Normalitate, anormalitate si boala psihica

Normal-anormal-boala.
Problemele care se pun atunci cand trebuie circumscrisa starea de boala psihica sunt legate de
definirea notiunilor de normalitate si sanatate si respectiv anormalitate si boala.
Sanatatea se defineste ca o stare de echilibru dinamic si de bine biologic si psihologic a
persoanei umane in contextul incdrarii sale optime in normele vietii sociale si culturale, cu
mentinerea potentialului de dezvoltare si creatie.
Problema sanatatii este incadrata de problema mai larga si mai generala a normalitatii.
OMUL NORMAL.
Din punct de vedere bio-psiho-social, omul prezinta un aspect complex:
- pe planul structurilor interne (psihoindividual);
- pe planul relational extern (psiho – social).

Din aceasta cauza, apare dificultatea in a da o definitie unitara a omului.

FR. NIETSZCHE spunea ca: “omul este animalul care nu poate fi definit niciodata”.
IMMANUEL KANT sistematizeaza problema filosofica a omului sub mai multe aspecte care
se pot concretiza in urmatoarele 4 intrebari:
1. “Ce pot cunoaste ?”
2. “Ce trebuie sa fac ?”
3. “Ce pot spera ?”
4. “Ce este omul?”
MIHAI RALEA deosebeste 3 grupuri de definitii pentru om:
a) – definitii rationaliste;
b) – definitii sociale;
c) – definitii pragamatice.
a). Definitiile rationaliste.
Aceste definitii accentueaza latura inteligent – rationala a omului, caracteristica unica ce-I
ofera acestuia suprematia.
ARISTOTEL formuleaza prima definitie rationalista a omului: “omul este un animal
rational”, de fapt primul animal care gandeste.
HERACLIT spune ca omul are posibilitatea de a se autocunoaste si de a gandi rational.
ANAXAGORAS afirma ca “omul este cel mai intelept dintre fiinte, deoarece poseda maini
CICERO sustinea ca, omul, fiind dotat cu ratiune:
- poate asocia lucrurile;
- le poate vedea cauza;
- le poate vedea esenta;
- poate vedea consecinta evenimentelor;
- poate sesiza asemanarile;
- poate lega trecutul de prezent, reusind pe acesta cale sa cerceteze si sa
discearna adevarul.
KLAGES afirma ca omul este un “animal periculos”.
VOLTAIRE – pentru el fiinta umana este dotata cu:
 - ratiune;
- maini, capabile de a crea unelte;
- o minte, capabila de a generaliza idei;
- un limbaj suplu, capabil de a exprima aceste idei.
SCHELLER – adept al conceptiei antropologiei fenomenologice, afirma ca: “omul este o
fiinta esentialmente slaba, dar aeasta slabiciune este compensata prin inteligenta”.

Toate teoriile prezentate pana aici pot fi considerate drept doctrine vitaliste, care se axeaza pe:
- demnitatea si frumusetea persoanei umane;
- puterea de spirit;
- vigoarea instinctelor;
- demnitatea morala;
- valoarea “Sine – lui”;
- unicitate,situand in buna parte omul in cadrul colectivitatii sociale.
B. PASCAL, recunoaste atat maretia, cat si mizeria fintei umane, demnitatea acestei fiinte
stand de fapt in gandire.
PICO della MIRANDOLA surprinde si el constiinta acestei inegalitati a structurii umane,
inegalitate cu caracter opozitional.
MIHAI RALEA – arata ca omenescul reprezinta “toata acea tesatura de afecte, de sentimente
subtile ori josnice, de pasiuni, obsesii, de complicatii sentimentale, de credinte ori indoieli, de
sperante, de dorinte ori de renuntari, intr-un cuvant structura globala a unui suflet omenesc, cu
logica si contradictia, cu claritatea si obscuritatea lui”.

b). Definitiile sociale.

Definitiile sociale pun accentul pe caracterul comunitar al existentei. Din acest punct
de vedere, ARISTOTEL a vazut a II-a latura a omului, aceea de animal social, ZOON
POLITIKON.
Omul este animalul care traieste in grupuri sociale organizate, sanctionate de legi si
dominate de institutii. In acest sens, caracteristica sa este participarea activa la viata
comunitara.
Referitor la insertia omului in dinamica relatiilor sociale si la raporturile sale cu
institutiile, E. SPRANGER – insista asupra capacitatii acestuia de a lua cunostinta de sine
insusi, capacitate prin care se concretizeaza natura omului, locul sau in nivers, valorile si
datoriile sale, in ultima instanta natura tipologiei sale sociale.

c). Definitiile pragmatice.

Definitiile pragmatice se bazeaza pe capacitatea omului de actiune, dar, mai cu seama,
pe activitatea productiva a omului, om capabil de a crea bunuri materiale.
BENJAMIN FRANKLIN arata ca omul este “animalul care creeaza si foloseste
unelte”.
MIHAI RALEA considera ca omul produce unelte, pentru indeplinirea actiunilor sale
practice. Din acest punct de vedere el este HOMO FABER.
Uneltele ii prelungesc si ii amplifica puterea fizica si, in acelasi timp, ii confera
posibilitatea nebanuita de a actiona biruitor in lupta cu natura. “Abilitatea sa tehnologica,
dibacia sa practica – toate acestea il ac sa-si alieze natura neinsufletita in atingerea scopurilor
sale”.

A. PELLETIER si F. J. GORDON considera ca omul se situeaza astfel in centrul civilizatiei

materiale si al culturii spirituale ale societatii.
 K. JASPERS, sistematizand definitiile date omului spunea ca “omul este fiinta dotata
cu limbaj si gandire” – ZOON LOGON ECHON – care actioneaza intr-o societate data, in
conformitate cu unele legi stabilite – ZOON POLITIKON – si produce unelte cu ajutorul
carora lucreaza – HOMO LABORANS – asigurandu-si existenta in conformitate cu o
lanificare comunitara – HOMO ECONOMICUS

4 perspective ale normalitatii:

Normalitatea ca Sanatate
Normalitatea ca Utopie
Normalitatea ca Medie
Normalitatea ca Proces

1.Prima perspectiva este la baza abordarea traditionala medicala psihiatrica asupra sanatatii si
bolii.
Normalitatea este asimilata cu sanatatea iar sanatatea este un fenomen aproape universal.
Comportamentul este presupus a fi in limite normalecand nu exista o psihopatologie
manifesta. Daca toate comportamentele ar fi puse pe o scala, normalitatea ar reprezenta cea
mai mare parte a continuumului si anormalitatea ar fimica parte ramasa.

2. norma ideala= acel model care prin definitie este considerat cel mai bun pentru grupul
respectiv. Freud- “ca orice ideal, nu poate fi atins”; omul este cu atat mai “normal” cu cat se
apropie mai mult de norma ideala. Intr-o anumita societate aceste idealuri nu sunt de obicei
formulate explicit, concret, totusi acestea sunt prezente prin diferitele modele educationale,
eroii, vedetele, starurile promovate de societate. Deci norma ideala difera in functie de
societate, de cultura

3. norma responsiva=buna capacitate a individului de a face fata statuturilor si rolurilor

sociale dintr-o societate data, capacitatea de a se comporta adecvat asteptarilor comunitatii.
Norma statistica= cu atat mai “ normal” cu cat se conformeaza mai mult mediei statistice sau
frecventei maxime a modurilor de manifestare ale indivizilor din cadrul grupului respectiv. Pe
masura ce se indeparteaza de aceasta masura se considera ca fiind “anormal”. Cantitativ,
aceasta anormalitate poate fi in exces, anormalitate pozitiva( de ex.geniu) sau in insuficienta,
anormalitate negativa( de ex. oligofren). Punctul slab al acestei categorii de definitii:
importanta punctului de referinta fata de care ne raportam.......riu cu adancimea medie de 20
cm/ QI =70 in zona endemica- gusa prin lipsa iod..

4. normalitatea ca procese tranzactionale; dependenta de stadiul de dezvoltare; normalitatea

trebuie inteleasa si evaluata in raport cu varsta. Ilikibiologie/ ilikipsihologie... Parhon..
psihologia varstelor. Normlitatea este un proces continuu ce presupune tensiune si efort din
partea subiectului.

Anormalitatea psihica poate fi inteleasa atat din perspectiva structurii caracteriale cat si din
cea a unor trairi circumstantiale.
Persoanele particulare, anormale au unele caracteristici tipologice accentuate care atrag
atentia celor din jur, indepartandu-se atat de norma statistica cat si cea ideala. Relationarea lor
sociala si integrarea in comunitate, exercitarea rolurilor sociale pot fii defectuoase. Aceste
variante particulare de personalitate sunt diferentiate de cazurile cu grave deficiente de
inteligenta= oligofreni, de relationare sociala=autisti si cei cu marcat caracter dizarmonic=
personalitati psihopatice ( stari defective, anevolutive).
O mentiune speciala merita unele cazuri care par foarte normale, “ hipernormale”; copil foarte
cuminte, ascultator, linistit, serios, constiincios, muncitor, ordonat, care indeplinesc cu
strictete tot ceea ce se cere, respectand intru totul normele si regulile. Lipsiti de spontaneitate
si initiativa, de sociabilitate, de bucuria jocului si a relaxarii, inventivitate si indrazneala de a
risca. De fapt acesta este o persoana fragila, vulnerabila, ce-si ascunde vulnerabilitatea in
spatele indeplinirii corecte a normelor si rolurilor sociale si care, sub actiunea diferitilor
factori situationali se pot decompensa psihopatologic( normopatie).

Anormalitatea psihica situationala se refera la starile reactive si de dezadaptare. De obicei

sunt tranzitorii si necesita asistenta psihiatrica doar cand ating o intensitate semnificativa sau
apar la persoane vulnerabile

Boala psihica este o stare de durata variata, in cadrul careia apar importante modificari
psihice negative atat in planul trairilor subiective, cat si al expresiilor si comportamentului.
Constiinta si intreaga structura psihica a persoanei sunt denivelate si dezorganizate, in asa fel
incat apar trairi si manifestari diferite de cele ale existentei normale. Concomitent este
prezenta o reducere a capacitatii de autocontrol constient si de manifestare a vointei libere si
responsabile.
Consecutiv rezulta o grava perturbare a relationarii interpersonale, a integrarii si
randamentului social. Boala psihica se manifesta de obicei in episoade care se instaleaza
progresiv sau brusc, pot dura saptamani, luni sau ani. La ora actuala marea majoritate a bolilor
psihice se pot remite total sau partial, in urma tratamentului psihiatric. Episoadele pot reapare.
In cazul remisiunilor partiale raman stari defective psihice de lunga durata cu persistenta
simptomelor din cursul episodului sau se poate produce o modificare a personalitatii, sau doar
un defct energetic, astenic, sau deficit in planul relatiilor si performantelor sociale
Definirea conceptelor de normalitate si anormalitate psihica reprezinta un demers util si
necesar psihiatriei si principiilor psihiatrice comunitare.
Structurarea acestora a permis crearea cadrului necesar unei profilaxii primare, secundare si
tertiare psihiatrice cat mai eficiente.
Doctrina psihiatrica comunitara promoveaza dezinstitutionalizarea si
transinstitutionalizarea, cu scaderea duratei spitalizarii si dezvoltarea retelei de suport social,
munca in echipa multidisciplinara formata si din personal nonmedical si subdivizata in grupe
de activitate centrate pe activitati sociale specifice.
In acelasi context se inscrie- 1.monitorizarea cazuisticii, -2.asigurarea conditiilor de
continuitate a asistentei, -3.stimularea adresabilitatii la reteaua serviciilor psihiatrice cu accent
pe categorii sociale defavorizate.
In esenta obiectivele psihiatriei comunitare vizeaza atitudinea profilactica si ingrijirea
extraspitaliceasca a pacientului psihic .
Intre persoana si lume exista fie armonie, fie dezacord sau conflictualitate, la un moment dat.
Factorii social-istorici, culturali, etnici si religiosi indeplinesc un rol predispozant, declansant
sau patoplastic.
Binomul normalitate-anormalitate, abordabil statistic dupa “generalitatea” unor norme si
legi il depaseste in complexitate pe cel sanatate-boala, mai dependent de “concretul”
cazuisticii

Psihiatria poate apela la trei categorii de norme care stau la baza normalitatii: norma
statistica care implica evidentierea particularitatilor atitudinale si expresive aferente
elementului social cultural si istoric; norma valorica, intangibila, corespunzand idealului
individual si colectiv in sensul in care comunitatea considera ca acesta “ar trebui sa fie”:
norma functionala care reflecta masura in care o componenta isi indeplineste rolul atribuit si
asumat in cadrul unei optime functionalitati a ansamblului.

Normalitatea presupune deci – cu inerenta referire la persoana umana – apartenenta simultana

la norma statistica si la cea ideala intr-un anumit context socio-cultural, individual,
indeplinandu-si corespunzator functiile in cadrul comunitatii.
Anormalitatea sau din punct de vedere patologic, indepartarea de la norma in sens
negativ, inseamna un deficit de integritate si de integrare a persoanei in ambianta. Ea se
realizeaza in toate acceptiunile mentionate ale normei.

Intr-o perspectiva comunitara, aferent careia individul constient sau/si constientizat devine
parte integranta a unui sistem cu valente dominant preventive si reabilitative, abordarea
conceptelor de referinta poate fi facuta pornindu-se de la inegalitatea de principiu a
persoanelor din punctul de vedere al diversitatii si nivelului valoric existential.
Aceasta diversitate individuala care se interconditioneaza reciproc cu complexitatea
compozitionala a ambiantei trebuie sa constituie, in context comunitar, un factor optimizant al
sociabilitatii si nu unul perturbator al acesteia.

Astfel, conditia de normalitate este asigurata atunci cand in cadrul unui demers constient
persoana reuseste ca prin cunoastere, comunicare si creativitate sa-si asigure starea de
echilibru contribuind simultan la echilibrul colectiv.
“Surplusul” de implicare personala in problematica existentiala comunitara trebuie dirijat in
mod responsabil spre compensarea dezechilibrului semenilor aflati la periferia sau in afara
existentei comunitare.
Normalitatea presupune o adaptare, conformism dar si implicare, initiativa, originalitate
creatoare, o doza de non-conformism distantata insa de sensurile sale peiorative.
In acest context anormalitatea inseamna intr-o prima instanta un deficit de empatie in
raporturile interpersonale si unul de angajare dezinteresata in asistarea si reabilitarea
destinelor individuale perturbate in sens psihopatologic. Ea poate reprezenta deasemenea un
deficit de informatie medicala cu ignorarea sau evitarea consecutiva a situatiilor existentiale
potential stresante.
Alaturi de carentele educative deficientele activismului profesional,(cu toate
consecintele lui, de la cel de natura materiala pana la cele morale), contribuie la plasarea intr-
o pozitie extracomunitara. In acelasi context se situeaza nesubordonarea scopurilor personale
celor colective cu alterarea atributelor de reciprocitate si solidaritate interumana

Conceptul de anormalitate in sens comunitar poate fi discutat si prin prisma mentalitatii

colective care dezavantajeaza si rejeteaza deseori bolnavul psihic chiar aflat in faza
remisionala.
Perturbarea si sub acest aspect a reabilitarii care insemna in perspectiva abordata un deficit
de socializare, insotit de modalitati de reactie si de expresie dezavantajante augmenteaza
vulnerabilitatea individuala. Socializarea ondulanta ca si izolarea de lume sunt intotdeauna
factori majori psihopatogenetici

Faptul ca, in sens comunitar, boala nu mai este privita ca o problema personala ci ca una
colectiva, trebuie sa se rasfranga in mod pozitiv asupra discrepantei dintre aspiratiile
individuale si cele colective pana la identificarea lor, modelele culturale si experienta grupului
social fiind mereu implicate.
Saracirea lumii valorilor si perturbarea categoriilor morale individuale completeaza conditia
de anormalitate care in contextul de referinta si intr-unul antropologic depaseste rolul dintre
prioritatea biologica si suprematia psihologica.

Cele doua concepte abordate nu sunt net delimitate deseori si datorita faptului ca
anormalitatea nu este mereu neobisnuita, in afara tiparelor comunitare sau mereu imorala. Ea
ramane in permanenta mai dificil de definit decat normalitatea, faptul pledand pentru geniul
comuniunii si pentru aspiratiile de bine, frumos si adevar care anima persoana umana.
[Prelipceanu, 23,40] Normalitatea este pentru psihiatrie un “calcai al lui Ahile”. Ea ii releva,
pe de o parte, limitele propriilor instrumente (nu exista criterii pentru normalitate, asa cum
exista pentru afectiunile psihice) si, pe de alta parte, recursul la metoda altor stiinte (psihiatria
este interdisciplinara in multe dintre domeniile sale aplicative).

Acest fapt a fost evidentiat si la noi in ultimii ani, datorandu-se in buna masura si unei
supralicitari a menirii sociale a psihiatriei. Mai in gluma, mai in serios, se solicita de exemplu
psihiatriei – in diverse circumstante cu impact public considerabil – sa precizeze competenta
psihica a unei persoane publice sau chiar sa se sesizeze din oficiu in unele cazuri. Dincolo de
provocarea teribilista a unor astfel de solicitari, ramane intrebarea daca stim unde incepe si
unde se termina normalitatea psihica

Normalitatea este o notiune limita a psihiatriei si psihologiei. Ancorandu-se conceptual in

axiologie ea trimite la referinte din sfera stiintelor normative, de la etica la drept si sociologie.
Psihiatrul resimte cel mai acut nevoia unei definitii a normalitatii cand se afla in ipostaza de
expert judiciar si trebuie sa convinga instanta de judecata/procurorul/anchetatorul ca o
persoana in conflict cu legea sufera/ sau nu sufera de o afectiune psihica. Alte situatii in care
starea de normalitate (sau sanatate) psihica face parte din inventarul diagnostic al psihiatrului
sunt: participarea unei capacitati specifice a unei persoane (de a satisface serviciul militar, de
a incheia un act/ o casatorie, de munca, de port-arma etc.), de a exercita o anumita profesiune
(mecanic de locomotiva, pilot etc.). Demersul de a o evalua pare insa de-a dreptul sisific,
avand in vedere dificultatile metodologice ce-si au sorgintea in contradictia “originara” a
conceptului insusi, ambivalent si abstract pentru ca incearca sa defineasca omul (fiinta
“biologica”, dar si “spirituala”) in limitele (sau din perspectiva) idealului normativ, etic,
axiologic.

Pe de alta parte exista o permanenta si implicita raportare la normalitate in existenta curenta

care ne obliga sa-i cautam repere in sfera imediatului. Ne referim la normalitate pentru a
intelege lumea in care traim si pe noi insine, pentru a alege sau a ne lasa alesi. Aceasta
permanenta “aspiratie” spre normalitate este pana la urma un proces pe care il parcurgem de-a
lungul istoriei noastre individuale si de specie printr-o continua “ajustare, armonizare la
evolutiile spatiului si timpului in care existam, la rigorile culturii, logosului caruia ii
apartinem, proces ce poate fi generic denumit adaptare

“Cine poate spune unde inceteaza normalul si unde incepe anormalul? Poti tu insuti sa
definesti aceste concepte de normalitate si anormalitate? Nimeni nu a rezolvat aceasta
problema inca, medical sau filosofic. Ar trebui sa stii asta”. (E. Ionescu, 1960, cit. de Offer,
Sabshin, 1966, p.IX).

Intr-adevar medicina, si mai ales psihiatria au descoperit dupa o intreaga istorie a descriptiilor
si clasificarilor, ca nu au o definitie a normalitatii. Medicina somatica a evoluat multe secole,
psihiatria mult mai putin, bazandu-se pe traditia definirii sanatatii ca echivalentul implicit al
normalitatii, si ambele ca absenta a bolii, a simptomelor. Fiind un demers indelungat,
dezvoltat din nevoia imperativa de a face bine, ceea ce a presupus un lung sir de descoperiri,
unele epocale (Harwey, Koch, Pasteur, Fleming s.a.), normalitatea sau sanatatea au ramas si
chiar raman deziderate tangibile, usor de afirmat atata vreme cat patologicul poate fi anihilat,
vindecat.

Asa cum vom putea constata, odata cu schimbarea paradigmei medicinii moderne de la
obiectivul, prioritar si focalizat pe individ, de a trata, la strategia sanatatii publice de a
prevenii, dihotomia boala – sanatate (dupa modelul antinomic boala – normalitate) a devenit
insuficienta. Modelul medical ideal (si confortabil pentru a raspunde intrebarii unde inceteaza
normalul si unde incepe patologicul) a fost cel al bolii infectioase, conform caruia normalul
(sanatosul) inseamna absenta bacteriemiei, viremiei sau a unui focar infectios sau eradicarea
lui. Aceasta definitie negativa a normalitatii/sanatatii, transanta si, de aceea, confortabila este
_ asa cum vom vedea – insuficienta pentru sfera normalitatii psihice/sanatatii mintale in care,
pe langaafectiunile majore, exista stari aflate in zona de granita dintre normalul si patologicul
psihic (tulburarile de dezvoltare a personalitatii sau tulburarile de adaptare).

De ce este greu de definit normalitatea psihica? Din mai multe tipuri de motive.
In primul rand datorita multitudinii de perspective din care poate fi privita persoana:
psihologica (inzestrare cognitiva, aptitudinala, emotionala, volitionala, comportamentala),
socio-educationala, socio-culturala, interrelationala.

Se poate vorbi de normalitate din fiecare dintre aceste perspective; ele nu sunt insa congruente
la un individ decat intr-o eventualitate a unui ins uman armonios inzestrat, cultivat si integrat
social. Ar fi atunci de precizat ca de fiecare data cand evaluam normalitatea cuiva trebuie
precizata perspectiva din care privim,precum si criteriile adecvate: “din punct de vedere al
comportamentului in societate X este perfect normal” sau “Y are niste obiceiuri absolut
normale” etc.
In al doilea rand, fie ca este vorba de o definitie soft, de uz curent, fie ca incercam o definitie
bazata pe o evaluare mai riguroasa, aceasta va fi incarcata de subiectivitatea celui care o face,
incat normalul astfel definit nu este altceva decat normalul asa cum il concepe cel care face
aprecierea. S-a spus in repetate randuri de catre multi autori ca normalul comportamental
(psihic) este saturat de conotatii valorice. Rezulta de aici ca evitarea aprecierii valorice in
definirea normalului psihic ar fi calea ce trebuie urmata. Numai ca, asa cum vom vedea, acest
lucru nu este posibil.
In al treilea rand, asa cum vom putea constata pe parcursul paginilor care urmeaza, oricare
perspectiva din care normalitatea poate fi abordata se intersecteaza cu celelalte.
Normalitatea este un “concept relativ” (Laughlin, Levine), o “fictiune ideala” (Freud;
citati de Cavenar si Walker, 1983) pe care sociologia, medicina in general si psihiatria in
special, psihologia, stiintele normative, dar si opinia comuna incearca sa il defineasca si al
carui sens denotativ implica delimitarea de anormalitate, de devianta, de boala, de urat si rau,
de nefiresc. Fatalmente fragmentata conceptual (se poate vorbi de normalitate la nivelul
morfologiei si fiziologiei, de una a grupurilor mici sau mari, de una etno-culturala, a unei
epoci sau a unei perioade a vietii individului sau de alta legata de sex, de cea statistica si
valorica etc.) normalitatea se leaga de problematica libertatii umane (Ey,1979) si defineste in
sens filozofic “ceva care este cum trebuie sa fie” constituind un “sinonim atenuat” al lui “bun
si just” (Haynal,1980).

Anormalitatea, genul proxim al normalitatii, se constituie pentru A. Comte (ibid.) din

variatiile superioare si inferioare ale acesteia. Se poate vorbi de mai multe sensuri conotative
ale normalitatii derivate din sensul general filozofic, dupa perspectiva din care este conceputa.
Un prim sens conotativ trimite in medicina la normalitatea somatica si psihica. Numai ca
despre normalitatea biologica se poate vorbi azi “in termeni relativ rigurosi, ceea ce,
deocamdata, nu putem spune despre normalitatea psihica” (Stossel, Ogodescu, 1972, p.38).

Pentru psihiatrie, mai mult decat in restul disciplinelor medicale, normalitatea este un concept
dificil, intrucat se confrunta cu variabilitatea infinita a formelor individuale ale psihismului, a
tipologiilor si variantelor normalului si a formelor de tranzitie spre marginal, variabilitatea
fiind definitorie naturii umane, “concept biologic fundamental” al acesteia (Ryle, cit. de
Cavenar si Walker, 1983).
Diversitatea asigura culoarea, nota particulara a fiecarui individ si rezulta din confruntarea
echilibrata a tendintelor individuale cu ambianta sa sociala si cu un “ideal al normei (K.
Hildebrandt, cit. de Kolle,1961) pe care si acesta il promoveaza, depinzand – asa cum spunea
Kolle (ibid.) – de forta si structura persoanei fiecaruia in parte. Individul ideal, “eroul”
teoretizat de Hildebrandt, nu este o medie a diverselor temperamente existente, ci o sinteza a
unor functiuni psihice si extreme, temperamental-caracteriale sudate prin “puterea de creatie”,
esenta a “normei ideale”.
Aceasta “putere de creatie” care traverseaza si unifica diferitele trasaturi
temperamentale si de caracter ale “eroului” lipseste – asa cum comenteaza polemic K. Kolle
(ibid.) – “tocmai nenorocitului asa – zis normal de care fac caz multi psihiatri”. Daca aceasta
afirmatie a fost vreodata adevarata, ea necesita azi oricum un corectiv care tine de o epoca
istorica si de o anumita distantare obiectiva fata de realitatea umana, a psihiatriei si
psihiatrilor: “puterea de creatie” este astazi demitizata, ea exercitandu-se cotidian de un foarte
mare numar de oameni in diferite ipostaze, de la laboratoarele si mesele de lucru ale
laureatilor premiului Nobel la plansetele inventatorilor, iar “omul normal” privit mai putin ca
“o medie, o mediocritate sau un conformism mecanic” (Ey,1979) si mai mult ca o celula vie,
functionala a unui sistem social.

Pentru psihiatru, anormalitatea nu este doar o variatie, o “indepartare” pur cantitativa de

normalitate ca medie statistica: un individ nu poate fi categorisit ca bolnav psihic doar pentru
ca este vehementin apararea ideilor proprii, exaltat prin convingerile sale, genial prin
creativitatea sa, raufacator prin comportamentul sau delictual sau scandalos, prin pervesiunile
sale (Ey, ibid.). Daca aceste comportamente pot insa uneori apartine si unui individ bolnav,
ele se pot inscrie de cele mai multe ori in zonele marginalitatii psihice, dar pot fi si rezultatul
unei variatii comportamentale mai mult sau mai putin intampltoare in existenta individului (ca
de exemplu comiterea unui delict) sau al probabilitatii unui mod de existenta (ca genialitatea).
Daca, asa cum observa K.Kolle (1961,1963), la majoritatea oamenilor exista o dorinta, mai
mult sau mai putin constienta, de a tinde spre si de a se conforma unui standard al normalului,
si acesta mai mult sau mai putin vizibil sau exprimabil, dependent pana la un punct de mode,
este tot atat de adevarat ca “normalul” in general exercita asupra opiniei comune o adevarata
fascinatie, care tine probabil de aceasta aspiratie intima a fiecaruia spre un prototip al
perfectiunii

Pe aceasta curba ascendenta, care se aproprie asimptomatic de ideal, se inscrie normalitatea

statistica, zona maximei probabilitati de a exista in cadrul normei unui individ. Aceasta norma
constituie latura obiectiva si definitorie din punct de vedere social (dar si psihologic,
comportamental) al normalitatii. Individul aflat in zona normalitatii statistice se va raporta,
sau nu, la un “tip normo-ideal” catre care tinde eventual in plan intim, subiectiv. Acest tip
depinde de “Weltanschauung-ul fiecaruia” (Hildebrandt, cit. de Kolle,1961), parametru
subiectiv al normalitatii, prin care filtreaza tipul “normo-ideal”, raportandu-se la acesta si
delimitandu-se pe sine. De aceea, medicul va concepe diferenta normal-anormal la nivelul
“umanitatii, si nu la cel al vitalitatii umane” (Beorhave, cit. de Ey,1979), iar diferenta
specifica dintre normalitatea-anormalitatea psihica nu va putea fi definita decat prin
intermediul disocierilor conotative multiple ale primei.

Edwards (1935) enumera patru categorii de indivizi umani (mediu, normal, adaptat si eficient)
care par a fi, de fapt, unul si acelasi. Wolff (1950) accepta trei sensuri ale normalitatii: media
statistica, sensul normativ (bazat pe principii morale) si cel clinic sau functional (“normalul”
este individul care functioneaza adecvat in propriul sau mediu). Ruesch si Bateson (1951)
enumera trei acceptiuni care stau la baza conceptului psihiatric de “patologie”, normalitatea
fiind deci derivata conotativ din patologic: acceptiunea statistica (deviatia de la normal),
functionarea optima si clasificarea diagnostica dupa criterii prestabilite. Normalul ar fi astfel
dedus ipotetic ca o medie opusa patologicului evaluat cu mijloace clinice

Offer si Sabshin (1966) stabilesc ca nota comuna, pe buna dreptate, perspectiva functionala,
propunand propria lor clasificare: “normalitatea ca sanatate”, “normalitatea ca utopie”,
“normalitatea ca medie” si ca “proces”. Sa le examinam pe scurt pe fiecare.

“Normalitatea ca sanatate” reprezinta, pentru autorii citati, abordarea medicala traditionala,

medicina fiind perceputa ca definirea patologiei, ceea ce ramane nedefinit fiind un “reziduu
aproape universal de normalitate sau sanatate”. Normalitatea ocupa asadar “portiunea
majoritara a unui continuum in cadrul caruia patologicul este portiunea minoritara” (ibid.,
p.99). Sanatatea devine mai curand ceva “rezonabil” decat “starea optimala de functionare”
(ibid., p. 100), iar aceasta perspectiva ar fi premisa medicinei preventive, interesata de
prevenirea aparitiei simptomelor care “interfereaza cu functionarea optima a pacientului”
(ibid.). Individul sanatos ar fi acela care este liber de dureri neobisnuite, disabilitati si nu ar
trai o senzatie majora de disconfort (Romano, 1950).
Aceasta abordare a “normalitatii ca sanatate” ofera avantajul metodologic al
obiectivitatii pentru ca patologicul poate fi mai usor definit decat “starea pozitiva de
sanatate”, observa cei doi autori citati.

S-au invocat doua argumente pentru a sustine “normalitatea ca utopie”. Primul ar fi

relativismul cultural (un ins clasificabil ca bolnav mintal de un psihiatru dintr-o tara din
cultura vestica, ar putea fi normal pentru o societate tribala) si al doilea psihanaliza (conform
careia armonia ego-ului, “selfactualizarea” raman idealuri, intrucat nu exista ins fara defense
nevrotice). Normalitatea ideala pare sa fie astfel idealul platonic, de neatins al “psihoterapiei
optimale” (Rogers, 1959) prin care s-ar realiza “persoana pe deplin functionala” la finele curei
terapeutice. Abordarea de catre medicina preventiva a sferei patologicului di stadiile sale
precoce, inainte chiar ca boala sa se declare, prin reducerea factorilor de risc, a facut ca unele
boli sa se manifeste atenuat ceea ce inseamna, dupa Offer si Sabshin (1966) ca “normalitatea
ca utopie” poate deveni in viitor mai putin utopica. Este o viziune ce trebuie nuantata dupa
mai bine de un sfert de secol, pentru ca civilizatia naste boli noi in locul celor eradicate (asa
numitele “boli ale civilizatiei”, dependenta de TV, sedentarismul, sindromul post-Vietnam si
mai nou, post razboiului din Golf).

“Normalitatea ca medie” este perspectiva cel mai larg acceptata in stiintele biologice si
sociale, intrucat variatiile individuale ale unui numar mare de subiecti respecta distributia
normala a oricarui fenomen statistic. Aceasta este redata de curba normal configurata descrisa
de Gauss si care are bine cunoscuta forma de clopot. Spre deosebire de primele doua
perspective enuntate, pentru care normalitatea – anormalitatea formau un continuum,
perspectiva “mediei” situeaza normalitatea spre partea medie a clopotului, ambele extreme ale
sale situandu-se in afara mediei, adica in zona rangurilor joase si constituand cele doua zone
ale normalitatii, cea de sub si respectiv de deasupra rangului mediu statistic. Daca se
evalueaza QI la un numar semnificativ statistic de indivizi, spre exemplu, vom avea doua
zone deviante, cea inferioara stanga a indivizilor subanzestrati si cea inferioara dreapta a celor
supradotati, ambele continand un numar scazut, relativ egal, de indivizi. Evident ca si aceasta
perspectiva isi are criticii sai. Cohen (1959) cit. de Offer si Sabshin (1966) atrage atentia
asupra pericolului “etichetarii” ca devianti a celor care se situeaza sub rangul mediei intr-o
anumita societate si cand se considera ab initio ca aceasta medie reprezinta normalul, ipostaza
de neignorat in cazul unei societati nedemocratice. Mai mult, am adauga noi, o evaluare
statistica se face urmarind un set limitat de variabile, iar normalitatea psihica nu poate fi
evaluata decat printr-o multitudine de criterii, de naturi diferite (teste de inteligenta si
personalitate, scoruri pe scale, valori simbolice neevaluabile cantitativ) daca dorim sa nu
cadem in pacatul etichetarilor. In mod curent insa, normalitatea nu se masoara, ci se
apreciaza, se aproximeaza. Chiar in ipostaza de expert, psihiatrul nu pune diagnosticul de
normalitate, ci de absenta a ei si chiar si asta cu rezervele de rigoare, sugerate explicit de
formula cel mai des uzitata: “fara tulburari psihice clinic manifeste in momentul examinarii”.
Simpla evaluare cantitativa nu spune pana la urma mare lucru, nici in materie de normalitate
si nici de devianta, ci doar stabileste niste prime conditii obligatorii. Este evident ca nu poti fi
normal cu un QI mic, dar nici genial cu unul foarte mare. Este nevoie de inca ceva pe care
scalele si testele nu l-au precizat pentru ca, printre altele, de multe ori umanitatea isi
descopera geniile dupa ce acestea dispar! Iata deci, ca nici “idealizarea” normalului statistic
nu pare sa ne duca prea departe pe calea definirii normalitatii.

Evident ca si aceasta perspectiva isi are criticii sai. Cohen (1959) cit. de Offer si Sabshin
(1966) atrage atentia asupra pericolului “etichetarii” ca devianti a celor care se situeaza sub
rangul mediei intr-o anumita societate si cand se considera ab initio ca aceasta medie
reprezinta normalul, ipostaza de neignorat in cazul unei societati nedemocratice. Mai mult, am
adauga noi, o evaluare statistica se face urmarind un set limitat de variabile, iar normalitatea
psihica nu poate fi evaluata decat printr-o multitudine de criterii, de naturi diferite (teste de
inteligenta si personalitate, scoruri pe scale, valori simbolice neevaluabile cantitativ) daca
dorim sa nu cadem in pacatul etichetarilor. In mod curent insa, normalitatea nu se masoara, ci
se apreciaza, se aproximeaza. Chiar in ipostaza de expert, psihiatrul nu pune diagnosticul de
normalitate, ci de absenta a ei si chiar si asta cu rezervele de rigoare, sugerate explicit de
formula cel mai des uzitata: “fara tulburari psihice clinic manifeste in momentul examinarii”.
Simpla evaluare cantitativa nu spune pana la urma mare lucru, nici in materie de normalitate
si nici de devianta, ci doar stabileste niste prime conditii obligatorii. Este evident ca nu poti fi
normal cu un QI mic, dar nici genial cu unul foarte mare. Este nevoie de inca ceva pe care
scalele si testele nu l-au precizat pentru ca, printre altele, de multe ori umanitatea isi
descopera geniile dupa ce acestea dispar! Iata deci, ca nici “idealizarea” normalului statistic
nu pare sa ne duca prea departe pe calea definirii normalitatii.

Simpla evaluare cantitativa nu spune pana la urma mare lucru, nici in materie de
normalitate si nici de devianta, ci doar stabileste niste prime conditii obligatorii. Este evident
ca nu poti fi normal cu un QI mic, dar nici genial cu unul foarte mare. Este nevoie de inca
ceva pe care scalele si testele nu l-au precizat pentru ca, printre altele, de multe ori umanitatea
isi descopera geniile dupa ce acestea dispar! Iata deci, ca nici “idealizarea” normalului
statistic nu pare sa ne duca prea departe pe calea definirii normalitatii.
 “Normalitatea ca proces” (sau ca interactiune sistemica) incearca sa rezolve imperfectiunile
celorlalte trei perspective punand normalitatea sub semnul devenirii personalitatii ca o
“progresie in timp” care ar antrena o crestere progresiva a capacitatii de adaptare a
individului. Comportamentul uman ar interactiona sistemic de-a lungul existentei individului
cu mediul social si cultural in care individul traieste.
Orientarile recente care integreaza teoria vulnerabilitate – stres cu datele de dezvoltare socio
– educationala si familiala pledeaza fara doar si poate pentru o viziune sistemic – integrativa
asupra bolii psihice si deci a “non-bolii”, a normalitatii. De altfel, individul trebuie sa ramana
“normal” de-a lungul intregii biografii, chiar si atunci cand in jurul lui totul se schimba.
Un ins care in 1990 avea 65 de ani si traia in estul Europei a trebuit sa se adapteze in
decursul biografiei sale la vreo 3 – 4 tipuri de regimuri economico – politice, istoria oferindu-
I ocazia sa parcurga distante imense pe scara sociala (de la conditia de cetatean respectabil la
cea de detinut politic si in final, la varsta a treia, de inalta notabilitate in stat). La sfarsitul unei
astfel de cariere biografice, daca supravietuiesti si nu innebunesti, poti eventual deveni
intelept (un calificativ posibil al normalitatii).