Tema 1: Introducere în psihologie.

Psihologia socială, psihologia economică –

ramuri de studiu a ştiinţei psihologice.
1.1. Obiectul de studiu al psihologiei. Categoriile şi sarcinile de bază.
1.2. Etapele dezvoltării psihologiei ca ştiinţă.
1.3. Psihologia socială ramură de studiu a psihologiei.
1.4. Psihologia economică – ramură de studiu a psihologiei.
Întrebări şi exerciţii.

Obiective:
- să definească obiectul de studiu al psihologiei;
- să determine etapele de dezvoltare ale psihologiei;
- să identifice aportul şcolilor psihologice în dezvoltarea psihologiei ca ştiinţă;
- să definească obiectele de studiu ale psihologiei sociale şi economice.
1.1.Obiectul de studiu al psihologiei. Categoriile şi sarcinile de bază.
Definiţii
Psihologia este ştiinţa care studiază lumea internă a omului ca subiect conştient al dezvoltării
sociale, de care se va ţine cont în procesul educaţiei, instruirii şi muncii, la prognozarea
comportamentului şi activităţii umane.
Însuşi termenul în traducere din limba greacă antică înseamnă – psihologie – ştiinţă despre suflet
(ψυχή psyché = suflet, λόγος logos = ştiinţă, învăţătură).
După Paul Popescu-Neveanu „Psihologia este ştiinţa care se ocupă de fenomene şi capacităţi
psihice, urmărind descrierea şi explicarea acestora în baza unui ansamblu de legi, regularităţi sau
modalităţi determinative”.
Psihologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul psihicului, al legităţii proceselor psihice (cognitive,
afective, voliţionale) şi al însuşirilor psihice ale persoanei (caracter, temperament etc.).

Obiectul şi sarcinile psihologiei

În decurs de secole omul constituie obiectul studierii multor generaţii de savanţi. Un înţelept antic a
spus, că PENTRU UN OM NU ESTE OBIECT MAI INTERESANT DECÎT ALT OM. La baza
dezvoltării psihologiei stă interesul permanent în ascensiune pentru natura existenţei umane, condiţiile
dezvoltării şi informării ei în societatea umană, particularităţile interacţiunii cu alţi oameni. În prezent,
desfăşurarea multor genuri de activitate în producţie, ştiinţă, medicină, artă, învăţământ, în jocuri şi sport
este cu neputinţă fără cunoaşterea şi conceperea legităţilor psihologice.
Studierea, interpretarea sufletului constituie prima etapă a formării obiectului psihologiei. Deci, la
început psihologia era definită ca ştiinţa despre suflet. Dar a răspunde la întrebarea, ce este sufletul, s-a
dovedit a fi complicat. În diferite epoci istorice savanţii atribuiau diverse sensuri acestui cuvânt.
Formarea şi dezvoltarea concepţiilor ştiinţifice asupra esenţei psihicului totdeauna a ţinut de
determinarea problemei principale a filozofiei – corelaţia între materie şi conştiinţă, substanţa materială
şi spirituală. Anume pe marginea acestei probleme au apărut două curente diametral opuse: idealismul şi
materialismul. Reprezentanţii filozofiei idealiste considerau psihicul ca fiind primar, ca existând de sine
stătător, independent de materie, ca manifestare a spiritului material, nemuritor. Interpretarea materială
a psihicului se manifestă în faptul că psihicul este considerat drept un fenomen secundar, derivat de la
materie.
 OBIECTUL psihologiei este viaţa psihică sau viaţa subiectivă a tot ceea ce este viu (oamenii şi
celelalte fiinţe vii), fapte obiective ale conduitei externe ale acestor fiinţe, precum şi personalitatea
umană – unul dintre fenomenele cele mai complexe ale universului. Într-un cuvânt PSIHICUL.
Psihicul este modalitatea superioară a existenţei biologice, iar în cazul fiinţei umane el exprimă
existenţa bio-socială care constă din: ansamblu de stări, însuşiri, fenomene şi procese subiective ce
depind cu necesitatea de mecanismele cerebrale şi interacţiunea lor cu mediu, cu lumea existentă în afara
omului. În cazul omului psihicul este: coadaptarea subiect – obiect, îndeplinind funcţia de raportare la
lume şi la sine prin orientare, planificare şi transformare. Natura definitorie a psihicului uman este
intervenţia activă în ambianţă şi transformarea ei prin muncă şi creaţie. Spre deosebire de animal care se
adaptează la mediu, având chiar resurse mai mari în acest sens, omul se adaptează dar şi transformă
mediul.
Psihologia studiază fenomenele psihice:
1) Comportamentul uman;
2) Activitatea conştientă;
3) Psihicul uman;
4) Personalitatea.
Comportamentul uman reprezintă totalitatea reacţiilor, răspunsurilor motorii, verbale şi afective la
totalitatea stimulilor externi sau interni. Comportamentele pot fi simple sau complexe, necondiţionate
sau condiţionate, automatizate (scrisul) şi conştientizate (învăţarea), conştient şi inconştient.
Activitatea reprezintă relaţia dintre om şi mediul socio-cultural cu finalitate adaptativă.
Caracteristici: este specifică omului, e alcătuită din operaţii mentale, mişcări şi acţiuni îndreptate spre
scop, presupune reglarea/proiectarea acţiunilor, anticiparea rezultatelor.
Psihicul uman – este forma specifică de adaptare a omului la mediul socio-cultural, ce se realizează
prin intermediul cunoaşterii, activităţii conştiente şi creativităţii.
Personalitatea reprezintă ansamblul trăsăturilor biologice, psihologice şi socio-culturale ale omului
care sunt stabile, dominante, originale şi dinamice.
Sarcina principală a psihologiei constituie studierea legităţilor activităţii psihice în dezvoltarea
ei. Domeniul fenomenelor, studiate de psihologie, este vast. El cuprinde procese, stări şi proprietăţi
ale omului ce au grad diferit de complexitate (de la distincţia elementară a unor particularităţi ale
obiectului, ce influenţează asupra organelor de simţ, până la lupta motivelor personalităţii).
Fenomenele psihice pot fi obişnuite şi neobişnuite.
Fenomene psihice obişnuite sunt considerate: procesele psihice, activitatea psihică, condiţiile
interne, trăsăturile psihice (Tab.1).
Tabelul nr.1.
Fenomene psihice obişnuite sunt:
1. Procese psihice: - inferioare: Senzaţii, Percepţii, Reprezentări;
- superioare: Memoria, Gândirea, Imaginaţia, Limbajul.
2. Activitatea a) Jocul
psihică: b) Învăţarea
c) Munca
d) Creaţia.
3. Condiţii interne: a) Motivaţia
b) Afectivitatea
c) Voinţa
d) Deprinderile.
4. Trăsături psihice: a) Temperamentul
b) Caracterul
c) Aptitudinile
d) Inteligenţa
e) Creativitatea.
Fenomene psihice neobişnuite „parapsihologice” sunt:
1) Telepatia – comunicarea dintre două persoane în afara căilor senzoriale, bazându-se mai mult pe
afecţiune şi intuiţie emoţională;
2) Clarviziunea – detectarea unor obiecte ascunse;
3) Criptoscopia – descifrarea unor mesaje scrise ascunse;
4) Deja vu – impresia subiectului că are cunoştinţe despre anumite persoane, cu toate că nu le-a
văzut niciodată;
5) Retrocogniţia – subiectul în cauză are capacitatea de a desluşi evenimentele biografice ale unei
persoane;
6) Precogniţia – subiectul în cauză are capacitatea de a anticipa evenimentele ulterioare;
7) Paradignoza – subiectul descoperă la altă persoană anumite boli, pe care acesta nu are cunoştinţă
despre ele;
8) Radiestezia – subiectul are capacitatea de a descoperi obiectele ascunse în pământ, fără să
folosească anumite unelte speciale;
9) Psihometria – subiectul trăieşte evenimentele povestite de altă persoană;
10) Telekinezia – capacitatea subiectului de a muta obiectele, fără să le atingă.

1.2 Etapele dezvoltării psihologiei ca ştiinţă.

Deşi obiectul psihologiei datează din primele momente ale apariţiei vieţii, edificarea psihologiei ca
ştiinţă autonomă a fost posibilă abia doar cu mai bine de un secol în urmă.
Înainte de a deveni ştiinţă autonomă, psihologia făcea parte integrantă din uriaşul trunchi al filosofiei.
Activitatea psihică sau sufletul cum i se spune, fiind obiectul de studiu al filosofiei. De fapt, de acelaşi
trecut istoric s-au bucurat şi alte domenii ale realităţii înainte de a deveni ştiinţe. Dar ele au reuşit totuşi
să-şi dobândească independenţa mai repede decât psihologia.
Se disting 4 etape a evoluţiei istorice a cunoaşterii psihologice:
I. Etapa preştiinţifică;
II. Etapa filosofică;
III. Etapa ştiinţifică;
IV. Etapa psihologiei contemporane.
I. Etapa preştiinţifică începe din momentul când omul a început să-şi pună explicit întrebări şi
probleme despre natura, esenţa şi locul fenomenelor psihice în Univers. Ea durează până în antichitatea
târzie sec. V-IV-lea î.Hr., când se constituie primele curente filosofice.
În această perioadă, cunoaşterea fenomenelor psihologice este încadrată în cunoaşterea comună, în
contextul comunicării dintre indivizii unei comunităţi, fiind însoţită de mituri şi a credinţe religioase.
Etapa preştiinţifică reprezintă perioada vieţii primitive, perioadă în care îşi face apariţia
PSIHOLOGIA SIMŢULUI COMUN, denumită şi „psihologia naivă”. Aceasta se referea la modul de a
fi al omului, la manifestările şi calităţile acestuia. S-a constatat încă de atunci că oamenii seamănă unii
cu alţii, dar că aceştia nu sunt identici. Calităţile acestora, care-i deosebeau pe unii de alţii erau exploatate
în viaţa de toate zilele: la lupte, la procurarea hranei şi la alte îndeletniciri în cadrul colectivităţii.
Cunoaşterea particularităţilor psihice a devenit din ce în ce mai importantă pe măsură ce progresa
cunoaşterea şi civilizaţia în genere, fapt ce a condus la stratificarea colectivităţilor apărând numeroase
îndeletniciri.
Se caracterizează prin prezenţa principiului animismului (lat. „anima” = a însufleţi), care presupune
recunoaşterea unei forţe motrice în afara fiinţelor şi lucrurilor, forţe de natură ocultă, numite spirite.
Aceste spirite se localizează temporar în lucruri şi fiinţe. Se formulează existenţa câtorva forme de anima:
a) Anima generală – prin care omul se înrudeşte psihic cu alte animale;
b) Anima umbră – care însoţeşte omul în activitatea cotidiană;
c) Anima călătoare – care se manifestă în somn;
d) Anima nucleu – care dă continuitate în timp fiinţei umane şi care la moarte părăseşte trupul şi se
întoarce de a unde a venit – pe tărâmul spiritelor (se naşte Magia).
 Fenomenele care au atras atenţia oamenilor din această epocă au fost moartea, visele şi bolile psihice.
 Moartea era legată de încetarea respiraţiei omului. De aici apare legătura între suflu şi suflet. Cele
două realităţi erau considerate ca fiind identice. În greceşte „psyche” înseamnă suflet, iar în latină
„spirare” înseamnă spirit, suflare, respirare. De aici apare ideea că la moarte sufletul părăseşte
corpul.
 Visele. Lumea viselor era considerată mai puternica decât realitatea. Au fost fascinaţi de ele şi au
încercat să le înţeleagă. Spiritul şi sufletul călătoresc în fiecare seară în vizită. Sufletul părăseşte
corpul pentru a intra în lumea viselor. Considerau că dacă persoanele care visau erau trezite brusc,
era posibil ca sufletul să nu se mai poata întoarce în corp. Triburile epocii primitive aveau
vraci/şamani dăruiţi cu puteri extraodinare, care prin iniţieri ritualice pe calea ocultismului foloseau
visul pentru a vorbi cu spiritele. Se credea că visurile sunt mesaje directe din partea zeilor sau a celor
morţi. Se credea că visele prevestesc viitorul.
 Bolile psihice, delirul şi halucinaţiile au impresionat puternic pe oamenii acelor vremuri.

II. Etapa filosofică începe în antichitate sec.V-IV î.Hr., evul mediu, epoca modernă şi durează până
în 1879.
Toate marile sisteme filosofice vor avea în structura lor un spaţiu dedicat psihologiei, respectiv
descrierii şi explicării fenomenelor psihice ale omului. Cunoaşterea filosofică, în general, se va întemeia
pe problema raportului dintre spirit şi materie, dintre gândire şi corp, dintre conştiinţă şi creier.
În continuare vom descrie pe scurt aceste 3 perioade: Antichitatea, Evul mediu, Epoca modernă.
ANTICHITATEA. Cunoaşterea în genere devine tot mai importantă, iar cunoaşterea omului, a
vieţii psihice a acestuia devine tot mai incitantă, mai accentuată. Cunoaşterea vieţii psihice s-a accentuat
odată cu scrierile unor filozofi ai lumii antice, care au format referiri la oameni şi la calităţile acestora.
Astfel:
 Celebrul filosof şi matematician Pitagora (născut în anul 584 î.Hr.) a devenit legendar chiar în
timpul vieţii, ca şef al unei secte de orginte ezoterică şi politică. Continuator al cosmologiei
„fizicienilor” din Milet, Pitagora susţine că numărul reprezintă originea tuturor lucrurilor. Calitatea
lui principală este armonia. Sufletul uman este o parcelă din sufletul universal şi mişcarea universală,
sensibilitatea – fiind comună tuturor fiinţelor. Sufletul este plin de armonie ce trebuie menţinută,
perpetuată pentru a nu se instala dizarmonia. Animalele, oamenii şi zeii posedă o singură viaţă, un
suflet de aceeaşi natură.
 La originea tuturor lucrurilor lui Heraclit din Efes (născut în 504 î.Hr.) se află lupta contrariilor,
naşterea şi conservarea; viaţa şi dezvoltarea se datoresc echilibrului contrariilor (vară – iarnă, zi –
noapte). Sufletul este un gen de suflare caldă, uşoară şi uscată, fiind focul sau principiul vieţii. Pentru
cunoaştere, omul are două facultăţi: simţurile şi raţiunea. Datorită celei de-a doua facultăţi, omul
poate „descoperi” adevăratele nume ale lucrurilor.
 Socrate (469–399 î.Hr.) a marcat o reorientare hotărâtoare a gândirii psihologice, de la explicare în
termeni de elemente ale mediului – aer, foc, mişcare a atomilor – la calităţi interne ale omului, cum
sunt intelectul, conceptul, aspiraţia, simţul şi reprezentarea fericirii. Noua viziune este sintetic
exprimată în imperativul „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”. Socrate afirma că sufletul este nemuritor şi
că starea sa de nondependenţă este de ordin divin.
 Democrit (460 – 370 î.e.n.) susţine că „sufletul este de natură materială, compus din atomi sferici
foarte subtili şi mobili (un fel de foc, ceva cald şi mobil, ce antrenează întreg corpul). În consecinţă,
sufletul este muritor, dispărînd odată cu corpul, „locuitorul” dispare odată cu „corpul” ce l-a
găzduit...”
 Alt filosof Platon (427-347 î.Hr.) a fost un discipol elevat al lui Socrate. Gândirea lui Platon este
centrată pe autocunoaştere şi „adâncuri ale spiritului”. Principala teză: ideile (şi nu lucrurile) au o
existenţă reală şi primordială, reprezentând „cauza exemplară a ceea ce este constant în natură”. Cea
 mai generală ideie este „existenţa”, manifestată în planul cunoaşterii ca „Adevăr”. Platon distinge
trei suflete cu funcţii distincte la nivelurile capului, pieptului şi abdomenului.
 Aristotel (384 –322 î.e.n.), fondatorul psihologiei ştiinţifice, a abordat viaţa psihică de pe poziţie
naturalistă. Observaţiile sale au fost tratate în lucrările: „Despre memorie şi reamintire”, „Despre
simţire şi cele sensibile”, „Despre vise” etc. Aceste idei, le găsim astăzi în lucrarea „Parva
naturalia”. A scris lucrarea „De anima”. Sufletul şi corpul, consideră Aristotel, sunt într-o relaţie
funcţională de tipul ochi-vedere. Principala funcţie a psihicului: discernământul prin simţire şi
gândire. Intelectul nu e amestecat, nu se confundă cu corpul, ci reprezintă un potenţial al sufletului
de a gândi şi concepe; nu este un organ corporal.
 Epicur (341 – 270 î.e.n.) se referă la senzaţii şi încearcă să le explice la nivelul cunoştinţelor acelor
vremuri. Vorbeşte de nişte membrane extrem de fine care se desprind de pe suprafeţele obiectelor şi
care pătrund în organele de simţ impresionând atomii sufletului.
EVUL MEDIU. Este perioada în care a dominat spiritualismul mistic în care nu se găsesc aporturi
notabile privind fenomenele vieţii psihice.
 Thomas d’Aquino (1227-1274), teolog remarcabil, valorifică în folosul teologiei distincţia
aristotelică dintre suflet şi spirit. Suflet vital deserveşte corpul, suflet raţional – pe Dumnezeu. El
extinde sfera spiritualului la senzaţii şi le explică prin transferul de corpusculi materiali de la obiecte
la organele de simţ. Sintagma „organism care gândeşte” a fost înlocuită cu „subiect care gândeşte”,
„relaţia organism – obiect” fiind înlocuită cu cea dintre „conştiinţă (subiect) şi obiect”. Toma
d’Aquino considera că sufletul are cinci facultăţi: vegetativă (de alimentaţie, creştere şi
reproducere), senzitivă, apetitivă (prin care se doreşte sau se vrea ceva), locomotoare şi intelectuală
(facultatea de a cugeta). Omul ca suflet vegetativ este legat de hrană; ca suflet senzitiv depinde de
simţuri şi de senzaţii, iar ca suflet raţional - „el are nevoie de imagini produse de senzaţii, sau
compuse cu ajutorul acestora”.
 După Rene Descartes, matematician şi fizician (1596-1650), intervenţia divină este „primul mobil”
şi garant al corectitudinii sensibilităţii şi raţiunii. Materia şi spiritul sunt cele două „substanţe”, net
distincte ca natură şi metodă de cunoaştere. Corpul înseamnă un sistem automat, organizat structural
şi funcţional după legile mecanicii. Sufletul, în concepţia lui Descartes, este definit după un singur
criteriu: conştientizarea nemijlocită a manifestărilor sale (gândire, dar şi senzaţii, afecte,
reprezentări). În cartea „Tratatul despre pasiuni” el abordează taxonomia pasiunilor. Defineşte şi
descrie, atât prin obiect, cât şi fiziologic, şase pasiuni simple (admiraţia, dragostea, ura, dorinţa,
bucuria şi tristeţea), pe cele compuse şi derivatele (respect, gelozie etc).
 Alt filozof, John Locke (1632-1704), a făcut o serie de observaţii asupra unor fenomene psihice în
lucrarea sa: „Eseu asupra intelectualului uman”. El susţine că „toate ideile noastre provin din
experienţă”; ideile complexe derivă din cele simple prin combinarea acestora. Locke descrie foarte
clar principalele operaţii ale gândirii. El practică o metodă reflexivă bazată pe introspecţie şi
raţionament, neutilizând experimentul ca metodă de cercetare. Locke stabileşte trei grade ale
cunoaşterii: a) cunoaşterea nemijlocită contemplativă (intuiţie); b) cunoaşterea demonstrativă; c)
cunoaşterea sensitivă ce se sprijiină pe datele simţurilor.
 Tot în această perioadă (1590) apare pentru prima dată cuvântul „psihologie” în lucrarea lui Rudolf
Goclenius intitulată „Psihologia de hominis perfectione” care trata chestiunile psihicului din
perspectiva antologică.
 Termenul s-a răspândit rapid prin lucrările lui Christian Wolff – „Psihologia empirică” (1732) şi
„Psihologie raţională” (1734). Acesta voia să separe psihologia bazată pe experienţă, de cea bazată
pe metoda ştiinţelor naturii. Între suflet şi corp există o legătură, spunea Cr. Wolff. Sufletul depinde
de corp, deoarece ajungem să avem senzaţii numai în urma contactului cu realitatea, izbiţi de
impresiile de afară, iar corpul depinde de suflet fiindcă în alt fel nu am putea explica mişcările
voluntare şi libertatea.
 Immanuel Kant (1724-1804) în cartea „Critica raţiunii pure” (1781) cercetează bazele procesului
de cunoaştere, încercând să integreze într-o concepţie unitară raţionalismul lui Descartes şi
empirismul lui Locke. El deosebeşte judecata analitică şi cea sintetică. Urmează lucrarea „Critica
raţiunii practice”. În a treia lucrare „Critica puterii de judecare" (1790), Kant abordează problemele
de estetică.
 Georg Wilhelm Hegel (1770-1831) studiază spiritul absolut şi dezvoltarea sa dialectică.
Fenomenologia spiritului este divizată în trei părţi: studiul conştiinţei în general, conştiinţa de sine
şi raţiunea. Astfel Conştiinţa în general presupune trei nivele: Sensibilitatea, Percepţia sau
confirmarea sensibilităţii, Înţelegerea sau sesizarea esenţialului din obiecte. Conştiinţa de sine este
intuiţia „eului” ca persoană. Raţiunea este conştiinţa revenită la ea însăşi din lumea transcendentală.
Ea este expresia ştiinţei moderne, dorinţa de a descrie fenomenele şi de a le descoperi legile.
 După Schopenhauer (1788-1860), lumea exterioară există numai în măsura în care este percepută
şi prezentă în conştiinţa omului, deci ca reprezentare. Ideea centrală: „primatul voinţei”.
Schopenhauer susţine că voinţa stă la baza reprezentării lumii, având o puternică forţă lipsită de
raţiune şi de scop. Voinţa se manifestă în lumea animală ca forţă vitală şi ca impuls spre procreare.
Voinţa devine o sursă a suferinţei. Eliberarea de suferinţă se realizează prin negarea Voinţei, care
poate fi obţinută prin contemplaţia artistică ş.a.
N.B. Este util de reţinut faptul că până spre finele secolului al XIX-lea psihologia făcea parte integrantă
din marele trunchi al filosofiei. De fapt şi alte ştiinţe ca matematica, fizica, biologia constituiau un
patrimoniu al filosofiei, dar spre specificul lor au reuşit să-şi dobândească mai de timpuriu statutul de
ştiinţe autonome.

EPOCA MODERNĂ – secolul XIX – creează condiţiile necesare apariţiei psihologiei ca ştiinţă.
Sub influenţa filosofiei pozitiviste a lui Auguste Conte (1798-1857), precum şi a progresului tehnic
s-au dezvoltat ştiinţele exacte bazate pe metodele observaţiei şi experimentale. Pe baza unor investigaţii
efectuate în filozofie şi fizică şi a rezultatelor obţinute în aceste domenii a fost posibil introducerea
metodelor exacte în studiul psihologiei.
 Anul 1860 – marchează începutul psihologiei experimentale prin apariţia Psihofizicii lui Gustav
Fechner. Prin lucrarea Elemente de psihofizică se face trecerea de la psihofiziologie la psihofizică.
 În 1861 Paul Broca a conturat metoda clinică – o metodă de investigare a creierului. El descoperă
locul unde este plasat centrul vorbirii – lobul frontal.
 În perioada 1857-1862, Wilhelm Wundt, filosof german, a publicat numeroase articole şi trei carti:
„Despre mişcările musculare”, „Despre senzaţii” şi „Despre psihicul uman şi animal”. Wundt a
diferenţiat o desfăşurare de procese mentale, dar şi un „timp muscular” - necesar intrării muşchilor
sub comandă.
 În 1870 Fritsh şi Hetzig au introdus tehnica pentru funcţiile creierului. Au explorat scoarţa cerebrală
prin curenţi de mică intensitate şi au observat că stimularea unor arii cerebrale produce răspunsuri
motorii, anumite mişcări.
 Şcoala rusă de reflexologie (I.M. Secenov (1829-1905), I.P. Pavlov (1849-1936) fundamentează
teoria reflexelor condiţionate.
 În 1874 Wundt publică lucrarea „Principii de psihologie filozofică”.
 În 1879 la Leipzig se inaugurează primul laborator de psihologie experimentală din lume. La
acest prim laborator de psihologie experimentală din lume se utilizează metode obiective.
Experimentele efectuate în laboratoarele de la Leipzig au avut ca obiect senzaţiile, percepţiile
subiective ale duratei, timpul de reacţie.
În laboratorul lui Wundt şi-au făcut ucenicia o pleiadă de psihologi din Europa şi America printre
care şi trei psihologi români: Florian Ştefănescu-Goangă (Cluj), Eduard Gruber (Iaşi) şi Constantin
Rădulescu-Motru (Bucureşti).
 1879 – anul naşterii psihologiei ca ştiinţă.
Wilhelm Wundt înfiinţează primul laborator de psihologie experimentală din lume, la
Leipzig (Germania). Wundt este considerat părintele psihologiei experimentale.

III. Etapa ştiinţifică începe în 1879. Pentru prima dată a avut loc aplicarea sistematică a metodelor
experimental-obiective în studiul fenomenelor psihice şi stărilor subiective interne. Înfiinţarea acestui
laborator marchează desprinderea psihologiei de filozofie şi constituirea ei ca ştiinţă independentă.
A urmat studiul reacţiilor motorii, al senzaţiilor simple, apoi a proceselor psihice superioare:
gândirea, motivaţia, afectivitatea.
 1890 – William James de Ia Universitatea Harvard publică primul tratat din istoria psihologiei,
intitulat „Principiile psihologiei”. James este şi fondatorul principal al curentului de psihologia
conştiinţei.
 1890 – apare pentru prima dată cuvântul test. J.Mc.K. Cattell îşi propune să determine fizionomia
mentală cu ajutorul unor probe numite de el „teste mentale”.
 1905 – Alfred Binet şi T. Simon publică scara metrică a inteligenţei – o metodă de diagnostic
obiectiv şi ştiinţific al aptitudinilor. Ea este preluată şi dezvoltată în SUA.
 În 1908 la Salzburg se desfăşoară primul congres de psihanaliză.
 În 1913 americanul G. Watson pune bazele concepţiei behavioriste prin lucrarea „Psihologia aşa
cum o vede un behaviorist”. Ideea susţinută de behaviorişti este că psihicul este o cutie neagră care
se manifestă în comportament care poate fi măsurat, observat experimentat ştiinţific (B=SR).
 În jurul anului 1930 L.S. Vîgotski (1896-1934) elaborează o psihologie a dezvoltării culturale care
vine în opoziţie cu psihologia biologizantă a lui I.P. Pavlov. Vîgotski studiază relaţia învăţare –
dezvoltare şi gândire – cuvânt.
 În 1936, C. Spearman iniţiază analiza factorială în psihologie prin lucrarea „Aptitudinile umane”
apărută la Paris.
 Între anii 1935-1945 se dezvoltă psihologia gestaltistă prin şcoala de la Berlin, care dă prioritate
întregului (structurii asupra părţilor).
 În 1937 americanul Gordon Allport descrie personalitatea ca un sistem dinamic şi deschis care
funcţionează prin opoziţie complementară între concentrare şi expansiune, între diferenţiere şi
progres. În 1963 el publică „Structura şi dezvoltarea personalităţii”.
 După al II-lea război mondial, Jean Piaget fundamentează psihologia dezvoltării sociale a
inteligenţei. El întemeiază Şcoala de la Geneva unde se elaborează psihologia genetică,
epistemologia genetică şi structuralismul genetic.
 După 1960 începe să se dezvolte psihologia cibernetică care culminează cu cercetările
americanilor: A. Newell, J. Show, H. Simon.

Etapa ştiinţifică este o perioadă contradictorie, deoarece apar neînţelegeri care este obiectul de
studiu al psihologiei. Astfel:
 şcoala introspecţionistă consideră că este conştiinţa;
 şcoala behavioristă – comportamentul (S →R);
Ψ activităţii (Piajet, Wallon, Vîgotskii, Leontiev) – activitatea forma fundamentală de
manifestare finalistă a omului);
 psihoanaliza – inconştientul, factor determinant al întregii dinamici psihologice a individului,
cauzalitate a manifestărilor psihice (psihicul = conştientul + subconştient + conştientul).
 IV. Etapa Ψ contemporane – de la mijlocul sec. XX-a (≈ 1960) până în prezent. (Ψ –
simbolul/semnul psihologiei)
Obiectul psihologiei devine mecanismele şi legităţile formării şi dezvoltării vieţii psihice.
 După 1955 se dezvoltă psihologia umanistă americană (a treia forţă) cu origini în psihologia
analitică a lui C.G. Jung. Reprezentanţi: Carl Rogers (psihologia centrată pe client), Abraham
Maslow (actualizarea de sine), Erich Fromm (psihanaliza socială).
 În 1967 J.P. Guilford construieşte modelul tridimensional al intelectului (unităţi, clase, relaţii) şi
introduce termeni de gândire divergentă şi convergentă. În 1950 atrage atenţia asupra conceptului
creativităţii.
 În 1969 se semnează actul de naştere al psihologiei transpersonale (Ab. Maslow, Stanislav Groff,
Victor Frankl, Antony Sutich, Jim Fadiman, G. Lilly). Psihologia transpersonală propune depăşirea
persoanei, existenţa alături de starea de veghe, vis, somn profund şi a unei stări, cea de
supraconştiinţă (extaz).

Structura psihologiei contemporane

Psihologia modernă reprezintă un sistem destul de ramificat de discipline ştiinţifice, ce se află în
diferite trepte de formare şi legate cu diverse domenii ale practicii. De obicei principiul de bază al
clasificării psihologiei se consideră principiul dezvoltării psihicului în activitate. În baza acestui fapt se
evidenţiază următoarele ramuri ale psihologiei.
Psihologia muncii – studiază particularităţile psihologice ale activităţii de muncă a omului,
aspectele psihologice ale organizării ştiinţifice a muncii. Ea are un şir de capitole, care reprezintă ramuri
de sine stătătoare ale ştiinţei psihologice: psihologia inginerească, psihologia aviaţiei, psihologia
cosmică.
Psihologia pedagogică cercetează legităţile psihologice ale instruirii şi educaţiei omului. Din
capitolele ei fac parte: psihologia instruirii, psihologia educaţiei, psihologia profesorului şi psihologia
activităţii instructiv-educative cu copii cu diverse anomalii.
Psihologia medicală studiază aspectele psihologice ale activităţii medicului şi comportării
bolnavului. Se divizează în neuropsihologie, ce studiază raportul fenomenelor psihice cu structurile
fiziologice ale creierului, psihofarmacologia, ce studiază influenţa substanţelor curative asupra activităţii
psihice a omului; psihoterapia, ce studiază şi foloseşte mijloacele de acţionare psihică pentru tratarea
bolnavului, psihoprofilaxia şi psihoigiena.
Psihologia juridică cercetează problemele psihologice, ce ţin de realizarea sistemului legislativ. Ea
de asemenea are un şir de ramuri: psihologia judiciară, psih ologia criminologică, psihologia reeducării
prin muncă.
Psihologia militară cercetează comportarea omului în condiţiile de luptă, aspectele psihologice ale
relaţiilor dintre comandanţi şi subalterni, metodele propagandei psihologice şi antipropagandei etc.
Urmează a evidenţia psihologia sportului, comerţului, creaţiei ştiinţifice şi artistice.
În baza clasificării ramurilor psihologiei pot fi stabilite aspectele psihologice ale dezvoltării.
Conform acestui principiu se evidenţiază un şir de ramuri ale ei, în care se desfăşoară principiul
dezvoltării:
- psihologia vârstelor studiază ontogeneza diferitor procese psihice şi calităţii psihologice ale
personalităţii omului în dezvoltare, ea are un şir de ramuri: psihologia copilului, psihologia
adolescentului, psihologia omului matur, gerontopsihologia;
- psihologia dezvoltării anormale sau psihologia specială, ce se ramifică în oligofrenopsihologia,
surdopsihologia, tiflopsihologia;
- psihologia comparativă cercetează formele filogenetice în viaţa psihică.
În baza clasificaţiei ramurilor psihologiei pot fi stabilite aspectele psihologice ale relaţiilor
personalităţii şi societăţii. În acest caz se evidenţiază încă un şir de ramuri ale ştiinţei psihologice, grupate
prin noţiunea „psihologia socială”.
1.3 Psihologia socială ramură de studiu a psihologiei.
Scurt istoric
Termenul de Ψ socială a apărut în 1860, când filosoful german Lazarus şi lingvistul Steinhall au
fondat „Revista de Ψ a Popoarelor şi Lingvistică”.
Primele studii publicate asupra fenomenului facilitării sociale îi aparţin lui Gabriel Tarde (1898).
Primele preocupări de sistematizare în acest domeniu au fost publicate în 1908: în Anglia McDougall publică
„Introduction in social psychology” şi Ross, în SUA, publică „Social psychology”.
Ψ socială a avut ca punct de pornire 2 orientări din suprapunerea cărora a rezultat problematica sa
actuală:
 psihosociologia – orientare cultivată de psihologi pentru nevoile speciale ale domeniului. Psihologia,
ca disciplină centrată pe individ, a ajuns la concluzia că persoana izolată este o abstracţiune. Mediul
fizic şi cel social contribuie şi influenţează fenomenele psihice, ca atare, factorii legaţi de ambianţa
socială trebuie incluşi în explicaţii.
 sociopsihologia – cultivată de sociologi, care dau prioritate fenomenelor sociale obiective.

Definire
a) Psihologia socială este domeniul ştiinţei care caută să înţeleagă natura şi cauzele comportamentului
individual în situaţii sociale (Baron şi Byrne).
b) Psihologia socială este studiul interacţiunilor comportamentelor prezente sau trecute, reale sau
imaginare, în context social, precum şi studiul rezultatelor acestor interacţiuni (stările şi procesele
psihice obiective, personalitatea, situaţiile de grup) (Septimiu Chelcea).
Psihologia socială reprezintă ştiinţa care studiază manifestările psihice ale diferitor comunităţi
sociale: grupuri, colective, caracterul relaţiilor reciproce ale oamenilor în grupuri, situaţia
personalităţii în ele, problema liderului şi subordonării, influenţa socială etc.

Obiectul de studiu a psihologiei sociale

Dacă, Ψ studiază subiectul individual → obiect; Sociologia studiază subiectul colectiv → obiect. Apoi
Psihologia socială studiază subiectul individual → subiectul colectiv → obiectul.
Astfel, Psihologia socială practică o grilă în 3 termeni:
S (subiect) individual →S colectiv →O (obiect).
Între S individual şi O survine o mediere constantă, definită prin interacţiunea şi influenţa celuilalt.
Cu alte cuvinte, Ψ generală este centrată pe problematica individului, Sociologia generală este centrată
pe structura şi funcţionarea societăţii. Iar Ψ socială vine să descifreze comportamentul individului în
contextul social.
Ce anume studiază psihologia socială?
Se cunosc 4 concepte fundamentale ale Ψ sociale:
1) Fenomenul psihosocial – reprezintă rezultatul interacţiunii factorilor psihologici şi sociali şi efectele
acestei interacţiuni la nivel individual, interpersonal şi grupal. Este o sinteză între socialul contaminat
de psihologic şi psihologicul modelat de social. Cu alte cuvinte, psihologia socială tratează dependenţa
şi interdependenţa conduitelor umane. Exemple: influenţa socială, facilitarea socială, manipularea,
zvonurile, reprezentările sociale etc.
2) Interacţiunea – un fenomen psihosocial trebuie să fie urmărit dintr-o dublă perspectivă: a) acţiunea
pe care o exercită un individ asupra altuia; b) influenţa pe care o suportă din partea acestuia. Schema
interacţiunii este: A ↔ B. Sunt studiate relaţiile interpersonale.
3) Influenţa socială – prin influenţă socială se transformă dezacordurile în acorduri, diferenţele în
asemănări. Forme: sugestia, imitaţia, contaminarea psihologică.
4) Motivaţia este suportul energetic al oricărei interacţiuni.
Se disting 4 fenomene care se petrec în contexte determinate, cu oameni concreţi:
 persoana (socializare, inculturare, învăţare socială, autocunoaştere);
 spaţiul interpersonal (câmp social);
 grupul mic;
 grupul mare (masele, Gustave le Bon).
1.4. Psihologia economică – ramură de studiu a psihologiei.
Definirea Ψ economice
Psihologia economică este ştiinţa care studiază comportamentul uman în condiţiile relaţiilor
economice, adică în condiţiile producerii, distribuirii, schimbului, consumului, proprietăţii şi
conducerii.
Psihologia economică – ramură de studiu a psihologiei, care cercetează particularităţile psihice
ale subiectului activităţii economice, formele reflectării psihologice a fenomenelor economice în
conştiinţa indivizilor, grupurilor, claselor, popoarelor, cât şi comportamentul economic bazat pe ele.
Psihologia economică este ştiinţa care studiază psihologia subiectului în relaţii economice (de
producere, vânzare, consum etc.).
În calitate de subiect economic poate fi individul, familia, societatea, organizaţia şi întreg poporul
(statul). Astfel obiectul cercetării poate fi din diferite niveluri: mezo, macro şi microeconomic.

Scurt istoric
Rădăcinile acestei ştiinţe vin din lucrările vestiţilor economişti Alfred Marschall, Adam Smith, John
Keznes (Keins)
Un concept socio-economic introdus de Adam Smith este conceptul de „om economic” în lucrarea sa
„Avuţia naţiunilor” din 1776. Autorul analizează caracteristicile individual-umane prin prisma condiţiilor
socio-economice în care acesta îşi desfăşoară activitatea. Scopul „omului economic” este primirea venitului
şi avantajelor.
Gabriel Tarde, în 1881 introduce noţiunea de psihologie economică. Lucrarea cu titlul „Psychologie
economique” a fost publicată în 1902 (Paris). Autorul pusese problema unor legităţi generale în sistemul
psihic, cu incidenţă în comportamentul economic: adaptarea, imitaţia, acţiunea contradictorie a unor forţe
interne şi externe, interacţiunea socială, dinamica trebuinţelor şi cumpărării.
Economistul A. Marshall (1842 – 1924) a formulat o legea echilibrului dintre consum şi satisfacţie,
resurse şi efortul de muncă.
Discipolul său J.M. Keznes (1883 – 1946) în tratatul „Teoria generală a folosirii braţelor de muncă, a
dobânzii şi a banilor” (1936), formulează o relaţie importantă: folosirea braţelor de muncă şi mărimea
venitului naţional depind de cererea reală, exprimată prin consumul total şi investiţiile efective.
Psihologul american G. Katona publică în 1951 „Psychological analysis of economic behavior”.
Complementar, Psihologia reclamei, născută pe teren behaviorist şi al problematicii „public relations”
provoacă un mare interes la comercianţi.

Obiectul psihologiei economice

Obiectul psihologiei economice este studiul relaţiilor sociale interumane, în cadrul activităţilor
economice, la nivel macroeconomic, al întregii societăţi, dar şi la nivel microeconomic, în cadrul unei
firme, indiferent de domeniul specific de activitate studiat: proiectare, producţie, cercetare-dezvoltare,
financiar, marketing, comercial, etc.
Instituirea Psihologiei ca ştiinţă experimentală, dezvoltarea industriei şi a comerţului, au condus firesc
la studiul factorului uman în producţia, distribuţia şi consumul de bunuri economice. Comportamentul
economic devine tot mai complex prin personalizare, reprezentări, opinii, motivaţii, sugestii, manipulări.
Se disting 4 grupe de probleme majore ale utilizării ştiinţifice raţionale a factorului uman în producţia
economică:
1) Adaptarea omului la munca ce o prestează; stabilirea unui acord deplin între particularităţile psihice
individuale şi cerinţele activităţii profesionale. Orientarea şi selecţia profesională sunt posibile tocmai
datorită definirii prin mijloace psihotehnice atât a dimensiunilor aptitudinale disponibile fiecărei
persoane cât şi a celor cerute de un anume loc de muncă.
2) Pregătirea prin învăţare şi exerciţiu după ce persoana şi-a ales specializarea, după ce a fost ghidată şi
selectată.
3) Organizarea ştiinţifică a muncii: stabilirea de mişcări, ritmuri, intervale de timp şi mediul tehnic de
lucru (spaţiu, raporturi sociale, regimul de efort ).
4) Organizarea ştiinţifică a întreprinderii, cu accent pe definirea colectivelor de muncă şi a raporturilor
raţionale dintre şefi şi subalterni (Dm.Todoran, Cluj, 1935).
 Întrebări şi exerciţii:
1. Descrieţi şi comentaţi etapele dezvoltării psihologiei ca ştiinţă?
2. Explicaţi interacţiunea fenomenelor psihice.
3. Discutaţi în grupuri a câte 6 elevi despre obiectul de studiu al psihologiei social-economice.
4. Descrieţi şi argumentaţi corelaţia sociologiei şi economiei cu psihologia social-economică.
5. Argumentaţi avantajele studierii psihologiei social-economice pentru studenţi, manageri,
organizaţii.