite să termine examenul, după aceea îi confiscă notiţele şi îl denunţă ;
3. Îl roagă să se retragă, să abandoneze examenele şi nu-l denuţă decât dacă refuză ;
4. Îi ia notiţele, îl lasă să-şi termine lucrarea şi nu-l denunţă;
5. Se preface că nu remarcă frauda.
Subiecţii investigaţi trebuiau apoi să spună care era, după părerea lor, conduita pe care
colegii lor ar fi aprobat-o şi care era cea aprobată de autorităţi. Răspunsurile au indicat faptul că
autoritatea ar fi aprobat conduita cea mai severă şi colegii cea mai indulgentă. În 28 % dintre
cazuri, subiecţii chestionaţi au arătat că această situaţie îi pune într-un conflict de roluri, în
imposibilitatea de a se conforma în acelaşi timp celor două tipuri de cerinţe (ale studenţilor si ale
administraţiei).
Doar 11% dintre respondenţi au considerat că situaţia respectivă nu creează nici un fel de
probleme, una şi aceeasi soluţie fiind aprobată în acelaşi timp şi de studenţi şi de autorităţi.
Pentru 61%, adică majoritatea, exista cu certitudine o diferenţă între aşteptările autorităţilor şi
cele ale studenţilor, dar o soluţie de compromis putea fi găsită. După părerea subiecţilor
investigaţi, cea de-a treia variantă de răspuns părea a fi cea mai bună soluţie pentru a obţine în
final, atât aprobarea colegilor, cât şi a conducătorilor universităţii.
În opina lui Wilson, oamenii apelează în mod constant la astfel de compromisuri pentru a
regla conflicte între atitudini divergente. De altfel, integrarea socială depinde şi de capacitatea
membrilor societăţii de a minimaliza incompatibilităţile care pot izvorî din complexitatea vieţii
moderne. Pe de altă parte, o societate bine echilibrată trebuie să aibă mecanisme care să permită
evitarea situaţiei în care unul şi acelaşi individ ocupă statusuri care comportă roluri
incompatibile. Reunind tezele lui Gibbs, Martin si Durkheim, Wilson estimează că procentul
sinuciderilor se micşorează când numărul rolurilor şi statusurilor compatibile creşte, adică atunci
când se perfecţionează integrarea statutelor.
Cercetările sociologice concrete au demonstrat că modul în care o persoană îşi percepe
propriul status joacă un rol decisiv în depăşirea conflictelor inter- şi intrastaus.
Cazeneuve constată că sociologii, în abordarea problematicii statusurilor şi rolurilor, în
mod frecvent, iau ca referinţă statutul de prestigiu, ajungând chiar să utilizeze termenul de statut
în înţelesul de statut de prestigiu. Acesta de pe urmă este mai puţin instituţionalizat decât statutul
profesional şi mai dificil de măsurat decât statutul economic, fiind determinat prin consens. Îl
putem examina prin anchete empirice, solicitând reprezentanţilor grupului social să aleagă ce
contează mai mult pentru ei (profesia, cultura, şansa, familia, educaţia, decoraţiile etc.) şi
invitându-i apoi să stabilească o ierarhie pentru fiecare tip de statut (după gradul de stimă pe care
i-l acordă). Pe de altă parte, estimarea statutelor conduce la evidenţierea grupurilor de referinţă.
Cel mai adesea, asa cum sublinia Merton, individizii pentru a evalua propriul lor statut, se referă
la grupurile de apartenenţă (vârstă, naţionalitate etc.). Nu se constată acelaşi lucru când este
vorba despre clasele sociale (aici, de regulă, se aspiră la clasele superioare). Pe de altă parte,
individul îşi percepe şi defineste statutul şi în funcţie de situaţia în care el se află în raport cu
ceilalţi (prieteni, vecini, colegi). În concluzie, grupul de referinţă poate să fie complex şi să aibe
o mare influenţă asupra nivelurilor aspiraţiilor, frustrărilor (care iau naştere deseori prin
comparaţie).
O altă problemă pe care sociologia a evocat-o a fost cea a eficacităţii simbolurilor prin
care se exprimă diferite statusuri. În multe societăţi anumite statusuri de profesie şi de prestigiu
etc. se manifestă efectiv prin semne concrete şi distinctive cum ar fi: uniformele sau decoraţiile
(militarii, medicii, judecătorii etc.).
Remarcăm, de asemenea, că există anumite simboluri şi pentru statusurile naţionale sau
provinciale, asa cum sunt de exemplu costumele naţionale. În acelaşi context, putem să supunem
atenţiei şi simbolurile onorifice şi semnele distinctive ale prestigiului care sunt casele,
automobilele, titlurile (titluri de nobleţe, titlul de doctor în ştiinţe, de preşedinte etc.). Se
întâmplă uneori ca termenul de statut să fie înlocuit prin simbolul său. Asa, de exemplu, termenul
de “blue collar” (gulere albastre) este utilizat pentru a desemna statutul de muncitor manual, în
timp ce termenul de “white collar” (gulere albe), pentru statutul de specialist fără funcţii de
conducere.

B) ROLUL. CONEXIUNEA ROL-STATUS

În timp ce statutul desemnează locul unei persoane într-o reţea socială, rolul indică un
model de comportare asociat unui status, punerea în act a drepturilor şi datoriilor prevăzute de
statusuri într-o societate.
În accepţiunea sociologică modernă, termenul de rol a fost utilizat pentru prima dată de
Ralph Linton în lucrarea sa “The Study of Man” (1936). Raymond Boudon şi François
Bourricaud constată că înainte ca Linton să fi utilizat acest termen, el a circulat în scrierile
filosofice, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea.
Cu puţin înaintea lui R. Linton, respectiv în (1934), sociologul american G.H. Mead
evidenţiază importanţa îndeplinirii rolurilor sociale, subliniind faptul că învăţarea lor duce la
formarea personalităţii si asigură funcţionarea societăţii umane. Iniţial, Ralph Linton a definit
rolul ca fiind ansamblul de comportamente pe care în mod legitim îl aşteaptă ceilalţi de la
individul care ocupă o poziţie social determinată, un status social. Acesta este şi punctul de
vedere al lui Jean Stoetzel (“La Psychologie sociale”, 1963). Mai târziu, Linton a sugerat că
rolul era alcătuit din comportamentele efective ale ocupantului unui status. Constatăm, deci,
împreună cu Mme Rocheblave – Spenlé că, prin acest termen, unii autori se referă la un
comportament efectiv, alţii, la o conduită teoretică normativă. Pentru a se evita o eventuală
confuzie, Newcomb a propus acceptarea distincţiei dintre rolul jucat şi rolul prescris, respectiv
între rol (aspectul prescriptiv al conduitei asociate unui status) şi conduita de rol
(comportamentul efectiv, modul în care fiecare îşi interpretează efectiv rolul său). Brim (1960)
sesizează, la rândul lui, deosebirea între prescripţiile rolului şi îndeplinirea rolului. Rolurile
corespunzătoare unui status nu sunt mereu aceleaşi, ele pot evolua. Asa de exemplu: rolul femeii
astăzi a suferit schimbări importante faţă de trecut.
Rolul se poate defini, adesea, prin “aşteptări” ce au la bază consensul social, sau, altfel
spus, consensul indivizilor fundamentează aşteptările grupului cu privire la prescripţiile rolului.
Pornind de la acest punct de vedere, Newcomb a propus un exemplu de studiu empiric al
aşteptărilor şi consensului privind rolul matern .
El a constatat că toţi subiecţii invesigaţi au corelat anumite comportamente cu rolul
matern. De exemplu, toţi considerau că o mamă trebuie să-si îngrijească copiii, să le asigure
hrana etc. Deducem de aici că această activitate reprezintă, în opinia tuturor, o conduită de rol
esenţială. Alte conduite, cum ar fi de exemplu, preocuparea de a spune poveşti copiilor, au fost
apreciate de subiecţi ca fiind doar dezirabile (şi nu obligatorii). Un al treilea tip de activităţi a
fost consideat ca fiind doar permis sau indiferent în raport cu rolul. În aceeaşi ordine de idei,
studiile realizate de T. Parsons (“The Social System”, 1951) au demonstrat că nu toate
prescripţiile rolului social au aceeaşi importanţă pentru conduite: unele sunt esenţiale şi
obligatorii, altele sunt doar benevole, în timp ce unele dintre ele introduc interdicţii
comportamentale.
Pe de altă parte, prin consens social anumite roluri sunt mai intense decât altele. Mai
multe anchete – susţine Cazeneuve – au stabilit că deseori, criza adolescenţei se poate imputa
impreciziei rolului de adolescent. Gerontologii fac constatări asemănătoare cu privire la rolul
bătrânilor pensionari în societatea actuală. Cu alte cuvinte, rolurile legate de adolescenţă,
bătrâneţe (rolurile de vârstă) sunt mai neclare, asteptările celorlalţi mai puţin precise. În opoziţie
cu acestea, rolurile profesionale sunt mai clare, mai precise.
Asemenea statusurilor, rolurile sociale pot fi impuse (atribuite) şi dobândite,
(achiziţionate).
Un alt criteriu după care se pot clasifica rolurile îl reprezintă sistemul de referinţă. Există
roluri care se referă la societatea globală în general, la idealurile şi valorile recunoscute. Există
roluri corespunzătoare personalităţii de bază, aşa cum ar fi cel de cetăţean, de om cinstit, de
gentleman. Altele, cum ar fi acelea care privesc vârsta, sexul sunt legate de ansamblul bio-social.
Alte roluri sunt în raport cu clasele sociale sau grupările sociale (profesii, situaţii familiale etc.).
Se observă că această ultimă clasificare este corelată cu statutele care derivă din structurile
sociale.
Raportul dintre rol şi status este complex. În corelaţie cu statusurile sociale, fiecărei
persoane îi sunt proprii, la un moment, dat mai multe roluri sociale, care pot fi congruente sau
incongruente. Neconcordanţa dintre rolurile sociale poate genera conflicte inter-rol. Acestea
pot apare atunci când prescripţiile ataşate unui statut sunt discordante.
Conflictul între roluri apare şi atunci când prescripţiile rolului asociate cu două sau mai
multe statute, sunt contradictorii. O astfel de situaţie este şi atunci când unui student aflat
înaintea unui examen dificil i se solicită de către un bun prieten, un serviciu important care
necesită timp. Ambele prescripţii ale rolului sunt justificate, dar satisfacerea uneia atrage după
sine nesatisfacerea celeilalte. “Rolurile se pot afla în tensiune atunci când eforturile de a satisface
prescripţiile întruchipate într-un statut social provoacă anxietate, stress, tensiune”. În această
situaţie, prescripţiile nu sunt neapărat contradictorii. De exemplu, un şef de birou trebuie să
asigure armonizarea situaţiilor de muncă dintre funcţionarii biroului, dintre el şi aceştia şi, în
acelaşi timp, să propună promovările şi măririle de salariu, fapt ce creează adesea o anumită
tensiune psihologică.
Raportul dintre rol şi statut este complex. Dacă rolul nu se poate defini decât în raport cu
statutul, la rândul său, statutul trimite cu necesitate la un rol.
 Stratificarea socială este universală şi omniprezentă. În această situaţie se găsesc atât
societăţile primitive aparent cele mai simple şi omogene, cât şi sistemele sociale cele mai
diferenţiate şi eterogene: toate sunt alcătuite din diviziuni verticale, întemeiate fie pe sex, vârstă
sau structură de rudenie, fie pe o bogăţie materială, putere sau prestigiu. Orice instituţie
reprezintă combinaţia mai multor ordine ierarhizate, indiferent dacă avem de-a face cu grupuri
primare, aparent dintre cele mai puţin inegalitare, cum este familia, sau cu grupuri secundare,
dintre cele mai selective, cum este şcoala. Toate sectoarele activităţii umane sunt stratificate:
diferenţele de salariu, sursa de venit sau patrimoniul, eterogenitatea religioasă a unei societăţi,
intensitatea practicilor de cult în viaţa coreligionarilor, distribuţia puterii politice între grupuri
sau indivizi, proximitatea în raport cu centrele de decizie, gradul de angajare partizană, modurile
de consum al bunurilor materiale sau simbolice, stilurile de viaţă, iată tot atâtea exemple ce
ilustrează aspectele polimorfe ale acestui fenomen. Există stratificare din momentul în care
există diferenţiere, integrare, ierarhizare, inegalitate sau conflict între elementele
constitutive ale unui grup.
1. Stratificarea socială
A. Definire şi tipologie
Definită ca „diferenţiere a funcţiilor, ierarhizată şi evaluată după criterii specifice
fiecărei societăţi” (Mohamed Cherkaoui, 1996), „dispunere ierarhică a unui set de grupuri,
categorii, straturi sociale, pe o scală constituită pe baza unuia sau mai multor criterii” (Septimiu
Chelcea, 1993), stratificarea apare „drept inegalităţi structurale între diverse grupuri de oameni”
(A. Giddens, 2001). De fapt, atunci când vorbim de stratificare, atragem atenţia asupra poziţiilor
inegale ocupate de indivizi în societate.

Teoria weberiană
Când analizăm stratificarea, precizează Max Weber (1904), trebuie să avem în vedere cele trei
dimensiuni:
• economică;
• statutară;
• politică.
Cele trei dimensiuni sunt corelate. Corelaţia nu înseamnă nici cauzalitate cu sens unic,
nici determinism. O poziţie înaltă pe una din dimensiuni poate favoriza deţinerea unui loc similar
în celelalte două ierarhii. Dar, deşi cauzalitatea este circulară între cei trei poli, diferenţele de
repartizare a indivizilor în funcţie de cele trei dimensiuni nu pot fi înţelese şi explicate decât dacă
presupunem că sunt autonome.

a.Clasa ne trimite la dimensiunea economică. Ea este definită ca ansamblu de indivizi

ce au interese economice comune, referitoare la deţinerea de bunuri şi la şansele de a-şi crea un
venit în condiţiile oferite de piaţa bunurilor şi de piaţa muncii. Mai precis, indivizii se
repartizează la nivelul pieţei. Ca şi Marx, Weber consideră că proprietatea este categoria
fundamentală a poziţiei de clasă, iar tipul de proprietate dominant variază de la un sistem
economic la altul: o economie capitalistă este radical diferită de o economie bazată pe sclavie;
fiecare tip creează o stratificare anume. Dar, spre deosebire de Marx, Weber socoteşte că o
analiză aprofundată a claselor presupune să luăm în considerare nu numai aspectul dominant al
proprietăţii într-o economie, ci şi celelalte tipuri de bunuri deţinute. Dacă proprietatea defineşte
„clasele avute”, monopolul exercitat asupra serviciilor determină la rândul său „clasele
achizitoare”. Oferta de servicii propuse de bancheri, negustori sau practicanţii profesiilor
liberale, de pildă, este evaluată pe piaţă, iar aceste clase sunt cu atât mai puternice, cu cât cererea
este mai mare.
Invers, proletariatul nu deţine niciun monopol asupra ofertei de servicii. Numărul
muncitorilor, nivelul lor scăzut de calificare, precum şi lipsa de organizare ca grup de presiune
eficientă nu le permite să exercite un control economic al pieţei. Weber recunoaşte specificitatea
claselor mijlocii, dar care nu sunt un reziduu.
(Clasă socială, grup numeros de oameni, istoriceşte constituit, cărora le sînt proprii anumite caracteristici sociale
comune, şi anume: acelaşi loc în sistemul producţiei sociale, acelaşi raport (de cele mai multe ori consfinţit prin legi)
faţă de mijloacele de producţie; acelaşi rol în organizarea socială a muncii; acelaşi mod de obţinere a părţii de care
dispun din bogăţia societăţii, precum şi aceeaşi mărime a acestei părţi; conştiinţa apartenenţei la acest grup, anumite
trăsături psihosociale proprii.) 
b. Cea de-a doua dimensiune, ordinea statutară, se referă la onoarea socială sau
prestigiu. Ea presupune existenţa unei vieţi comunitare bazate pe relaţii continue şi un minim
consens cu privire la anumite norme şi valori. Ierarhia statutelor sau prestigiului se întemeiază pe
judecăţi de valoare, pe evaluări făcute de membrii comunităţii. „Grupurile de statut” se
deosebesc prin stilul lor de viaţă, exprimat prin nivelul de educaţie, prestigiul conferit de naştere
sau profesie, modurile de consum al bunurilor materiale sau culturale. Indivizii fiecărui grup de
statut întreţin mai frecvent relaţii sociale între ei decât cu celelalte grupuri de statut. Fiecare se
străduieşte să-şi sublinieze identitatea, să se deosebească de ceilalţi, să sporească distanţa care îl
separă de inferior şi să se apropie astfel de superior. Prin consumul său excesiv şi ostentativ, prin
anumite practici culturale sau sportive ce presupun mulţi bani şi o îndelungată educaţie, prin
anumite obiceiuri, un grup se apără de intruşi şi îşi asigură, din partea membrilor celorlalte
grupuri, recunoaşterea temeiniciei prestigiului său. Chiar în societăţile democratice în care
egalitatea condiţiilor este admisă, asistăm pe termen lung la cristalizarea acestor grupuri şi la
constituirea unor veritabile aristocraţii, ba chiar caste, în care accesul este aproape imposibil.
Ierarhia statutară depinde în mod evident de ordinea economică, dar se întâmplă deseori şi
invers. Ca atare, proprietatea nu este un criteriu de repartiţie statutară; şi, totuşi, uneori devine
astfel. Pe de altă parte, o poziţie înaltă într-o ordine statutară poate ameliora situaţia profesională
a unui individ. Dar influenţă reciprocă nu înseamnă identitate: cele două ierarhii nu se suprapun.
c.Cea de-a treia dimensiune a stratificării este politicul, întruchipat în grupuri politice
şi partide. Această ordine depinde de existenţa unor birocraţii ce au în fruntea lor o conducere.
Poziţia unui individ în această ierarhie este funcţie de influenţa pe care o poate exercita în cadrul
unei acţiuni comune. Acţiunea poate fi o cauză ideală, cum ar fi realizarea unui program sau a
unor obiective personale, economice sau simbolice. Subliniind autonomia acestei dimensiuni, îi
vom putea identifica pe cei care deţin această putere fără a se bucura în mod obligatoriu de
poziţii înalte în celelalte două ierarhii. Organizarea partidelor depinde de felul în care este
stratificată societatea în funcţie de statut şi clase.
Ele variază în funcţie de structura de dominaţie, deoarece obiectivul şefilor de partid este
cucerirea puterii în cadrul comunităţii.
După cum se vede, sinteza weberiană este completă din punct de vedere teoretic şi
eficientă din punct de vedere metodologic.
Sistemele bazate pe stratificare continuă să existe. Câteva instituţii ale societăţii servesc la
susţinerea sistemului stratificării.
a) Economia
Stratificarea se bazează pe repartizarea inegală a resurselor societăţii, foarte adesea acestea
presupun bunuri economice şi servicii sau bani. Când resursele economice inegale sunt transmise
generaţiilor viitoare, sistemul de stratificare existent este menţinut.
b) Familia
Familiile, mai ales cele cu resurse considerabile, aranjează să treacă acele resurse generaţiilor
următoare. Ele îşi transmit poziţia de clasă direct prin transmiterea bogăţiei şi a proprietăţii şi,
indirect, prin practicile lor de socializare.
c) Religia şi ideologia
Stratificarea este deseori însoţită de un ansamblu de idei religioase sau ideologice care o justifică
şi o susţin. Sistemul castelor este susţinut de credinţa în inferioritatea morală înnăscută a castelor
inferioare. În societăţile industriale moderne, ideologia susţinătoare se concentrează asupra
meritului, a muncii intense, a talentului superior şi a egalităţii şanselor persoanei.
d) Ordinea politică
Statul ajută la menţinerea sistemului de stratificare existent prin controlul asupra sistemului
legal, asigurând valoarea şi aplicarea legilor care susţin un sistem existent de repartizare inegală
a resurselor. Statul are monopolul asupra puterii şi constrângerii care poate fi folosit la
menţinerea sistemului de stratificare existent.

Mobilitatea socială
A. Definire şi tipuri de mobilitate
Atunci când studiem stratificarea, trebuie să avem în vedere nu numai deosebirile dintre
poziţiile economice sau ocupaţii, ci şi ceea ce li se întâmplă indivizilor care le ocupă. Putem
considera mobilitatea drept rezultatul unei selecţii de indivizi în urma intervenţiei unei suite de
mecanisme proprii anumitor agenţi, precum familia, şcoala, biserica, birocraţiile.
Aceste instanţe controlează, orientează, determină în mod direct poziţia indivizilor în interiorul
propriei lor stratificări şi, indirect, statutul membrilor societăţii la nivel macrosocial. Locul şi
importanţa acestor agenţi de selecţie variază de la o societate la alta: pentru o anumită societate,
familia este instanţa de orientare cea mai importantă, pentru o alta, biserica sau armata; pentru o
a treia, şcoala şi competenţa dobândită în cadrul anumitor organizaţii.
Termenul de mobilitate socială se referă, prin urmare, la mişcările indivizilor şi
grupurilor între diferite poziţii socioeconomice.
Mobilitatea verticală înseamnă mişcarea în sus sau în jos pe scara socioeconomică. Cei care
câştigă, din punctul de vedere al proprietăţilor, al venitului sau al statutului se consideră că sunt
mobili ascendent, în timp ce aceia care se mişcă în direcţia opusă sunt mobili descendent.
În societăţile moderne există, de asemenea, mobilitate laterală, care se referă la mişcarea
geografică între cartiere, oraşe sau regiuni. Deseori mobilitatea verticală şi cea laterală sunt
combinate. De exemplu, un individ care lucrează într-o companie dintr-un oraş poate fi promovat
într-un post superior într-o filială a firmei localizată într-un alt oraş sau chiar într-o altă ţară.
Există două modalităţi de studiere a mobilităţii sociale. În primul rând, putem examina
carierele indivizilor – gradul în care se mişcă în susul şi în josul scării sociale pe parcursul vieţii
lor de angajaţi. Acest lucru este, de obicei, denumit mobilitate intrageneraţională. În mod
alternativ, putem analiza măsura în care copiii au aceleaşi ocupaţii ca şi părinţii sau bunicii lor.
Mobilitatea de la o generaţie la alta se numeşte mobilitate intergeneraţională.

Dinamica populaţiei
Populaţiile nu sunt statice; ele cresc, decad, se mută dintr-un loc în altul, îşi modifică
structura. Ştiinţa care studiază tendinţele populaţiei este demografia. Ea trebuie să ia în
considerare factorii sociali, culturali şi ambientali care influenţează schimbările în cadrul
populaţiei, dintre care nu toate sunt cunoscute în mod precis.

Componentele schimbării în cadrul populaţiei

1. Fertilitatea. Se referă la numărul real al copiilor născuţi de o femeie obişnuită de-a lungul
anilor în care poate rămâne gravidă (între 15 şi 44 de ani).
Fecunditatea denotă numărul potenţial de copii pe care i-ar putea naşte o femeie obişnuită la
vârsta la care poate avea copii.
Rata globală a natalităţii, numărul de naşteri vii, într-un an dat, pentru fiecare 1000 de
oameni din populaţie, determină schimbarea în cadrul populaţiei pe termen scurt.
2. Mortalitatea. Rata globală a mortalităţii reprezintă numărul deceselor în orice an dat, la
1000 de membri ai populaţiei. Rata mortalităţii infantile este numărul deceselor în primul an
de viaţă, pentru fiecare 1000 de copii născuţi vii într-un an dat. Speranţa de viaţă reflectă cât
timp, în medie, este probabil să trăiască o persoană născută într-un anumit an.

Migraţia
Migraţia se referă la deplasarea oamenilor dintr-o zonă geografică în alta, cu scopul de a-şi
stabili un nou domiciliu. Deplasarea are loc în cadrul societăţilor – migraţie internă - , cât şi între
societăţi – migraţie internaţională .
Rata migraţiei unei societăţi este diferenţa anuală dintre numărul oamenilor care intră în
societate (imigranţii) şi numărul oamenilor care pleacă din societate (emigranţii).
Oamenii migrează pentru două motive fundamentale:
a) noul loc exercită o atracţie care îi convinge să vină
b) din cauza presiunii exercitate de zona pe care o părăsesc, unde nu se bucură de ospitalitate.

Creşterea populaţiei
1. Rata naturală a creşterii este rata globală a mortalităţii într-un anumit an, scăzută din rata
globală a natalităţii în acelaşi an.
2. Timpul de dublare este numărul de ani necesar unei populaţii ca să se dubleze.
3. Creşterea zero a populaţiei. Dinamica populaţiei care are ca rezultat o mărime stabilă este
numită creşterea zero a populaţiei.

Compoziţia populaţiei
Printre cele mai importante elemente structurale ale populaţiei sunt sexul şi vârsta.
A. Compoziţia după sex este determinată de raportul dintre sexe, numărul de masculi la 100 de
femele.
B. Compoziţia după vârstă. Structura de vârstă a unei societăţi, proporţiile relative ale oamenilor
în diferitele categorii de vârste din populaţia totală, este extrem de importantă pentru
demografi. Cu cât proporţia oamenilor mai tineri este mai mare, cu atât este mai probabilă
creşterea mai mare a populaţiei. De asemenea, cea mai tânără categorie şi cea mai vârstnică
sunt cele mai puţin productive din punct de vedere economic.

Tendinţele populaţiei mondiale

Creşterea populaţiei: populaţia lumii a crescut în mod constant deşi încet, de la începutul
istoriei scrise, iar această rată a creşterii s-a accelerat treptat.
Cauze: rata relativ ridicată a natalităţii şi rata relativ ridicată a mortalităţii.
Consecinţe: - mărirea diferenţelor dintre societăţile dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare
- ameninţarea stabilităţii economice şi politice
- creşterea intensă a migraţiei

Politici populaţionale
1. Reducerea fertilităţii
O strategie majoră de a rezolva creşterea rapidă a populaţiei constă în reducerea directă a ratei de
creştere prin programele de “planificare familială”, diverse forme de coerciţie (India) sau
programe de control al populaţiei (China).
2. Dezvoltarea economică
- strategii deliberate pentru îmbunătăţirea condiţiilor economice
- aprobarea socială a familiilor mai mici
3. Producţia de hrană şi repartiţia
Revoluţia verde, dezvoltarea şi folosirea noilor practici agricole, a dus la creşterea substanţială a
producţiei alimentare. Politicile de îmbunătăţire a repartiţiei, precum şi a producţiei de hrană,
constituie o altă strategie importantă în rezolvarea creşterii populaţiei.
4. Politici de încurajare a natalităţii
Unele societăţi sunt îngrijorate pentru că au prea puţini oameni, nu prea mulţi. Mai multe ţări
europene (Danemarca, Elveţia, Italia) au cunoscut o rată a natalităţii sub nivelurile de înlocuire
(mai puţin de creşterea zero a populaţiei). Aici au fost adoptate politici de încurajare a natalităţii,
oferind subsidii financiare pentru fiecare copil în plus.

TEMA V
GRUPUL MIC

5.1.Conceptul de grup mic. Relaţiile şi funcţiile grupului mic.

Grupurile sociale se disting între ele şi prin mărimea lor, prin numărul de membrilor. Este
de domeniul evidenţei că oamenii fac parte, simultan sau succesiv, în decursul vieţii lor, dintr-un
număr considerabil de grupuri mari şi mici, în cadrul cărora furnizează răspunsuri personale la
normele, valorile şi simbolurile specifice fiecărui grup. Deşi în literatura sociologică s-au
afirmat o diversitate de puncte de vedere referitoare la grupurile mici, s-au impus câteva
caracteristici specifice acestora, precum: un număr relativ mic de membri; relaţiile sociale se
manifestă direct, nemijlocit, prin aceasta diferenţiindu-se de alte grupuri sociale; au o structură
simplă, neexistând în cadrul lor nici un fel de subgrupuri distincte. Fără a avea o structură foarte
complexă, grupurile mici dezvoltă, în schimb, un sistem deosebit de complex de relaţii, atât în
interiorul său, cât şi în raporturile cu societatea. Relaţiile din interior sunt orientate şi structurate
în funcţie de sarcinile grupului, de personalităţile membrilor, de raporturile dintre aceştia.
Relaţiile cu mediul social ia în considerare faptul că grupul mic este un sistem deschis, relativ
independent, integrat în viaţa socială şi aflat în interrelaţia cu ea.
Relaţiile interumane din grupul mic se clasifică după mai multe criterii. În funcţie de
conţinutul lor psihologic: cognitiv (oamenii se văd, se aud, se cunosc, emit păreri, impresii sau
convingeri unii faţă de alţii), comunicaţional ( oamenii comunică, fac schimb de informaţii unii
cu alţii) şi afectiv (se simpatizează, se resping, se preferă), iau naştere următoarele categorii de
relaţii interumane, în cadrul grupului:
-relaţii cognitive sunt cele prin care se realizează strângerea, interpretarea şi utilizarea
corectă a informaţiilor despre parteneri. Existenţa unor informaţii corecte, reale asigură o
funcţionare optimă a grupului şi o eficienţă ridicată în îndeplinirea scopurilor;
- relaţii comunicaţionale sunt considerate de unii sociologi ca esenţiale în perceperea şi
descrierea relaţiilor umane. Procesele de comunicare au un rol vital în afirmarea grupului ca
entitate şi favorizează mecanismele prin care grupul îşi promovează originalitatea pentru a fi
acceptat în mediul social. Calitatea relaţiilor comunicaţionale influenţează în mod direct
performanţele grupului, coeziunea şi unitatea sa, eficienţa în îndeplinirea sarcinilor, în timp ce o
comunicare precară determină disfuncţionalităţi în funcţionarea acestuia;
- relaţiile afective au la bază sentimente şi afecte; pot fi de cooperare sau conflictuale şi
au capacitatea fie de a stimula, fie de a împiedica buna funcţionare a grupului. Cele trei tipuri de
relaţii determină apariţia în cadrul grupului de structuri adecvate fiecăreia dintre ele, respectiv:
structuri cognitive, structuri comunicaţionale, structuri afective. Aceste structuri se combină într-
o diversitate de configuraţii care determină însăşi evoluţia grupului.
În analiza socială se acordă a importanţă deosebită problemei efectelor de grup.
Grupurile nu pot fi reduse la suma indivizilor care îl compune, iar cunoaşterea grupului este
altceva decât studierea fiecărui individ în parte. Efectele de grup pot fi constatate în eficienţa
grupului (modul cum îşi îndeplineşte sarcinile), în existenţa lui ca structură socială de sine
stătătoare, în influenţa asupra comportamentului şi personalităţii membrilor săi. În cazul grupului
mic efectele de grup sunt puse în evidenţă de: eficienţa lui; de existenţa şi dezvoltarea ca
fenomen de sine stătător; de influenţa sa exercitată asupra personalităţii prezente şi viitoare a
membrilor grupului. Rezultă că grupul mic este un fenomen calitativ distinct, o structură care
poate să dezvolte o forţă sau să aibă un efect mult mai mare decât al membrilor săi luaţi separat.
Cele mai mici grupuri sunt diada şi triada. În interiorul acestora iau naştere relaţii le
diadice. Unii sociologi consideră orice grup mai mare ca diada nu este altceva decât o extensie a
acesteia ( a diadei,n.ns.), de fapt a relaţiilor diadice . Din totalul activităţilor umane, 71% - se
desfăşoară în diadă, 21% - în triadă, 6% - la 4 persoane, 2% în grupul de 5 persoane. Mărimea
optimă a grupului este discutabilă. Unii autori consideră că grupul de 5 persoane e optimal.
Pe baza analizei făcute asupra grupului mic, în calitatea sa de sistem social deschis, având
o calitate proprie, diferită de cea a elementelor componente, se pot evidenţia caracteristicile de
bază ale grupului mic, precum: un număr redus de membri; relaţii interpersonale între aceştia şi
grup; o anumită durată; o anumită solidaritate, atât timp cât membrii se identifică cu grupul;
diferenţierea membrilor grupului de ceilalţi membri din afara acestuia; ţeluri comune;
simboluri comune; o anumită autonomie în stabilirea metodelor şi măsurilor pentru realizarea
sarcinilor.
În concluzie se poate afirma că grupul mic este o realitate supraindividuală, născută ca
urmare a interacţiunii directe a unui număr redus de persoane în scopul realizării unor sarcini
(obiective) şi are o importanţă atât pentru membrii săi, întrucât contribuie la formarea şi
dezvoltarea personalităţii lor, prin transmiterea unor sisteme de norme şi valori, cât şi pentru
societate, deoarece asigură, mediază integrarea indivizilor în societatea cărora le aparţin.
Funcţiile grupului mic:
a) satisfacerea diferenţiată a nevoilor – grupul nu poate satisface în mod egal
dorinţele şi aspiraţiile membrilor săi;
 b) nevoia de încorporare socială şi de dominare – grupul distribuie roluri ce
permit afirmarea membrilor după calităţile lor:
- indivizi cu potenţial de lider – prin care se acoperă nevoia de dominare.
- indivizi cu potenţial participativ – indivizi ce simt nevoia de a fi încorporaţi în
grup, de a lucra în echipă;
c) crearea de noi nevoi – aderând la grup, nevoile individului se schimbă, se
transformă potrivit noilor cerinţe şi aspiraţii specifice grupului respectiv;
d) funcţia de securitate, de integrare;

TEMA VI

FAMILIA

Definiţie şi clasificare
De-a lungul timpurilor, pentru a supravieţui, oamenii au fost nevoiţi să se asocieze intim
în grupuri sau cupluri, statuate sub denumirea de familie. Reuşind să asigure supravieţuirea,
calitativ şi cantitativ a tot mai multe persoane, familia a devenit din ce în ce mai funcţională,
viaţa a elaborat, a uniformizat şi a impus tot mai multe norme de formare şi existenţă a acesteia.
Familia a fost prima instituţie socială din istoria lumii.
Familia este definită drept un tip de comunitate umană alcătuită din persoane legate
între ele prin relaţii de consangvinitate şi înrudire, care trăiesc împreună, cooperează şi au
grijă de copii. Familia s-a delimitat, în funcţie de posibilităţile concrete, într-o diversitate de
forme. Grupul familial poate fi restrâns sau lărgit în raport de condiţiile economice, de contexte
istorice şi culturale specifice diferitelor culturi umane. Indiferent de mărimea ei, familia
constituie o instituţie regăsită în orice societate de oriunde şi din orice timp, ceea ce nu este
valabil pentru alte tipuri de instituţii: religioase, economice, politice, educaţionale, medicale. Nu
exista societate fără relaţii familiale.
Istoria evoluţiei omenirii a cunoscut mai multe tipuri de familie. În general, în societăţile
tradiţionale au predominat tipul de familie mare, precum familia de grupe mari (cuprindea
grupuri de perechi căsătorite care trăiau împreună în cadrul aceleaşi gospodării; spre exemplu: la
slavii din sud o asemenea familie se numea zdruga) şi familia extinsă ( era formată dintr-un
cuplu împreună cu rudele apropiate; într-o asemenea familie coabita una sau două generaţii
ascendente sau descendente, iar relaţiile dintre soţi erau mediate de relaţiile fiecăruia dintre ei cu
rudele existente în cadrul familiei: părinţi, nepoţi etc.).
Familia nucleară, constituită din soţ - soţie şi, ulterior copiii, care trăieşte într-o locuinţă
proprie, separat de celelalte rude, s-a impus şi a devenit dominantă în ultimul secol. Este
modelul de familie care predomină în societatea contemporană şi, în general, fiecare membru al
cuplului conjugal provine dintr-o familie nucleară. Schimbările generate în societate în urma
proceselor de industrializare şi urbanizare au determinat structurarea relaţiilor de căsătorie în
forma familiei nucleare. Familia nucleară asigură, prin restrângerea binară a relaţiilor dintre soţi,
cea mai strânsă intimitate, cea mai mare probabilitate de compatibilizare a partenerilor, în
comparaţie cu diversele forme de poligamie.
 Relaţiile dintre bărbat şi femeie în cadrul familiei au cunoscut de-a lungul timpului
următoarele modele:
- monogamia – de fapt cuplul conjugal. Este forma preferată de către societăţile
civilizate.
- poliginia – un bărbat, soţul cu mai multe soţii.
- poliandria – o femeie, soţia cu mai mulţi soţi.
- grupul de cupluri – doi sau mai mulţi soţi cu mai multe soţii.
Familia se constituie prin mariaj ca modalitate istoric standardizată şi socialmente
acceptată de unire a două persoane de sex diferit. Mariajul se realizează prin oficiere juridică,
facultativ şi religioasă, sub forma de contract între parteneri şi între aceştia şi stat, prin care
părţile îşi recunosc reciproc drepturile şi obligaţiile. Oficierea mariajului, cunoscută oficial prin
termenul de nuntă, realizându-se sub forma unei ceremonii, constituie prilejul iniţial şi major de
recunoaştere socială a noii familii şi de conştientizare publică de către comunitate şi de către
parteneri a noului lor status, atât ca familie cât şi ca indivizi. Constituie totodată şi unul din
marile prilejuri comunitare de a se strânge legăturile şi de a se sprijini material, prin daruri,
tinerele mariaje.
Un aspect important al sociologiei familiei îl reprezintă analiza descendenţei şi a
raporturilor de rudenie. Rudenia – relaţia dintre un individ şi alţii dar care provin dintr-un
strămoş comun. Rudenia poate fi: biologică (consangvină) – bazată pe legături de sânge; afină
– rezultată din căsătorie şi spirituală – determinată de un eveniment deosebit din viaţa
individului (frăţia de cruce, năşia etc.)
Pentru a se realiza compatibilizarea, alegerea partenerilor se realiza, în societăţile
tradiţionale, în majoritatea cazurilor în mod endogam (adică din cadrul aceleiaşi comunităţi
rasiale, etnice şi religioase) şi în mod homogam ( din aceiaşi arie geografică şi de aceiaşi condiţie
socială şi culturală). În ultimul secol s-a înregistrat o continuă înmulţire a mariajelor exogame şi
heterogame datorită mobilităţii sociale şi emancipării.
Descendenţa – este totalitatea inşilor în linie directă care se trag dintr-un cuplu conjugal
sau dintr-o persoană. Principiul descendenţei atribuie indivizii la grupuri de rudenie în funcţie de
linia de descendenţă. Cele mai multe societăţi preferă numai o linie de descendenţă. Descendenţa
poate fi:
- patrilineală – tatăl este considerat important în afirmarea individualităţii unei persoane
şi în stabilirea dreptului asupra moştenirii şi a proprietăţii.
- matrilineală – mama este responsabilă de evoluţia descendenţilor şi stabilirea drepturilor
în cadrul societăţii se face în raport de familia mamei – societatea evreiască.
- bilineală – ambii părinţi sunt luaţi în considerare la stabilirea descendenţei.
Familia modernă îşi transmite, în succesiunea generaţiilor, majoritatea valorilor (status
social, idealuri, avere) în mod biliniar, însă numele se transmite în mod patriliniar, cu excepţia
cazurilor când numele tatălui este inestetic sau al mamei este foarte cunoscut şi prestigios.
Rezidenţa familială - este determinarea relaţiilor intrafamiliale şi interfamiliale
determinate de modul de locuire al tinerilor căsătoriţi. Din acest punct de vedere rezidenţa poate
fi :
- patrilocală - tânăra familie locuieşte cu familia soţului.
- matrilocală - tânăra familie locuieşte cu familia soţiei.
- neolocalismul - tânăra familie locuieşte independent de familiile părinţilor. În societatea
românească multă vreme a dominat tipul de reşedinţă patrilocală. În prezent în majoritatea
cazurilor reşedinţa familiei se stabileşte neolocal.
 Funcţiile familiei
Satisfacerea necesităţilor care au determinat apariţia instituţiei familiei au devenit funcţii
specifice ale acesteia. O familie este constituită în scopul realizării unor scopuri clare, derivate
din trebuinţele fiecăruia, dar şi din oportunităţi şi obligaţii sociale. Funcţiile familiei sunt:
Funcţia de reproducere (biologică). Familia este locul de procreare şi naştere a copiilor
(descendenţilor biologici). În prezent această funcţie are o tendinţă regresivă, mai ales în ţările
dezvoltate, datorită: diminuării semnificaţiei valorice a copilului în comparaţie cu alte valori
(serviciu, carieră, confort) şi opţiunii, mai ales a femeii pentru aceste valori; conştientizării
răspunderii faţă de naşterea unui copil, în condiţiile supraocupării părinţilor, mai ales a mamelor,
dar şi creşterii cheltuielilor pentru educaţie şi pregătire a copilului conform standardelor
ştiinţifice, tehnologice şi economice; ofertei medico-farmateutice de produse anticocepţionale
etc.
Funcţia economică - este determinată de necesitatea asigurării condiţiilor materiale
necesare vieţii de familie, a creşterii şi educării copiilor. În familiile tradiţionale, soţul era
singurul furnizor de venituri acesta fiind principalul argument de stabilire a autorităţii paterne în
familie. În societăţile preindustriale, funcţia economică a familiei era şi mai pregnantă deoarece
familia întreagă era un producător de bunuri, bunuri care erau valorificate în vederea susţinerii
materiale a familiei. În societatea modernă ambii soţi sunt aducători de venituri în familie ceea ce
îi conferă acesteia un mai mare echilibru. Prin modificările survenite în statusul economic şi
social al femeii au dat posibilitatea obţinerii de către acestea a unor drepturi de care nu beneficia
în societăţile vechi, tradiţionale:
a) creşterea posibilităţilor de putere şi autoritate în cadrul familiei între soţ şi soţie.
b) creşterea posibilităţilor femeilor de a avea o carieră socială şi profesională proprie.
c) augmentarea gradului de satisfacţie.
Fără o bună colaborare şi înţelegere între cei doi parteneri, acele puncte favorabile
câştigate în statusul social al femeii pot avea şi aspecte negative:
- diminuarea rolului familiei.
- sărăcirea conţinutului vieţii de familie.
- diminuarea atenţiei acordate copiilor în ceea ce priveşte afecţiunea şi supravegherea.
Funcţia de socializare În mod firesc familia constituie mediul primar de îngrijire a
copiilor încă din primele momente ale vieţii. Prin socializarea din cadrul familiei copilului îi sunt
inoculate valorile, motivaţia şi comportamentele specifice ascensiunii sociale. Procesul de
dezvoltare a copilului este de lungă durată şi autonomia şi răspunderea reală îi sunt acordate
acestuia de către societate la vârsta majoratului. Pe toată această perioadă din copilărie până la
obţinerea independenţei totale, procesul de socializare a copilului are loc în cadrul familiei.
Funcţia de satisfacere sexuală morală. Familia, prin norme morale şi cutume
reglementează comportamentul sexual. În trecut funcţia respectivă era riguros reglementată şi
controlată. Această funcţie cunoaşte particularităţi semnificative în societatea contemporană
datorită scăderii controlului social în marile aglomeraţii urbane, heterogenitatea modelelor şi
rapiditatea schimbărilor, creşterii procentului de imprevizibilitate comportamentală. Relaţiile
sexuale s-au liberalizat sub forma:
- sexualismului precoce, ca relaţii premaritale, diminuându-se motivaţia pentru
întemeierea familiei;
 - sexualismului labil, ca relaţii sexuale extrafamiliale, subminându-se consistenţa şi
durabilitatea familiei;
- sexualismului pervers, ca relaţii homosexuale, negându-se ontologoc familia şi viaţa.
Funcţia educativă - se manifestă prin efortul familiei de a educa pe membrii săi conform
unor norme şi cutume proprii în scopul pregătirii lor pentru integrarea în societate. În foarte
multe cazuri familiile îşi educă membrii în spirit tradiţionalist şi al conservatorismului.
Funcţia de statuare a personalităţii prin determinarea statusului social al acesteia din
punct de vedere:
- natural, ca rasă, epocă istorică a naşterii, sex, rang (poziţia cronologică între ceilalţi
copii ai familiei);
- social, ca religie, clasă, avere, rezidenţă (urbană- rurală, centrală-marginală),
socializare, pregătire.
Funcţia afectivă. În trecut, consistentă prin integrare în cadrul afectiv al comunităţilor
locale. În prezent familia a rămas, după distrugerea comunităţilor locale, unicul refugiu sufletesc
într-o lume supraaglomerată, ultra-rapidă, impersonală şi crudă, în care partenerii sunt tot mai
diferiţi ca socializare, tot mai nevrotici şi mai imprevizibili, ceea ce face compatibilizarea lor să
devină tot mai dificilă. Se observă o creştere a preferinţelor către singurătate, relaţii efemere,
reorientare afectivă către animale, mai ales câini şi pisici, a căror stabilitate instinctuală este
interpretată, prin raţionalizare, drept afecţiune şi fidelitate.

Problemele sociale ale familiei

În trecut familia constituia unica şansă de supravieţuire asigurând protejarea totală
economică, fizică, psihică, mai ales a femeii şi a copiilor. În prezent s-a produs o diminuare a
funcţiei protectoare a familiei prin apariţia instituţiilor de protecţie a familiei, a condiţiei femeii
şi copiilor. Evoluţia unui cuplu nu este scutită de o serie de dificultăţi sociale, dificultăţi care îşi
au origini diferite. Statusul social şi economic al femeii din societatea modernă, diminuează mult
prezenţa afectivă a acesteia în familie şi în relaţiile cotidiene cu copii. De aici rezultă o serie de
modificări în relaţiile din cadrul familiei. Întrucât soţia lucrează acelaşi timp cu soţul determină o
redistribuire a timpului destinat implicării ei în activităţile gospodăreşti. Evident că aceasta nu se
poate face decât după perioada achitării obligaţiilor profesionale, ceea ce măreşte în mod
considerabil efortul fizic şi intelectual al femeii. În asemenea circumstanţe poziţia soţului în
cadrul familiei suferă modificări prin împărţirea sau preluarea unei părţi din atribuţiile din sfera
de activitate tradiţională a soţiei. Dar această schimbare, de regulă, se produce cu încetinitorul
deoarece este încă predominantă mentalitatea bărbatului orientată pe o anumită înţelegere
tradiţională a masculinităţii concomitent cu perpetuarea de către femeia însăşi a mentalităţii
existente de veacuri privind poziţia lor în familie.
În cazul imposibilităţii partenerilor de a convieţui, societatea recunoaşte necesitatea şi
voinţa acestora de a se despărţi, instituindu-se astfel divorţul, ca oficiere de anulare a mariajului.
Divorţul este un fenomen determinat de factori sociali şi personali multipli. În plan
personal divorţul este determinat, de regulă, de insatisfacţia rezultată din incompatibilitatea celor
doi parteneri, care provin fie din două moduri de socializare prea diferite, fie din două segmente
sociale prea distanţate. Dificultăţile materiale şi sociale îşi pun amprenta asupra relaţiilor dintre
soţi şi amplifică divergenţele deja existente. Divorţul este iniţiat în majoritatea cazurilor de către
femei din cauza înmulţirii insatisfacţiilor cauzate de bărbaţi prin gradul de ocupare, uzură,
abrutizare, vulgaritate şi imoralitate; susceptibilităţii specifice psihismului lor; reducerii, prin
emanciparea lor culturală şi economică a ataşamentului faţă de familie. Divorţul este
traumatizant pentru ambii soţi din cauza: sentimentului reciproc de dependenţă inerţială a
partenerilor; percepţiei publice nefavorabile; panicii specifice golului relaţional în care rămân
partenerii, generaţiile lor fiind deja căsătorite; dificultăţilor privind încredinţarea şi creşterea
copiilor, locuinţa, veniturile, bunurile materiale etc. Posibilitatea femeii de a-şi asigura singură
un venit prin prestarea unei activităţi este un factor ce acţionează în hotărârea pentru despărţire.
În perioada actuală, în România se constată cea mai înaltă rată a divorţurilor.
Violenţa în familie vizează mai ales violenţa soţului faţă de soţie dar şi faţă de ceilalţi
membri ai familiei (copii, părinţi) ea este generată de trăsăturile de personalitate, de nivelul de
educaţie, de modelul parental cunoscut în copilărie, de comportamentul soţiei şi de forţa ei de a
interzice un asemenea comportament, de tipul de comunicare dintre membrii familiei, de
respectul pe care îl/şi-l acordă fiecare etc. Faţă de copii violenţa poate fi manifestată şi din partea
mamei. Stresul social generat atât de mediul social cât şi de evenimentele din viaţa socială
(divorţ, pierderea slujbei, exercitarea unei activităţi potrivnică nivelului de aspiraţii şi de
pregătire profesională) accentuează comportamentul violent şi abuziv faţă de copii. Mulţi dintre
aşa-zişii copii ai străzii provin din familii în care se manifestă un comportament abuziv şi
violent.
Problema bătrânilor – În epoca actuală s-a înregistrat o modificare semnificativă a
mentalităţii şi comportamentului faţă de bătrâni. În general, în societăţile dezvoltate se constată o
foarte scăzută implicare a familiilor în întreţinerea bătrânilor. Spre exemplu în S.U.A circa 80%
dintre persoanele în vârstă nu au primit nici o îngrijire din partea altor membri ai familiei. În
societatea românească putem observa în majoritatea familiilor o comunicare permanentă între
generaţii şi acordarea de sprijin pentru generaţia în vârstă. Totuşi, evenimentele din 1989 au
erodat şi la noi relaţiile dintre părinţi şi copii, fără însă a putea susţine că acest fenomen este o
tendinţă generalizată a societăţii româneşti. Nu este mai puţin adevărat că în societatea
românească actuală, bătrânii nu dispun de un sistem de asigurări de sănătate sau de viaţă adecvat
şi de aceea sprijinul acordat de copii rămâne fundamental.
Măsura în care funcţiile familiei s-au diminuat relevă măsura în care familia a decăzut şi,
totodată, măsura prin care este concurată de stiluri de viaţă alternative precum:
Celibatul – reprezintă opţiunea individului de a trăi singur fără ca această opţiune să se
manifeste ca o constrângere exterioară. Celibatul este rezultatul direct al diminuării funcţiilor de
protecţie, economice şi afective specifice familiei, şi indirect, al funcţiei de socializare în familia
de provenienţă, al incapacităţii tinerilor de a socializa roluri de părinte şi soţ. Celibatul include
persoane care nu întreţin relaţii sexuale permanente, şi persoane care au relaţii sexuale cu alte
persoane celibatare. Acest stil de viaţă este unul dintre factorii care determină scăderea
natalităţii, ceea ce a determinat în majoritatea ţărilor adoptarea de acţiuni de descurajare a
acestuia: taxe pe celibat, impozite mai mari pentru celibatari, restricţii în obţinerea de credite
pentru locuinţe din fondurile publice etc.
Coabitarea consensuală – convieţuire informală de scurtă durată, practicată de persoane
de sex opus între care nu există relaţii de căsătorie. Din punct de vedere funcţional acest tip de
cuplu determină o percepere reductivă a funcţiilor familiei, stimulează efemeritatea şi
instabilitatea, reduce probabilitatea formării familiei. Este un stil adoptat de tineri, mai ales în
perioada studiilor.
Căsătoria fără copii – este o altă alternativă faţă de familia clasică (soţ, soţie, copii).
Dacă tradiţional acest tip de cuplu era întâlnit accidental, astăzi ponderea lui a crescut foarte
mult. Cauzele rezultă din incapacitatea de procreare naturală sau deliberată; din imaturitatea
specifică opţiunii spre valori mai mici precum serviciu, confort, distracţii sau din maturitatea
specifică unei meniri deosebite (ştiinţifice, artistice) benefice pentru societate. În prezent, în
România, cauza principală pentru familiile tinere de a nu avea copii o constituie insuficientele
resurse financiare necesara creşterii şi asigurării educaţiei acestora.
Familiile monoparentale presupune creşterea de către un singur adult a unui sau mai
multor copii. Apariţia familiilor monoparentale poate fi determinată de:
- divorţ – în majoritatea cazurilor.
- decesul unuia dintre soţi.
- naşteri în afara căsătoriei.
- adopţii din partea unui singur individ – de regulă femeile singure adoptă un copil.
Concubinajul este o formă informală de convieţuire de lungă durată, aparent similar
familiei, dar cu reducţia responsabilizării şi a funcţiilor specifice acesteia şi deci, cu o durată
imprevizibilă.
Familia homosexuală este constituită din indivizi marcaţi fie din punct de vedere
organic, fiziologic şi psihic, fie din punct de vedere social, prin pervertire, frustrare şi
complexare. În unele ţări s-a legiferat căsătoria între persoane de acelaşi sex (Olanda).
Manifestarea acestui mod de raporturi dintre bărbaţi sau femei trezeşte în opinia publică
românească atitudini de respingere, dat fiind faptul că, tradiţional, în societatea românească a
existat dintotdeauna familia sub forma cuplului heterosexual.

ORGANIZAŢIA

Conceptul de organizaţie.
Analiza grupurilor sociale, a structurilor sociale a arătat că societatea fiinţează şi prin
modul diferit în care sunt organizate relaţiile dintre oameni, raporturile dintre instituţii şi
legăturile dintre oameni şi instituţii. La baza acţiunii sociale stă raţionalitatea actelor umane, ca
efect al scopurilor urmărite. Spre deosebire de colectivităţile animale în care relaţiile dintre
indivizi sunt doar naturale, determinate de nevoile de hrană, apărare şi reproducere, în
colectivităţile umane relaţiile dintre indivizi sau grupuri de indivizi sunt raporturi de cooperare
animate de interese şi trebuinţe complexe stabilite raţional.
Cooperarea caracterizează viaţa umană încă din cele mai vechi timpuri. A coopera
înseamnă a constitui în mod conştient un ansamblu uman în vederea realizării unor scopuri bine
determinate. Realizarea scopurilor se obţine prin interacţiunea dintre membrii ansamblului social
respectiv. Efortul oamenilor în muncă reprezintă o trăsătură universală a societăţii omeneşti în
timp şi spaţiu. Nici o acţiune socială nu se poate realiza fără o formă de cooperare. Din acest
punct de vedere putem susţine că a scrie istoria omenirii este sinonim cu a scrie istoria
cooperării. Evoluţia istorică a cooperării a evidenţiat un fapt fundamental: pe măsură ce
societatea a evoluat, procesul de cooperare a înregistrat o tendinţă continuă spre instituţionalizare
şi formalizare.
Pretutindeni în viaţa socială găsim sisteme de activitate, ansambluri concret organizate, în
interiorul cărora agenţii acţiunii (adică indivizi sau grupurile de indivizi) colaborează, depun o
activitate socialmente vitală pentru realizarea anumitor scopuri.
Aceste ansambluri voit constituite, denumite generic organizaţii se deosebesc de
grupurile sociale prin (dimensiunile) caracteristicile lor formalizate (oficiale) şi puternic
ierarhizate care asigură cooperarea şi coordonarea indivizilor din compunerea lor.
 Apariţia organizaţiilor în societatea omenească semnifică faptul că avem de-a face cu un
model stabil de cooperare interumană, construit deliberat pe un sistem de norme şi reguli care
obligă indivizii să desfăşoare anumite conduite.
Organizaţiile îşi desfăşoară activitatea în temeiul acestor norme, principii, statute, prin
intermediul lor reglementează relaţiile dintre membrii lor şi numai în acest mod pot realiza
ordinea şi stabilitatea socială. O trăsătură esenţială a societăţii moderne o constituie proliferarea
variatelor tipuri de organizaţii şi sporirea rolului lor în viaţa omului. Omul se naşte, trăieşte, se
formează şi munceşte în organizaţii concrete.
Anitai Etzioni scria:”... noi ne naştem în organizaţii, suntem educaţi în organizaţii şi cei
mai mulţi dintre noi îşi petrec viaţa muncind pentru organizaţii. Într-o mare parte a timpului
liber, lumea se distrează sau se roagă tot în organizaţii. Cei mai mulţi mor în serviciul unei
organizaţii, iar când soseşte clipa înmormântării, cea mai mare dintre organizaţii – statul –
trebuie să îşi dea oficial consimţământul”.
Societatea contemporană este „o societate organizaţională, iar omul de astăzi poate fi
definit şi ca un „om organizaţional”.
Definirea conceptul de organizaţie este dificilă, întrucât un număr mare de economişti,
sociologi, filozofi au analizat şi explicat conceptul din perspective diferite.
Talcott Parsons a definit organizaţia ca fiind o unitate socială creată intenţionat pentru a
urmări anumite ţeluri concrete.
Georges Lapassade scria că organizaţia este un ansamblu format din părţi care
cooperează.
Tadeusz Katarbinski considera că organizaţia însemna punerea părţilor unui ansamblu
în asemenea raporturi încât acestea să coopereze eficient la succesul întregului.
Peter M. Blau a spus că o organizaţie se constituie atunci când sunt stabilite proceduri
explicite pentru a coordona activităţile unui grup în interesul atingerii unor obiective specifice.
Eforturile colective ale oamenilor ajung să fie organizate oficial (formal), fie pentru că toţi au
interese comune, fie că un grup furnizează stimuli celorlalţi ca să lucreze pentru interesul său.
Dean J. Champion a prezentat foarte plastic această mare varietate a perspectivelor de abordare,
apelând la o povestire a lui Tolstoi: „un şef indian a chemat câţiva orbi şi le-a cerut să descrie un
elefant. Fiecare orb a atins o parte a corpului elefantului (ex: cap, coada, picior, corp etc.) şi ca
urmare, fiecare a dat o altă interpretare a ceea ce înseamnă un elefant pentru el.” Într-un mod
asemănător stau lucrurile în ceea ce priveşte elaborarea unei definiţii care să surprindă trăsăturile
esenţiale ale organizaţiei acceptate de majoritatea abordărilor.
Parcurgerea câtorva definiţii cu autoritate aflate în circulaţie, permite extragerea unei
formulări sintetică, care să surprindă trăsăturile definitorii ale conceptului de organizaţie, câteva
elemente constant prezente în majoritatea abordărilor. Prin urmare definim conceptul de
organizaţie astfel: organizaţia constituie un sistem deschis, coerent, dinamic, alcătuit dintr-un
număr relativ mare de membri cu statute şi roluri relativ distincte, constituit intenţionat pentru a
realiza eficient un scop definit, prin armonizarea resurselor umane şi materiale, în condiţiile
existenţei unui ansamblu de valori şi norme şi a unor modalităţi de conducere.
Definiţia dată ilustrează că organizaţia reprezintă un tip de sistem aparte şi care are
caracteristici ce decurg din specificul sistemelor sociale organizate.
Organizaţia, ca sistem social, este un sistem deschis, adaptativ, componentă a unor
sisteme mai mari cu care are legături armonizate prin diferite procese, având totodată un grad
propriu de autonomie, o funcţionare de sine stătătoare. Organizaţia poate fi înţeleasă numai ca
sistem deschis, ale cărui procese interne se afla în inter-relaţie cu mediul. Organizaţia, ca sistem
complet închis, probabil nu va exista niciodată, deoarece componentele sale sunt întotdeauna
influenţate de forţe din afara sistemului.

Caracteristicile ale organizaţiei:

- constituie un sistem relativ stabil, cu capacitate de autoreglare şi auto-organizare. Ca
sistem autoreglabil, organizaţia acţionează în concordanţă cu ansamblul propriu de valori şi
norme şi se autoreglează prin intermediul acţiunii umane care dispune de libertatea de a alege
căile şi mijlocele de acţiune. Auto-organizarea exprimă capacitatea organizaţiei de a reface
echilibrul componentelor sale, în raport cu perturbaţiile ivite.
- dispune de o structură şi relaţii formale. Acestea reglementează mecanismele
conducerii şi verigile funcţionale şi induc o anumită rigiditate, care obligă pe individ să ocupe o
anumită poziţie, să aibă un status oficial şi să joace unul sau mai multe roluri de eficienţă şi
competenţă. Dinamismul şi complexitatea procesului de funcţionare a unei organizaţii duce la
apariţia unor relaţii care reflectă interacţiuni ce nu sunt închise în reglementările oficiale,
denumite elemente informale. Elementele informale se dezvoltă şi funcţionează pe suportul
organizaţiei formale şi în interiorul ei.
- implică în mod necesar exercitarea actului de conducere. Conducerea are un rol
esenţial în organizarea, funcţionarea şi perfecţionarea sistemului. A conduce presupune
previziune, organizare, comandă, coordonare şi control.
- presupune existenţa comportamentului colectiv. Comportamentul colectiv al unei
organizaţii este rezultatul acţiunii membrilor săi, a relaţiilor dintre ei, dintre ei şi factorii de
control şi de putere. Elementul central al comportamentului colectiv al organizaţiei îl reprezintă
climatul. Modul în care membrii organizaţiei percep climatul duce la formarea imaginii acesteia
despre organizaţie. Organizaţiile pot fi percepute ca:
- dinamice/lipsite de dinamism
- „umane”/„reci” sau „dure”.
Felul în care sunt trataţi oamenii în organizaţie, locul ocupat în ierarhia organizaţională,
practicile de control şi de impunere a normelor şi regulilor, sistemul de comunicare, coeziunea
grupului, loialitatea faţă de organizaţie, imaginea despre mediul de care aparţine organizaţia sunt
coordonate ale climatului din organizaţie.
- existenţa unui ansamblu de norme care fixează fiecărui individ norme şi direcţii de
acţiune, o anumită intensitate a acţiunii. Norma este o regulă, un model de comportare care se
impune prin uz, tradiţie, consens sau autoritate. Autoritatea este cea care impune şi menţine
normativitatea în cadrul organizaţiei şi ea reprezintă puterea unei persoane sau a unui grup, în
virtutea rolului sau poziţiei din cadrul organizaţiei. În organizaţie se manifestă, de regulă, o
presiune pentru asigurarea normativităţii, fapt ce presupune respingerea devianţelor, a membrilor
care nu adoptă valorile, normele, scopurile propuse. Un rol important îl are aici motivaţia. O
motivaţie puternică reduce devianţa membrilor organizaţiei. Echilibrul organizaţiei, ca sistem,
depinde de comportarea conformă a membrilor săi.
Elementele care influenţezaă climatul organizaţional:
Coeziunea organizaţiei- are un rol major în atingerea scopurilor deoarece prin
intermediul acesteia sunt asigurate condiţiile de participare a indivizilor la efortul comun.
Coeziunea este influenţată de o serie de factori precum: mărimea organizaţiei; modul de
organizare ; capacitatea organizaţiei de a satisface nevoile membrilor săi; scopurile organizaţiei.
În privinţa scopurilor organizaţiei se are în vedere următoarele trei aspecte:
- claritatea scopurilor;
 - pertinenţa scopurilor –să fie bine alese;
- acceptarea scopurilor de către membrii organizaţiei.
Acordul membrilor faţă de aceste aspecte semnifică de fapt forţa de atracţie, coeziunea
organizaţiei. Dezacordul conduce la respingere şi când el devine dominant se ajunge la dispersie.
Comunicarea este un factor de primă mărime pentru că organizarea socială este
imposibilă fără aceasta. Pentru organizaţie, comunicarea este importantă din punct de vedere al
reţelelor de comunicare şi a vitezei cu care circulă informaţiile în cadrul său.
Reţelele de comunicare sunt:
- reţele formale, oficiale: circulare, rapoarte, note de serviciu.
- reţele informale.
Circulaţia informaţiilor poate fi: în lanţ, în stea, în cerc. Circulaţia în stea favorizează
randamentul, dar generează starea de frustrare. Circulaţia în cerc răspunde sentimentelor
membrilor, dar duce la pierdere de timp. Într-o organizaţie, circuitul informaţional, pentru a fi
eficient şi controlabil, trebuie să parcurgă traiectorii verticale şi orizontale. Informaţia trebuie să
fie exactă, concisă, concretă, oportună, sistematizată, utilă, reînoită şi furnizată permanent.
Stilul de conducere are o contribuţie semnificativă la construirea climatului organizaţiei.
Stilul este, de regulă, imitat pe linia descendentă a ierarhiei. Stilul de conducere poate tensiona
sau detensiona relaţiile din interiorul organizaţiei. Stilul de conducere poate stimula sau nu
participarea indivizilor la scopurile organizaţiei. Stilul directiv, autoritar, amplificat de ierarhia
organizaţiei, creează rigiditate, controlul excesiv, supunere, dependenţă şi se declanşează
fenomene precum absenteismul, stări conflictuale, agresiune, frustrare etc. Stilul participativ,
democratic contribuie la îmbunătăţirea performanţelor organizaţiei, stimulează energiile
creatoare ale membrilor acesteia.

Clasificarea organizaţiilor
Este o problemă dificilă pentru că în literatura de specialitate nu există unanimitate
asupra criteriilor de clasificare a organizaţiilor. J. Hall, R. Hass şi N. Johnson într-un studiu
intitulat „Toward an Empirically Derved Taxonomy of Organizations” publicat în „Studie son
Behavior in Organizations” au prezentat o listă cu 32 de criterii care pot sta la baza clasificării
organizaţiilor. Un alt sociolog E.C. Hughes a identificat cinci tipuri de organizaţii caracteristice
societăţii contemporane, folosind drept criteriu de referinţă scopul general al fiecăreia:
- asociaţii voluntare - în care a inclus diferite asociaţii, cluburi, biserica catolică etc.
- organizaţii militare - armata naţională, academiile militare
- organizaţii filantropice- universităţi, spitale, institute de cercetare
- organizaţii tip corporaţii: IBM, Ford, General Motors
- organizaţii de afaceri familiale: Mafia, micile afaceri de familie.
Peter M. Blau şi A. Scott au făcut o clasificare o organizaţiilor după principiul: „cine
beneficiază de activitatea organizaţională specifică” şi au propus următoarele patru tipuri de
organizaţie:
- organizaţie cu beneficiu mutual – al cărei beneficiari sunt membrii şi cei înscrişi şi care
deţin un rang. Ex: partidele politice, sindicatele, organizaţiile veteranilor;
- organizaţiile de afaceri – au ca prim beneficiar proprietarii şi managerii. Cuprind
firmele industriale, bănci, companiile de asigurare, magazinele;
- organizaţii care organizează servicii – au ca prim beneficiar clienţii. Includ în acest caz
agenţiile de plasare a forţei de muncă, de turism, spitalele, şcolile, societăţile de ajutor;
 - organizaţiile publice de care beneficiază marele public şi aici sunt incluse: serviciile
militare, poliţia, pompierii, magistratura etc.
W. M. Evan a propus drept criteriu de clasificare a organizaţiilor după numărul de
niveluri existente în interiorul lor:
Organizaţiile se clasifică în:
- „organizaţii scunde” – cu un număr mic de niveluri intermediare între veriga de bază şi
conducere.
- „organizaţii înalte cu un număr mare de niveluri intermediare.
Repercusiuni – un număr mare de niveluri determină mărirea numărului de subordonaţi şi
de şefi şi are implicaţii asupra comunicării în organizaţie.
Amitai Etzioni a realizat o clasificare a organizaţiilor pe baza comportamentului
conformist. Conformismul este un element major de relaţionare între cei ce deţin puterea şi cei
asupra cărora se exercită. Cei care au puterea pot exercita autoritate asupra subordonaţilor prin
coerciţie, recompensă şi mijloace normative rezultând trei tipuri de putere:
- putere coercitivă, putere renumerativă, putere normativă.
După tipul de putere, organizaţiile se împart în:
 organizaţii coercitive – lagăre de concentrare, închisori, ospicii, lagăre de
prizonieri.
 organizaţii utilitare – întreprinderi industriale, institute de cercetări, uniuni de
afaceri.
 organizaţii normative – organizaţii religioase, politice, şcoala, asociaţii
profesionale.
Altă clasificare are drept criteriu funcţia genotipică, adică funcţia pe care o îndeplineşte
organizaţia ca subsistem al societăţii ca sistem social global:
- organizaţii productive sau economice precum: fabricile, companii de transport,
companii de comunicaţii.
- organizaţiile de menţinere – şcolile, bisericile.
- organizaţiile de adaptare – instituţiile de cercetare, laboratoarele, universităţile.
- organizaţiile managerial-politice – au în vedere structura administraţiei de stat,
guvernamentală şi locală, partidele politice, sindicatele, grupurile de presiune.
Se pot realiza clasificări ale organizaţiilor în raport cu o mulţime de alte criterii precum:
- după modul de conducere - democratice
- autoritare
- după exigenţele impuse la selectarea membrilor:
- organizaţii cu grad mare de selectivitate
- organizaţii cu grad scăzut de selectivitate
- după impunerea de restricţii:
- membrii organizaţiei pot participa la acţiunile altor organizaţii
- membrii organizaţiei nu pot participa la acţiunile altor organizaţii

Conţinutul culturii organizaţionale

Organizatiile au culturi “tot aşa cum oamenii au personalitate”. Cultura este miezul
întregii reţele organizaţionale. Ea influenţtează şi este influenţată de strategie, structură, sistem,
personal şi deprinderi. Este elementul de identificare a unei organizaţii. Toate organizaţiile au
propria lor cultură individualizată. Cultura unei companii cuprinde colecţia ei de convingeri şi
reacţii organice aproape instinctive, de eroi şi personaje negative, de realizari, de interdicţii şi
porunci. Unele dintre acestea, ca şi nevrozele oamenilor, sunt atât de profund înrădacinate, încât
originea lor se pierde în negura evenimentelor trecute, în timp ce altele au cauze vii, vizibile.
Fiecare organizaţie este “impregnată cu valori în spatele regulilor tehnice, care produc o
identitate distinctă a fiecărei organizaţii”. Cultura organizaţională este o încercare de a pătrunde
în trăirea, sensul, atmosfera, caracterul sau imaginea unei organizaţii, arată S. Selznick.

Aplicand conceptul de cultură la organizaţii, ne referim la ideile, credinţele, tradiţiile şi

valorile lor, care işi găsesc expresie, de exemplu, în stilul managerial dominant, în felul în care
sunt motivaţi membrii acestora, în imaginea publică etc. Acestea diferă în ceea ce priveşte
atmosfera, felul în care se lucrează, nivelul energiei, orizontul individual -; toate acestea fiind
influenţate de istorie şi traditii, de situaţia actuală, de tehnologie etc. Sunt diverse moduri de
abordare a culturii organizaţionale; s-au formulat numeroase definiţii termenului de cultură
organizaţională, fiecare dintre acestea evidenţiind anumite elemente componente ale acestuia.
Astfel, prin cultura organizaţională se întelege: simbolurile, ceremoniile şi miturile care
exprimă valorile şi credintele specifice membrilor organizaţiei (Anch); “convingerile împărtăşite
de managerii unei organizaţii referitoare la modul cum îţi vor organiza ei impreună cu angajaţii
afacerile (Lorek); “tradiţiile şi convingerile unei organizaţii prin care ea se distinge de alte
organizaţii ” (Mintzberg); “ceea ce oamenii cred despre ceea ce merita să fie făcut şi ceea ce nu”
(K. Putterson); “expresia trebuinţtelor intime ale oamenilor, o expresie a înzestrării experienţei
lor de viaţă cu semnificaţii” (Joan Marin); “modelul convingerilor şi expectaţiilor împărtăşite de
membrii unei organizatii ce produc o serie de norme ce descriu comportamentul membrilor
organizaţiei şi grupului” (Schwartz Davies).

Cultura organizaţională include, potrivit acestor autori, următoarele componente:

- acţiuni comportamentale regulate care apar în interacţiunea dintre oameni, cum ar fi ritualuri şi
ceremonii organizaţionale şi limbaje frecvent folosite;
- normele care sunt împărtăşite/acceptate de grupurile de lucru din toata organizaţia, cum ar fi
“un salariu bun pentru o zi de muncă bună”;
- valorile dominante impuse într-o organizaţie, cum ar fi “calitatea produsului”;
- filosofia dupa care se ghidează politica organizaţională în privinţa angajaţilor şi clienţilor;
- regulile pentru integrarea în organizaţie pe care un nou venit trebuie să le înveţe pentru a deveni
un membru acceptat;
- sentimentul sau climatul care transpare într-o organizaţie prin aspectul fizic şi prin felul în care
membrii acesteia interacţionează cu “clienţii” sau alte persoane din exterior.
Nici una din aceste componente, luate individual, nu reprezintă cultura organizaţiei.
Luate împreună, însă, ele reflectă şi dau înţeles conceptului de cultură organizatională.