ȘCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ

HUNEDOARA

PSIHOLOGIE GENERALĂ
ȘI MEDICALĂ

SUPORT DE CURS

PROFESOR

MERMEZAN MARIA-DORINA
 CUPRINS

CAPITOLUL I. PSIHOLOGIE GENERALĂ

NOȚIUNI INTRODUCTIVE…………………………………………………………….........................................................
1.1. Ipostazele psihicului ..............…………………………………...........................................................
1.2. Motivație și afectivitate…………………………………………….........................................................
1.3. Atenția și voința………………………………………………………………………………………………………………

CAPITOLUL II. CONCEPTUL DE PERSONALITATE…………………………………………………………………………………….

2.1.Temperamentul………………………………………………………………………………………………………………………….…
2.2.Aptitudinile…………………………………………………………………………………………………………………………………….
2.3.Caracterul……………………………………………………………………………………………………………………………………….
2.4.Inteligența………………………………………………………………………………………………………………………………….. …
2.5.Creativitatea………………………………………………………………………………………………………………………………….

CAPITOLUL III. COMUNICARE ȘI LIMBAJ……………......................................................................................

3.1. Comunicarea nonverbală…….............................................................................................................
3.2. Expresii faciale, paralimbaj…………………………………………………….........................................................

Capitolul IV.PSIHOLOGIE MEDICALĂ.........................................................................................................

4.1. Arie de preocupări ,sănătate-boală………………………………………………………………………………………………..
4.2.Trauma psihică și exprimare emoții…………………………........................................................................

CAPITOLUL V. RELATII ASISTENT MEDICAL-PACIENT …………………………………………………............................

5.1. Autostima și egoidentitatea………………………………………………..............................................................
5.2. Comunicarea diagnosticului de boală…………………………………………………………………………………………….

CAPITOLUL VI.COMPONENTE PROTECTOARE ȘI DE RISC

6.1.Credințe personale..............................................................................................................................
6.2.Comportamente adictive.....................................................................................................................

CAPITOLUL VII.TULBURARI FUNCȚIONALE

7.1.Răspunsuri somatice ale emoțiilor......................................................................................................

CAPITOLUL VIII. TIPURILE PSIHOLOGICE ȘI BOALA……………………………………………………………………………….

8.1. Psihologia actului chirurgical………………………………………………………………………………………………………….
8.2. Intervenții psihologice în pre operator, post operator precoce și tardiv ………………………………………..

CAPITOLUL IX. MODALITATI DE OPTIMIZARE A ACTULUI DE INGRIJIRE………………………………………………..

9.1. Calitatea vieții și obiective sanogenetice……………………………………………………………………………………….
9.2. Dinamica relației medic-pacient…………………………………………………………………………………………………….
9.3. Abordare în cazul pacienților psihici………………………………………………………………………………………………

CAPITOLUL X. ABORDAREA ÎN SITUAȚII DE CRIZĂ ȘI ÎN FAZA TERMINALĂ…………………………………………….

10.1. Asistența psihologică a pacienților neoplazici………………………………………………………………………………
10.2. Abordarea și consiliere în HIV pozitiv………………………………………………………………………………………..…
10.3. Suport psihologic în îngrijiri paliative……………………………………………………………………………………………

BIBLIOGRAFIA............................................................................................................................................
 PSIHOLOGIE GENERALA
Capitolul I

Noțiuni introductive

Psihologia este știința care se ocupă cu descrierea și explicarea fenomenelor și

însușirilor psihice verificabile.
Viața sufletească este încă un mare mister pe care filosofii îl discută de milenii.
În privința fenomenelor sufletești putem distinge două moduri de a le aborda : unul
teoretic și unul practic.
În societățile primitive , oamenii semănau mai mult între ei decât cetățenii societăților
civilizate, totuși deosebiri între indivizi au existat întotdeauna : unii sunt mai curajoși , alții
mai fricoși , unii mai vioi, vorbăreți, alții calmi și tăcuți , unii foarte îndemânatici , alții foarte
stângaci, ș.a.m.d.
Astfel de particularități au fost observate , fiind foarte importante în practica : în
timpul vânătorii organizate de un trib , în față erau puși cei mai curajoși și cei mai abili
țintași , cei mai fricoși îndeplineau rolul de hăitași , alungând vânatul cu mult zgomot.
Cunoașterea particularităților psihice a devenit din ce în ce mai importantă , pe măsură
ce odată cu progresul civilizației, au apărut numeroase îndeletniciri, s-au diferențiat pături și
clase sociale , între care existau relații de colaborare și subordonare.
Astfel, cei care aveau numeroase relații cu oamenii ( medicii, judecătorii, conducătorii,
preoții), au ajuns sa fie buni “ psihologi” practicieni , buni cunoscători ai virtuților și
năravurilor omenești.
O astfel de psihologie nu se ridică la rangul de știință.
Se mai numește și psihologia simțului comun , ori “ psihologie naivă “ , care se învață
și din practica vieții cotidiene.
Utilizarea lor ține mai mult de intuiție ( este arta de a cunoaște, de a manipula).
Sunt câteva fenomene care au atras atenția oamenilor din cele mai îndepărtate timpuri
și au dat naștere reflecției asupra psihicului și naturii sale.
Cel mai frapant, mai zguduitor prin consecințele sale , a fost desigur moartea omului.
A existat concepția că sufletul ar fi ceva foarte subtil ( nu știm localizarea acestuia ) ,
care în momentul morții , părăsește corpul , ori pe gură , ori pe nări.
Un alt fenomen impresionant, îl constituie visele din timpul somnului.
În fine, în bolile psihice , delirul, halucinațiile, chinurile imaginare au impresionat și ele.
Psihologia generală este în consecință, ramura care se referă la individul uman ,
normal , evoluat, studiat din punct de vedere teoretic și în mod analitic.
Psihologia este știința care studiază faptele și legitățile apariției și funcționării
psihicului și a personalității.
Ea caută răspunsuri la întrebări de tipul:
-cum percepe omul lumea și pe sine?
-cum poate înțelege omul toate acestea?
În prezent obiectul principal al psihologiei este psihicul, care este definit ca fiind
capacitatea ființelor vii de a reflecta mediul în care trăiesc.
Funcțiile de bază ale psihologiei constau în :
-a descrie fenomenele psihice ( senzație, memorie, gândire, etc)
-în a le explica și în a contribui la soluționarea problemelor de natură psihologică cu care se
confruntă omul ( învățarea, rezolvarea conflictelor, etc.)
Psihologia contemporană constituie un sistem de științe psihologice teoretice și
aplicative foarte complex.
 Nucleul acestui sistem îl formează psihologia generală , care este știința psihologică
despre psihicul și personalitatea omului matur și normal.
În jurul ei gravitează celelalte științe psihologice , acestea sunt:
-psihologia vârstelor ( se ocupă cu descrierea modului în care se dezvoltă psihicul
și personalitatea omului de la naștere și până la moartea acestuia).
-psihologia pedagogică ( studiază legitățile învățării și dezvoltării personalității
prin instruire și educație)
-psihologia socială ( studiază fenomenele psihice care se produc în grupurile
umane)
În prezent psihologia se dezvoltă furtunos și datorită marelui interes față de factorul
uman, se presupune că va fi una dintre cele mai importante științe ale sec.XXI.
În legătură cu problema esenței vieții psihice , se află chestiunea raportului dintre
suflet și creier.
Psihologia studiază conduita umană , termenul de conduită cuprinde atât
comportamentul exterior cât și pe cel interior.
Termenul de psihologie derivă din limba greacă unde, psyche –suflet și logos- știință ,
este deci știința care studiază comportamentul uman , inclusiv funcțiile și procesele mentale
ca inteligența, memoria, percepția, precum și experiențele interioare și subiective cum sunt:
sentimentele, speranțele și motivarea , procese fie conștiente , fie inconștiente.
Omul nu poate exista în afara sistemului relațiilor sociale .Nereușind această formă ,
omul nu poate să se dezvolte ca om , ca membru al societății, ca personalitate.
Activitatea omului, este un fenomen complicat.
Aceasta este o categorie social-istorica
În realitate , orice activitate individuală , are legătură strânsă cu activitatea societății ,
orice individ- cu alți oameni.
Sursa activității omului , ca și a oricărei ființe vii , sunt necesitățile lui , adică starea
individului , ce exprimă dependența lui de condițiile concrete ale existenței și dezvoltării .
Scopul activității este imaginarea ideală a rezultatului ei exterior, care, ca legitate ,
determină caracterul și aptitudinea omului.
Deci, activitatea este sistemul dinamic al interacțiunii omului și lumii, în procesul
căreia se realizează apariția imaginii psihice și întruchiparea lui în obiect.
Omul, evoluând datorită muncii și dezvoltându-se în societate, desfășurând o activitate
comună cu alți oameni și comunicând cu ei , devine personalitate , subiect al cunoașterii și
reorganizării active a lumii materiale, societății și a sine însăși.
Omul se naște pe lume deja om, această afirmație la prima vedere pare a fi un adevăr ,
ce nu necesită demonstrare.
Faptul că de la embrionul omului , în gene sunt programate premise naturale pentru
dezvoltarea particularităților și calităților proprii omenești.
Configurația corpului noului născut, presupune posibilitatea mersului în plan vertical,
structura creierului asigură posibilitatea dezvoltării intelectului, structura mâinii perspectiva
folosirii uneltelor de muncă, etc.
În noțiunea de individ , este întruchipată apartenența de origine a omului.
Psihicul constituie activitatea de reflectare de către om a mediului său extern și intern
în forma de imagini, noțiuni, idei.
Psihicul formează tabloul lumii în care trăiește.
Cunoașterea se amplasează inevitabil , într-un câmp al posibilităților , întrucât
presupune o perpetuă confruntare între cunoscut și necunoscut, între certitudine și îndoială.
Sistemul psihic uman ( SPU) – este un sistem energetic – informațional de o
complexitate supremă, prezentând cele mai înalte și perfecționate mecanisme de
autoorganizare și cu modalități proprii de determinare anti aleatorii.
 SPU- este un sistem prin excelență dinamic, neaflându-se aproape niciodată într-o
stare de echilibru permanent, dar nici excluzând posibilitatea unor pericole de relativă
stabilitate.
Indiferent de starea în care se află interacțiunea elementelor , a părților, a structurilor,
subsistemelor sale este modul lui curent existențial.
SPU- este evolutiv , trece de la o stare la alta , de la o insuficientă organizare,
diferențiere și specializare spre o formă din ce în ce mai complexă de organizare, diferențiere
și specializare.
Funcționarea și interacțiunea proceselor de creștere , maturizare, dezvoltare, etc, se
soldează cu consolidarea unor structuri psihocomportamentale din ce în ce mai evoluate.
Avem trei termeni care se referă la lumea interioară subiectivă a omului: suflet, psihic,
spirit.

1.Psihicul este o formă de expresie , o modalitate superioară a vieții de relație.

Interacțiunea omului cu mediul extern se realizează prin schimburi de informații , materie și
energie.
2.Psihicul este o funcție a creierului
Sursa generatoare a psihicului se află în lumea externă, în acțiunea stimulilor din mediul
extern, natural, și socio-cultural.
Omul dispune de cea mai complexă viața psihică ,deoarece posedă cel mai complex tip
de sistem nervos dintre toate viețuitoarele.

3.Psihicul este o reflectare ideală , activă și subiectivă a realității externe obiective.

Caracterul subiectiv al reflectării psihice se referă la faptul că modul în care fiecare om
reflectă aceiași realitate externă este diferit de la o persoană la alta , în funcție de scopurile,
interesele, credințele, atitudinile , trebuințele individului.

4.Psihicul ne apare ca fiind un fenomen condiționat și determinat social-istoric și

socio-cultural.
Omul nu trăiește într-o lume a obiectelor fizice, el nu se raportează doar la stimuli
naturali, ci și la stimuli sociali, la alți oameni , la norme de grup , la valori socio-culturale.

Cel mai concludent exemplu , sunt copiii crescuți de animale , aceștia s-au dezvoltat
sub aspect biologic , și-au dezvoltat unele capacități senzoriale și motorii, dar nu s-a putut
constata prezența însușirilor psihice și a comportamentelor specific umane ( gândirea
superioară, limbajul, motivații superioare, etc)
Chiar și după ce au fost aduși în mediul social , nu și-au putut forma și dezvolta alte
capacități psihice specific umane.

Sistemul psihic uman este un:

-sistem hipercomplex
-sistem semideschis
-sistem dinamic- evolutiv
-sistem interacționist
-sistem ambilateral orientat ( autocunoaștere)
-sistem auto organizator
-sistem autoreglabil
-sistem antiredutant
-sistem aleator
-sistem probabilist
 Prin raportarea la factorul timp, în evoluția psihicului, în plan ontogenetic , distingem
trei etape și anume:
Etapa ascendentă ( 0-20/25 ani)- caracterizată prin formarea , dezvoltarea și
maturizarea conținuturilor și schemelor produselor , prin consolidarea componentelor
sistemului psihic uman ( cognitive , afective , motivaționale, volitive, de personalitate).

II. Etapa optimului –funcțional ( 20/25-65 ani)- când ritmul dezvoltării propriu zise
încetinește considerabil, iar structurile psihice se vor perfecționa și consolida , are loc
îmbogățirea experienței de viață individuală , psihicul funcționând la cotele sale valorice cele
mai înalte.

III.Etapa regresivă, descendentă ( după 65 ani)- este caracterizată prin încetarea

dezvoltării, prin apariția de dezorganizări și efecte involutive , la început la nivel biologic ,
inclusiv la nivelul creierului, iar apoi la nivel psihocomportamental.

Procese psihice:
-procese cognitive ( de cunoaștere), care la rândul lor pot fi:
-procese senzoriale-senzații și percepții
-procese de trecere –reprezentările
-procese logice-( superioare intelectuale )-gândirea, memoria și imaginația
-procese afective-emoții, dispoziții, sentimente, pasiuni
-procese volitive-voința
Activitățile psihice fundamentale ale omului sunt:
-comunicarea, jocul, învățarea, munca , creația
 1.1.IPOSTAZELE PSIHICULUI

Psihicul nu este omogen , nediferențiat , el există și se manifestă în diverse forme ,

uneori mai clar, mai lucid , alteori mai tulbure , mai obscur.
În unele situații ne dăm seama de noi înșine , de trăirile noastre , în altele nu.

CONȘTIINȚA

Conștiința este una dintre cele mai importante ipostaze ale vieții psihice.
În lumea științifică ea a fost contestată , ignorată , alteori a fost considerată ca
reprezentând întreaga viață psihică.
Zlate-“ conștiința este o formă supremă de organizare psihică, prin care se realizează
integrarea activ-selectivă a tuturor fenomenelor vieții psihice și care facilitează raportarea
/adoptarea continuă la mediul natural și social- și de aici rezultă:
-conștiința este doar o parte a psihicului, cea mai importantă
-integrarea activ-selectivă –funcția generală a conștiinței
-adaptarea la mediu este finalitatea conștiinței
După Vasile Pavelcu , cele mai frecvente răspunsuri la întrebarea “ce înseamnă a fi
conștient?” au fost următoarele:
-a gândi , a stabili relații, ‘ nu se poate vorbi despre conștiința unui singur fapt ,
deoarece o stare psihică nu este conștientă decât în raport cu alți stare”.
-conștiința este cu atât mai vie cu cât există mai multe raporturi între diversele ei
componente.
-a dispune de capacitatea de a face sinteze
-a te putea autosupraveghea. Janet ” conștiința este un ansamblu de reacțiuni ale
individului la propriile lui acțiuni.
-a te adapta , cu suplețe la noile solicitări

Definiție ( Pavelcu)

Conștiința este o funcție de adaptare la lumea externă prin operații simbolice,

reprezentative , intelectuale , cu scopul asigurării unui nou echilibru , mai perfecționat , între
individ și mediu”.
Activitatea conștiinței este un sistem care integrează în ordine spațio-temporală
instanțele care o compun; organizarea experienței sensibile pentru ca propriul conștiinței este
constituirea formelor perceptive sau reprezentative ale elementelor trăite ; organizarea
experienței stabile actuale , deoarece conștiința face din experiențele și sentimentele trăite un
moment al timpului prezent .
Există trei mari accepțiuni de conștiință:
-ca nivel de organizare al psihicului ( teoria psihanalitică)
-ca formă a atenției ( Allport)
-ca o cale privilegiată a observatorului spre propria minte ( introspecționismul)
Omul prin conștiință , are capacitatea de a anticipa rezultatele acțiunilor sale, de a-l
stabili mental înainte de a se realiza în forma sa concretă.
Configurația elementelor componente ale conștiinței ( psihologice sau neurologice) ,
așa cum se prezintă ea la un moment dat și pentru o perioadă determinată de timp.
 Această definiție cuprinde cel puțin cinci caracteristici ale stărilor de conștiință:

1.Structuralitatea ( ele nu sunt elemente aditive ci elemente intercorelate și

intercondiționate care creează adevărate constelații și configurații specifice și diferite de la un
moment la altul , de la o persoană la alta).
2.Complexitatea-cuprinde elemente de naturi diferite
3.Actualitatea –sunt legate de prezent , de anumite momente funcționale actuale
4.Durata- au o anumită întindere în timp
5.Dinamica-evoluează în timp , cunosc grade de funcționare , se înlocuiesc unele pe
altele sau apar pe fondul altora.

Stări de conștiința modificate:

-somnul, visul si hipnoza ( meditația)
Somnul
Încadrarea somnului în rândul stărilor de conștiință , fie ea și modificată , ar putea
părea bizară.
La prima vedere , în timpul somnului , individual este inconștient și totuși psihologii îl
plasează printre aceste stări ale conștiinței.
Prezenta în somn a gândurilor , a imaginilor și emoțiilor este suficientă pentru a
caracteriza somnul, ca o stare modificată a conștiinței.
Faptul că somnul este un fenomen fundamental pozitiv , prin faptul că reîmprospătează
organismul și previne epuizarea.
Freud considera că somnul îndeplinește în viața omului două funcții majore:
-biologică –constând în relaxarea organismului
-psihologică –concretizată în stingerea interesului pentru lumea externă
Faptul că somnul îndeplinește astfel de funcții majore în existența umană este
demonstrat , de perioadele de privare de somn care acționând ca o suprasolicitare , epuizează
rezervele funcționale ale organismului.
De asemenea , ele se asociază cu modificări ale tabloului psihocomportamental al
omului, cu apariția de confuzii, dezorientări, iritabilitate.
Deși somnul îndeplinește funcții vitale pentru organismul uman, deși el este necesar și
benefic pentru organism, nu trebuie să pierdem din vedere faptul că prelungirea lui l-ar putea
transforma într-o piedică în calea existenței omului.
În timpul somnului creierul uman nu este activ. În somn , individul se mișcă
( cercetările au arătat că în decursul celor 8 ore de somn se efectuează 20-60 de
mișcări, scrâșnește din dinți, sforăie, manifestă o relaxare a mușchilor.
O relație interesantă a fost stabilită și între somn și personalitate .S-a constatat că cei
care dorm puțin tind a fi energici, eficienți, în timp ce aceia care dorm mult sunt depresivi,
anxioși, critici.
De asemenea , cele două categorii de indivizi se diferențiază prin calitatea trebuințelor
( vezi piramida lui Maslow), cei care dorm puțin , au tendințe înalte, pe când cei care dorm
mult au trebuințe joase, primare.
Variații ale timpului și stilului de somn există în funcție de temperamente, preocupări ,
condiții de muncă și viață , intensitatea stresului, vârsta.
De pildă , copiii cu deficiențe mintale tind să doarmă mai puțin.
 SUBCONȘTIENTUL

Termenul a apărut la sfârșitul sec.XIX-începutul sec. XX , poziția lui în psihologie

este destul de empirică , fiind considerat o parte a conștiinței , când o pre conștiință.
Subconștientul considerat un nivel psihic ce cuprinde actele care au fost cândva
conștiente , dar care în prezent se desfășoară în afara controlului conștient ( amintiri,
automatisme, deprinderi, ticuri, montaje intelectuale sau perceptive, stereotipizate)
Wallon considera că nu este neapărat ca fiecare element din conținutul
subconștientului să fie trecut, în prealabil , prin conștiință.

Particularități

Aceste particularități reies din amplasarea lui între conștient și inconștient.

-latența și potențialitatea- conținuturile subconștientului se mențin într-o stare de
latență , până când vor fi reactivate și disponibilizate către conștiință.
-coexistența cu conștiința- de obicei conținuturile subconștientului sunt o formă mai
condensată a conținuturilor, ele neintrând în conflict cu acestea , coexistând.
-facilitarea, servirea conștiinței; subconștientul se pune în slujba conștiinței.
-filtrarea și medierea conținuturilor care trec de la un nivel la altul: conținuturile care
trec din conștient în inconștient și invers, poposesc un timp în subconștient.

P.P. Neveanu nu vorbea de proximitatea conștientului față de subconștient.

Subconștientul are propriile lui mecanisme , el nu doar conservă , ci poate prelucra ,
reactualiza, crea.
Subconștientul este o formațiune sau un nivel psihic, care cuprinde actele care au fost
cândva conștiente, dar care în prezent se desfășoară în afara controlului conștient.
Ribot a definit subconștientul drept o “ conștiință stinsă”.
Importanța subconștientului nu o putem subestima , fiind greu de imaginat existența
psihică normală a individului, fără prezența și funcționalitatea lui.
Subconștientul este considerat ca un servomecanism al conștiinței, o ipostază a
psihicului aflat în slujba conștiinței.
 INCONȘTIENTUL

Cel mai controversat nivel de organizare a vieții psihice este inconștientul.

Negarea și afirmarea inconștientului
Negarea inconștientului-
Psihiatria germană consideră că din moment ce un fenomen inconștient nu poate să fie
nici trecut, nici prezent, nici să treacă prin conștiința , el nu există.
Un psiholog japonez considera că inconștientul și conștiința au conținuturi de aceiași
natură și au aceiași orientare.
Această identificare echivalează, practic cu negarea specificului ambelor nivele.
Afirmarea inconștientului se datorează în principal , concepției lui Freud, care deși nu
a introdus noțiunea de inconștient în psihologie , a elaborat o concepție structurată cu privire
la conținutul și rolul inconștientului în viața psihică a individului, furnizând chiar și o metodă
de sondare și asanare a lui.
Un alt exemplu sugestiv de afirmare a inconștientului , este introducerea lui în
psihologia cognitivă .
Lansarea conceptului de “ inconștient cognitiv” este una dintre sfidările cele mai
incitante.
Apoi cercetările efectuate după 1880, la școala de la Nancy, au constituit bazele pentru
dezvoltarea psihanalizei.
Aceste cercetări redau inconștientul ca reversul conștiinței.
Freud va fi cel care va da o definire și o fundamentare științifică inconștientului.
Principalele merite ale lui Freud în investigarea conștientului:
descoperirea inconștientului dinamic, conflictual și tensionat , corelativ procesului refulări,
trecerea de la considerarea inconștientului ca substantiv ce desemnează faptele mintale,
refulate la interpretarea lui , ca o activitate psihică , ceea ce înseamnă că inconștiente nu sunt
doar amintirile , ci și mecanismele de refulare sau ceea ce pornește de la supraeu.

Definirea inconștientului
Inclusiv Freud , a definit inconștientul într-o manieră restrictivă și exclusivistă; “
rezervorul tendințelor înfrânate , înlănțuite, refulate, frustrante , cel care explică lapsusurile ,
pseudo amneziile, actele ratate, visele, etc.”
Alții îl definesc într-o manieră negativă: haos, irațional, învolburare de pulsiuni oarbe
ce nu cunosc nici o organizare , cu efecte inhibitive și dezorganizatoare asupra vieții psihice ,
ținând chiar de patologia mentală.
Psihologia contemporană –inconștientul este o formațiune psihologică ce cuprinde
tendințele ascunse , conflictele emoționale generate de resorturile intime ale personalității.
Inconștientul nu este lipsit de organizare , ci dispune de o altă organizare, a propriei
sale subiectivități-e puțin previzibil.

Relația dintre conștient și inconștient

Există trei tipuri de relații:

1.Relații circulare care constau în faptul că oricare dintre conținuturile conștientului

trece în inconștient , pentru ca în urma germinației, să treacă din nou , nu neapărat toate în
conștient.
Schimburile și transformările sunt continue și reciproce.
 2.Relații de subordonare integrative
-aceasta presupune subordonarea și dominarea unuia de către celălalt.
Sensul acestei subordonări se repercutează asupra valorii comportamentului, într-un caz fiind
vorba de “ înălțarea omului”, în cel de-al doilea caz de “ degradarea lui”.

3.Relații de echilibru –presupune realizarea unui ușor balans între stările conștiente și
cele inconștiente.
Practic , este vorba de acele stări psihice în cadrul cărora individul nu este nici total
conștient și nici total inconștient ( stările de ațipire, reverie, spontaneitate, contemplație).
 1.2. MOTIVAȚIE ȘI AFECTIVITATE

MOTIVAȚIA

Motivația este o pârghie importanta în procesul autoreglării individului.

Motivația este un fenomen psihic stimulator, energizant ce declanșează , orientează și
susține energetic activitatea.
Motivația este factorul care determină organismul să acționeze și să urmărească
anumite scopuri.
Stadiul motivației are în vedere analiza factorilor care determină comportamentul și al
mecanismelor care le explică efectele.
Acești factori pot fi numiți generic motive.
Motivația este o sursa de activitate și de aceea este considerată “ motorul
personalității”.
Tot aceasta susține activitatea organismului pentru un timp mai scurt sau mai
îndelungat , în ciuda obstacolelor mai mult sau mai puțin dificile , ce urmează a fi învinse.

Motivația poate fi împărțita în doua mari grupe:

-motivația extrinsecă
-motivația intrinsecă

În cadrul motivației extrinseci există:

1.Dorința de afiliere, când copilul merge la școală și învață conștiincios mai ales
pentru a face plăcere familiei care se interesează de ce face copilul la școala , îl laudă , iar
alteori îl recompensează .La acestea se adaugă câteodată și dorința de a corespunde
așteptărilor învățătorului sau profesorului.

2.Alteori conformismul- obișnuința de a se supune la norme, obligații. Părinții ,

profesorii îi cer să se supună , iar copilul decide să asculte, se supune.

3.Supunerea la obligații poate fi însoțită și de teama consecințelor neascultării.

4.Ambiția, dorința de a fi printre primii , este și ea un stimulent în unele cazuri. Unele

familii exagerează , pretinzând că fiul/fiica lor sunt cei mai buni.

În centrul motivației intrinseci găsim :

-curiozitatea
-dorința de a afla cât mai multe.
Curiozitatea are la bază un impuls nativ și e prezentă mai ales în primii ani de
viață/școală.

Sistemul motivațional cuprinde:

-trebuințe
-motive
-interese
-convingeri
-idealuri
-concepția despre lume și viață
 Trebuințele-
A avea o trebuință înseamnă a simți nevoia de a obține un lucru sau altul, un rezultat
sau altul.
Trebuințele le putem împărți în trebuințe fiziologice și trebuințe psihologice.
Trebuințele evoluează odată cu evoluția societății și cu evoluția vieții individului, a
condițiilor existenței sale concrete care devine hotărâtoare în acest sens.
În plan funcțional , trebuințele cuprind două faze esențiale :
-creșterea tensiunii pe măsura apropierii de momentul satisfacerii
-reducerea tensiunii odată cu satisfacerea lor
Nesatisfacerea lor pe o perioadă mai mare de timp poate pune în pericol existența
fizică și psihică a individului.

Maslow realizează o ‘ piramidă a trebuințelor ‘

1.Nevoi fiziologice ( apă, hrană, somn, sex, etc)

2.Trebuințe de securitate ( siguranță, securitate)
3.Nevoia de afiliere ( iubire și apartenență)
4.Nevoia de stimă și statut ( încredere în sine și în alții)
5.Nevoi cognitive ( de cunoaștere)
6.Nevoi estetice ( de frumos, armonie)
7.Nevoia de autorealizare
 Când apar obstacole în calea satisfacerii unei trebuințe , apare și starea de încordare
numită frustrare, care determină răspunsuri diferite ( agresivitate în plan real sau imaginar).

Motivele- constituie reactualizări și transpuneri în plan subiectiv a stărilor de

necesitate.
Motivul este mobilul care declanșează , susține energetic și orientează acțiunea.

Caracteristici ale motivelor

-caracterul lor personalizat
-caracterul generalizat
-autonomia funcțională a motivelor

Interesele- sunt orientări selective , relativ stabile și active spre anumite domenii
-nu se confundă cu preferințele
-depind de înzestrarea nativă, caracter, de informația deținuta într-un anumit domeniu.

Convingerile- sunt idei adânc implantate în structura personalității și puternic trăite

afectiv, care împing spre acțiune , mergând uneori chiar împotriva instinctului de conservare.
Idealurile- sunt proiecții în sisteme de imagini și idei care îi ghidează întreaga
existență.
-se formează pornind de la exemple oferite de persoanele din anturaj, personalități, etc.
-reprezintă un gen de “ stea călăuzitoare” și dau forța spirituală celor antrenați de ele
-este important ca fiecare om să-și definească idealurile în consens cu posibilitățile reale de
care dispune( păstrarea echilibrului)
Concepția despre lume și viață- cuprinde ideile și teoriile despre om, natură și
societate
-se formează în cadrul unor condiții de viață , dar și al culturii și educației
-reunește cognitivul cu valoricul și se împletește în acțiune.

PIRAMIDA lui ABRAHAM MASLOW

1. NEVOI FIZIOLOGICE. Sunt indispensabile pentru a supraviețui: a manca, a bea,
a dormi, a se proteja de frig și de căldură. Ele reprezintă cele mai puternice, cele
mai importante nevoi ale omului. Satisfacerea lor este necesară pentru a rămâne în
viată.

2. NEVOIA DE SIGURANȚĂ. Orice ființă omenească are nevoie să se simtă

protejată în fața oricărei amenințări a vieții. Dacă trăiește într-o țară care se afla în
război, de exemplu, se presupune că această necesitate nu este acoperită. Odată ce
nevoile fiziologice sunt satisfăcute, intervine nevoia și dorința de a satisface
nevoile de siguranță. Cu toții avem nevoie de securitatea casei și familiei, mai ales
atunci când vine vorba de copii.

3. NEVOIA DE DRAGOSTE ȘI APARTENENȚĂ. Odată acoperite necesitățile de

bază, aceasta este cea mai importanta. Nimeni nu poate să se realizeze ca persoană
fără a fi dorit și acceptat de către celelalte ființe omenești. Aici sunt incluse nevoia
de prietenie, familie, apartenență la un grup, sau de implicare într-o relație intimă
non-sexuală. Relația cu celelalte persoane la un nivel afectiv profund este forma
obișnuită de a satisface această necesitate. De exemplu, familia, tovarășul de viață
sau prietenul. Lipsa de dragoste și apartenență poate să dea ocazie la importante
dezechilibre mintale.

4. NEVOIA DE AUTORESPECT. Fiecare ființă umană are nevoie să se respecte pe

ea însăși și să aibă o concepție potrivită despre propria sa persoană. Este vorba aici
de recunoașterea venită din partea altor indivizi (care rezultă în sentimente de
putere, prestigiu, acceptare, etc) cât și din respectul de sine, ce creează sentimentul
de încredere, adecvare, competența. Nesatisfacerea nevoilor de stimă rezultă în
descurajare, și pe termen lung în complexe de inferioritate. Un nivel de auto
estimare dezechilibrat (cum ar fi subestimarea, de exemplu, a gândi că toată lumea
îmi este superioară) are ca rezultat un randament scăzut și, în consecință,
deteriorarea comportamentului.

5. NEVOIA DE AUTOREALIZARE. Potrivit lui Abraham Maslow, o persoană din

zece simte intens această nevoie. Psihologul afirmă că oamenii care au totul pot
mări potențialul lor. Ei pot căută cunoștințe, liniște, experiențe estetice, împlinire
de sine. Cea mai mare parte se concentrează în jurul nevoilor care pot fi prevăzute.
Autorealizarea include obiective mai înalte și mai abstracte (de exemplu: dreptate,
perfecțiune, bunătate, adevăr, hotărâri individuale), care sunt tot mai fragile, ca și
vârful piramidei.
AFECTIVITATEA

Afectivitatea este un proces psihic reglator care reflectă relația dintre subiect și obiect
sub forma de trăiri.
Procesele psihice superioare se caracterizează printr-o mare restructurare valorică.

a)Sentimentele –sunt trăiri afective intense, de lunga durată , relativ stabile , specific
umane.
Prin gradul lor de stabilitate și generalitate iau forma unor atitudini afective , care se
păstrează multa vreme , uneori toată viața , chiar și atunci când situația provoacă , noi
sentimente.
Datorită stabilității lor , putem anticipa conduita afectivă a individului.
Sentimente cum ar fi: dragostea, ura, gelozia, admirația, îndoiala, recunoștința , includ
elemente de ordin intelectual , motivațional , voluntar și caracterizează omul ca personalitate.
Sentimentele se nasc din emoții , dar nu trebuie reduse la acestea.
Sentimentul este o emoție repetată , oscilantă și abia apoi stabilizată și generalizată ( să
ne gândim la certurile și împăcările tinerilor ce se succed cu o mare repeziciune , este o
emoție care persistă în timp și rezistă la diverși factori perturbatori.

b)Pasiunile- sunt sentimente cu o orientarea, intensitate, grad de stabilitate foarte

mare , antrenând întreaga personalitate.

Rolurile afectivității în viața omului

Rolul de comunicare-( se face cunoscută în exterior starea afectivă trăită de o

persoană, care ea o dorește ca ceilalți s-o perceapă –expresiile faciale )

Rolul de influențare a conduitei altora în vederea săvârșirii unor acte( o persoana poate
plânge pentru a impresiona , a obține o mângâiere, acordul sau ceea ce și-a propus

Rolul de autoreglare în vederea adaptării mai bune la situațiile cu care ne confruntăm

( plângem în situații triste, râdem în cele vesele , comportamentul invers intra în sfera
patologicului).
Rolul de contagiune ( de a se transmite și de a trezii reacții similare și la alte persoane ,
de a da naștere la stări afective colective –pozitive sau negative.
Rol de accentuare sau de diminuare a însăți stării afective ( plângând ne putem “
descărca , elibera sau dimpotrivă încărca afectiv).
Emoția dezorganizează conduita când este foarte intensă sau în situații noi, neobișnuite
pentru care organismul nu are încă elaborate modalități comportamentale adecvate.
Stările de groază , de furie prin intensitatea lor crescută , paralizează, anihilează , îl fac
pe individ agresiv sau neputincios , devenind astfel o piedică în calea realizării eficiente a
activității.
Frustrarea nu se asociază doar cu conduitele agresive , represive sau auto punitive , ci
și cu conduitele orientate spre creație, performanță, autorealizare.
 1.3. ATENȚIA, VOINȚA

ATENȚIA

Atenția face parte din categoria fenomenelor psihice care susțin energetic activitatea,
este o funcție prin care se modulează tonusul nervos necesar pentru desfășurarea celorlalte
procese psihice ( percepție , memorie, gândire)
Individul își declanșează alerta atenției pentru a decide ce va face ,nu doar în funcție
de noutatea stimulului , ci și de interesul lui pentru organism.
Noul sistem declanșează reacții de orientare și reacții de focalizare.
Este important de reținut că atenția prin toate caracteristicile ei specifice asigură
cunoașterea mai bună a realității, sporirea eficienței activității.
Ea poate fi comparată cu o raza de soare căzând pe obiecte, luându-le și scoțându-le
din umbră, dă posibilitatea cunoașterii lor mai adânci și mai adecvate.

Formele atenției

Atenția voluntară- este intenționată și autoreglată conștient , este superioară prin

mecanismele de producere , cât și prin efectele ei pentru activitatea omului.
Atenția involuntară- este o formă simplă întâlnită și la animale , care poate să apară
sub influența unor factori externi sau interni.

Cele mai importante calități care se cer a fi determinate și măsurate sunt:

1.Concentrarea- care exprimă gradul de activare și intensitatea focalizării conștiinței și
controlului voluntar în cadrul percepției, gândirii și acțiunii.
2.Distributivitatea- care constă în concentrarea simultană a conștiinței și controlului
voluntar asupra a două sau mai multe obiecte sau activități.
3.Stabilitatea- proprietate a atenției de a se menține la nivel optim de concentrare pe
toată durata desfășurării unei activități, opusă ei este instabilitatea , care are o influență
puternic perturbatoare atât asupra învățării , cât și asupra activității profesionale.
4.Mobilitatea- proprietatea atenției de a-și deplasa punctul optimei concentrări în
concordanță cu succesiunea evenimentelor și secvențelor activității, opusul ei este rigiditatea
sau fixitatea, -stagnarea atenției într-un punct.
Dezvoltarea atenției și a însușirilor acestora este determinată de:
-dezvoltarea intereselor de cunoaștere
-condițiile muncii școlare
-activitatea de citit-scris
-modalitatea atrăgătoare, vie
-accesibilizarea conținuturilor.
 VOINȚA

Voința este forma superioară de reglaj psihic , s-a ajuns la concluzia că specificul
psihologic al voinței, îl reprezintă efectul voluntar .
Specificul psihologic al atenției constă nu doar în efortul voluntar ce urmează a fi
mobilizat în vederea atingerii scopurilor, ci și în dinamica acestuia.
Voința este modalitatea superioară de autoreglare a sistemului psihocomportamental ,
care în forma sa completă , este proprie omului și se împletește strâns cu dezvoltarea
funcțiilor conștiinței.
Voința se realizează în strânsă legătură cu activitatea umană prin care se satisfac
trebuințele , se tinde către noi aspirații.
Analizând actul voluntar , deosebim componentele acestuia: motivul, scopul, efortul,
depășirea obstacolelor.

Actul voluntar are o structură psihologică multifazică, el punând în evidență câteva

verigi și anume:

1.Apariția impulsului spre acțiune și formularea scopului

2.Analiza și lupta motivelor ( atunci când subiectul este confruntat cu mai multe
cerințe, sau solicitări, care trebuie supuse evaluării comparative)
3.Elaborarea și adoptarea deciziei de acțiune și instalarea stării subiective de
autodeterminare
4.Execuția- trecerea efectivă la atingerea scopului propus, cu surmontarea obstacolelor
ce pot apărea pe traiectoria acțiunii
5.Analiza rezultatului și generarea informației feed-back de validare sau corecție.

Voința se concretizează printr-un set de trăsături generale , precum:

1.Forța și tăria –care exprimă gradul de efort pe care o persoană poate să-l susțină
pentru învingerea obstacolelor interne sau externe
2.Perseverența- care constă în menținerea sau repetarea efortului voluntar până la
finalizarea acțiunii
3.Consecvența- care reprezintă rezistența liniei de conduită adoptate la influența
perturbatoare, precum și la concordanța dintre vorbe și fapte.
4.Fermitatea- exprimă capacitatea subiectului de a-și menține hotărârea luată , în
pofida diverselor presiuni ce se exercită din afara asupra lui.
5.Independența- reprezintă capacitatea subiectului de a lua pe cont propriu adoptarea
deciziei și hotărârii în acțiune , fără a apela la sprijin extern
6.Inițiativa- exprimă gradul de activism intern, promptitudinea de implicare în acțiune
într-o situație sau alta.
 CAPITOLUL II

CONCEPTUL DE PERSONALITATE

Frecvent , întâlnim utilizarea nediferențiată a unor termeni , cum ar fi individ,

individualitate, persoană, personalitate , personaj, etc.
Cel mai adesea acești termeni sunt folosiți unul în locul celuilalt.
Diferențele, dar și relațiile existente între ei, devin absolut necesare.
Conceptul de individ
Individul se definește ca fiind totalitatea însușirilor biologice ( ereditare sau
dobândite), care asigură adaptarea la mediul natural.
El desemnează , entitatea vie care nu poate fi dezmembrată fără a-și pierde identitatea ,
altfel spus caracterul indivizibil al organismului.

Conceptul de individualitate
În decursul existenței individului, are loc un proces de diferențiere și diversificare a
organizării structural-funcționale .
Însușirile biologice se specializează , se ierarhizează , se integrează căpătând astfel,
unele note distinctive , originale.
Individualitatea , este deci , individul cu organizarea sa specifică, diferențială ,
irepetabilă și indestructibilă.
Noțiunea se folosește pentru a desemna organizările complexe.

Conceptul de persoană
Persoana este corespondentul în plan social al individului în plan biologic.
Prin conceptul de persoană desemnăm ansamblul însușirilor psihice care asigură
adaptarea la mediu social-istoric.
Persoana este individul luat în accepțiunea sa psihologică, deci cu viața sa psihică
constituită, superioară ,conștientă.
Copiilor la naștere și bolnavilor psihici nu li se pot acorda atributul de persoană.
Noțiunea de persoană este aplicată doar omului , dar nu în general , ci doar celui
dezvoltat din punct de vedere psihic.

Conceptul de personalitate
Personalitatea este persoana plus o notă de valoare.
Prin conceptul de personalitate înțelegem unitatea bio-psiho-sociala care se formează
stadial în ontogeneză și determină în mod specific și relativ stabil de raportare a omului cu
lumea și cu sine însăși.

Conceptul de personaj
Personajul poate fi definit ca “ persoana în rol” , omul interpretat ca un rol social și
cum fiecare om poate juca mai multe roluri, înseamnă ca el se manifestă prin mai multe
personaje , mai multe “ fațete” ale personalității sale.
Astfel, Mielu Zlate vorbește despre laturi ale personalității și anume :
-temperament
-aptitudini
-inteligență
-creativitate
-caracter
2.1.TEMPERAMENTUL

Temperamentul se definește ca ansamblul însușirilor dinamico-energetice ale

personalității.
Pe de o parte ne furnizează informații cu privire la cât de rapid sau lentă , mobilă sau
rigidă , uniformă sau neuniformă , accelerată sau domoală este conduita unui individ-nivelul
dinamic –iar pe de alta parte , ne indică modul de acumularea sau descărcare a energiei unui
individ-nivelul energetic- de unde atributele energic exploziv ,rezistent, expansiv și contrarele
lor ( deficit de energie, consum lent al energiei, risipa de energie).
În cadrul dezvoltării personalității , temperamental este latura care se manifestă cel
mai timpuriu ( observabilă din copilărie) și se exprimă cel mai pregnant în conduită și
comportament ( mișcări, reacții afective , vorbire, etc.).

Astfel, putem identifica temperamente cu ajutorul unor indicatori

psihocomportamentali și anume:

1.Impresionabilitatea- adâncimea și tăria cu care sunt trăite fenomenele psihice , în

special cele senzoriale și afective.
Unii indivizi sunt adânc impresionabili ( informațiile primite și impresiile formate au
rezonanță mare în plan psihic , iar trăirile afective îl fac să vibreze puternic , iar alții sunt
puțin ( superficial) impresionabili.

2.Impulsivitatea-se referă la caracterul brusc al răspunsurilor, la descărcări sacadate în

desfășurarea proceselor, sau înregistrând perioade de latență prelungită, desfășurări domoale.

3.Ritmul reacțiilor și trăsăturilor psihice

4.Tempoul modificărilor neuropsihice temperamentale – exprimă frecvența trăirilor

psihice într-o anumita unitate de timp.

5.Expresivitatea psihică- intonația vorbirii , debitul si viteza limbajului, mișcările de

mers automatizate, expresiile emoționale si mimice, direcția orientării dominante
( extravertire, introvertire ) , disponibilitatea la comunicare interpersonală.

Temperamentul este un corespondent în plan psihocomportamental , al tipului de

sistem nervos.
Temperamentul, pe de o parte ne indica modul în care se exteriorizează și se manifestă
o persoană într-o situație concretă , sub aspectul intensității, mobilității și echilibrului
diverselor tendințe, pulsiuni și procese biologice contrare ( forța/slăbiciune, mobilitate/inerție,
excitație/inhibiție, control/impulsivitate), iar pe de altă parte influențează celelalte laturi ale
personalității
 Tipologii temperamentale

Tipologii bioconstituționale
Aceste tipologii se bazează pe parametrii constituției corporale , morfologice a
individului, mai exact pe raporturile cantitative dintre diferitele dimensiuni ale corpului ,
considerând că o anumita constituție predispune la un anumit comportament.
Tipul picnic-constituție orizontală , abdomen voluminos , tendința spre obezitate ,
statura mijlocie , piele întinsa , fața moale și largă , gât mare, torace bombat și lăsat în jos ,
extremități moi, rotunde, scurte, sistem osos fragil .
Tipul leptosom ( astenic) –constituție verticală( dezvoltat mai mult în lungime ) ,
trunchi cilindric , cutie toracică plată , umeri apropiați și înguști , cap mic și rotund , mușchi și
oase subțiri ( aspect scheletic ) , nas lung și ascuțit, paloarea feței , trăsături feminine la
bărbați și masculine la femei.
Tipul atletic-vâscos-constituție fizică proporționată , dezvoltare amplă a scheletului
osos, a musculaturii, epidermei.
Acestor tipuri constituționale le corespund doua tipuri psihice :
-tipul ciclotim –caracterizat printr-o permanentă oscilație de la o stare psihică la alta
-tipul schizotim se distinge printr-o profundă discrepanță între aparență și esență , dintre ceea
ce se vede și ceea ce se ascunde.
Diferențele dintre oameni au fost sesizate încă din antichitate de către Hipocrate și
Galenus .Ei au considerat aceste diferențe energetice dintre oameni ca rezultat din amestecul
în proporții variabile a umorilor organismului ( sânge, flegma, bila neagră , bila galbenă).
Astfel s-a ajuns la împărțirea oamenilor după compoziția umorală în patru categorii:
-sangvinicul
-flegmaticul
-colericul
-melancolicul

Temperamentul sangvinic ( verbul caracteristic a vorbi)

Este determinat de un sistem nervos puternic , echilibrat și mobil. Se caracterizează

prin vioiciune , mișcări repezi, vivacitate emoțională , ritm constant al activității.
Bine dispus , adaptabil și eficient , calm și cu bun autocontrol , sangvinicul nu
oscilează în ceea ce întreprinde .Știe să renunțe și să aștepte , fiind în același timp sociabil și
nu totdeauna ambițios , dar nici pasiv.
Deși, poate fi uneori superficial și instabil în relații cu ceilalți , sangvinicii se vor
adapta ușor la antrenamente și competiții, manifestând inițiativă și dorință de succes.
Este vioi , optimist , sociabil, nepăsător, des promite, dar nu se ține de promisiune și se
adaptează cu ușurința la orice situație.
Fire activă , schimbă activitățile foarte des , deoarece simte permanent nevoia de ceva
nou, are o capacitate mare de muncă.
Trăirile afective sunt intense , dar sentimentele sunt superficiale și iritabile, emoțiile
negative și pozitive apar și dispar repede, .
Are gesturi expresive , iar tempoul vorbirii este înalt.
Trece cu ușurința peste eșecuri sau decepții sentimentale și stabilește ușor contacte cu
alte persoane.
Persoana sangvinică este guraliv, exuberant , năvalnic. Pentru un sangvinic, jocul
preferat este statul de vorbă , fiindu-i ușor să domine conversațiile.
Deciziile lui sunt bazate mai mult pe sentimente de moment, decât pe o gândire
analitică .El tinde sa fie o persoană care vorbește tare , sau care chiar strigă
 Temperamentul flegmatic

Sistem nervos puternic echilibrat, inert. Este liniștit, calm , imperturbabil , cugetat în
tot ceea ce face , pare a dispune de o răbdare fără margini , mimica și gesturile aproape
lipsesc.
Se bazează pe principii și nu pe instincte.
Are o putere de muncă deosebită și este foarte tenace, meticulos .
Fire închisă , puțin comunicativă , preferă activitățile individuale , greu trece de la o
activitate la alta.
Flegmaticul este un vorbitor necombativ ,lent si chibzuit.
Maniera sa calmă îl face să se supere foarte greu , îl loc de aceasta , va face orice ca să
evite confruntările neplăcute.
Motto-ul sau este “ pace cu orice preț”.
Nu râde niciodată zgomotos și ridică tonul foarte greu.
Expresia fetei sale este cel mai dificil de descifrat, deoarece poate avea un chip de
piatră.
Flegmaticul are o gândire ordonată și este capabil de o analiză minuțioasă și de
deducție.
Flegmaticul este totdeauna demn de încredere și statornic.

Temperamentul coleric

Baza neurofiziologică o constituie sistemul nervos neechilibrat.

Este energic , neliniștit, impetuos uneori, impulsiv și își risipește energia. E foarte
activ, el este inegal în manifestări, stările afective se succed cu rapiditate.
Gesticulează mult , este deosebit de expresiv , imposibil de neobservat, brusc își
schimbă dispoziția , e nerăbdător, câteodată brutal, agresiv, dur.
Are tendința de dominare în grup, ușor se adaptează la noi situații și se dăruiește cu
pasiune unei idei sau cauze .Își pierde repede interesul , nu se poate concentra pe perioade
lungi , îi place lauda și este o fire creatoare.
Colericul este un extrovertit, care vorbește liber.
Colericului nu-i plac poveștile lungi și detaliate.
Punctul său forte constă în capacitatea de a conduce , poziție în care este ușor să ia
decizii atât pentru el cât și pentru alții.
De foarte multe ori colericul, pare încăpățânat, îngâmfat și autoritar.
Nu este inclinat spre gândire analitica , ci mai degrabă spre aprecierea proprie a unei situații.
De obicei, colericii cred că ei sunt cei care au dreptate și datorită minții lor ascuțite și
foarte practice , de cele mai multe ori așa și este.
Colericii sunt buni în ceea ce privește polemica , dar le place să argumenteze și pot fi
sarcastrici.
 Temperamentul melancolicului

Sistem nervos slab.

Este puțin rezistent la eforturi îndelungate. E caracterizat prin activism scăzut , acțiuni
lente, sensibilitate înaltă, e predispus pentru stări de depresie , puțin comunicativ, închis în
sine, are dificultăți în adaptare socială.
Debitul verbal este scăzut , gesticulația redusă , nu suportă tonuri înalte , repede
cedează în fața altora.
Melancolicul este introvertit , este dotat cu o excepțională gândire analitică .Mintea sa
iscoditoare are capacitatea de a lua o situație , de a o diseca și de a o examina pe toate părțile .
Este caracterizat de o varietate de stări sufletești , fluctuante, oscilând între maxime și
minime .
Uneori melancolicul este retras, deprimat și irascibil, iar alteori exuberant , prietenos.
Deoarece este dominat de latura sa emoțională, melancolicul are adesea, dificultăți în a
face schimburi emoționale în viața sa. Este un perfecționist dotat cu o fire extrem de sensibilă.
Are dificultăți în a-și exprima adevăratele sentimente și emoțiile.

2.2. APTITUDINILE

Aptitudinea reprezintă însușiri ale persoanei care în ansamblul lor , explică diferențele
constante între oameni , în privința posibilității de a-si însuși anumite cunoștințe , priceperi și
deprinderi.
Prezența unei aptitudini este indicată de ușurința cu care sunt învățate cunoștințele și
deprinderile dintr-un domeniu.
Termenul de “ aptitudine ”este sinonim cu “ capacitatea”.
Schema structurală a unei aptitudini cuprinde în principal următoarele verigi:
-veriga informațională –procesual operatorie
-executivă
-diamogenă și de auto- întărire
-de reglare
Tipuri de aptitudini
generale:-memoria
-spiritul de observație
-atenția
-inteligența
b) speciale –tehnice
-psihomotorii-senzoriale
-speciale
 2.3.CARACTERUL

Caracterul exprimă valoarea morală , personală a omului, a mai fost denumit și profilul
socio-moral al acestuia evaluat în principal după criterii de unitate , consistență și stabilitate.
Caracterul reprezintă configurația sau structura psihică individuală , relativ stabilă si
definitorie pentru om, cu o mare valoare adaptativă, deoarece pune în contact individul cu
realitatea , facilitându-i stabilirea relațiilor , orientarea și comportarea potrivit specificului său
individual.
În structura personalității caracterul și aptitudinile trebuie să ocupe locul dominant și
să-și subordoneze temperamentul.
În cazul în care temperamentul nu este modulat și utilizat conform necesităților
activităților creatoare și comportării călăuzitoare de înalte idealuri –valoarea personalității
este prejudiciată.
În greaca veche , cuvântul caracter înseamnă tipar, pecete.
În sens larg, caracterul este un mod de a fi , un ansamblu de particularități
psihoindividuale ce apar ca trăsături ale unui “ portret psihic global”.
Caracterul este apreciat după calități caracteriale cum sunt:
-omenia
-bunătatea
-sinceritatea
-hărnicia , iar acestea nu țin de temperament.
Profilul caracterial al fiecărei persoane consta în :
1.Unitatea caracterului – înseamnă a nu modifica în mod esențial conduita de la o
etapă la alta din motive de circumstanțe , contrare principiilor declarate.

2.Expresivitatea caracterului- se referă la dezvoltarea uneia sau a câtorva trăsături ,

care dau o notă specifică întregului.
Caracterele expresive sunt cele clar definite , ușor de relevat și dominante în raport cu situația
în care se află.

3.Originalitatea caracterului- presupune autenticitatea în însușirea și realizarea

anumitor valori , coerența lăuntrică a acestora, forța lor morală , gradul lor diferit de
dezvoltare și îmbinare la fiecare individ, cu alte cuvinte, nota distinctivă a persoanei în raport
cu alte persoane.

4.Bogația caracterului -rezultă din multitudinea relațiilor pe care persoana le stabilește

cu viată sociala , cu munca , cu semenii, etc.
Cei care au preocupări ți relații înguste rămân indiferenți în raport cu o serie de fapte și
evenimente , nu se angajează , nu participă , rămân izolați.

5.Statornicia caracterului- se realizează dacă atitudinile și trăsăturile caracteriale au o

semnificație de o mare valoare morală , aceasta fundamentând constanta manifestare în
comportament.

6.Plasticitatea –asigură evoluția caracterului și autoreglajul eficient în dependența de

diverse împrejurări.

7.Taria de caracter- se exprimă în rezistența la acțiuni și influențe contrare scopurilor

fundamentale, convingerilor, sentimentelor de mare valoare morală, etc.
 2.4. INTELIGENTA

Deși inteligenta este o parte , o latură a personalității , ea intră în interacțiune nu doar

cu fiecare dintre celelalte părți sau laturi ale personalității , ci și cu întregul , care este însăși
personalitatea.
Inteligenta este motorul evoluției generale și individuale , care apare în situații vitale
ce presupun subordonarea ei unei duble necesitați:
-de a evita ce este vătămător
-de a reține ceea ce este bun, util.

QI - coeficient de inteligenta

VM
IQ=------------.100
VC

Unde VM-vârsta mintală

VC-vârsta cronologică

Rangurile QI și nivelul de dezvoltare

0-25 –idiotul
25-50-imbecilul
50-70-debil mintal
70-80-limita subnormalului
80-100-normal
100-120-nivel superior
120-140-peste superior
140-geniu

2.5.CREATIVITATEA

Prin creativitate se înțelege capacitatea sau aptitudinea de a realiza ceva original.

Actul creator este însă un proces de elaborare prin invenție sau descoperire , cu
ajutorul imaginației creatoare , a unor idei sau produse noi, originale de mare valoare și
aplicabile în diferite domenii de activitate.
Creativitatea este un proces mental și social care implică generarea unor idei sau
concepte noi, sau noi asocieri ale minții creative între idei sau concepte existente.
Într-o accepțiune foarte largă, creativitatea constituie un fenomen general uman ,
forma cea mai înaltă a activității omenești.

Creativitatea apare în patru accepțiuni importante și anume:

1.Creativitatea ca produs
Drept caracteristici esențiale ale unui produs al activității umane care să permită încadrarea
acestuia în categoria produselor creatoare au fost considerate , pe de o parte , valoarea,
utilitatea socială și aplicativitatea vasta .
 2.Creativitatea ca proces
Aceasta accepțiune vizează caracterul fazic, procesual al creativității, faptul ca ea nu se
produce instantaneu, ci necesită parcurgerea unor etape distincte între ele.

3.Creativitatea ca potențialitate general umană

Creativitatea este o capacitate general umană. Sub o forma latentă , virtuală , în grade și
proporții diferite , ea se găsește la fiecare individ.
Daca n-am accepta acest punct de vedere, n-am putea interveni în stimularea, educarea și
antrenarea creativității.

4.Creativitatea ca dimensiune complexă a personalității

Creativitatea integrează în sine întreaga personalitate și activitate psihică a individului,
iar la rândul ei, se subsumează și integrează organic în structurile de personalitate devenind
astfel una dintre dimensiunile cele mai complexe ale personalității.
Creativitatea este o dimensiune de sine stătătoare a personalității, integrate organic în
ea.
Prin creativitate , personalitatea umană se înscrie într-un orizont axiologic , omul
valorizând-se pe sine însuși.
Existența potențialului creator nu asigură pe sine însăși, desfășurarea actului creator.
Un asemenea fapt va avea loc în condiții adecvate de stimulare psihoindividuală ,
socială si culturală.

CAPITOLUL III

COMUNICARE ȘI LIMBAJ

Una din capacitățile esențiale ale omului ca ființă socială este aceea de a comunica
adică, de a emite către cei din jur anumite mesaje , cu diferite conținuturi și semnificații și de
a le recepționa de la acesția mesajele lor.
După suportul de codificare a mesajelor, comunicarea interumană este de doua feluri:
-comunicare verbală
-comunicare nonverbală.
Comunicarea la om presupune
-un emițător
-un receptor
-un mesaj
-canalul prin care se transmite mesajul
-feed-back-ul prin care emițătorul primește informații despre înțelegerea mesajului de către
destinatar.
Comunicarea între oameni joacă un rol esențial , de prim ordin.
Prin comunicare individul se umanizează , își formează și dezvoltă personalitatea,
deoarece ea este cea care asigură transmiterea experienței sociale.
În lipsa comunicării individul rămâne la nivelul dezvoltării biologice , rămâne izolat ,
inapt pentru interacțiunea socială, privat de capacitatea de integrare în colectivitate.
Ilustrative din acest punct de vedere sunt experimențele făcute pe copiii , care provin
din clase favorizate și defavorizate.
 De Vito stabilea cinci scopuri esențiale ale comunicării:

1.Descoperirea personală ( în timpul comunicării învățam despre noi și despre alții,

mai ales prin intermediul comunicării sociale)
2.Descoperirea lumii externe ( comunicarea dă o mai buna înțelegere a realității
exterioare a obiectelor și evenimentelor)
3.Stabilirea relațiilor cu sens ( prin comunicare căpătam posibilitatea de a stabilii și
menține relații strânse cu ceilalți)
4.Schimbarea atitudinilor și comportamentelor ( comunicarea, mai ales cea realizată
prin mass-media , excelează în schimbarea atitudinilor și comportamentelor noastre și a
altora).
5.Joc și distracții( comunicarea este un mijloc de destindere, de a face glume , de a ne
simți bine).
Comunicarea este atât de importantă încât unii autori au numit-o “ lubrifiantul” vieții
individuale și sociale a oamenilor.

Formele limbajului
Există un limbaj nonverbal , constând din expresiile emoționale ce însoțesc
comportamentul.
La om, el joacă un rol auxiliar în raport cu limbajul propriu-zis , limbajul articulat ,
verbal.
Acesta poate fi împărțit în două mari forme:
-limbajul exterior- prin care comunicam cu semenii noștri
-limbajul interior –însoțitor nedespărțit al gândirii abstracte , desfășurând-se aproape fără
întrerupere cât suntem în stare de trezire
Limbajul exterior- poate fi oral sau scris
Cel oral este- dialogat-schimbul de idei și păreri cu ceilalți
-monologat-când o persoana se adresează unui auditor tăcut
Limbajul interior-este o continuă comentare a situațiilor ce se ivesc, a intențiilor și a
mijloacelor ce pot fi utilizate în atingerea scopului urmărit.
Limbajul interior este mai rapid decât cel exterior.

3.1. COMUNICAREA NONVERBALA

După cum reiese chiar din denumirea ei, se realizează prin intermediul mijloacelor
nonverbale :
-corpul uman , spațiul sau teritoriul , imaginea.
După părerea lui Albrert Mehrabian din totalul mesajelor , aprox.
-7% -sunt verbale ( numai cuvinte)
-38%- sunt vocale ( incluzând tonalitatea vocii, inflexiunea, ritmul , tonalitatea, etc)
-55%- sunt mesaje non-verbale ( expresia fetei, gesturi, posturi, dar și proximitate)
Mișcările și gesturile omului pot transmite o anumită poveste în timp ce vocea sa
spune altceva.

Comunicarea prin corp –este cea mai complexă , deoarece intervine în “ relațiile
cotidiene”
Ea recurge la mijloace ca aparența fizică , gesturile , expresia fetei ( mimica).
Legat de aparență, o mare importanță o are îmbrăcămintea persoanei, ca furnizor de
informații adecvate sau false despre individ, de asemenea ca facilitator al apropierii sau
îndepărtării unor persoane de altele.

Gesturile- reprezintă unul dintre cele mai importante mijloace care dau acces la o
persoana .
Corpul uman înseamnă nu numai aparența fizică sau gestică, ci și expresia feței ,
mimica , cu un rol foarte mare în comunicarea nonverbală.

Mimica- este acea parte a feței noastre care comunica , fruntea încruntata semnifică
preocupare, mânie, frustrare, sprâncenele ridicate –mirare, surpriză.

Zâmbetul –este un gest foarte complex , capabil să exprime o gama largă de

informații, de la plăcere, bucurie, satisfacție, până la cinism, jenă.

Privirea- se presupune că ochii sunt oglinda sufletului .Modul în care privim și suntem
priviți are legătura cu nevoile noastre de aprobare, acceptare, încredere și prietenie.
Evitarea privirii, înseamnă ascunderea sentimentelor , lipsă de confort, vinovăție.

Limbajul spațiului-
Ideea de la care se pornește este că orice individ are tendința de a-și revendica un
spațiu al său, spațiul din jurul trupului său pe care îl marchează imaginar, îl consideră drept
spațiul său personal, ca pe o prelungire a propriului său trup.
Încălcarea acestui spațiu , lezează profund individul , creând disconfort , stânjeneală
sau chiar stări conflictuale.
Fiecare individ tinde să mențină o distanță între el și alte persoane sau lucruri.
Își creează un spațiu tampon de o anumita mărime , forma sau grad de permeabilitate ,
care are importante funcții psihosociale de protecție, intimitate, siguranță, odihnă, reverie.
Fiecare tip de relație presupune o distanță caracteristică între indivizi, orice încalcare
generând stres și blocaje de comunicare.
În privința spațiului familial ( al casei de locuit , accesul persoanelor stăine este extrem
de selectiv, în funcție de tipul de relație pe care acestea le au cu proprietarul).
Unele persoane sunt primite doar în sufragerie , altele în bucatarie sau altele în
dormitor.
Spațiul personal , “ bula de aer” ce-l înconjoară pe om , s-a bucurat de cea mai mare
atenție din partea cercetătorilor.

Deosebim astfel:

1.Zona intimă – ce se întinde de la suprafața corpului până la o distanță de 50 cm. Este

spațiul de protecție pentru individ, accesibil numai persoanelor foarte apropiate , partenerilor,
copiilor.
Apropierea acestora exprimă o apropiere psihologica.

2.Zona personală ( intre 50-70cm) în care indivizii își pot atinge mâinile , definește
limita contactului fizic cu ceilalți .
La acest nivel desfășurarea are loc pe un teren neutru.
Reacția față de învadarea spațiului personal este în funcție de tipul de relație pe care o avem
cu interlocutorul ( dacă manifestă atracție față de acesta , gradul de toleranță este mai mare).

3.Zona socială ( între 1,5-3m)- desemnează spațiul personal pe care –l menținem

atunci când întrăm în relații oficiale, interpersonale cu cineva.
De exemplu în relațiile de serviciu , relații față de necunoscuți , relații în care
elementul de intimitate este înlăturat total.
Distanța prin care evitam contactul corporal este menținut prin amplasarea unor
bariere , a unor obiecte tampon între interlocutori.

4.Zona publică ( între 3-6 m) –este distanța în care individul este protejat și poate
deveni defensiv dacă este atacat.
Este totodată distanța care se menține în sălile de tribunal, între politicieni și ziariști.

Artefactele
Îmbrăcămintea, podoabele , accesoriile vestimentare comunică apartenența persoanei
la genul biologic , la o clasă de vârsta , la o categorie socio-economică , la o profesie sau alta.
Îmbrăcămintea și înfățișarea sunt simbolurile vizibile care influențează interacțiunile
cu alții.
În modul în care ne îmbrăcam intervin motivația de protejare a corpului , cât și
pudicitatea și dorința de a atrage atenția.

3.2.EXPRESIILE FACIALE

Chipul și ochii sunt părțile corpului pe care le remarcăm cel mai mult .
Expresia feței transmite cele mai utile informații pe care le înțelegem cu toții.
Osgood (1996) a constatat că avem foarte multe posibilități de a exprima idei prin
intermediul expresiilor faciale.
Bineînțeles, adoptarea expresiei faciale potrivită, atunci când cineva vorbește este un
semn important ca îl ascultăm.
Expresiile faciale pot furniza un feed-back în conversație, arătând vorbitorului că este
ascultat.
O metodă de susținere a expresiilor faciale este tehnica electromiografiei faciale,
utilizând senzorii electrici , care detectează mici modificări ale mușchilor feței.
Ekman și alții au efectuat o analiză detaliată a expresiilor faciale asociate fiecărei
emoții , care a fost numită programul afectelor faciale și este uneori utilizată pentru învățarea
unor deprinderi sociale.
Dacă cineva prezintă continuu expresii faciale “ greșite” sau nu își manifestă deloc
expresia , avem tendința să credem că persoana respectivă intra în sfera patologică, deseori
astfel de persoane sunt considerate ciudate și nu stabilesc prietenii normale , nici nu au
interacțiuni normale cu alte persoane.
 PARALIMBAJ

Când vorbim , nu emitem cuvinte cu aceiași frecvență și intonație tot timpul.

De fapt variem, fie tonul vocii, fie ritmul pentru a transmite informațiile.
Informația suplimentară pe care o primim prin vorbire , este cunoscută sub denumirea
de paralimbaj, putând fi la fel de importantă ca și cuvintele în sine , când încercam să
comunicăm cu cineva.
Majoritatea oamenilor utilizează toată gama de inflexiuni, dar la unele persoane care
suferă de un anumit tip de boala mintală sau depresie , aceste structuri ale vorbirii devin
neobișnuite.
Există și alte aspecte ale paralimbajului , așa cum este și tonul vocii.
S-a demonstrat că atunci când suntem într-o puternică stare emoțională ( furioși sau
îngrijorați ) vorbim în general cu mai multe greșeli de exprimare, bâlbâieli sau repetiții.
La fel s-a demonstrat că timbrul real al vocii – căldura sau stridența acesteia – este
diferit în funcție de starea emoțională.
De exemplu , poate fi cald sau rezonant, dacă suntem afectuoși , sau poate fi strident și
zgomotos dacă suntem furioși.
In 1972 s-a efectuat un studiu care a arătat cât de important este paralimbajul.
Ritmul vorbirii este o altă cale prin care putem comunica informații, deseori complet
inconștient.
Un om care vorbește foarte lent , poate fi considerat ca fiind foarte nesigur de ceea ce
spune, așa cum au arătat deja , în timp ce vorbirea rapidă poate indica faptul că omul este
neliniștit si anxios.

În timpul unei conversații obișnuite, există pauze de o lungime standard și care indică
lucruri diferite:
-o pauză scurtă poate sugera că persoana a terminat o explicație sau o idee și trece la
următoarea
-în timp ce o pauză lungă poate fi semnul că este rândul celeilalte persoane să vorbească.
Putem vedea cât este de util paralimbajul când ascultăm pe cineva care se pricepe să
vorbească la telefon.
Contactul vizual este probabil, cel mai important indiciu nonverbal.
Multe dintre aprecierile noastre inconștiente despre alte persoane se bazează pe durata
și timpul contactului vizual pe care îl avem cu aceștia.
Contactul vizual este un indicator puternic al emoției.Cu cât durează mai mult acest
contact vizual cu cineva , cu atât vom tinde să ne simțim mai apropiați de aceasta persoană.
Deseori evităm contactul vizual cu o persoana care ne displace , iar daca îl avem ,
adoptăm mai curând o privire lipsită de emoție decât o privire prietenoasă.
Contactul vizual are patru funcții importante în comunicare:
-reglarea fluxului conversației
-furnizarea de feed-back vorbitorului despre ceea ce a comunicat
-exprimarea emoțiilor
-informarea ambilor participanți despre natura relației lor
Alte semnale , precum frecvența cu care clipim sau poziția sprâncenelor , pot indica
sentimente.