Psihopatologie

Tema: Norma şi normalitatea.

Conceptul de normalitate
 Normalitatea, adică sănătatea, în cazul nostru
cea mintală pare a fi o vastă sinteză, o
rezultantă complexă a unei mulţimi de parametri
ai vieţii organice şi sociale aflaţi în echilibru
dinamic, ce se proiectează pe modelul genetic al
existenţei individuale, nealterat funcţional şi
morfologic, în istoria sa vitală.
 Introducerea în psihiatrie a conceptului de
normalitate a ideii de normă pare să clarifice
întrucâtva problema psihiatriei, aceasta fiind, în
special în domeniul medicinii, o specialitate
diacritică (H. Ey), pentru care diferenţa
normal/patologic reprezintă principalul obiect de
lucru.
CRITERII DE NORMALITATE (după Ellis şi
Diamond)
1. conştiinţă clară a eului personal
2. capacitate de orientare în viaţă
3. nivel înalt de toleranţă la frustrare
4. autoacceptare
5. flexibilitate în gândire şi acţiunea
6. realism şi gândire antiutopică
7. asumarea responsabilităţii pentru tulburările sale emoţionale
8. angajarea în activităţi creatoare
9. angajarea moderată şi prudentă în activităţi riscante
10. conştiinţă clară a interesului social
11. gândire realistă
12. acceptarea incertitudinii şi capacitatea de ajustare a acesteia
13. îmbinarea plăcerilor imediate cu cele de perspectivă
 M. Lăzărescu subliniază că se cere precizat ce se înţelege prin
normalitate (şi inclusiv sănătate), anormalitate, boală şi defect.
Problematica cuplului normalitate-anormalitate este mai apropiată
de „generalitatea” normelor, a abordării statistice, a regulilor şi
legilor, pe când problematica „bolii” e mai legată de „concretul”
cazului dat, adică de cazuistică.

 G. Ionescu (1995) face o distincţie între anormalitate şi boală

arătând că anormalitatea se referă la conduite şi comportamente,
este un fundal, pe când boala este un fapt individual cu o anumită
procesualitate.

 Anormalitatea s-ar referi la structură şi organizare psihică, iar boala

la procese morbide.

 Prima perspectivă, cea a normalităţii ca sănătate este una

tradiţională cei mai mulţi medici şi printre aceştia şi psihiatri
echivalând normalitatea cu starea de sănătate căreia i se atribuie
caracterul unui fenomen universal. Dacă toate comportamentele ar
fi înscrise pe o scală, normalitatea ar trebui să cuprindă porţiunea
majoritară dintr-un continuum, iar anormalitatea să reprezinte mica
porţiune rămasă.
Diferite perspective ale normalităţii
 Normalitatea ca sănătate
 Boala poate fi privită ca o greşeală în organizarea terenului pe care
se înscrie textul vieţii. H. Ey arată că bolnavul mintal este privat atât
de libertatea exterioară cât şi de cea internă. Patologic implică
„patos”, sentiment direct şi concret al suferinţei şi neputinţei,
sentimentul unei vieţi nemulţumitoare. Semnul patologic este
totdeauna diferenţial marcând o ruptură sincronică între bolnav şi
nebolnav, dar şi o ruptură diacronică între prezent şi trecut.
 G. Ionescu consideră sănătatea ca o stare ideală, ca un deziderat,
pe când boala este un dezechilibru la toate nivelurile organismului.
Normalul-ca normă statistică

 . Dificultatea sporeşte atunci când anormalitatea,

patologicul este reprezentat de un amalgam complicat
de abateri cantitative care, sumate, alcătuiesc un tablou
clinic distinct.
 Relaţia se complică în plus atunci când intră în joc
planuri diverse, legate prin fire nevăzute, acolo unde
sănătatea (normalitatea) psihică se integrează cu cea
fizică. O tulburare afectivă poate genera o afecţiune
până nu demult considerată pur somatică, aşa cum ar fi
ulcerul, infarctul miocardic, în absenţa unor factori
biologici favorizanţi preexistenţi, deci pe terenul
normalităţii fizice.
Norma ideală (valorică)
 Norma ideală stabileşte un ideal de normalitate atât din punct de vedere
individual, cât şi comunitar. Acesta poate fi exemplificat prin unele „tipuri
ideale” pe care le descrie, le invocă şi le promovează o anumită cultură şi
care se exprimă în formulări normative, prescriptive. Din această
perspectivă, normalitatea este percepută ca o îmbinare echilibrată,
armonioasă şi optimală a aparatului mintal având drept rezultantă o
funcţionalitate optimă.
 S. Freud afirma despre normalitate un Ego normal este ca şi normalitatea
în general, o ficţiune ideală.
 F. Cloutier afirmă conceptul de sănătate mintală nu poate fi înţeles decât
prin sistemul de valori al unei colectivităţi.
 Normalitatea ideală defineşte felul în care individul şi comunitatea
consideră că persoana ar trebui să fie. Desigur, normativitatea ideală nu
este şi nici nu poate fi niciodată atinsă efectiv cu atât mai mult cu cât ea
variază mult în funcţie de contextul sociocultural, istoric şi geografic (etnic,
comunitar, statal, religios, ş.a.).
 Un alt mod de a aprecia normalitatea este perspectiva responsivă sau
funcţională (Kolle, K.) care reflectă măsura în care un organism, o
persoană, un subiect îşi împlineşte rolul funcţional pentru care există în
economia sistemului supraiacent din care face parte.
Bibliografie:
 Alexandrescu, L.C., Clasificarea stresului psihic,
Revista Română de Psihiatrie, Pedopsihiatrie şi
Psihologie Medicală, serie nouă, 2-3/1993, Asociaţia
Medicală Română, Bucureşti, 1993.
 Caïn, J., Psihanaliză şi psihosomatică, Editura Trei, Iaşi,
1998
 Chiriţă, V; Chiriţă, R. Etică şi psihiatrie, Editura
Symposion, Iaşi, 1994.
 Collier, J.A.B.; Longmore, J.M.; Hodgetts, T.J.,
Manual de medicină clinică – specialităţi, Editura
Medicală, Bucureşti, 1997.