Conceptul de normalitate

Domeniul psihopatologiei şi psihiatriei s-a confruntat încă de la început cu dificultatea de a-şi

stabili cu precizie principalele sale concepte: normalitate / anormalitate şi sănătate psihică /
boală psihică. Complexitatea fenomenologiei psihice nu permite o unanimitate de păreri asupra
celor două dihotomii amintite, deşi s-au scris o multitudine de materiale pe această temă.

Conceptul de normalitate psihică

Chiar dacă se folosesc în mod frecvent noţiunile de normalitate psihică şi sănătate psihică ca
sinonime, în realitate prima dintre ele are o sferă mai largă decât a doua. Cuvântul normalitate
timite la acela de normă. O normă este ceea ce corespunde unui model comun, unei reguli într-un
context socio-cultural precis. Pentru a diferenţia normalitate/ anormalitate putem apela la trei
tipuri de norme.

a. Normalitatea ca valoare medie (statistică) : Conform acesteia cu cât un fenomen este mai
frecvent, cu atât este considerat mai normal; cu cât este mai puţin frecvent este anormal.

b. Normalitatea ideală (valorică) : Aceasta se referă la idealul de normalitate, atât din punct de
vedere individual cât şi comunitar şi reprezintă tipurile ideale (valorile) pe care le promovează
anumite culturi.

c. Normalitatea funcţională : Arată măsura în care o persoană îşi exercită rolul funcţional ca
parte a sistemului supraordonat de care aparţine. Există aici o dificultate de a stabili cu precizie
care este rolul funcţional al persoanei, în diferitele sisteme de care aparţine (familial,
profesional, social, spiritual) şi cât de eficient ar trebui el să fie. Această a treia accepţiune este
ceea folosită cel mai frecvent în psihopatologie şi psihiatrie. În înţelesul ei mai larg implică
referiri la adaptare şi comunicare. Anormalitate este, în mod evident, absenţa stării de
normalitate.

Sănătate – boală psihică

Tratatul de psihiatrie Oxfort (T.P.O.) apreciază că în practica psihiatrică termenii de boală

psihică şi afecţiune psihică sunt folosiţi fără multă precizie. Prin analogie cu termenii din
medicina generală tulburarea psihică poate fi considerată mai degrabă „afecţiune psihică”.
Termenul de afecţiune desemnează conştiinţa subiectivă a unei suferinţe sau limitări funcţionale
spre deosebire de conceptul de boală care se referă mai mult la o patologie organică obiectivă.
Boala şi afecţiunea pot fi definite în trei modalităţi: - prin absenţa sănătăţii - prin prezenţa
suferinţei - prin prezenţa unui proces psihopatologic (perturbarea evidentă a funcţiilor psihice
parţiale sau a eficienţei generale) Si termenii de „sănătate” la modul general şi „sănătate
psihică” la modul particular sunt greu de definit. O.M.S. a definit sănătatea ca „o completă
bunăstare fizică, mintală şi socială, şi nu numai absenţa bolii sau a infirmităţii”.
Definirea sănătăţii psihice poate fi făcută fie în formulare negativă (ca absenţa bolii sau a
infirmităţii), fie în formulare pozitivă (o stare pozitivă în care persoana este responsabilă,
capabilă de autoconştientizare, autoevaluare şi autodeterminare iar comportamentul său este în
general acceptat de grupul căruia îi aparţine. Asociaţia Americană de Psihiatrie în ,,Glosarul
psihiatric’’ defineşte sănătatea mentală ca fiind un succes simultan în: muncă, dragoste, creaţie, o
matură şi flexibilă rezolvare a conflictelor între instinct, conştiinţă, alţi oameni şi realitate.
Psihologii umanişti au lărgit conceptul de sănătate psihică introducând caracteristici ale
personalităţii mature. Astfel A. Maslow a dezvoltat următoarele criterii pentru sănătate mintală:

1. Abilitatea individului de a se accepta pe sine şi pe ceilalţi cât şi natura;

2. Abilitatea de a întreţine relaţii apropiate cu ceilalţi;

3. Capacitatea de a se percepe lumea ca fiind reală;

4. Capacitatea de a lua decizii pertinente;

5. Optimismul şi bucuria de a trăi;

6. Independenţa în gândire şi acţiune;

7. Capacitatea de a se orienta după standarde valorice;

8. Capacitatea de a rezolva probleme şi situaţii de viaţă;

9. Consecvenţa în comportament;

10. Capacitatea de a-i asculta şi respecta pe ceilalţi.

In Larousse ,,Dicţionar de psihologie’’ de N.Sillamy 1996-conceptul de normalitate este definit

astfel:,,normalitatea este o noţiune relativă,variabilă de la un mediu social la altul şi in timp;este
ceea ce se observş cel mai adesea intr-o societate data,la data cutare’’.

Conformitatea cu normele unei colectivişti,intr-o societate data,la data cutare poate fi in

contradicţie cu diversitatea.Avem in vedere aici persoanele cu dizabilităţi care au facut parte din
experienţa umană dintotdeauna,care reprezintă o dimensiune universal a umanităţii si ramâne cea
mai puternică provocare la acceptarea diversitatii cu toate ca au suportat norme diferite de-a
lungul timpului.

Problemele dizabilităţii rezultă de fapt din interacţiunea complexă dintre individ si

societate.Referinţa la un grup anume si la o medie stabilită in prealabil poate determina
anormalitatea.
In psihiatrie,normalitatea este inţeleasă(dupa C.Zamfir,L.Vlăsceanu 1993)ca fiind competenţa de
a face faţă problemelor,atitudine arealistă faţă de sine si de mediu,capacitatea de creştere şi
dezvoltare continua,orientarea flexibilă,creativă spre inţelegerea situaţiilor concrete.

Din acest punct de vedere sunt considerate ca fiind normale acele personae care au o dezvoltare
medie si manifestă capacitate de adaptare echilibrată la condiţiile mediului inconjurător,dar in
aceasta situaţie aceste personae sunt raportate la ,,grupuri de aceeasi vârsta si cu acelasi standard
cultural’’.

Orice abatere,peste o anumita toleranţă,negativă sau pozitivă,este considerată anormală.In

aceeaşi situaţie abaterea de la normalitate poate lua fie forma subnormalităţii,fie forma
supranormalităţii.

Cuvântul normal provine din latinescul ”norma”, adică ceea ce nu se află nici la dreapta nici la
stânga, ceea ce se află drept la mijloc. Pentru psihiatrie, domeniu diacritic al medicinei,
principalul obiect de studiu îl reprezintă chiar diferența dintre normal și patologic. Normalitatea
este un concept calitativ, având o valoare intrinsecă, dar este și descriptiv, indicând media.
Anomalia reprezintă ceva care se abate de la normă, ceva neregulat. A fi anormal este însă
altceva decât a avea o anomalie, este un adjectiv ce presupune aprecierea unei diferențe
calitative. Prelipceanu D. arată că: ”... în sens general nevoia de normalitate derivă din, și
exprimă, nevoia umană de ordine. Într-un univers entropic, omul și, cu prioritate, inteligența
umană realizează o funcție negentropică, ordonatoare. Desigur această ordonare nu poate fi
făcută decât cu anumite limite, deoarece emitentul normelor este prin excelență omul, fiintă
esențialmente subiectivă. Se creează deci paradoxul prin care omul, entitate subiectivă, emite
norme (obiective) aplicabile propriei subiectivități”.

Freud descrie inconștientul uman ca forță dinamică hotărâtoare a comportamentului, constituită

la rândul ei din două contrarii și anume instinctul sexual - al vieții și libido-ul - în luptă cu
instinctul morții, distructiv, agresiv. Aurel Romila constată că personalitatea matură normală
reprezintă un postulat fundamental în care inconștientul este integrat, frânat sau sublimat, de
forța rațională a conștiinței. El nu este un scop în sine ci este un mijloc al scopului pe care noi îl
numim spirit. Normalul depinde de starea a două forțe ce guvernează aptiudinile: temperament și
caracter. Temperamentul, care înseamnă: forță vitală, ritm, sexualitate, afectivitate, construcție,
luptă, grandoare și expansiune, se convertește de-a lungul primilor 25 de ani din viață în caracter.
Sexualitatea rămâne un element esețial dar mereu subordonat factorului organizator caracterial
care este spiritul. Un copil este temperamental dar este indiferent sexual pe când adolescentul
este temperamental și sexual cu aspirații spirituale absolute sau antispiritual. Adultul se
presupune însă că și-a rezolvat sexualitatea folosindu-se de cadrul moral social și știe să-și
soluționeze problemele dacă acestea apar. Atunci când raportul celor două contrarii devine
încurcat la adult apare patologia. Putem distinge astfel între normal și psihopatii folosind
următoarea axiologie:
- hipersexual și hipospiritual;

-- hiposexual și hiperspiritual;

- hipersexual și pseudohiperspiritual.

Aceste opt tipuri (cele patru pentru bărbați și aceleași pentru femei) nu poartã etichete psihiatrice
clasice, dar ele sunt amestecate printre noi și tind să compromită echilibrul fragil al normalității
medii. În concluzie, normalul consideră sexul ca un mijloc al spiritului, în timp ce anormalul
consideră sexul totul, iar spiritul doar ca un altersex subordonat lui. La normal prevalează spiritul
asupra sexului iar la psihopatii prevalează sexul asupra spiritului. Putem distinge astfel:

- la nevroze prevalează sexul asupra spiritului dar acesta din urmă refulează și se complexează
anulând practic sexul;

- la psihoze sexul se regăsește eclusiv în manie, fantasmatic în schizofrenie și obsedant în

melancolie;

- în demențe sexul este desnudat, fără rușine, spiritul fiind anulat.

V. Predescu constată că fiecare etapă de vârstă se caracterizează prin particularități psiho- și

neurofiziologice proprii, prin motivații noi și necesități de relaționare distincte. Astfel odată cu
vârsta se schimbă și modalitățile de reacție ale sistemului nervos în raport cu stimlii interni și
externi. Se modifică deasemeni și receptivitatea pentru diferite stresuri emoționale sau organice.
Astfel anumite capacități cognitive sau comportamentale pot fi apreciate ca normale pentru o
anume categorie de vârstă dar anormale pentru o etapă ulterioară marcând întârzierea și uneori
regresiunea.

Constatăm că problematica normalului se reduce la regulile după care evaluăm comportamentele

și aptitudinile, reguli care pot avea forme și fonduri diferite funcție de nivelul de evoluție al
societății și patternurile socio-culturale regionale. În acest sens Cloutier afirmă că ”sănătatea
mintală nu poate fi înțeleasă decât prin sistemul de valori al unei colectivități” așa cum Willard
spunea în 1932 că societatea este cea care hotărăște dacă un om este sănătos sau nebun.
Normalitatea, ca utopie, stabilește o normă ideală și este exemplificată printr-o tipologie ideală.
Normalul ideal nu se poate realiza decât formal. Acest concept se lovește de un prim obstacol,
anularea caracterului său dinamic, criteriul axiologic fiind diferit de la o perioadă istorică la alta.
Totodată trebuie făcută o distincție între anormalitate și boală. După Ionescu G. anormalitatea se
referă la conduite și comportamente pe când boala este un fapt individual cu o anumită
procesualitate. Henry Ey ilustrează starea bolnavului mintal ca fiind aceea de privare de libertate
atât exterioară cât și interioară.

Normalitatea, adică sănătatea, în cazul nostru cea mintală pare a fi o vastă sinteză, o rezultantă
complexă a unei multimi de parametri ai vietii organice şi sociale aflati în echilibru dinamic, ce
se proiectează pe modelul genetic al existentei individuale, nealterat functional şi morfologic, în
istoria sa vitală. Manifestarea acestei stări de sănătate ar fi existenta unei judecăti şi a unei
viziuni realist-logice asupra lumii, dublate de existenta unei discipline psihologice şi sociale, pe
fundalul bucuriei de a trăi şi al echilibrului introversie-extroversie. Ca şi în alte domenii de
studiu ale medicinii, pare complicat, în primul rând, a defini normalul, la fel şi sănătatea mintală,
aici fiind mai adevărată ca oriunde în altă parte părerea că acest atribut al omului nu se poate
cuantifica precis. Introducerea în psihiatrie a conceptului de normalitate a ideii de normă pare să
clarifice întrucâtva problema psihiatriei, aceasta fiind, în special în domeniul medicinii, o
specialitate diacritică (Henry Ey), pentru care diferenta normal/patologic reprezintă principalul
obiect de lucru.

CRITERII DE NORMALITATE (după Ellis şi Diamond)

1. conştiinta clară a eului personal;

2. capacitate de orientare în viata;

3. nivel înalt de tolerantă la frustrare;

4. autoacceptare;

5. flexibilitate în gândire şi actiune;

6. realism şi gândire antiutopică;

7. asumarea responsabilităţii pentru tulburările sale emoţionale;

8. angajarea în activităţi creatoare;

9. angajarea moderată şi prudentă în activităţi riscante;

10. conştiinta clară a interesului social;

11. gândire realistă;

12. acceptarea incertitudinii şi capacitatea de ajustare a acesteia;

13. îmbinarea plăcerilor imediate cu cele de perspectivă;

M. Lăzărescu subliniază că se cere precizat ce se înţelege prin normalitate (şi inclusiv sănătate),
anormalitate, boală şi defect. Problematica cuplului normalitate-anormalitate este mai apropiată
de „generalitatea” normelor, a abordării statistice, a regulilor şi legilor, pe când problematica
„bolii” e mai legată de „concretul” cazului dat, adică de cazuistică. Concepte mai largi decât cele
de sănătate şi boală, normalitatea şi anormalitatea sunt teme de reflexie şi delimitare conceptuală
şi pentru alte domenii ştiinţifice care au în centrul preocupărilor lor omul. G. Ionescu (1995) face
o distincţie între anormalitate şi boală arătând că anormalitatea se referă la conduite şi
comportamente, este un fundal, pe când boala este un fapt individual cu o anumită procesualitate.
Anormalitatea s-ar referi la structură şi organizare psihică, iar boala la procese morbide. Nu
suntem de acord cu părerea unor autori, care consideră că psihiatria este centrată pe anormalitate,
această imagine deformată fiind de fapt o răsturnare pesimistă a perspectivei medicale, care şi-a
propus întotdeauna o revenire în cadrul normalului; normalul nu pare o limită, deşi din
perspectiva bolii, el este una. Patru perspective par să înglobeze majoritatea numeroaselor
concepte clinice şi/sau teoretice care se referă la normalitate dar, deşi acestea sunt unice, au
domenii de definitie şi de descriere de fapt ele se completează una pe cealaltă şi numai însumarea
lor poate da imaginea cea mai apropiată de real. Prima perspectivă, cea a normalitătii ca sănătate
este una traditională cei mai multi medici şi printre aceştia şi psihiatri echivalând normalitatea cu
starea de sănătate căreia i se atribuie caracterul unui fenomen universal. Dacă toate
comportamentele ar fi înscrise pe o scală, normalitatea ar trebui să cuprindă portiunea majoritară
dintr-un continuum, iar anormalitatea să reprezinte mica portiune rămasă.

Normalitatea ca sănătate Desigur, limita normal-patologic este extrem de complicată,

interferenţele şi imixtiunile celor două domenii fiind un imprevizibil labirint. Niciun univers nu
este mai greu de analizat decât psihismul şi nicio nebuloasă mai complicată decât individul, orice
încercare de standardizare, aşa cum arătam, lovindu-se de un previzibil eşec. Ne aflăm în
prezenţa unor nisipuri mişcătoare pe care este schiţată fragila graniţă dintre două sisteme, unul
căutând să-şi crească, celălalt să-şi scadă în permanentă nivelul organizaţional sau poate entropia
informaţională. Boala poate fi privită ca o greşeală în organizarea terenului pe care se înscrie
textul vieţii. În plus, boala mintală dezorganizează individul în propria sa normativitate
constrângându-l la pierderea din această cauză a direcţiei existenţiale. H. Ey arată că bolnavul
mintal este privat atât de libertatea exterioară cât şi de cea internă. Faptul psihopatologic este,
desigur, mai greu sesizabil decât o plagă sau o anomalie biochimică, dar percepţia lui de către
specialist se va face după aceleaşi reguli ale cunoaşterii diferenţiale, impunându-se, de asemenea,
ca o tulburare a organizării, ca o descompunere. Patologic implică „patos”, sentiment direct şi
concret al suferinţei şi neputinţei, sentimentul unei vieţi nemulţumitoare. Semnul patologic este
totdeauna diferenţial marcând o ruptură sincronică între bolnav şi nebolnav, dar şi o ruptură
diacronică între prezent şi trecut. G. Ionescu consideră sănătatea ca o stare ideală, ca un
deziderat, pe când boala este un dezechilibru la toate nivelurile organismului. Normalul, ca
normă statistică, nu pare totuşi semnificativ decât parţial în cadrul psihopatologiei, abaterile de
tip cantitativ fiind pe al doilea plan faţă de cele calitative. Dificultatea sporeşte atunci când
anormalitatea, patologicul este reprezentat de un amalgam complicat de abateri cantitative care,
sumate, alcătuiesc un tablou clinic distinct. Relaţia se complică în plus atunci când intră în joc
planuri diverse, legate prin fire nevăzute, acolo unde sănătatea (normalitatea) psihică se
integrează cu cea fizică. O tulburare afectivă poate genera o afecţiune până nu demult
considerată pur somatică, aşa cum ar fi ulcerul, infarctul miocardic, în absenţa unor factori
biologici favorizanţi preexistenţi, deci pe terenul normalităţii fizice. Cu toate că această abordare
a fost utilizată mai mult în biologie şi psihologie, ea şi-a căpătat prin extensia scalelor şi testelor
o utilizare tot mai importantă în psihiatrie.
Norma ideală (valorică) stabileşte un ideal de normalitate atât din punct de vedere individual, cât
şi comunitar. Acesta poate fi exemplificat prin unele „tipuri ideale” pe care le descrie, le invocă
şi le promovează o anumită cultură şi care se exprimă în formulări normative, prescriptive. Din
această perspectivă, normalitatea este percepută ca o îmbinare echilibrată, armonioasă şi
optimală a aparatului mintal având drept rezultantă o funcŃionalitate optimă. S. Freud afirma
despre normalitate un Ego normal este ca şi normalitatea în general, o ficţiune ideală.
Istoricitatea acestui normal ideal este foarte relativă, ea neavând cursivitate, criteriul axiologic
fiind inoperant de la o epocă la alta, ba chiar şi pentru intervale restrânse de timp. F. Cloutier
afirmă conceptul de sănătate mintală nu poate fi înţeles decât prin sistemul de valori al unei
colectivităţi. Colectivităţile umane concrete îşi organizează existenţa în raport cu idealuri
comunitare în care transpar legi, modele educaţionale, legende şi epopei, mitologia şi mistica,
istoria respectivului grup. Normalitatea ideală defineşte felul în care individul şi comunitatea
consideră că persoana ar trebui să fie. Desigur, normativitatea ideală nu este şi nici nu poate fi
niciodată atinsă efectiv cu atât mai mult cu cât ea variază mult în funcţie de contextul
sociocultural, istoric şi geografic (etnic, comunitar, statal, religios, ş.a.). Antropologia şi
psihiatria transculturală au atras pe bună dreptate atenţia asupra diferenţierii care există în cadrul
diverselor civilizaŃii, între valorile acceptate ca normale, între semnificaŃia unor fapte, credinţe.
Că este aşa, ne demonstrează des citata categorisire kraepeliniană, care includea în rândul
anormalilor pe scriitorii de anonime alături de ucigaşii de copii, dintre care astăzi doar ultimii
mai păstrează eticheta de anormali. Un alt mod de a aprecia normalitatea este perspectiva
responsivă sau funcţională (Kolle, K.) care reflectă măsura în care un organism, o persoană, un
subiect îşi împlineşte rolul funcţional pentru care există în economia sistemului supraiacent din
care face parte. Luând în considerare această definiŃie, schimbările temporale devin esenţiale
pentru completa definiţie a normalităţii. Cu alte cuvinte, normalitatea – ca proces – consideră
esenţiale schimbările şi procesele mai mult decât o definire transversală a normalităţii. Din
păcate, deşi această normă pare să fie cea care ne interesează, ea este fixistă şi deterministă. Nu
se poate răspunde la întrebarea „care este rolul funcţional pentru care o persoană există?”

"Nu este ştiinţific lezabil să tragem o linie de demarcaţie între ceea ce este psihic normal şi
anormal; aşa încât, această distincţie, are doar o valoare convenţională. Astfel am stabilit dreptul
de a ajunge la înţelegerea vieţii normale a minţii prin studiul dereglărilor ei – fapt care nu ar fi
fost admis dacă aceste stări patologice, nevrozele şi psihozele, ar avea cauze specifice operând în
maniera unor corpuri străine".

Sigmund Freud

Dănuţ Jilavu,

Student An 2,Grupa 2
BIBLIOGRAFIE:

Larousse -Dicţionar de psihologie de N.Sillamy 1996;

Tudose F. -Tratat de psihopatologie si psihiatrie pentru psihologi;

Romila A .-Psihiatrie; Ediţia a II a revizuită;

Vasiliu D. - Normalitate si anormalitate,sănătate si boala mintală;

Tudose F. – Psihopatologie si orientari terapeutice in psihiatrie; Ediţia a II a;