Înțelesul termenului de patologic în psihologie

Din punct de vedere etimologic, termenul de „normal” provine din latinescul „norma”, care înseamnă „unghi
drept”, ceea ce se află la mijloc, în timp ce termenul de „anormal” provine din grecescul „omalos”(adică
egal) cu alăturarea prefixului „a”, însemnând o opunere la regularitate (Tudose, Tudose, & Dobranici,
2011). În dicționarul de psihologie, Vocabularul Psihologiei (Piéron, 2000), normalitatea este definită ca un
ansamblu de caracteristici ale aceleiaşi persoane, caracteristici care se situează în interiorul marjelor de
variaţie ale populaţiei din care face parte. Astfel, normalitatea este un termen extrem de dificil de
conceptualizat și de cuantificat, în special în domeniul psihologiei, unde există o incertitudine semnificativă
în lipsa posibilității de definire a normalului (Tudose, 2006).

După Popa-Velea (2006) există trei perspective referitoare la normalitate: perspectiva cantitativă (statistică),
perspectiva socio-culturală și perspectiva psihomedicală:

a) Perspectiva cantitativă (statistică): este considerată ca fiind cea mai riscantă modalitate de determinare a
normalității, fiindcă aceasta este caracterizată de distribuția gaussiană (curba lui Gauss) a scorurilor
variabilelor testate.

Distribuția gaussiană este considerată ca fiind o distribuție normală și beneficiază de următoarele

caracteristici: o jumătate (50%) dintre scorurile distribuției se află în partea inferioară mediei, iar cealaltă
jumătate (50%) dintre scoruri se află în partea superioară mediei. De asemenea, media, mediana și modulul
sunt egale, iar majoritatea scorurilor se află grupate în jurul mediei. Astfel, între medie și o abatere standard
sunt înregistrate 34% dintre scoruri, motiv pentru care între  medie + 1 abatere standard și medie – 1 abatere
standard se află 68% dintre scoruri. Acest procent de 68% reprezintă normalitatea din distribuția respectivă.
Apoi, între medie și două abateri standard sunt înregistrate 47,5% din scoruri, ceea ce înseamnă că între
medie + 2 abateri standard și medie – 2 abateri standard se află 95% din scoruri. În final, între medie și trei
abateri standard se află 49,5% dintre scoruri, adică între medie + 3 abateri standard și medie – 3 abateri
standard se înregistrează 99% din scorurile totale (Sîntion & Călin, 2013).

b) Perspectiva socio-culturală: presupune faptul că într-o anumită (sub)cultură un comportament este

considerat normal, în timp ce același comportament este considerat ca fiind anormal în altă (sub)cultură.
Conform lui Lupu și Zanc (1998, apud. Popa-Velea, Diaconescu, & Cioca, 2006, pg. 25), „apartenența la o
cultură furnizează individului cadrele în care operează interpretările cu privire la fenomenele fiziologice,
precum și la boală și interpretarea acesteia.”.

c) Perspectiva psihomedicală: vizează modalitatea prin care specificitatea simptomatologică influențează

identificarea și tratarea psihopatologiei. Popa-Velea, Diaconescu & Cioca (2006, pg. 26) oferă următorul
exemplu: există „(…) șanse mult mai mari ca un pacient agresiv, comparativ cu unul depresiv, să fie
considerat drept „anormal” și diagnosticat / tratat ca atare. (…) vigilența „orientată către sine” are șanse
mult mai mici de a fi identificată / tratată decât cea orientată în afară, deoarece în timp ce prima variantă

1
poate corespunde unui tip de comportament „asocial”, cea de-a doua corespunde mai degrabă tipului
„anti-social”.

Referitor la normalitate, cercetările științifice indică faptul că posibilitatea de definire pragmatică a

normalității este imposibilă. Normalitatea este legată în mod direct de mediul cultural și de modificările care
se produc la nivelul civilizațiilor și istoriei umane (Doron, 2009). Totuși, chiar și în lipsa unei posibilități de
delimitare exactă a normalului de anormal, în psihologie este necesară cercetarea normalității în funcție de
următoarele necesități (Ionescu, 1995): în vederea asigurării calității vieții, fiind necesară cunoașterea stării
de normalitate și sănătate; pentru că există tipuri de sociopatii care se poziționează între normalitate și
patologie; pentru cunoașterea nivelului de eficiență în cazul metodelor psihoterapeutice și
a substanțelor psihotrope utilizate în terapia psihiatrică; în vederea stabilirii unui criteriu de referință pentru
acordarea asistenței sociale/medicale în funcție de capacitatea de lucru și de capacitatea psihică.

 În ceea ce privește anormalitatea, aceasta presupune o îndepărtare de la normă, însă nu neapărat într-un mod
negativ. Perspectiva antropologică conceptualizează anormalitatea în două categorii: pozitivă (adică acei
indivizi excepționali care obțin performanțe deosebite) și negativă (adică acei indivizi care manifestă
deficiențe la nivel funcțional, precum și dizarmonie, dezorganizare și destructurare) (Tudose, Tudose, &
Dobranici, 2011). Starea de anormalitate presupune o formă de dezechilibru care se manifestă în planuri
diferite (individual, interpersonal, social, comportamental etc.), dar care nu poate fi redusă la conceptul de
boală (Enăchescu, 2008). În acest sens, anormalitatea nu poate fi identificată cu patologia, ci doar suprapusă
cu aceasta. Anormalitatea reprezintă  o zonă de trecere între normal și patologic (Tudose, Tudose, &
Dobranici, 2011).

 Sănătatea umană poate fi definită ca „o stare înscrisă în perimetrul care definește normalitatea existenței
individului, semnificând menținerea echilibrului structural al persoanei (în plan corporal-biologic și psihic
conștient) atât în perspectiva internă (a raportului reciproc al subsistemelor în sinteza ansamblului, a
conformității stărilor sistemului în raport cu normele generale ale speciei, ale vârstei, ale sexului), cât și în
perspectiva externă, a echilibrului adaptativ dintre individ și mediul său ambiant concret.” (Ibid., pg. 87 –
88). Altfel spus, sănătatea este o stare de echilibru psihofizic între individul uman și mediul (social, cultural,
geografic etc.) în care acesta își desfășoară viața la un moment dat. O altă definiție ne spune că sănătatea
constituie „o stare globală (generală) a organismului uman conformă cu menținerea nivelului de funcționare
al sistemelor sale morfo-funcționale componente în cadrul reprezentat de ansamblul unor parametrii de
definiție: somatici (anatomo-fiziologici) și psihologici.” (Iamandescu, 2005, p. 25) sau „o stare de bine fizic,
psihic și social” (World Health Organization, apud. David, 2005, pg. 23).

 Enăchescu (2008) afirmă că Erich Fromm vedea sănătatea mintală ca fiind dependentă de modalitatea de
conceptualizare a naturii umane, deci de condițiile de existență care determină semnificația conceptului
respectiv. Autorul român atrage atenția asupra faptului că sănătate mintală este afectată de modalitatea de
organizare și de evoluție a societății, ceea ce conduce la ideea că sănătatea mintală este condiționată de

2
necesitatea de adaptare a individului uman la normele impuse de societatea în care trăiește, indiferent natura
acestora (socială, culturală, religioasă etc). Normele respective sunt considerate ca făcând parte din „modelul
sociocultural” care influențează dezvoltarea umană prin intermediul procesului de modelare a individului,
utilizând valori și norme. De asemenea, Otto Klineberg (apud. Ibid.) propune șase criterii de definire pentru
starea de sănătate mintală: a) modalitatea în care individul se comportă față de sine însuși, capacitatea
acestuia de a-și accesa nivelul de conștiință, nivelul autoacceptării, alături de sensul identității; b) capacitatea
de a percepe în mod corect realitatea, fără a o distorsiona; c) capacitatea de adaptare la mediul înconjurător;
d) capacitatea de menținere a echilibrului și de unificare a elementelor vieții; e) nivelul de autonomie și
independență; f) nivelul de dezvoltare și de realizare de sine.

 Referitor la boală, aceasta se definește „ca o serie de modificări biologice și/sau psiho-comportamentale
care generează o stare de distres și sau/dizabilitate sau un risc crescut spre distres și/sau dizabilitate.”
(American Psychiastric Association, 1994, apud. David, 2005, pg. 23). De asemenea, boala presupune o
modalitate de existență a materiei care beneficiază de viață, dar care manifestă tulburări la nivelul unității
structurilor organismice, precum și la nivelul relației dintre organism și mediu. În ceea ce privește
psihopatologia, aceasta nu este legată doar de elementele biologice ale existenței, dar și de cele sociale și
culturale. Boala mintală este determinată de relațiile ineficiente care se dezvoltă între personalitatea
individului uman și mediul înconjurător (Tudose, Tudose, & Dobranici, 2011). Astfel că în psihologie
conceptul de boală este văzut ca fiind o stare negativă, exprimată prin intermediul sentimentelor de suferință
și de slăbiciune (Enăchescu, 2008). Conform lui Cornuțiu (1998, apud. Tudose, Tudose, & Dobranici, 2011),
boala psihică presupune o stare de anormalitate care beneficiază de o cauză și de un debut specific,
manifestându-se prin intermediul unui tablou clinic și tinzând spre evoluție, dar și spre un anumit răspuns
terapeutic. În viziunea lui Herzlich (apud. Enăchescu, 2008), patologia poate fi sistematizată în următoarele
trei grupe:

a) Boala distructivă: se manifestă prin lipsă de activitatea, abandonarea rolurilor familiale și profesionale,

desocializare, izolare și sentimente de inutilitate sau de angoasă;

b) Boala eliberatoare: se manifestă prin abandonarea responsabilităților și prin „sentimentul de repaus”, iar

bolnavul se consideră eliberat de legătura pe care o are cu persoanele din viața sa;

c) Boala-profesiune: se manifestă prin încercarea de obținere a avantajelor prin intermediul bolii;

 Enăchescu (2008) evidențiază faptul că boala psihică se manifestă în modalități diferite și la niveluri de
intensitate diferite, motiv pentru care aceasta poate fi vizibilă prin intermediul modificărilor care au loc la
nivelul capacității de adaptare la realitate, la nivelul stărilor de oboseală și ale variațiilor care au loc pe plan
afectiv. De asemenea, boala psihică poate fi identificată și pe baza tulburărilor de conștiință, gândire (idei,
coerență, conținut etc.), comportament, identitate, percepție și activitate. Același autor afirmă că la nivel
patologic există trei tipuri de bolnavi: bolnavul somatic (care se confruntă cu senzații negative la nivel

3
fiziologic și care asociază senzațiile respective cu amenințarea propriei vieți de posibilitatea infirmității și a
morții), bolnavul psihic (care se confruntă cu tulburări la nivelul capacității de adaptare și de autocontrol,
precum și cu dificultăți în gestionarea stărilor afective, a stărilor de disperare, stranietate sau de realizare)
și bolnavul psihosomatic (care se confruntă cu manifestări mixte, atât somatice, cât și psihice, fiind cel mai
des asociate cu sentimentele de panică și cu participarea în cadrul dimensiunii imaginare).

 Având în vedere faptul că, în prezent, conceptul de boală psihică este utilizat sub termenul de tulburarea
mintală, este necesar să cunoaștem, cu exactitate, definirea acesteia din urmă. În conformitate cu DSM-V,
tulburarea mintală „este un sindrom caracterizat prin perturbare semnificativă clinic în domeniile cognitiv, al
controlului emoțiilor sau al comportamentului individului, care reflectă o disfuncție a proceselor
psihologice, biologice sau de dezvoltare care stau la baza funcționării mintale. Tulburările mintale sunt de
obicei asociate cu disconfort/suferință sau disfuncție în domeniile social, profesional sau în alte arii
importante de activitate.” (American Psychiatric Association, 2016, pg. 20).

Având în vedere definițiile conceptului de boală în psihologie, este necesar să înțelegem clasificarea
tulburărilor mintale (adică a bolilor psihice) în diferite grupe, în funcție de caracteristicile tipului de
tulburare. În psihopatologie există trei grupe clasice de clasificare a tulburărilor psihice: nevrozele, psihozele
și psihopatiile (Popa-Velea, 2006):

a) Nevrozele: sunt tulburări de tip reactiv, care apar ca efecte ale incapacităților de adaptare ale indivizilor
umani la anumite evenimente puternic stresante sau traumatizante, manifestându-se pe perioade relativ
reduse de timp (ore, zile, săptămâni), dar care presupune prezența discernământului și poate chiar dorința de
eliminare a simptomelor;

b) Psihozele: sunt tulburări grave, care nu beneficiază de o cauzalitate directă și care afectează în mod
profund discernământul, dar și structura personalității indivizilor afectați;

c) Psihopatiile: sunt forme de organizare dizarmonică a personalității umane, fiind poziționate în cadrul zonei
de tranziție dintre normal și patologic.

 Pe lângă aceste tipologii clasice, putem să clasificăm tulburările mintale și în: oligofrenii (care se manifestă
prin lipsa de dezvoltare a personalității sau prin stagnarea dezvoltării acesteia, ca urmare a unor evenimente
care se petrec în perioada intrauterină, în cea prenatală sau în cea postnatală), demențe (se manifestă în
perioada presenilă sau în cea de involuție senilă și presupune deteriorări profunde ale funcționalității psihice)
și tulburări psihosomatice.

 Referitor la orientarea psihosomatică, aceasta presupune o abordare holistă, adică o integrare totală a
manifestărilor de natură somatică, precum și a celor de natură psihică. Astfel, psihosomatica vizează
modalitatea de transformare a conflictelor intrapsihice în manifestări de natura somatică (Ibid.). Conform lui
Iamandescu (2005, apud. Ibid.), manifestările psihosomatice se datorează relației dintre nivelul de cortizon

4
din organism și locul de minimă rezistență, adică acele organe care prezintă disfuncții (slăbăciuni) la nivel
structural sau biochimic, putând fi atât înnăscute, cât și dobândite pe parcursul existenței.

 În prezent, în psihopatologie este utilizată clasificarea tulburărilor psihice propusă în „Manualul de
Diagnostic și Clasificare Statistică a Tulburărilor Psihice” (DSM-V) (American Psychiatric Association,
2016):

a) Tulburările de neurodezvoltare, în această categorie sunt incluse: tulburarea de dezvoltare intelectuală,

tulburările de comunicare, tulburările din spectrul autist, tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atenție
(ADHD), tulburările de învățare, tulburările motorii și tulburarea ticului;

b) Tulburările din spectrul schizofreniei și cele psihotice, în această categorie sunt incluse: tulburarea de
personalitate, tulburarea psihotică scurtă, schizofrenia, tulburările psihotice și catatonia;

c) Tulburările bipolare, reprezintă o punte plasată între tulburările psihotice și cele depresive. În această
categorie se află: tulburarea bipolară I, tulburarea bipolară II și tulburarea ciclotimică;

d) Tulburările depresive, se manifestă prin stări triste de dispoziție, de vid interior sau de iritabilitate,
existând modificări care afectează capacitatea de funcționare a individului, atât la nivel cognitiv, cât și la
nivel somatic. În această categorie există: tulburarea disruptivă de dereglare a dispoziției, tulburarea
depresivă majoră, distimia și tulburarea disforică premenstruală;

e) Tulburările anxioase: constau în manifestarea unei frici excesive sau a unei anxietăți care conduc la
perturbări comportamentale. Aceste tulburări diferă între ele prin intermediul tipurilor de obiecte sau de
situații care provoacă frica, anxietatea sau comportamentul evitant. În această categorie sunt plasate:
tulburarea anxietății de separare, mutismul selectiv, fobiile specifice, fobia socială, tulburarea de panică,
agorafobia și tulburarea de anxietate generalizată.

f) Tulburările obsesiv-compulsive: care presupun prezența unor obsesii (sub forma gândurilor, impulsurilor
sau imaginilor recurente, intrusive și persistente) și a unor compulsii. În această categorie se află: tulburarea
obsesiv-compulsivă, tulburarea dismorfică corporală, tulburarea de tezaurizare compulsivă, tricotilomania,
tulburarea de provocare a excoriațiilor.

g) Tulburări relaționate cu trauma și stresul: se referă la acele tulburări provocate de expunerea individului
uman la un eveniment traumatic sau puternic stresant. În acest caz vorbim despre: tulburarea de atașament
reactivă, tulburarea de comportament social dezinhibat, tulburarea de stres posttraumatic, tulburarea acută de
stres și tulburările de adaptare.

h) Tulburările disociative: tulburarea de identitate disociativă, amnezia disociativă, tulburarea de derealizare

și tulburarea de depersonalizare.

5
i) Tulburări relaționate cu simptomele somatice: tulburarea de simptom somatic, tulburarea de anxietate de
boală și tulburarea de conversie.

j) Tulburări de alimentație: pica, anorexia, bulimia și tulburarea mâncatului compulsiv.

k) Tulburări de eliminare: constau într-o modalitate inadecvată de eliminare a urinei sau a materiilor fecale.
În această categorie se află: enurezisul și encoprezisul.

l) Tulburări ale ciclului somn-veghe: se referă la tulburarea de insomnie, tulburarea de hipersomnie,

narcolepsia, tulburările de somn asociate respirației, tulburările ciclului somn-veghe asociate ritmului
circadian, tulburările de trezire în timpul fazei fără mișcări oculare rapide a somnului, tulburarea cu
coșmaruri nocturne, tulburarea comportamentului în timpul fazei cu mișcări rapide a somnului, sindromul
picioarelor neliniștite și tulburarea de somn indusă de substanțe sau medicamente.

m) Disfuncțiile sexuale: ejacularea întârziată, tulburarea erectilă, tulburarea de orgasm feminin, tulburarea

dorinței sau excitației sexuale la femei, tulburarea cu durere genito-pelviană/de penetrare, tulburarea dorinței
sexuale hipoactive la bărbați și ejacularea prematură.

n) Disforia de gen: se referă la nemulțumirea afectivă/cognitivă a unui individ față de genul atribuit.

o) Tulburări disruptive, de control al impulsurilor și de conduită: se referă la dificultăți de controlare a

propriilor emoții și comportamente, acestea din urmă fiind orientate spre încălcarea drepturilor altor persoane
sau spre provocarea unui conflict între individ și normele/mediul social(e). În această categorie sunt incluse:
tulburarea de opoziție și comportament sfidător, tulburarea explozivă intermitentă, tulburarea de conduită,
piromania și cleptomania.

p) Tulburări legate de consumul de substanțe și dependențe: se manifestă prin consumul excesiv de substanțe
și prin incapacitatea individului de a se opri din aceste activități. În acest caz există 10 grupe pentru tipul de
substanțe consumate: alcool, cafeină, canabis, substanțe halucinogene, substanțe inhalante, opioide, sedative,
hpnotice, anxiolitice și tutun. În această categorie se află: alcoolismul, toxicomania, dar și ludomania.

q) Tulburări neurocognitive (TNC): se referă la delirium, sindroamele TNC majoră și TNC ușoară, TNC

secundară bolii Alzheimer, TNC vasculară, TNC cu corpi Lewy, TNC secundară bolii Parkinson, TNC
fronto-temporală, TNC secundară leziunilor traumatice cerebrale, TNC secundară infecției HIV, TNC indusă
de substanțe sau medicamente, TNC secundară bolii Huntington, TNC secundarăă bolii prionice, TNC
secundară unei afecțiuni medicale, TNC cu etiologii multiple și TNC nespecificată.

r) Tulburări de personalitate: tulburarea de personalitate paranoidă, tulburarea de personalitate schizoidă,

tulburarea de personalitate schizotipală, tulburarea de personalitate antisocială, tulburarea de personalitate
borderline, tulburarea de personalitate histrionică, tulburarea de personalitate narcisistă, tulburarea de

6
personalitate evitantă, tulburarea de personalitate dependentă, tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă
și tulburarea de personalitate secundară afecțiunii medicale.

s) Tulburări parafiliace: tulburarea de voyeurism, tulburarea de exhibiționism, tulburarea de frotteurism,

tulburarea de masochism sexual, tulburarea de sadism sexual, tulburarea de pedofilie, tulburarea de fetișism
și tulburarea de travestism.

ș) Alte tulburări mintale: altă tulburare mintală specificată secundară unei afecțiuni medicale, tulburarea
mintală nespecificată secundară unei afecțiuni medicale, altă tulburare mintală specificată, tulburare mintală
nespecificată.

t) Tulburările de mișcare induse de medicamente și alte efecte adverse ale medicamentelor: se referă la
Parkinsonismul indus de neuroleptice sau de alte medicamente, la sindromul neuroleptic malign, la distonia
acută indusă de medicamente, la acatazia acută indusă de medicamente, la diskinezia tardivă, la distonia
tardivă, acatazia tardivă, la tremorul postural indus de medicamente și la sindromul de întrerupere a
medicamentelor antidepresive.

Ceea ce este comun, în schimb, ambelor forme de boală (somatica și psihică) este suferinţa, parte integrantă a
existenţei umane opusă fericirii şi asociată cu răul, fără a fi echivalent cu acesta. În prezenţa suferinţei, omul
este pus faţă în faţă cu problemele propriei sale existenţe, fiind în felul acesta obligat să le cunoască, să le
înţeleagă şi să acţioneze în consecinţă. Astfel considerată, ca act de conştiinţă, suferinţa poate reprezenta,
filosofic vorbind, o luare la cunoştinţă a omului despre el însuşi.

Bibliografie:

American Psychiatric Association. (2016). DSM-5: Manual de Diagnostic și Clasificare Statistică a

Tulburărilor Mintale. București: Editura Medicală Callisto.

David, D. (2006). Psihologie clinică și psihoterapie: fundamente. Iași: Polirom.

Doron, J. (2009). Psihologie clinică și psihopatologie. In M. Montreuil, & J. Doron, Tratat de psihologie

clinică și psihopatologie (pp. 42 – 43). București: Editura Trei.

Enăchescu, C. (2008). Tratat de igienă mintală. Iași: Polirom.

Iamandescu, B. I. (2005). Psihologie medicală. București: Editura Infomedica.

Ionescu, G. (1995). Tratat de psihologie Medicală și Psihoterapie. București: Editura Asklepios.

Piéron, H. (2000). Vocabularul Psihologiei. București: Editura Univers Enciclopedic.

Popa-Velea, O. (2006). Normal și patologic. Principalele clasificări ale tulburărilor mintale. In O.

Popa-Velea, L. Diaconescu, & N. I. Cioca, Psihologie medicală. Baze teoretice și aplicații practice pentru
medici și psihologi (pp. 24 – 26). București: Editura Universitară Carol Davila.

7
Sîntion, F., & Călin, M. F. (2013). Statistică pentru științele socio-umane (Vol. 1). Constanța: Ovidius
University Press.

Tudose, F. (2006). Fundamente în psihologia medicală. Psihologie clinică și medicală în practica

psihologului. București: Editura Fundației România de Mâine.

Tudose, F., Tudose, C., & Dobranici, L. (2011). Tratat de psihopatologie și psihiatrie pentru psihologi.
București: Editura Trei.