PSIHOLOGIE ŞI SOCIOLOGIE

MANAGERIALĂ
 Curs: Psihologie şi sociologie managerială

Unity 1. Psihologie generală

Unity 2. Sociologie
Unity 3. Psihologie şi sociologie managerială

Unity 1
Se dezvăluie bazele generale ale psihologiei.

2
 CUPRINS

PROGRAMUL CURSULUI .......................................................... 3

1. Obiectul şi sarcinile psihologiei...................................................4
2. Metodele psihologiei.....................................................................6
3. Istoria formării psihologiei moderne
şi locul ei în sistemul altor ştiinţe....................................................12
3.1. Curente psihologice ................................................................ 12
3.2. Structura psihologiei moderne................................................... 19
4. Psihicul şi activitatea....................................................................20
5. Individul şi personalitatea............................................................27
6. Sfera cognitivă al personalităţii.................................................. 32
6.1. Atenţia .........................................................................................32
6.2. Senzaţia şi percepţia ................................................................... .34
6.3. Memoria .......................................................................................37
6.4. Gândirea...................................................................................... ..40
6.5. Imaginaţia......................................................................................43
7. Particularităţile individuale ale personalităţii .........................45
7.1. Voinţa.........................................................................................45
7.2. Sentimentele ..............................................................................49
7.3. Temperamentul.......................................................................... 52
7.4. Caracterul................................................................................... 54
7.5. Aptitudinile ............................................................................... 57
8. Relaţiile interpersonale .............................................................. 60
8.1. Latura comunicativă, interactivă şi
perceptivă a comunicării .................................................................. 60
8.2. Comunicarea în grupuri şi colective ......................................... 64
SARCINI PENTRU LUCRUL DE SINESTĂTĂTOR ...............68
GLOSAR............................................................................................71
BIBLIOGRAFIE...............................................................................76

PROGRAMUL CURSULUI

Obiectul şi sarcinile psihologiei. Metodele cercetărilor psihologice.

Istoria formării psihologiei moderne şi locul ei în sistemul altor ştiinţe. Curente
psihologice. Structura psihologiei moderne.
Psihicul şi activitatea.
Individul şi personalitatea. Sfera cognitivă al personalităţii. Atenţia. Senzaţia. Percepţia.
Memoria. Gândirea. Imaginaţia.
Particularităţile individuale ale personalităţii. Voinţa. Sentimentele. Temperamentul.
Caracterul. Aptitudinile.

3
 Relaţiile interpersonale. Latura comunicativă a comunicării (transmiterea informaţiei).
Latura interactivă a comunicării (interacţiunea). Latura perceptivă a comunicării (percepţia
reciprocă între oameni). Comunicarea în grupuri şi colective.

4
 1. OBIECTUL ŞI SARCINILE PSIHOLOGIEI

În decurs de secole omul constituie obiectul studierii multor generaţii de

savanţi. Omenirea îşi cunoaşte istoria proprie, originea, caracterul biologic, limbile
şi obiceiurile, şi în această cunoaştere psihologiei îi revine un rol deosebit. Un
înţelept antic a spus, că pentru un om nu este obiect mai interesant decît alt om. La
baza dezvoltării psihologiei stă interesul permanent în ascensiune pentru natura
existenţei umane, condiţiile dezvoltării şi informării ei în societatea umană,
particularităţile interacţiunii cu alţi oameni. În prezent, desfăşurarea multor genuri
de activitate în producţie, ştiinţă, medicină, artă, învăţămînt, în jocuri şi sport este
cu neputinţă fără cunoaşterea şi conceperea legităţilor psihologice.
Ce prezintă psihologia ca ştiinţă? Însuşi termenul în traducere din limba
greacă antică înseamnă – psihologie* – ştiinţă despre suflet (psyche – „suflet” şi
logos – „ştiinţă, învăţătură”).
Studierea, interpretarea sufletului constituie prima etapă a formării
obiectului psihologiei. Deci, la început psihologia era definită ca ştiinţa despre
suflet. Dar a răspunde la întrebarea, ce este sufletul, s-a dovedit a fi complicat. În
diferite epoci istorice savanţii atribuiau diverse sensuri acestui cuvânt. Formarea şi
dezvoltarea concepţiilor ştiinţifice asupra esenţei psihicului totdeauna a ţinut de
determinarea problemei principale a filozofiei – corelaţia între materie şi
conştiinţă, substanţa materială şi spirituală. Anume pe marginea acestei probleme
au apărut două curente diametral opuse: idealismul şi materialismul. Reprezentanţii
filozofiei idealiste considerau psihicul ca fiind primar, ca existînd de sine stătător,
independent de materie, ca manifestare a spiritului material, nemuritor.
Interpretarea materială a psihicului se manifestă în faptul că psihicul este
considerat drept un fenomen secundar, derivat de la materie.
Tratarea materialistă în conceperea psihicului a fost respinsă de filozofia
idealistă, care consideră psihicul omului ca manifestare a vieţii lui spirituale,
considerând că acesta nu se supune aceloraşi legi ca şi tot mediul material.
Dar e cu neputinţă a studia comportamentul, nestudiind gîndurile, simţurile,
impulsurile. De aceea în psihologie a parvenit o criză. Ieşirea din această situaţie
critică a indicat-o filozofia materialismului dialectic. Materialismul dialectic
recunoaşte un singur început pentru tot ce există – materia, iar psihicul, gândirea,
conştiinţa se consideră ca secundare, derivate de la materie. Materialismul dialectic

*
Cuvintele evidenţiate indică noţiunile noi, care urmează a fi însuşite. Cunoaşterea
acestor noţiuni se va verifica în testare.
5
se bazează pe date ştiinţifice şi practice şi pe măsura dezvoltării lor concretizează
şi aprofundează concluziile sale.
Ce dar reprezintă obiectul cunoaşterii ştiinţifice în psihologie de pe poziţiile
materialismului dialectic? Sarcina principală a psihologiei constituie studierea
legităţilor activităţii psihice în dezvoltarea ei. Domeniul fenomenelor, studiate de
psihologie, este vast. El cuprinde procese, stări şi proprietăţi ale omului ce au grad
diferit de complexitate, - de la distincţia elementară a unor particularităţi ale
obiectului, ce influenţează asupra organelor de simţ, pînă la lupta motivelor
personalităţii. Unele din aceste fenomene sînt deja studiate profund, iar descrierea
altora se reduce doar la o simplă fixare a observaţiilor.
Însă activitatea teoretică nu se limitează la aceasta. Scopul ei final constă în
faptul ca să fie dezvăluită esenţa fenomenelor studiate. Cercetarea sistemului
fenomenelor psihice în general – de la senzaţii elementare pînă la particularităţile
psihice ale personalităţii, orientată spre dezvăluirea legilor obiective, cărora ele se
supun, are o semnificaţie foarte importantă pentru crearea bazei ştiinţifice,
soluţionarea problemelor sociale, perfecţionarea organizării instruirii şi educaţiei.

2. METODELE PSIHOLOGIEI

Ştiinţă este mai întâi de toate o cercetare, de aceea caracteristica ştiinţei nu

se limitează la determinarea obiectului ei, ea include şi determinarea metodei ei.
Metodele – sînt nişte modalităţi prin intermediul cărora se identifică obiectul
ştiinţei. Psihologia, ca şi oricare altă ştiinţă, foloseşte nu o metodă ci un sistem
întreg de metode sau metodici particulare.
În psihologia actuală se evidenţiază următoarele patru grupuri de metode:
organizatorice, empirice, metode de prelucrarea a datelor şi metode de corecţie.
Metodele organizatorice includ metoda comparativă, metoda longitudinală,
metoda secţiunii transversale. Cercetările de acest gen permit a determina
legăturile şi dependenţele între fenomenele de diverse tipuri, de exemplu, între
dezvoltarea fiziologică, psihologică şi socială a personalităţii.
Particularităţile şi legităţile dezvoltării psihice pot fi identificate cu ajutorul a
două tipuri principale de cercetare: secţiuni transversale şi longitudinale.
Metoda longitudinală – constituie cercetare multiplă a unora şi aceloraşi
persoane pe parcursul unui timp îndelungat. Scopul cercetărilor longitudinale
înregistrarea dezvoltării somatice şi psihice a personalităţii.
Metoda longitudinală în comparaţie cu metoda secţiunilor transversale
posedă un şir de avantaje:

6
 - cercetarea longitudinală permite a efectua prelucrarea datelor referitor la
toate perioadele de vârstă ale omului;
- cercetările longitudinale stabilesc structura individuală şi dinamica
dezvoltării fiecărui om;
- doar cercetările longitudinale permit a analiza interdependentă şi relaţiile
de reciprocitate dintre unele componente aparte ale personalităţii în evoluţie,
permite a soluţiona problema perioadelor critice în dezvoltare.
Neajunsul principal al cercetărilor longitudinale constituie pierderile inutile
de timp, necesare pentru organizarea şi desfăşurarea lor.
Esenţa cercetărilor transversale sau secţionale ale dezvoltării psihice constă
în faptul, că concluziile privind particularităţile dezvoltării făcute în baza
cercetărilor unora şi aceloraşi caracteristici în grupuri de oameni de vârstă diferită
în comparaţie, diferitor niveluri de dezvoltare, cu diverse particularităţi ale
personalităţii. Avantajul principal al acestei metode constituie rapiditatea
cercetării – posibilitatea de a primi rezultate într-o perioadă scurtă de timp. Cu
toate acestea, cercetările în secţiunile transversale sînt statice şi nu oferă
posibilitatea de a trage concluzii privind dinamica procesului de dezvoltare,
continuarea lui.
Metoda comparativă – constă în cercetarea unor mecanisme de comportare
şi actelor psihologice aparte în procesul dezvoltării şi în comparaţie cu fenomenele
similare ale altor organisme. O extindere mai vastă această metodă, numită şi
„comparativ-genetică” a obţinut în zoopsihologie şi în psihologia copilului.
Metode empirice – observaţii asupra anumitor fapte (evenimente),
clasificarea lor, stabilirea legăturilor legitative între ele; includ: observarea şi
introspecţia, metodele experimentale (de laborator, naturală, de formare);
psihodiagnostice (teste, anchete, chestionare, interviuri, discuţii); analiza
produselor activităţii, metoda biografică.
Grupul de metode empirice în psihologie, tradiţional, începând din perioada
cînd psihologia a devenit ştiinţa de sine stătătoare, se consideră principal.
Observaţia în psihologie se desfăşoară în două forme – ca autoobservare, sau
introspecţie şi din exterior, sau aşa - numită observare obiectivă.
Cunoaşterea psihicului personal prin autoobservare totdeauna se efectuează
într-o oarecare măsură prin intermediul observaţiilor activităţii externe.
Observarea obiectivă se va baza pe unitatea interiorului şi exteriorului,
subiectivului şi obiectivului. Aceasta se consideră cea mai simplă şi cea mai
răspândită metodă în psihologie din toate metodele obiective. Observarea ştiinţifică
are nemijlocit puncte comune cu observarea în viaţă. Din această cauză este

7
necesar, mai întâi de toate, a determina condiţiile comune principale, căror va
corespunde observarea pentru a deveni metodă ştiinţifică.
Prima cerinţă de bază este existenţa obiectivului bine definit.
În conformitate cu obiectivul va fi stabilit planul observării, fixat în schemă.
Caracterul planificat şi caracterul sistematic ale observaţiei constituie trăsătura ei
fundamentală în calitate de metodă ştiinţifică. Şi dacă observarea rezultă din
obiectivul bine definit, atunci ea va căpăta un caracter efectiv. Este absolut
imposibil a observa totul în măsura diversităţii a tot ce există. Din această cauză
orice observare poartă un caracter electiv, parţial.
Avantajul principal al metodei observării obiective constă în faptul, că ea
permite studierea proceselor psihice în condiţii naturale. Totodată observarea
obiectivă, menţinându-şi semnificaţia, în mare măsură trebuie să fie completată cu
alte metode de cercetare. Faţă de procedura de observare sînt prezentate
următoarele cerinţe:
a) determinarea sarcinilor şi obiectivului;
b) alegerea obiectivului, subiectului şi situaţiei;
c) alegerea metodei de observare, ce influenţează cel mai puţin asupra
obiectivului cercetat şi ce asigură cel mai mult culegerea informaţiei necesare;
d) alegerea metodei de înregistrare a celor observate (modul de consemnare
a datelor);
e) prelucrarea şi interpretarea informaţiei primite.
Neajunsul principal al metodei de observare constă în faptul, că starea
psihologică, particularităţile personale ale observatorului pot influenţa asupra
rezultatelor observării. O anumită dificultate prezintă interpretarea datelor.
Observarea se foloseşte, mai întâi de toate, cînd este necesară o intervenţie
minimă în comportamentul natural, intercorelaţia oamenilor, cînd este tendinţa de a
primi o oglindire integră a evenimentelor.
Metoda experimentală – activitatea de cercetare în vederea studierii
relaţiilor cauza – efect, care propune următoarele:
- cercetătorul însăşi generează fenomenul studiat şi influenţează activ asupra
lui;
- experimentatorul poate varia, schimba condiţiile în care se desfăşoară
fenomenul;
- în experiment există posibilitatea de a reproduce rezultatele în repetate
rânduri;
- în rezultat experimentul stabileşte legităţile cantitative ce permit
formularea matematică.

8
 Sarcina fundamentală a experimentului psihologic constă în faptul ca să facă
admisibile pentru observarea exterioară obiectivă particularităţile importante ale
procesului psihologic interior.
Experimentul, ca metodă, a apărut în domeniul psihofizicii şi
psihofiziologiei şi a obţinut a răspândire largă în psihologie. Dar s-a schimbat
însuşi caracterul experimentului: de la studierea corelaţiei unui excitator fizic şi
procesului psihic corespunzător lui, el a trecut la studierea însăşi a legităţilor
desfăşurării a proceselor psihice în anumite condiţii obiective. Contra
experimentului de laborator au fost desemnate trei considerente. Se indică asupra
caracterului artificial analitic şi abstract al experimentului.
O variantă specifică a experimentului, ce reprezintă o formă intermediară
între observare şi experiment, constituie metoda aşa – numitului experiment
natural. Tendinţa lui fundamentală este de a îmbina caracterul experimental al
cercetărilor cu caracterul natural al condiţiilor. Logica acestei metode reprezintă:
acţiunii de experiment se supus condiţiile, în care se desfăşoară activitatea
studiată, dar însăşi activitatea se observă în desfăşurarea ei naturală. În schimbul
studierii fenomenelor în condiţii de laborator, cercetătorii tind a ţine cont de
influenţă şi a selecta condiţiile naturale, corespunzătoare scopurilor lor. Rolul
experimentului natural este important în procesul studierii posibilităţilor cognitive
ale omului la diferite etape de vârstă şi la determinarea principiilor concrete de
formare a personalităţii.
Şi, în sfârşit, metoda experimentală include şi experimentul ca mijloc de
influenţă, schimbare a psihologiei omului. O asemenea varietate a metodei de
experiment se numeşte experiment de formare. Specificul ei constă în faptul, că ea
serveşte concomitent şi ca mijloc de cercetare, şi mijloc de formare a fenomenului
studiat. Pentru experimentul de formare este caracteristica intervenţia activă a
cercetătorului în procesele psihice, studiate de el.
Metode psihodiagnostice. Obiectivul diagnozei psihologice contemporane
constă în fixarea şi descrierea deosebirilor psihologice atît între oameni, cît şi între
grupuri de oameni, uniţi conform anumitor caracteristici.
În numărul caracteristicilor diagnosticate (apreciate) în dependenţă de
sarcinile de cercetare pot fi incluse diferenţele psihologice conform vârstei,
sexului, studiilor şi culturii, stării psihice, particularităţilor psihofizice etc.
Unul dintre tipurile metodei de psihodiagnoză constituie testele psihologice.
Cuvântul englez „test” înseamnă „probă” sau „încercare”. Testul este o încercare
scurtă, standardizată, care nu cere, de regulă dispozitive tehnice complicate, ce se
supune standardizării şi prelucrării matematice a datelor. Cu ajutorul testelor se

9
tinde a determina anumite aptitudini, deprinderi, putinţe (sau lipsa lor), a
caracteriza mai exact anumite calităţi ale personalităţii.
La cele mai răspândite mijloace de cunoaştere a fenomenelor psihologiei se
referă diverse chestionări. Scopul chestionării constă în primirea informaţiei
despre faptele obiective şi subiective conform celor expuse de chestionaţi.
Toată diversitatea metodelor de chestionare poate fi limitată la două tipuri de
bază:
1) chestionarea „tet-a-tet” – un interviu, desfăşurat de către cercetători
conform unui anumit plan;
2) chestionarea indirectă – anchete, destinate pentru îndeplinirea de sine
stătător.
În interviul standardizat formularea întrebărilor şi comunicutivitatea lor
sînt determinate preventiv şi sînt aceleaşi pentru toţi chestionaţii. Metodica
interviului nonstandard, din contra, se caracterizează printr-o flexibilitate totală
şi variază în limite mai vaste. Cercetătorul, care se conduce doar de planul general
al interviului, are dreptul, în corespundere cu situaţia concretă, singur să formuleze
întrebări şi să schimbe ordinea punctelor planului.
Anchetarea – (chestionarea indirectă) de asemenea are specificul său. Se
consideră, că la anchetarea este mai raţional de a fi aplicată cînd este necesar a
determina atitudinea oamenilor în privinţa întrebărilor discutabile acute sau intime,
sau a chestiona un număr mai mare de oameni într-un termen relativ mic.
De obicei, se recomandă a îmbina anchetarea şi interviul, aşa cum această
metodică concomitent cu cuprinderea unui număr mare de chestionaţi în termen
relativ scurt, permite a obţine un material pentru o analiză profundă.
Metoda convorbirii (discuţiei) constituie un mijloc auxiliar pentru
interpretarea suplimentară a problemei studiate. Convorbirea trebuie să fie
totdeauna organizată conform planului în corespundere cu sarcinile cercetării şi nu
trebuie să poarte un caracter de şablon (model) sau standardizat.
Metoda studierii produselor activităţii se foloseşte vast în psihologia
istorică, psihologia copilului.
O diversitate a metodelor studierii produselor activităţii constituie metoda
biografică. În calitate de material servesc scrisorile, zilnicele, biografiile, produse
ale creaţiei copiilor, scrisul etc.
În multe cazuri în cercetările psihologice se foloseşte nu o singură metodă ci
cîteva, care pot, fiecare în parte, să completeze pe celelalte, reflectînd noi direcţii
ale activităţii psihice.

10
 La metodele corecţiei psihologice se referă: autotreningul, treningul în grup,
metodele influenţei terapeutice.
Psihologia contemporană prin diverse căi influenţează asupra activităţii
practice a oamenilor. Ajutorul psihologic mai des şi mai efectiv se manifestă nu
numai în situaţii reale, dar şi în insuccesul retrăit subiectiv. Această retrăire poate fi
acută şi să se exprime într-o profundă nemulţumire de sine, faţă de cei din jur, faţă
de viaţă în general, iar uneori şi în suferinţă. În asemenea cazuri este necesar nu
doar ajutorul consultativ ci şi cel psihoterapeutic. În asemenea cazuri este necesar a
vorbi referitor la metodele de corecţie desfăşurate de psiholog în activitatea sa. În
prezent metodele de corecţie psihologică – reprezintă un grup vast de procedee,
programul şi metode de influenţă asupra comportamentului oamenilor: include
autotreningul, treningul în grup.
Apariţia şi implementarea metodei antrenamentelor autogene ţin de numele
psihoterapeutului german I. Şhultz. Graţie lucrărilor lui în toate ţările
antrenamentul autogen s-a răspândit vast, mai întâi de toate, ca metodă de
tratament şi profilaxie a diferitor tipuri de nevroză şi dereglărilor funcţionale în
organism. Ulterior experienţa practică a demonstrat, că antrenamentul autogen –
este un mijloc eficient al psihoigienii şi psihoprofilaxiei, precum şi al dirijării
stării psihologice a omului în condiţii extreme. În antrenamentele autogene se
folosesc trei direcţii de bază de influenţă asupra stării sistemului nervos:
1) formarea priceperilor de relaxare totală a muşchilor corpului;
2) folosirea rolului activ al imaginaţiilor, imaginilor senzoriale;
3) rolul de reglare şi programare a cuvântului, rostit nu numai verbal, dar şi
în gând.
Complexul de exerciţii, care constituie esenţa antrenamentelor autogene,
reprezintă acel mijloc, care nu doar contribuie la creşterea aptitudinilor de rezervă
a omului, ci şi permanent perfecţionează activitatea mecanismelor de programare a
creierului.
Prin trening în grup de obicei se subînţeleg nişte forme specifice de
însuşire a cunoştinţelor şi unor priceperi în sfera comunicării precum şi formele de
corecţie corespunzătoare lor. Referitor la metodele treningului social-psihologic,
există o mulţime de clasificări, dar, în esenţă, toate evidenţiază două clasificări
importante, domenii ce se intersectează parţial – discuţiei în grup şi jocuri. Metoda
discuţiei în grup se foloseşte în general sub formă de analiză a unor situaţii
concrete şi sub formă de autoanaliză în grup. Dintre metodele de joacă ale
treningului social-psihologic o semnificaţie mai largă a obţinut metoda jocurilor
cu roluri.

11
 În prezent practica treningului în grup reprezintă o ramură a psihologiei
aplicate ce se dezvoltă rapid. Treningul social-psihologic în ţara noastră se
foloseşte pentru pregătirea specialiştilor de profil diferit: conducătorilor,
profesorilor, medicilor, psihologilor etc. El se aplică pentru corecţia dinamicii
conflictelor de familie, îmbunătăţirea relaţiilor dintre părinţi şi copii etc.
Metodele de prelucrare a datelor – reprezintă analiza materialului, includ
în sine metoda cantitativă (aplicarea statisticii matematice, prelucrarea datelor la
maşina de calcul) şi metoda calitativă (diferenţierea materialului pe grupe, analiza).

3. ISTORIA FORMĂRII PSIHOLOGIEI MODERNE ŞI LOCUL EI

ÎN SISTEMUL ALTOR ŞTIINŢE

3.1. Curentele psihologice

Primele concepţii despre psihic ţineau de animism (din latină „anima” –
spirit, suflet) – viziuni antice, conform cărora totul ce există pe lume are suflet –
sufletul era conceput ca o substanţă independentă de corp, ce dirijează toate
obiectele vii şi nevii.
Conform filozofului Greciei antice Platon (a. 427-347 î.e.n.) sufletul unui
om exista înainte de a se împreuna cu corpul. El este forma şi curentul spiritului
universal. Fenomenele spirituale Platon le subdiviza în raţiune, curaj (în concepere
modernă-voinţă) şi dorinţă (motivaţie).
Unitatea armonioasă raţionale, aspiraţiilor mobile şi dorinţelor atribuie
integritate vieţii spirituale a omului. Platon aduce asemenea listă a sentimentelor:
mînie, teamă, dorinţă, tristeţe, dragoste, gelozie, invidie.
Punctul culminant al psihologiei antice a devenit doctrina (învăţătura)
despre suflet a lui Aristotel (a. 384-322 î.e.n.) Sufletul, conform lui Aristotel, nu
este material, el este forma corpului viu, cauza şi scopul tuturor funcţiilor vitale ale
corpului. Forţa motrice a comportamentului omului este năzuinţa (activitatea
internă a organismului), legată cu simţul satisfacţiei sau nesatisfacţiei. Perceperea
senzitivă constituie începutul cunoaşterii. Păstrarea şi reproducerea senzaţiilor
constituie memoria. Gândirea se caracterizează prin formarea concepţiilor
generale, aprecierilor şi concluziilor. O formă aparte a activităţii intelectuale
constituie raţiunea, introdusă din exterior în formă de raţiune divină.
Sub influenţa atmosferei, caracteristice evului mediu (mărirea influenţei
bisericii asupra tuturor laturilor vieţii societăţii, inclusiv şi ştiinţei), tractarea
animistă a sufletului de către Platon şi Aristotel se îmbină cu conceperea creştină a
esenţei omului. Sufletul este o formă divină, supranaturală, din care cauză

12
studierea vieţii spirituale trebuie să fie supusă legităţilor teologice. Analizei de
către om poate fi supus doar aspectul exterior al sufletului, orientat spre lumea
materială. Cele mai mari mistere ale sufletului devin accesibile numai în experienţă
religioasă (mistică).
În evul mediu se acumulează materiale concrete privind particularităţile
anatomice, fiziologice ale organismului uman ca unele din bazele psihicului. În
special este necesar de menţionat activitatea gânditorilor arabi din secolele IX-XII
Avicenna şi Averroes.
Din secolul XVII se începe o epocă nouă în dezvoltarea cunoştinţelor
psihologice. Ea se caracterizează prin încercările de a pătrunde lumea spirituală a
omului, în special de pe poziţii filozofice generale, teoretice, fără o bază
experimentală necesară. R. Descartes (1596-1650) ajunge la concluzia referitor la
diferenţa totală ce există între sufletul omului şi corpul lui: „Corpul după natura sa
întotdeauna divizibil, pe cînd spiritul – este invizibil”. Dar sufletul capabil a
efectua mişcări în corp. Această doctrină dualistă contradictorie a iniţiat problema,
numită psihofizică cum sînt legate între ele procesele fizice (fiziologice) şi psihice
(spirituale)? Descartes a fondat bazele concepţiei deterministe (cauzale) a
comportării cu ideea ei centrală a reflexului ca răspuns motrice firesc al
organismului la iritaţia fizică exterioară. El a fost fondatorul psihologiei
introspective, interpretând conştiinţa ca cunoaşterea nemijlocită a subiectului
referitor la ceea ce se petrece în el, cînd el gândeşte.
Încercarea de a uni din nou corpul şi sufletul omului, divizate de doctrina lui
Descartes, a întreprins-o filozoful olandez Spinoza (1632-1677). Nu există o formă
spirituală deosebită, ea întotdeauna este una dintre manifestările materiei. Sufletul
şi corpul sînt determinate de unele şi aceleaşi cauze materiale. Spinoza
presupunea, că asemenea tratare dă posibilitatea de a cerceta fenomenele psihcului
cu aceeaşi precizie cum se cercetează liniile şi suprafeţele în geometrie.
Filozoful german G. Leibniz (1646-1716), respingând egalitatea psihicului şi
conştiinţei, stabilită de Descartes, a introdus noţiunea de psihic inconştient. În
sufletul omului are loc neîntrerupt o activitate latentă a forţelor psihice – unui
număr imens de percepţii mici. Din ele apar dorinţele şi pasiunile conştiente.
Leibniz a încercat să lămurească legătura între psihic şi filozofic în om nu ca
interacţiune, ci ca corespundere în formă de armonie, creată datorită înţelepciunii
divine.
În secolul XVIII de către filozoful german Ch. Wolff a fost introdus
termenul „psihologie empirică” ca una dintre direcţiile psihologiei, principiul
căreia în observările asupra fenomenelor psihice concrete, clasificarea lor şi

13
stabilirea legăturii fireşti între ele, verificată prin experienţa. Acest principiu a
devenit fundamentul doctrinei întemeietorului psihologiei empirice filozofului J.
Lock (1632-1704). Lock consideră sufletul omului ca un mediu pasiv, incapabil de
a percepe, comparând-o cu o tablă curată, pe care nu este scris nimic. Sub influenţa
impresiilor senzoriale sufletul omului, deşteptându-se, se umple cu idei simple,
începe să gândească, adică să formeze idei complicate.
Evidenţierea psihologiei ca ştiinţă de sine stătătoare a avut loc în anii 60 ai
secolului XIX. Acest fapt este legat de crearea instituţiilor de cercetări ştiinţifice
speciale – laboratoarelor şi instituţiilor psihologice, catedrelor în instituţiile
superioare de învăţămînt, precum şi de implementarea experimentului pentru
studierea fenomenelor psihice. Prima variantă a psihologiei experimentale ca
disciplină ştiinţifică de sine stătătoare a fost psihologia fiziologică a savantului
german W. Wundt (1832-1920), fondatorul laborator psihologic în lume. În
domeniul conştiinţei al presupunea că acţionează o anumită cauzalitate psihică,
supusă cercetării ştiinţifice obiective.
Fondatorul psihologiei ştiinţifice ruse se consideră I. Secenov (1829-1905).
În cartea sa „Reflexele creierului” (1863) procesele psihologice principale obţin o
interpretare fiziologică. Ele au aceeaşi schemă ca şi reflexele: încep de la acţiunea
din exterior, continuă în activitatea sistemului nervos central şi se termină cu
activitatea de răspuns – mişcare, faptă, vorbire. Prin asemenea tratare Secenov a
încercat „sa smulgă” psihologia din cercul lumii interioare a omului. Dar în această
împrejurare a fost subapreciat specificul realităţii psihice în comparaţie cu baza ei
fiziologică, nu s-a ţinut cont de rolul factorilor culturali şi istorici în formarea şi
dezvoltarea psihicului omului.
La începutul secolului XX în psihologie apare o situaţie de criză: metoda
introspecţiei nu e dat rezultatul semnificative; nu s-a izbutit a concretiza specificul
realităţii psihice; a soluţiona problema legăturii între fenomenele psihice şi cele
fiziologice, s-a observat o ruptură considerabilă între teoria psihologică şi datele
activităţii experimentale. Încercările de a trece această perioadă de criză au adus la
formarea câtorva şcoli influente (direcţii) în ştiinţa psihologică.
Aşa apare „behaviorismul” (din engl. „behaviour” – „comportare”) –
direcţie, ce respinge conştiinţa ca obiect al cercetării ştiinţifice şi reduce psihicul la
diverse forme de comportare ca reacţie a organismului la mediul extern.
Fondatorul acestui curent este savantul american D. Watson (1878-1958). El
consideră, ca sarcina fundamentală a behaviorismului constă în acumularea
cercetărilor în aşa mod ca să fie posibil a spune anticipat, care va fi reacţia omului
la situaţia (stimulul) corespunzător. Comportamentul este sau rezultatul instruirii –

14
obţinute individual prin intermediul probelor şi greşelilor, sau memorizarea a
repertoriului deprinderilor. Având drept principiu ideea că în comportamentul
omului nu este nimic înnăscut şi orice manifestare a lui este un produs a stimulării
externe Watson a început în masă a copiilor de vârstă fragedă (pruncilor).(În
lucrările sale psihologul se referă la metodica lui I. Pavlov despre reflexele
condiţionate). Watson a distribuit noţiunii „comportament” un sens uniform. În
doctrina sa rămânea doar a formula „stimularea-reacţia” ca o unitate de relaţie a
organismului în mediu. Astfel, datorită bihevioriştilor ştiinţa psihologică s-a
transformat în „psihologie fără psihic”- Cu toate acestea, ideile biheviorismului au
influenţat esenţial asupra dezvoltării multor ştiinţe, inclusiv şi lingvisticii,
antropologiei, sociologiei, au devenit una din sursele ciberneticii, au contribuit la
elaborarea problemei instruirii (didacticii).
În atmosfera predominării filozofiei idealiste se formează gestaltpsihologia
– una din direcţiile psihologiei secolului XX, ce studiază psihicul din punct de
vedere al structurilor integre, gestaltelor. Numele său această şcoală şi l-a primit
de la cuvântul german ”gestalt”, ce înseamnă „formă”, „structură”, „configuraţie
integră”, adică un tot întreg organizat, proprietăţile căruia nu pot fi obţinute din
proprietăţile părţilor sale. Prima lucrare teoretică în acest domeniu a fost lucrarea
lui W. Koller „Gestaltele fizice în repaus şi stare statică”. În ea autorul tinde a
restructura metoda psihologică de lămurire prin principiul fizico-matematic. După
părerea sa, ca intermediar între ele câmpul fizic şi percepţia integrală trebuie să
devină o nouă fiziologie – o filozofie nu din elemente şi căi izolate, dar din
structuri integre şi dinamice, adică din gestalte. Cu acest scop Koller a schiţat
fiziologia imaginară a creierului, care se baza pe concepţii fizico-chimice. În
această lucrare principală este ideea izomorfismului (elementele şi raporturile într-
o sistemă corespund elementelor şi raporturilor în alta) proceselor fiziologice şi
psihologice. Însă relaţiile a două rânduri de fenomene (psihice, fizice) se
preconizau conform tipului paralelismului şi nu a legăturii cauzale. Gestaltiştii
afirmau nu numai imposibilitatea reducerii formelor psihice la componentele lor ci
şi existenţa unor legi deosebite ale gestaltului. Ei considerau, că psihologia,
bazându-se pe aceste legi, se va transforma într-o ştiinţă fixă, cum este fizica.
Neputinţa de a elabora o schemă unică a analizei realităţii psihice a fost premisa
decăderii şcolii gestalpsihologiei în anii antibelici.
Nici o învăţătură psihologică nu a generat atâtea divergenţe considerabile în
aprecieri, ca doctrina neuropatologului austriac, psihiatrul şi psihologul S. Freud
(1856-1939), întemeietorul psihoanalizei.

15
 Frendismul – este un curent în psihologia sec. XX, în care se dezvăluie
dificultatea excepţională a vieţii psihice a omului, se pune întrebarea despre viaţa
sexuală a acestuia, frendismul pretindea la crearea unei noi „imagini a omului”,
concepţii noi despre lume.
Nenumăratele observări ale psihiatrilor şi neuropatologilor au demonstrat, că
omul nicidecum nu este acea fiinţă intelectualizată, cum era redat de psihologia
sec. XIX. Anume aceste observaţii au devenit izvorul teoriei psihoanalitice
freudiste. Una din cauzele răspândirii ei vaste constă în faptul că în această teorie
s-a dezvăluit, mai deplin decît în alte teorii, dificultatea excepţională a vieţii
psihice a omului. În lucrările lui Freud, în calitate de problemă psihologică
serioasă, a fost pusă problema vieţii sexuale a omului.
Desemnând un şir de probleme noi şi indicând fenomenele, ce nu au fost
supuse cercetării psihologice, freud, totuşi, a prezentat aceste fenomene în teoria sa
într-o formă hipertrofiată. El a propus un model nou de studiere a personalităţii, în
care se menţionează, că personalitatea este formată din trei componente principale,
evidenţiate prin termenii: „id” (inconştientul) „ego” (eu) şi „super-ego” (supra-eu).
Id – componentul cel mai simplu (primitiv, purtătorul de instincte (sau libido): se
supune principiului satisfacţiei. Ego urmează principiul realităţii – ţine cont de
particularităţile lumii exterioare, proprietăţile şi relaţiile ei. În sfîrşit, supra-ego
serveşte ca purtătorul standardelor-morale, aceasta este acea parte a personalităţii,
care exercită rolul de critic şi cenzor. Deoarece cerinţele faţă de ego din partea
diferitor instanţii – id şi super-ego – sînt incompativile, ego se află inevitabil în
stare de conflict, ce crează o tensiune insuportabilă. Din această tensiune ego iese
cu ajutorul unor „mecanisme de protecţie” speciale – înlocuire, sublimare etc.
Înlocuirea înseamnă înlăturarea activă, dar neconştientizată de personalitate,
a simţurilor, gândurilor şi tendinţelor spre acţiune din conştiinţă. Deplasându-se în
domeniul inconştientului, ele continuă să motiveze comportarea şi se retrăiesc în
formă de senzaţii de nelinişte. Sublimarea – unul din mecanismele prin
intermediul căruia energia sexuală interzisă se destinde în forma altor tipuri de
activităţi, acceptabile pentru societate, de exemplu, în artă.
La Freud energia psihică a substituit-o pe cea biologică şi a apărut în rolul
forţei motrice principale a dezvoltării sociale şi organismul şi societatea s-au
dovedit a fi nu altceva, decît materialul, din care libidoul îşi modelează formele
sale.
Unul din reprezentanţii de vază ai curentului genetic al ştiinţei psihologice a
fost savantul elveţian J. Piajet. Cu siguranţă în psihologia mondială nu se va găsi
un alt savant, care a realizat atît de mult în domeniul dezvoltării intelectului

16
copilului. Folosind analiza sistematică şi structurală, Piajet înaintează principiul
referitor la metoda genetică ca principiu metodologic de îndrumare al cercetării
psihologice.
Acordând atenţia de bază formării intelectului copilului, Piajet sublinia, că în
psihologia ştiinţifică orice cercetare trebuie să se înceapă cu studierea dezvoltării şi
anume formarea mecanismelor intelectuale la copil explică cele mai bine natura lor
şi funcţionarea la cei maturi. Conform opiniei lui Piajet, în baza genetică trebuie să
se formeze nu doar unele ştiinţe ci şi teorii cunoaşterii. Această idee a devenit baza
creării de către el a epistemologiei genetice, adică ştiinţei despre mecanismele şi
condiţiile formării la om a diferitor forme şi tipuri de cunoştinţe, noţiuni, operaţii
cognitive.
Neajunsul principal al concepţiei lui Piajet constă în faptul că, ignorând
dezvoltarea personalităţii integre a copilului, forţa motrice principală a dezvoltării
intelectului el o vedea în însăşi intelectul. La Piajet printre factorii dezvoltării
intelectului nu este asemenea factor, ca activitatea.
Cel mai vast curent ştiinţific ce exprimă spiritul psihologiei contemporane
este psihologia cognitivă („cognito” în traducere din latină înseamnă
„cunoaştere”) – concepţia despre organismul omului ca sistemă, preocupată de
căutările active ale datelor şi prelucrarea informaţiei. Reprezentanţii ei U. Neisser,
A. Pavyio etc. în comportarea subiectului un rol important atribuie cunoştinţelor.
Pentru ei, principală devine problema referitor la organizarea cunoştinţelor în
memoria subiectului, corelaţia componentelor verbale şi imaginare în procesele
memorizării şi gândirii. Această psihologie a apărut sub o anumită influenţă a
direcţiei teoretico-informaţionale. Noţiunea de bază a psihologiei cognitive este -
„schema”. Ea reprezintă planul disponibil al omului de colectare şi programul de
prelucrare a informaţiei despre obiecte şi evenimente. Percepţia, memoria,
gândirea şi alte procese cognitive sînt determinate de scheme tot aşa cum
construcţia organismului de către genotip.
În rezultat, psihologia cognitivă a dezvăluit particularităţile cele mai
importante, specifice activităţii cognitive: selectivitatea, determinările de către
mediu, caracterul incomplet al schemelor cognitive etc.
Altă direcţie importantă, care, la fel ca şi psihologia cognitivă, a apărut ca
antiteză biheviorismului şi psihoanalizei, reprezintă psihologia umanistă.
Fondatorii psihologiei umaniste au dorit să corecteze impreciziile biheviorismului
şi psihoanalaizei în ce priveşte interpretarea omului şi să aleagă o psihologie mai
corectă, esenţială. În calitate de obiect al cercetării se afirmă concepţia

17
personalităţii creative – o problemă, care nu a fost abordată de altă şcoală. Sarcina
unei asemenea personalităţi constituie autorealizarea, autoactualizarea.
Unul din cei mai convingători reprezentanţi ai curentului umanist a fost A.
Maslow. El consideră aspiraţia continuă a omului spre autoactualizare, spre
autoexprimare – sursa principală a comportării, activităţii, faptelor omului.
Necesitatea de autoactualizare are un şir de funcţii. Mai întâi de toate, este
necesitatea umană de a face bine oamenilor (în esenţa sa omul este bun). Al doilea
principiu important – omul este obligat a fi acel, care el poate deveni. Prin alte
cuvinte, omul trebuie să-şi realizeze potenţialul, ceea ce el poate.
Care este neajunsul principal al teoriei lui Maslow ? În fond ea reprezintă o
varietate a tendinţei biologizante. Desigur, e plăcut a conştientiza că ne naştem
buni, nobili şi devenim răi involuntar. Dar calităţile morale nu sînt înnăscute: nu
există oameni ce se nasc buni şi nu există oameni, ce se nasc răi. Ei se formează
astfel. Însăşi recunoaşterea, că trăsătura etică poate fi înnăscută, duce la
biologizare.
O contribuţie semnificativă în dezvoltarea psihologiei secolului XX au adus
L.Vâgoţki (1896-1934), A.Leontev (1903-1979), P.Galperin (1902-1988).
L. Vâgoţki a introdus noţiunea despre funcţiile psihice superioare (gândire în
noţiuni, vorbire raţională, memorie logică, atenţie spontană) ca forma a psihicului
specific omului, social condiţionată, de asemenea a pus bazele concepţiei culturale
şi istorice a dezvoltării psihice a omului. Funcţiile nominalizate iniţial există ca
forme ale activităţii exterioare şi doar mai târziu – ca proces interior total. Ele
provin din formele comunicării verbale dintre oameni şi sînt utilizate prin semne
lingvistice. Sistema semnelor determină comportarea într-o măsură mai mare, decît
mediul înconjurător, deoarece semnul, simbolul conţine un program în formă
compactă de comportament. Funcţiile superioare se dezvoltă în procesul instruirii,
adică activităţii comune a copilului şi maturului.
A. Leontiev a efectuat un ciclu de cercetări experimentale, ce dezvăluie
mecanismul formării funcţiilor psihice superioare ca proces de „Cultivare” a
formelor acţiunilor instrumental-simbolice superioare în structurile subiective a
psihicului omului.
P. Galperin este autorul concepţiei formării acţiunilor intelectuale
(imaginilor, noţiunilor) pe etape. El cerceta procesele psihice (de la percepţie la
gândire inclusiv) ca activitate orientativă a subiectului în situaţii problematice.
Însăţi psihicul în plan istoric apare doar în situaţia vieţii mobile pentru orientare în
baza imaginii şi se realizează cu ajutorul acţiunilor (imaginilor, noţiunilor).

18
Realizarea practică a acestei concepţii permite a spori considerabil eficacitatea
instruirii.

3.2. Structura psihologiei contemporane

Psihologia modernă reprezintă un sistem destul de ramificat de discipline
ştiinţifice, ce se află în diferite trepte de formare şi legate cu diverse domenii ale
practicii. De obicei principiul de bază al clasificării psihologiei se consideră
principiul dezvoltării psihicului în activitate. În baza acestui fapt se evidenţiază
următoarele ramuri ale psihologiei.
Psihologia muncii – studiază particularităţile psihologice ale activităţii de
muncă a omului, aspectele psihologice ale organizării ştiinţifice a muncii. Ea are
un şir de capitole, care reprezintă ramuri de sine stătătoare ale ştiinţei psihologice:
psihologia inginerească, psihologia aviaţiei, psihologia cosmică.
Psihologia pedagogică cercetează legităţile psihologice ale instruirii şi
educaţiei omului. Din capitolele ei fac parte: psihologia instruirii, psihologia
educaţiei, psihologia profesorului şi psihologia activităţii instructiv-educative cu
copii cu diverse anomalii.
Psihologia medicală studiază aspectele psihologice ale activităţii mediului
şi comportării bolnavului. Se divizează în neuropsihologie, ce studiază raportul
fenomenelor psihice cu structurile fiziologice ale creierului, psihofarmacologia, ce
studiază influenţa substanţelor curative asupra activităţii psihice a omului;
psihoterapia, ce studiază şi foloseşte mijloacele de acţionare psihică pentru tratarea
bolnavului, psihoprofilaxia şi psihoigiena.
Psihologia juridică cercetează problemele psihologice, ce ţin de realizarea
sistemului legislativ. Ea de asemenea are un şir de ramuri: psihologia judiciară,
psihologia criminologică, psihologia reeducării prin muncă.
Psihologia militară cercetează comportarea omului în condiţiile de luptă,
aspectele psihologice ale relaţiilor dintre comandanţi şi subalterni, metodele
propagandei psihologice şi antipropagandei etc.
Urmează a evidenţia psihologia sportului, comerţului, creaţiei ştiinţifice şi
artistice.
În baza clasificării ramurilor psihologiei pot fi stabilite aspectele psihologice
ale dezvoltării. Conform acestui principiu se evidenţiază un şir de ramuri ale ei, în
care se desfăşoară principiul dezvoltării:
- psihologia vârstelor studiază ontogeneza diferitor procese psihice şi
calităţii psihologice ale personalităţii omului în dezvoltare, ea are un şir de ramuri:

19
psihologia copilului, psihologia adolescentului, psihologia omului matur,
gentopsihologia;
- psihologia dezvoltării anomale sau psihologia specială, ce se ramifică în
oligofrenopsihologia, surdopsihologia, tiflopsihologia;
- psihologia comparativă cercetează formele filogenetice în viaţa psihică.
În baza clasificaţiei ramurilor psihologiei pot fi stabilite aspectele
psihologice ale relaţiilor personalităţii şi societăţii. În acest caz se evidenţiază încă
un şir de ramuri ale ştiinţei psihologice, grupate prin noţiunea „psihologia socială”.
Din cele expuse mai sus poate de imaginat, cît de vast este spectrul aplicării
practice a psihologiei, ce include sarcini de diferită amploare – de la cercetarea
percepţiei de către om a indicaţiilor dispozitivului pînă la studierea fenomenelor
psihice în masă.
Este necesar a menţiona, că un loc aparte între alte ramuri ale psihologiei în
ocupă aşa-numita psihologie generală. Ea nu reprezintă o ramură a ştiinţei
psihologice, care s-ar fi putut plasa într-un rând cu psihologia pedagogică,
psihologia juridică, psihologia medicală, psihologia comparativă etc. În sarcinile
psihologiei generale intră elaborarea problemelor metodologiei şi istoriei
psihologiei teoriei şi metodelor cercetării legităţilor ale apariţiei dezvoltării şi
existenţei fenomenelor psihice. Ea studiază activitatea cognitivă şi practică.
Rezultatele cercetării în domeniul psihologiei generale constituie baza
fundamentală a dezvoltării tuturor ramurilor şi compartimentelor ştiinţei
psihologice.
În cursul psihologiei generale se prezintă ideea ştiinţifică despre principiile
generale teoretice şi metodele principale ale psihologiei, se caracterizează noţiunile
ştiinţifice de bază ale psihologiei. Pentru comoditatea cercetării aceste noţiuni se
grupează în trei categorii de bază: procese psihice, stări psihice, proprietăţi
psihice sau particularităţi ale personalităţii.

4. PSIHICUL ŞI ACTIVITATEA

Problema psihicului omului este poziţia-cheie în psihologie. Psihicul omului

este conştiinţa omului. Conştiinţa se subînţelege ca o formă aparte a reflectării,
care constituie trăsătura comună a tuturor funcţiilor psihice ale omului.
Dezvoltarea tuturor funcţiilor psihice în interdependenţă asigură formarea la om a
reflecţiei internă a lumii externe, într-o oarecare măsură, a modelului acestei lumi.
La animale psihicul se formează şi se dezvoltă în procesul activităţii lor de
adaptare la mediul ambiant. Reproducerea însă şi dezvoltarea vieţii omului se

20
înfăptuieşte în procesul reformării naturii. Conştiinţa individuală, care este studiată
de psihologie, se formează şi se dezvoltă în strânsă legătură cu ştiinţa socială.
Individul însuşeşte forma ideală de reflectare în procesul real de includere în viaţă
societăţii: omul nu poate exista în afara acestei vieţi, î afara sistemului relaţiilor
sociale. Neînsuşind această formă omul nu poate să se dezvolte ca om, ca membru
al societăţii, ca personalitate.
Aşadar, conştiinţa este forma supremă a psihicului, forme ce integrează,
rezultatul condiţiilor istorico-sociale a formării omului în activitatea de muncă la o
comunicare permanentă cu alţi oameni. Conştiinţa este nu altceva decît existenţa
conştientizată.
A. Petrovski evidenţiază următoarele patru caracteristici psihologice de
bază ale conştiinţei:
1. Conştiinţa este totalitatea cunoştinţelor despre lumea înconjurătoare. În
structura conştiinţei intră toate procesele cognitive: simţul, percepţia, memoria,
gândirea, imaginaţia.
2. deosebirea subiectului şi obiectului, întărită în conştient, adică ceea ce
aparţine „Eu-lui” omului şi „Noneu-lui” lui.
3. Asigurarea activităţii omului ce presupune un scop. Drept exemplu poate
servi citatul vestit al lui K. Marx: „Păianjenul execută operaţiuni, ce amintesc
operaţiunile ţesătorului, şi albina prin construcţia celulelor sale de ceară face de
ruşine unii oameni-arhitecţi. Însă şi cel mai rău arhitect se deosebeşte iniţial de cea
mai bună albină prin faptul că înainte de a construi celula din ceară, el deja a
construit-o în capul său”. La finele procesului de muncă primim un rezultat, care
deja la începutul acestui proces a fost în imaginaţia omului. Omul nu numai
schimbă forma celor ce sînt date de natură; în cele date de natură, el desfăşoară
concomitent scopul său conştient, care ca legitate determină modul şi caracterul
acţiunilor sale şi cărui el trebuie să supună voinţa sa. Astfel în funcţia conştiinţei
intră formarea scopurilor activităţii, totodată se determină motivele ei, se adoptă
decizii hotărâte, se ţine cont de ordinea executării acţiunilor etc.
4. Prezenţa aprecierilor emoţionale în relaţiile dintre personalităţi. În
conştiinţa omului intră şi lumea sentimentelor, unde se reflectă relaţiile complicate
şi, mai întâi de toate, cele sociale, în care este inclus omul.
O condiţie obligatorie a formării şi manifestării calităţilor specifice ale
conştiinţei, indicate mai sus este limbajul. După cum se ştie, limbajul este un
sistem obiectiv aparte, în care este imprimată experienţa social-istorică sau
conştiinţa socială. Fiind însuşit de un om concret, limbajul devine conştiinţa reală a
acestui om.

21
 Multe cunoştinţe, relaţii, retrăiri, ce constituie lumea internă a fiecărui om,
nu se conştientizează de către el. Inconştientul – este o parte componentă
obligatorie a activităţii psihice a fiecărui om. Analiza conceptuală a conceperii
ştiinţifice moderne a problemei inconştientului se împarte în două direcţii de bază:
teoria psihoanalizei (întemeietor S. Freud) şi teoria directivei psihologice
inconştiente. Acestea sunt două metode de operare cu fenomenul inconştientului în
legăturile lui cu psihicul în general. Psihoanaliza concepe conştientul şi
inconştientul ca elemente a activităţii psihice ce se exclud reciproc. Psihologia
directivei, dimpotrivă, având drept principiu ideea integrităţii psihicului se bazează
pe conceperea unităţii fundamentale a personalităţii omului.
Concepţiile moderne despre fenomenologia inconştientului permit a
desfăşura următoarele principii.
În zona conştiinţei clare îşi găseşte reflectare doar o mică parte a tuturor
semnalelor primite concomitent din mediul intern şi extern al organismului.
Semnalele nimerite în zona conştientului clar se folosesc de către om pentru
dirijarea conştientă a comparării sale. Celelalte semnale deasemenea sînt folosite
de organism pentru reglementarea unor procese, însă, la nivel inconştient. Din
punctul de vedere contemporan al conceperii, conştientul şi inconştientul activează
într-un regim de unitate armonizată. Atunci cînd în faţă ne apar circumstanţele ce
fac dificilă alegerea strategiei comportării sau necesită o metodă nouă de rezolvare,
aceste circumstanţe nimeresc în zona conştientului clar. Dar cum numai decizia
este primită, strategia este găsită, dirijarea comportamentului se transmite în sfera
inconştientului, iar conştiinţa se eliberează pentru rezolvarea dificultăţilor apărute
din nou. Necatând că în fiecare moment dat doar o mică parte a tuturor proceselor
se reglementează conştient, conştiinţa poate acorda o anumită influentă şi asupra
proceselor inconştiente. Inconştientul uneşte toţi acei factori, care influenţează la
reglementarea comportamentului, care se desfăşoară fără particularitatea
nemijlocită a conştiinţei.
Mulţi cercetători consideră, că în domeniul inconştientului intră de
asemenea: fenomenele psihice, ce apar în somn, reacţii de răspuns generate de
excitanţii neconştientizaţi; mişcările, devenite automate; careva impulsuri spre
activitate, în care lipsesc scopurile conştiente etc. Inconştientul nu poate fi
considerat ca nivel inferior al psihicului, deoarece este un fenomen psihic al
omului, care este determinat de condiţiile sociale ale conştiinţei omului şi
indisolubil este legat cu ea.
Pentru a concepe mai bine legităţile de funcţionare a activităţii psihice a
omului, particularităţile desfăşurării şi construcţiei ce urmează a lua cunoştinţă cu

22
faptul, cum este organizat organul său de activitate psihică - creierul – şi cum
corelează cu el diverse manifestări ale vieţii psihice a omului.
Pa parcursul de lungă durată a evoluţiei lumii organice - de la cele mai
simple animale monocelulare pînă la om – mecanismele fiziologice ale comportării
se complicau continuu. Astfel, la organismele monocelulare unica celulă
îndeplinea toate funcţiile activităţii vitale. Acesta este un organ de simţ, motor,
digestiv. Desigur, că posibilităţile lui sînt foarte limitate. La animalele dezvoltate
are lor specializarea organelor, exprimată prin apariţia celulelor, unica funcţie a
cărora devine recepţia semnalelor (receptorii). Alte celule îşi asumă exercitatea
activităţii musculare sau secreţiei diferitor glande (efectorii). Dar specializarea
divizează organele şi funcţiile, iar vitalitatea integră a organismului necesită o
legătură continuă între ele, ce se obţine datorită sistemului nervos central, ce
funcţionează ca un tot întreg.
La toate vertebratele planul general de construcţie a sistemului nervos este
similar. Elementul de bază al sistemului nervos constituie celulele nervose sau
neuronii. Neuromul este format din corpul celulei şi ramificaţii – dendrite (ce
percep excitarea) şi axioni (ce transmit exitarea). Contactul axonului cu dendritul
sau corpul altei celule nervoase se numeşte sinaps. Sinapsului i se atribuie un rol
hotărâtor în explicarea mecanismului de stabilire a legăturilor noi în sistemul
nervos.
Sistemul nervos central (SNC) constă din creier şi măduva coloanei
vertebrale. Diferite părţi ale ei execută diverse tipuri de activităţi nervoase
complicate. Cu cît mai sus este amplasată oricare parte a creierului, cu atît mai
complicate sînt funcţiile ei. Mai jos de toate se află măduva coloanei vertebrale
– ea reglementează activitatea unor grupuri musculare şi organe interne. Însă cînd
se vorbeşte despre procese psihice complicate funcţia creierului reprezintă o
activitate complicată în comun cu un întreg sistem de organe.
Pentru a concepe organizarea proceselor psihice complicate în creier, este
necesar a fi cunoscut cu organizarea funcţională a creierului omului. Principiile
unei asemenea organizaţii au fost elaborate de psihologul de vază A. Luria.
Creierul omului ce asigură recepţia şi prelucrarea informaţiei, crearea
programelor acţiunilor proprii şi controlul asupra îndeplinirii reuşite a acestora,
totdeauna funcţionează ca un tot întreg. Însă acesta este un aparat complicat şi
diferenţiat, ce este constituit dintr-un şir de părţi, şi dereglarea funcţionării normale
a fiecărei din ele se va reflecta inevitabil asupra funcţionării lui. În creierul omului
de obicei sînt evidenţiate trei blocuri principale, fiecare din ele având un rol aparte
în asigurarea activităţii psihice. Primul menţine tonusul scoarţei cerebrale, necesar

23
pentru desfăşurarea reuşită a proceselor atît de recepţie şi prelucrare a informaţiei,
cît şi proceselor de formare a programelor şi controlului executării lor. Al doilea
bloc asigură însă şi procesul recepţiei, prelucrării şi păstrării informaţiei ce ajunge
la om din lumea exterioară. La treilea bloc elaborează programele de comportare,
asigură şi reglementează realizarea lor şi participă la controlul executării lor
reuşite. Toate trei blocuri sînt amplasate în diferite aparate ale creierului şi doar
funcţionarea lor în concordanţă aduce la organizarea reuşită a activităţii conştiente
a omului.
Să caracterizăm succint fiecare din blocurile enumerate. Primul – blocul
tonusului scoarţei cerebrale sau blocul energetic al creierului. Pentru realizarea
normală a activităţii vitale şi autoreglementării comportării este necesară
menţinerea optimă a tonusului scoarţei cerebrale. Numai asemenea tonus poate
asigura selecţia reuşită a semnalelor existente, păstrarea urmelor lor, elaborarea
programelor de comportare necesare şi controlul permanent asupra executării lor.
Tot aparatul complex, ce intră în componenţa blocului are un rol important pentru
funcţionarea scoarţei cerebrale ce constă în următoarele. Tonusul permanent al
scoarţei cerebrale se menţine în general datorită a două surse. Pe de o parte, pentru
menţinerea stării de viociune (trează) a scoarţei cerebral, este necesar un flux
permanent de informaţie din lumea exterioară: animalul, lipsit de asemenea flux de
excitări exterioare, adoarme; este cunoscut de asemenea ce efect generează „lipsa
informaţională” după aflarea de lungă durată a omului într-o cameră întunecoasă şi
izolată acustic (în aceste cazuri apar halucinaţii, care parţial compensează
neajunsul în fluxul permanent de excitări exterioare). Astfel, prima sursă pentru
starea de viociune a scoarţei cerebrale este fluxul permanent de excitări de la
periferii. A doua sursă nu mai puţin importantă, de menţinere permanentă a
tonusului scoarţei cerebrale constituie impulsurile, ce ajung la ea de la procesele de
schimb interne ale organismului, ce reprezintă baza dorinţelor interne.
Primul bloc deschis nu participă de unul singur nici la recepţia şi prelucrarea
informaţiei, nici la elaborarea programelor de comportare, el asigură doar tonusul
scoarţei cerebrale. Al doilea bloc, care va fi menţionat, este legat nemijlocit cu
analiza şi sinteza semnalelor, aduse de organele de simţ din exterior, prin alte
cuvinte, cu recepţia, prelucrarea şi păstrarea informaţiei primite de către om. El
constă din aparate, amplasate în părţile posterioare ale scoarţei cerebrale (regiunile
parietală, temporală (al tâmplelor), occipitală). La figurat, acest bloc este un sistem
de aparate centrale, care recepţionează informaţia vizuală, sonoră şi tactilă.
Prelucrează sau „codifică” această informaţie şi păstrează în memorie urmele
experimentale primite. Aparatele acestui bloc pot fi concepute şi la secţii centrale

24
(corticale) ale sistemelor de recepţie (analizatori). Totodată secţiile corticale ale
analizatorului vizual sînt amplasate în regiunea occipitală, acustic – în temporală
iar tactil – înparietală.
Al treilea bloc al creierului realizează programarea, reglarea şi controlul
activităţii omului. Din acest bloc fac parte aparate, amplasate în secţiile anterioare
ale emisferelor mari. Un rol hotărâtor îl au secţiile frontale ale creierului.
Activitatea conştientă a omului începe cu recepţia şi prelucrarea informaţiei
şi se termină cu formarea intenţiilor, elaborarea programelor de acţiune
corespunzătoare şi executarea acestor programe prin acte exterioare (motorie) şi
interioare (intelectuale). Pentru aceasta este necesar un aparat special, care ar putea
crea şi menţine invenţiile necesare, elabora programele de acţiune corespunzătoare,
executarea lor prin actele necesare şi, ce este foarte important, permanent a urmări
acţiunile ce au loc, comparând efectul acţiunii exercitate cu intenţiile iniţiale.
Cum s-a menţionat deja, toate fiinţele vii sînt capabile de a reacţiona de sine
stătător, transformând şi menţinând legăturile vitale cu lumea înconjurătoare,
desfăşurând o activitate. Întreprind o caracteristică a fiinţelor vii, în societatea
umană acţiunile active au manifestări caracteristice şi în măsura specificului său au
fost numite „activitate”.
Activitatea omului este un fenomen complicat. Aceasta este o categorie
social-istorică. În realitate, orice activitate individuală are legătură strânsă cu
activitatea societăţii, orice individ – cu alţi oameni. Din această cauză aici
principalul este – studierea activităţii individuale în sistemul relaţiilor sociale, ce se
formează în societatea dată, la etapa dezvoltării istorice date.
Ce anume în activitatea individuală studiază psihologia? În activitate se
formează, dezvoltă, manifestă într-un mod sau altul tot sistemul de proces, stări şi
particularităţi ale individului, care, de regulă, sînt desemnate ca psihice.
Ce anume impune omul să acţioneze într-un anumit mod într-o anumită
situaţie? Sursa activităţii omului, ca şi a oricărei fiinţe vii, sînt necesităţile lui,
adică starea individului, ce exprimă dependenţa lui de condiţiile concrete ale
existenţei şi dezvoltării.
Necesităţile pot fi divizate conform provenienţei şi conform obiectului.
Conform provenienţei sale necesităţile pot fi naturale (organice) şi culturale.
Necesităţile naturale ţin de necesitatea păstrării şi menţinerii vieţii omului şi a
urmaşilor lui (hrană, somn, protecţie contra frigului şi căldurii etc.) . Nesatisfacerea
necesităţilor naturale generează moartea omului sau generarea lui. Obiectele
necesităţilor culturale includ atît obiectele ce servesc pentru satisfacerea unei
necesităţi naturale (furculiţa, farfuria), cît şi obiectele necesare pentru comunicarea

25
cu alţi oameni, pentru participarea în viaţa socială. Nesatisfacerea necesităţilor
culturale nu generează moartea fizică a omului, dar generează moartea socială.
Conform caracterului obiectele necesităţii pot fi divizate în materiale. Ce ţin
de obiectele culturii materiale (hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, obiectele de uz
casnic) şi spirituale, ce determină dependenţa de produsele conştiinţei sociale
(necesitatea de împărtăşire a gândurilor şi sentimentelor, de primire a informaţiei,
de a asculta muzică etc.). Este evidentă legătura tuturor necesităţilor între ele.
Însă necesitatea de sine stătător nu iniţiază o activitate conştientă, iar în cel
mai bun caz poate fi cauza comportării instinctive sau impulsive. Pentru apariţia
activităţii, orientate spre un anumit scop este necesar a corela necesitatea cu
obiectul, prin care poate fi satisfăcută necesitatea dată. Necesitatea conştientizată
devine motivul comportării. Noţiunilor motiv şi scop le revine un rol important în
analiza psihologică a activităţii. O activitate nemotivată, la fel ca şi o activitate fără
scop, nu poate exista. Motivul şi scopul formează prin esenţa sa vectorul activităţii,
ce determină direcţia ei, precum şi mărimea eforturilor depuse de subiect în
procesul desfăşurării ei. Acest vector organizează tot sistemul proceselor şi stărilor
psihice, ce se formează, desfăşoară în procesul activităţii.
Atunci cînd se vorbeşte despre motivele activităţii omului (comportării lui
în întregime), se au în vedere careva impulsuri la activitate retrăite subiectiv.
Pentru subiect motivul se manifestă ca o forţă stimulatoare nemijlocită, ca cauza
comportării lui.
Însă, fiind un impuls intern la activitate, motivul nu determină
caracteristicile ei concrete. Cum anume va fi activitatea, ca rezultat al unui motiv
concret, se determină de scop. Motivul se referă la necesitate, care stimulează
activitatea, scopul – la obiectul, asupra căruia este orientată activitatea şi care
trebuie să fie în procesul desfăşurării ei transformat în produs.
Scopul activităţii este imaginarea ideală a rezultatului ei ulterior, care, ca
legitate, determină caracterul şi aptitudinea omului. Anume scopul şi motivul
stabilesc selectivitatea percepţiei, particularităţile atenţiei, extragerea informaţiei
din memorie etc. Sarcina analizei psihologice a activităţii constă în studierea
influenţei activităţii asupra dezvoltării proceselor psihice, stărilor şi proprietăţilor
omului, structura psihică a omului în întregime.
Deci, activitatea este sistemul dinamic al interacţiunii omului şi lumii, în
procesul căreia se realizează apariţia imaginii psihice şi întruchiparea lui în obiect.
Imaginea dată se manifestă ca scopul conştientizat al activităţii. Care n-ar fi nivelul
conştientizării activităţii, conştientizarea scopului totdeauna va rămâne
particularitatea ei necesară.

26
 5. INDIVIDUL ŞI PERSONALITATEA

Omul, evoluând din lumea animală datorită muncii şi, dezvoltându-se în

societate, desfăşurând o activitate comună cu alţi oameni şi comunicând cu ei,
devine personalitate, subiect al cunoaşterii şi reorganizării active a lumii materiale,
societăţii şi a sine însăşi.
Omul se naşte pe lume deja om. Această afirmaţie numai la prima vedere
pare a fi un adevăr, ce nu necesită demonstrare. Faptul este că la embrionul omului
în gene sînt programate premise naturale pentru dezvoltarea particularităţilor şi
calităţilor proprie omeneşti. Configuraţia corpului noului născut presupune
posibilitatea mersului în poziţie verticală, structura creierului asigură posibilitatea
dezvoltării intelectului, structura mâinii – perspectiva folosirii uneltelor de muncă
etc., şi prin acestea pruncul – este deja om prin totalitatea posibilităţilor sale – se
demonstrează faptul apartenenţei pruncului neamului omenesc, ce se fixează în
noţiunea individ (spre deosebire de puiul de animal, care îndată după apariţia pe
lume şi pînă la sfârşitul vieţii este numit făptură). În noţiunea „individ” este
întruchipată apartenenţa de origine a omului. Individ poate fi considerat şi noul
născut şi cel matur la etapa primitivă şi locuitorul foarte instruit al ţării civilizate.
Prin urmare, vorbind despre un om concret, că el este individ, noi în fond
afirmăm, că el potenţial este om. Născându-se individ, omul treptat capătă o
anumită însuşire socială, devine personalitate. Însă în copilărie individul se include
în sistemul relaţiilor sociale, creat istoric, care deja există la apariţia lui.
Dezvoltarea ulterioară a omului în societate creează o asemenea îmbinare de
relaţii, care îl formează ca personalitate, adică ca om real, nu doar ce nu este
asemănător altor oameni, dar şi altfel acţionând, gândind, suferind, inclus în
relaţiile sociale în calitate de membru al societăţii, coparticipant al procesului
istoric.
Prin personalitate în psihologie se desemnează calitatea de sistem (socială),
dobândită de către individ într-o activitate concretă şi comunicare şi ce
caracterizează măsura reprezentării relaţiilor sociale în individ. Prin urmare,
personalitatea poate fi concepută doar în sistemul relaţiilor stabile dintre
personalităţi, care se exprimă prin conţinut, valori, sensul activităţii comune pentru
fiecare participant. Aceste relaţii între personalităţi se manifestă în particularităţi
individuale concrete şi faptele oamenilor, formând o calitate deosebită a însăşi
activităţii în grup.

27
 Personalitatea fiecărui om este înzestrată cu o combinare de trăsături şi
particularităţi psihologice specifice doar ei, ce formează individualitatea ei, ce
compun originalitatea omului, deosebirea lui de alţi oameni. Individualitatea se
manifestă în trăsăturile temperamentului, caracterului, în deprinderi, interese
predominante, în calităţile proceselor cognitive (percepţie, memorie, gândire,
imaginaţie), în aptitudini, stilul individual al activităţii etc. Nu există doi oameni
identici cu o combinare identică a particularităţilor psihologice indicate –
personalitatea omului este excepţională în individualitatea sa.
După cum noţiunile „individ” şi „personalitate” nu sînt identice,
personalitatea şi individualitatea, la rândul său, formează o unitate, dar nu
identitate. Aptitudinea de a aduna şi înmulţi repede „în gând” numere mari,
visarea, obiceiul de a roade unghiile şi alte particularităţi ale omului se manifestă
ca trăsăturile individualităţii lui, dar nu fac parte obligatorie din caracteristica
personalităţii lui, deoarece ele pot şi să nu fie prezentate în formele activităţii şi
comunicării, importante pentru grupul, în care este inclus individul, ce este
înzestrat cu aceste trăsături. În cazul cînd trăsăturile individualităţii nu sînt
prezentate în sistemul relaţiilor dintre personalităţi, atunci ele sînt considerate
neesenţiale pentru caracteristica personalităţii individului şi nu obţin condiţii
pentru dezvoltare. Particularităţile individuale ale omului pînă la un anumit timp
rămân „tăcute”, pînă cînd ele nu vor deveni necesare în sistemul relaţiilor dintre
personalităţi, subiectul cărora va fi omul concret ca personalitate.
Problema corelaţiei formei biologice (naturale) şi celei sociale în structura
personalităţii omului se consideră una din cele mai complicate şi discutabile în
psihologia modernă. Un loc de vază îl ocupă teoriile, care evidenţiază în
personalitatea omului două substructuri principale, formate sub acţiunea a doi
factori – biologic şi social. A fost înaintată ideea că toată personalitatea omului se
descompune în organizaţie „endopsihică” şi organizaţie „exopsihică”.
„Endopsihica” ca substructură a personalităţii exprimă mecanismul interior al
personalităţii omului. Identificată cu organizarea nuro-psihică a omului.
„Exopsihica” se determină prin relaţia omului faţă de mediul exterior.
„Endopsihica” include asemenea trăsături ca recepţionarea, particularităţile
memoriei, gândirii şi imaginaţiei, capacitatea de a depune un efort de voinţă,
impulsivitatea etc., iar „exopsihica” – un sistem de relaţii ale omului şi experienţa
lui, adică interesele, vocaţiile, idealurile, sentimentele predominante, cunoştinţele
formate etc.
Care este poziţia faţă de concepţia indicată referitor la aceşti doi factori?
Trăsăturile şi laturile organice naturale există în structura individualităţii

28
personalităţii omului ca elemente ale ei social condiţionate. Naturalul (calităţile
anatomice, fiziologice şi altele) şi socialul formează o unitate şi nu pot fi opuse
mecanic una alteia ca substructuri independente ale personalităţii. Aşadar,
recunoscând rolul naturalului, biologicului şi socialului în structura individualităţii,
este imposibil a evidenţia substructurile biologice în personalitatea omului, în care
ele există deja în formă reorganizată.
Introducându-ne la problema conceperii esenţei personalităţii, este necesar a
ne opri la structura personalităţii, cînd ea se cercetează ca calitate de sistem
„transcendentă” a individului. Examinând personalitatea în sistemul relaţiilor
subiective, se evidenţiază trei tipuri de subsisteme ale existenţei ca personalitate a
individului (sau trei aspecte ale tratării personalităţii).
Primul aspect al examinării – subsistemul intraindividual: personalitatea se
interpretează cu particularităţile ce aparţine subiectului; personalul este adâncit în
spaţiul intern al existenţei individului. Al doilea aspect – subsistemul personal
interindividual, cînd domeniul determinării şi existenţei lui devine „spaţiul
relaţiilor dintre indivizi”. Al treilea aspect al examinării – subsistemul personal
metaindividual. Aici se acordă atenţia asupra influenţei, care individul o
manifestă voluntar sau involuntar asupra altor oameni. Personalitatea se percepe
sub alt punct de vedere: caracteristicile ei principale, care încercau a le observa în
calităţile individului, urmează a fi căutate nu numai la el însăşi, dar şi la alţi
oameni. Continuând în alţi oameni, odată cu moartea individului, personalitatea nu
moare total. Individul ca purtător al personalităţii moare, dar continuă a trăi,
personificat în alţi oameni. În cuvintele „el trăieşte în noi şi după moarte” nu este
nici mistică, nici metaforism, este constatarea faptului reprezentării ideale a
individului după dispariţia lui materială.
Bineînţeles, că personalitatea poate fi caracterizată doar în unitatea a toate
trei aspecte ale examinării propuse: individualităţii ei, prezentării în sistemul
relaţiilor dintre personalităţi şi, în sfârşit, în alţi oameni.
În cazul cînd la soluţionarea problemei despre faptul, de ce omul devine mai
activ, noi analizăm esenţa necesităţilor în care este exprimată nevoia de ceva sau
de cineva, ce duce la activitate, atunci pentru a stabili ce va genera activitate, este
necesar a analiza, prin ce se determină tendinţa ei, unde şi asupra cui această
activitate este orientată.
Totalitatea motivelor stabile, ce orientează activitatea personalităţii şi relativ
independenţi faţă de situaţiile existente, se numeşte tendinţa personalităţii
omului. Rolul fundamental al tendinţei personalităţii revine motivelor
conştientizate.

29
 Interesul – este un motiv ce contribuie la orientarea într-un oarecare
domeniu, iniţierea cu faptele noi, reflectarea mai deplină şi profundă a realităţii.
Subiectiv – pentru individ – interesul se observă în tonul emoţional pozitiv, care-l
capătă procesul de cunoaştere, în dorinţa de a face cunoscut mai profund cu
obiectul, a cunoaşte mai mult despre el, a-l înţelege mai bine.
Aşadar, interesele se manifestă în calitate de mecanism stimulator permanent
al cunoaşterii.
Interesele – latura importantă a motivării activităţii personalităţii, dar nu
unica. Un motiv esenţial al comportării constituie convingerile.
Convingerile – un sistem de motive ale personalităţii, ce o stimulează a
proceda în conformitate cu părerile, principiile şi concepţiile sale. Conţinutul
necesităţilor, ce se folosesc în formă de convingeri, sînt cunoştinţele despre lumea
înconjurătoare a naturii şi societăţii, conceperea lor determinată. Atunci cînd aceste
cunoştinţe formează un sistem reglementat şi organizat de concepţii (filozofice,
estetice, etice, natural-ştiinţifice etc.), ele pot fi examinate ca concepţie despre
lume.
Prezenţa convingerilor, ce cuprind un cerc larg de probleme în domeniul
literaturii, artei, vieţii sociale, activităţii de producţie, mărturisesc despre nivelul
înalt al activităţii personalităţii omului.
Interacţionând şi comunicând cu oamenii, omul se evidenţiază pe sine din
mediul înconjurător, se simte subiectul stărilor sale fizice şi psihice, al acţiunilor şi
proceselor, se exprimă ca „Eu”, ce se opune „altor” şi totodată este indivizibil legat
cu el.
Retrăirea existenţei „Eu-lui” propriu constituie rezultatul unui proces de
lungă durată al dezvoltării personalităţii, care începe în copilăria fragedă şi care
este menţionat ca „descoperirea Eu-lui”. Copilul de un an începe să conştientizeze
diferenţele senzaţiilor corpului propriu de acele senzaţii, care sînt generate de
obiectele aflate în afară. Apoi la vârsta de 2-3 ani copilul desparte procesul ce-i
produce satisfacţie şi rezultatul acţiunilor proprii cu obiectele de acţiunile cu
aceleaşi obiecte ale celor maturi, înaintând ultimilor cerinţe: „Eu singur!”. El
pentru prima dată începe să se conştientizeze în calitate de subiect al propriilor
acţiuni şi fapte (în vorbirea copilului apare pronumele personal), nu numai
evidenţiindu-se din mediul înconjurător, dar şi contrapunându-se celorlalţi).
(„Aceasta este a mea, nu a ta!”).
Este cunoscut faptul, că în perioada adolescenţei şi tinereţii se măreşte
tendinţa spre autopercepţie, spre conştientizarea locului său în viaţă şi pe sine
însăşi ca subiect al relaţiilor cu cei din jur. De acest fapt ţine formarea

30
autocunoaşterii. La elevii din clasele superioare se formează imaginea „Eului”
personal. Imaginea „Eu” – un sistem stabil de concepţii ale individului despre sine
însuşi, relativ stabil, nu totdeauna conştientizat, retrăit de individ ca irepetabil, în
baza cărui el creează interacţiunea sa cu alţii. Imaginea „Eu”, prin acest fapt, se
include în sistemul personalităţii. Ea se manifestă ca o directivă faţă de sine. Ca
orice directivă, imaginea „Eu” include trei componente:
În primul rând, componentul cognitiv: reprezentare despre aptitudinile
sale, aspect, importanţa socială etc.
În al doilea rând, componentul emoţional de apreciere: respectul pentru
propria persoană, autocritica, iubirea de sine (egoismul), autoînjosirea.
În al treilea rând, componentul de conduită (de voinţă) – tendinţa de a fi
înţeles, a cuceri simpatie, a-şi ridica statutul (calitatea) sau dorinţa de a rămânea
noebservat, a evita aprecierea şi critica, a ascunde neajunsurile sale etc.
Imaginea „Eu” – reprezintă un sistem de concepţia a individului despre
sine însuşi, nu todeauna conştientizat, retrăit de către individ ca irepetabil, în baza
căruia îşi făureşte interacţiunea sa cu alţii. Imaginea „Eu” este şi premisă, şi
consecinţă a interdependenţei sociale. Faptic psihologii fixează nu o singură
imagine „Eu” la om, ci o mulţime de „Eu-imagini” ce se schimbă una pe alta
alternativ, ori acţionând pe primul plan al autocunoştinţei, ori pierzându-şi
semnificaţia în situaţia dată a interdependenţei sociale. „Eu-imaginea” – este o
formare nu statică, ci dinamică a personalităţii individului „Eu-imaginea” poate fi
retrăită ca o reprezentare despre sine chiar în momentul retrăirii, de obicei
menţionată în psihologie ca „Eu real”, dar, posibil, mai corect ar fi de numit „Eu
curent” sau momentan al subiectului.
„Eu-imaginea” concomitent este şi „Eu-l ideal” al subiectului – acel, care el
ar fi trebuit să devină, după părerea sa, ca să corespundă criteriilor interioare ale
reuşitei.
Să indicăm încă o variantă a apariţiei „Eu-l imaginii” – „Eu-l fantastic” – aşa
cum subiectul ar dori să devină, dacă ar fi posibil pentru el, cum ar dori să se vadă.
Construirea fantasticului „Eu” propriu este specifică nu doar tinerilor, dar si
oamenilor maturi. La aprecierea semnificaţiei motivate a acestui „Eu-imagine”,
este important a cunoaşte, nu s-a dovedit a fi substituită conceperea obiectivă de
către individ a poziţiei şi locului său în viaţă cu „Eu-l” fantastic al său.
Predominarea reprezentărilor fantastice despre sine în structura personalităţii, ce nu
sînt însoţite de fapte, ce ar contribui la realizarea celor dorite, dezorganizează
activitatea şi autoconştiinţa omului şi, în sfârşit, îl poate trauma crud din cauza
necorespunderii evidente a celor dorite cu realitatea.

31
 Măsura adecvată a „Eu-lui imagine” se clasifică la studierea unuia din cele
mai importante aspecte – autoaprecierea personalităţii.
Autoaprecierea – aprecierea personalităţii a sine însuşi, posibilităţilor sale,
calităţii şi locului printre alţi oameni. Aceasta este latura cea mai esenţială şi mai
mult studiată în psihologie a autoaprecierii personalităţii. Cu ajutorul autoaprecierii
are loc reglarea comportării personalităţii.
În ce mod personalitatea realizează autoaprecierea? Lui K. Marx îi aparţine
un gând adevărat: omul mai întâi se priveşte în alt om ca în oglindă. Doar
comportându-se faţă de omul Pavel ca faţă de sine, omul Pentru începe să se
comporte faţă de sine însăşi ca faţă de om. Cu alte cuvinte, cunoscând calităţile
altui om, personalitatea primeşte informaţiile necesare, care permit a forma
aprecierea proprie. Astfel, personalitatea se orientează la oarecare grupă de
referinţă (reală sau ideală), idealurile căreia sînt idealurile ei (a personalităţii),
interesele ei etc. În procesul comunicării ea permanent se verifică cu etalonul şi în
dependenţă de rezultatele verificării rămâne mulţumită de sine sau nemulţumită. O
autoapreciere prea înaltă sau prea joasă poate deveni o sursă interioară a
conflictelor personalităţii. Desigur, această conflictualitate se poate manifesta
diferit.
Autoaprecierea exagerată duce la aceea, că omul este predispus să se
supraaprecieze în situaţii, care nu dau nici un motiv pentru aceasta. În rezultat el
deseori se loveşte de reacţiunile celor din jur, care-i resping pretenţiile, se irită,
manifestă suspiciune, neîncredere, mândrie, îngâmfare preconcepută, agresivitate
şi, în cele din urmă, poate pierde contactele necesare dintre personalităţi, se poate
izola, devenind retras, rezervat.
Autoaprecierea excesiv de joasă poate mărturisi despre dezvoltarea
complexului inferiorităţii, neîncrederii stabile în sine, refuzului iniţiativei,
indiferenţei, autoacuzării şi neliniştii.
Pentru a înţelege un om este necesar a ne imagina clar acţiunea formelor ce
se cristalizează inconştient, de dirijare a personalităţii prin comportamentul său, a
acorda atenţie asupra sistemului total de aprecieri, prin care omul se caracterizează
pe sine şi pe alţii, a vedea dinamica schimbării acestor aprecieri.

6. SFERA COGNITIVĂ A PERSONALITĂŢII

6.1. Atenţia
Activitatea psihică nu se poate desfăşura orientată spre un anumit scop şi
productiv, dacă omul nu se concentrează asupra la ceea ce el face. Atenţia –este

32
orientarea şi concentrarea conştiinţei asupra unui obiect real sau ideal, ce
presupune majorarea nivelului activităţii senzaţionale, intelectuale şi motrice a
individului.
Conform provenienţei sale şi metodelor de realizare, de obicei se evidenţiază
două tipuri de atenţie: involuntară şi voluntară.
Atenţia involuntară este numită de asemenea pasivă, forţată, aşa cum ea
apare şi se menţine indiferent de scopurile puse în faţa omului. Activitatea în
asemenea cazuri pasionează omul de una singură, în măsura caracterului captivant,
interesului şi suprainocerilor (surprizelor).
Spre deosebire de ceea involuntară, atenţia voluntară este dirijată de un
scop conştientizat. Este în strânsă legătură cu voinţa omului şi se formează în
rezultatul eforturilor de muncă, de aceea ea mai este numită voluntară, activă,
premeditată. Luând decizia de a desfăşura o anumită activitate, noi realizăm
această decizie, orientând conştient atenţia noastră chiar şi asupra la ceea ce nouă
nu ne este interesant la momentul dat, dar ce considerăm necesar a desfăşura.
Funcţia de bază a atenţiei voluntare este reglarea activă a desfăşurării, proceselor
psihologice.
Cum s-a mai menţionat, atenţia înseamnă legătura conştiinţei cu un obiect
anumit, concentrarea asupra lui. Particularităţile acestei concentrări stabilesc
proprietăţile principale ale atenţiei. La ele se referă: stabilitatea, concentrarea,
distribuirea, comunicarea şi volumul.
Stabilitatea – este caracteristica temporară a atenţiei, durata concentrării ei
asupra unuia şi aceluiaşi obiect.
Concentrarea atenţiei – gradul sau intensitatea atenţiei, adică indicele de
bază al exprimării ei, cu alte cuvinte, - acel focar, în care este adunată toată
activitatea psihică sau conştientizată.
Prin distribuirea concentraţiei se subînţelege aptitudinea omului retrăită
subiectiv, de a ţine în centrul atenţiei concomitent un număr anumit de diverse
obiecte.
Mulţi psihologi consideră, că distribuirea atenţiei, în fond, constituie latura
inversă a comutării ei. Această comunicare reprezintă transferarea conştientizată şi
intenţionată a atenţiei de la un obiect la altul. În general, comunicarea atenţiei
înseamnă posibilitatea de orientare rapidă într-o situaţie complicată, schimbătoare.
Altă particularitate a atenţiei – este volumul ei. Este cunoscut faptul, că omul
nu poate să se gândească concomitent la lucruri diferite şi să execute acţiuni
diverse. Această limitare obligă a diviza informaţiile venite din exterior în părţi, ce
nu depăşesc posibilităţile sistemului de prelucrare. În acest mod omul posedă

33
posibilităţi foarte restrânse de percepţie concomitentă a unor obiecte independente
unul faţă de altul – acesta şi este volumul atenţiei. Particularitatea lui importantă
şi determinată este aceea, că el, practic, nu se supune reglării la instruire şi
antrenare.
Distragerea atenţiei – transferarea involuntară a atenţiei de la un obiect la
altul. Ea apare la acţiunea excitanţilor străini asupra omului, ce desfăşoară în acest
moment o oarecare activitate.
Neatenţie se numeşte incapacitatea omului de a se concentra asupra a ceva
anumit într-o perioadă lungă de timp. Se întâlnesc două tipuri de neatenţie:
imaginară şi reală.
Neatenţia imaginară – este neatenţia omului faţă de obiectele şi
fenomenele înconjurătoare, generează de concentrarea excesivă a atenţiei lui
asupra oricărui obiect. Neatenţia imaginară este rezultatul concentraţiei mari şi
limitarea atenţiei. Neatenţia imaginară ca rezultat al concentraţiei interioare nu
pricinuieşte o mare daună activităţii, deşi complică orientarea omului în lumea
înconjurătoare. Mai rea este neatenţia reală. Omul, ce suferă de asemenea neajuns
ca neatenţie reală, fixează şi menţine cu greutate atenţia voluntară asupra unui
obiect sau acţiune. Una din cauzele neatenţiei reale constituie supraîncărcarea
creierului cu o cantitate mare de impresii.

6.2. Senzaţia şi percepţia

Senzaţia şi percepţia sînt strâns legate între ele. Şi una şi alta reprezintă aşa
numita reflectare senzorială a realităţii obiective, ce există independent de
conştiinţă şi în rezultatul acţiunii ei asupra organelor de simţ: în aceasta constă
unitatea lor. Dar percepţia – este reflectarea obiectelor şi fenomenelor în conştiinţa
omului la influenţa nemijlocită a lor asupra organelor de simţ. Senzaţia însă –este
un proces psihic simplu, ce constă în reflectarea unor particularităţi, obiecte şi
fenomene ale lumii materiale, precum şi a stărilor interioare ale organismului la
acţiunea nemijlocită a excitanţilor asupra receptorilor corespunzători.
Sursa fundamentală a cunoştinţelor noastre referitor la lumea exterioară şi la
corpul personal sînt senzaţiile. Ele compun canalele principale, prin care
informaţia despre fenomenele lumii exterioare şi despre stările organismului
ajunge la creier, dând posibilitate omului de a se orienta în mediul înconjurător şi
în corpul său.
Aşadar, senzaţiile constituie sursa iniţială a tuturor cunoştinţelor noastre
despre lume. Obiectele şi fenomenele realităţii, ce acţionează asupra organelor de
simţ ale noastre, se numesc excitanţi, iar acţiunea excitanţilor asupra organelor de

34
simţ – iritare. Iritarea, la rândul său, generează în sistemul nervos o excitare,
Senzaţia apare ca reacţie a sistemului nervos la un excitant sau altul iritant şi ca
orice fenomen psihologic are caracter reflector.
Din timpuri străvechi se distingeau cinci tipuri principale de senzaţii:
mirosul, pipăitul, văzul şi auzul. Această clasificare a senzaţiilor este corectă, deşi
nu completă.
Evidenţiind cele mai mari şi esenţiale grupuri de senzaţii, ele pot fi divizate
în trei tipuri principale: senzaţii interoreceptive, propioreceptive şi exteroreceptive.
Senzaţiile interoreceptive, ce semnalizează despre starea proceselor
interioare ale organismului, conduc spre creier excitările de la pereţii stomacului şi
intestinului, inimii şi sistemului sanguin şi altor organe interne. Aceasta este cea
mai veche şi elementară grupă de senzaţii. Senzaţiile proprioreceptive asigură
semnalele despre poziţia corpului în spaţiu şi compun baza mişcărilor omului,
jucând un rol hotărâtor în reglarea lor. A treia şi cea mai mare grupă de senzaţii
constituie senzaţiile exterioreceptive. Ele conduc informaţia din lumea exterioară
la om şi reprezintă grupa de bază a senzaţiilor, ce leagă omul de mediul extern.
Toată grupa de senzaţii exteroreceptive se divizează convenţional în două
subgrupe: senzaţii de contact şi de distanţă. Senzaţiile de contact sînt generate de
acţiunea aplicată nemijlocit pe suprafaţa corpului şi a organismului de percepere
corespunzător. Exemple de senzaţie de contact constituie gustul şi pipăitul.
Senzaţiile de distanţă sînt generate de excitanţii ce acţionează asupra
organelor de simţ la o oarecare distanţă. La aceste senzaţii se atribuie mirosul şi în
special auzul şi văzul.
Diverse tipuri de senzaţii se caracterizează nu doar prin specificul lor, dar şi
prin proprietăţile comune. Din aceste proprietăţi fac parte: calitatea, intensitatea,
durata şi localizarea în spaţiu.
Calitatea – este particularitatea de bază a senzaţiei date, ce o deosebeşte de
alte tipuri de senzaţii şi se variază în limitele tipului dat de senzaţii.
Intensitatea senzaţiei – constituie caracteristica a ei şi se determină prin
forţa excitantului ce acţionează asupra stării funcţionale a receptorului.
Durata senzaţiei – caracteristica temporară a ei. Ea de asemenea se
determină prin starea funcţională a organelor de simţ, dar în primul rând, prin
timpul de acţionare a excitantului şi intensitatea lui.
După cum senzaţia nu apare concomitent cu începutul acţionării
excitantului, ea şi dispare nu concomitent cu sfârşitul acţionării. Această inerţia a
senzaţiilor se manifestă în aşa numită postacţiune. Senzaţia vizuală, de exemplu,

35
posedă o anumită inerţie şi dispare nu imediat după sfârşitul acţiunii, ce a fost
cauzată de excitant. Urma de la excitant rămâne în formă de imagine ulterioară.
Atunci cînd vorbeam despre senzaţii, am observat, că conţinutul lor nu iese
în afara formelor elementelor de reflectare. Însă, procesele reale ale reflectării
lumii externe depăşesc limita celor mai elementare forme. Omul trăieşte nu în
lumea sunetelor izolate sau petelor colorate, sunetelor sau atingerilor, el trăieşte în
lumea lucrurilor, obiectelor şi formelor, în lumea situaţiilor complicate, adică ce n-
ar percepe omul, el are de a face nu cu senzaţii aparte ci cu imagini în întregime.
Reflectarea acestor imagini depăşeşte limitele senzaţiilor izolate, bazându-se
pe lucrul comun al organelor de simţ, sinteza unor senzaţii aparte în sistemele
complexe complicate. Doar în rezultatul a asemenea asociere senzaţiile izolate se
transformă în percepţie, trec de la reflectarea unor particularităţi la reflectarea
obiectelor şi situaţiilor în întregime.
Deci, percepţia – este reflectarea intuitiv-imaginară a obiectelor şi
fenomenelor realităţii în totalitatea părţilor şi particularităţilor lor diferite, ce
acţionează la momentul dat asupra organelor de simţ.
Percepţia posedă cîteva particularităţi anumite: obiectualitate, integritate,
caracter constant, caracter conştient, apercepţie.
Obiectualitatea se exprimă în raportarea informaţiilor, recepţionate din
lumea exterioară la lumea reală. Obiectualitatea, nefiind o calitate înnăscută,
efectuează funcţia de orientare şi reglare în activitatea practică.
Altă particularitate a percepţiei este integralitatea. Spre deosebire de
senzaţie, care reflectă unele proprietăţi ale obiectului, percepţia dă imaginea lui
integrală. Ea se formează în baza generalizării cunoştinţelor despre unele
particularităţi în calităţi ale obiectului, recepţionate în formă de diverse senzaţii.
De integritatea percepţiei ţine structura ei. Percepţia în mare măsură nu
reacţionează la senzaţiile noastre momentane şi nu reprezintă totalitatea simplă a
acestora. Noi percepem o structură generalizată faptic abstractizată din aceste
senzaţii, care se formează pe parcursul unei perioade de timp. Dacă omul ascultă o
oarecare melodie, notele auzite anticipat continuă să răsune în gândul lui, cînd
răsună altă notă. De obicei, ascultătorul înţelege creaţia muzicală, adică percepe
structura ei în întregime. Evident, că ultima notă auzită singură nu poate fi bază
pentru asemenea înţelegere – în gândul ascultătorului continuă să răsune toată
structura melodiei cu diverse interconexiuni ale elementelor ce fac parte din
această structură. Analogic este procesul de percepţie a ritmului. Sursele integrităţii
şi structurii percepţiei se află în particularităţile însăşi a obiectelor reflectate.

36
 Caracterul constant al percepţiei se numeşte stabilitatea relativă a
obiectelor la schimbarea condiţiilor. Datorită caracterului constant noi percepem
obiectele înconjurătoare ca stabile relativ, conform formai, mărimii, culorii etc.
Perceperea repetată a unora şi aceloraşi obiecte în diferite condiţii asigură
stabilitatea imaginii în legătură cu condiţiile schimbătoare. Fără caracterul
conştient al percepţiei omul n-ar fi putut să se orienteze în lumea diversă şi
schimbătoare.
Caracterul conştient al percepţiei. A percepe conştient un obiect –
înseamnă a-l numi în gând (în sine), adică a-l atribui unei anumite grupe, clase, a-l
generaliza într-un cuvânt. Chiar şi atunci cînd vedem un obiect necunoscut noi ne
stăruim a sesiza în el asemănătoarea cu alte obiecte cunoscute de noi.
Percepţia depinde nu doar de excitaţie, ci şi de însăşi subiectul ce percepe.
Percep nu ochiul şi urechea, ci omul viu concret, şi din această cauză în percepţie
totdeauna se manifestă particularităţile personalităţii. Dependenţa percepţiei de
conţinutul vieţii psihice a omului, de particularităţile personalităţii lui se numeşte
apercepţie.
Percepţia, ca şi senzaţia, constituie un proces reflector. I. Pavlov a
demonstrat, că în baza percepţiei stau reflexele condiţionate, legăturile nervoase
temporare, ce se formează în scoarţa emisferelor mari ale creierului la acţiunea
obiectelor şi fenomenelor lumii înconjurătoare asupra receptorilor.
În comparaţie cu senzaţiile percepţia constituie o formă mai înaltă a
activităţii analitico-sintetice a creierului. Fără analiză este imposibilă percepţia
conştientizată.
În baza clasificării percepţiilor, la fel ca şi a senzaţiilor, stau diferenţele în
analizatorii ce participă în percepţie. În corespundere cu aceea, care analizator
joacă un rol predominant în percepţie, se deosebesc: percepţii vizuale, auditive,
tactile olfactive şi gustative. De obicei, percepţia reprezintă rezultatul acţionării a
unui şir de analizatori.

6.3. Memoria
După cum se ştie, orice retrăire, impresie sau mişcare a noastră lasă o
anumită urmă, care se poate menţine timp îndelungat şi în condiţiile
corespunzătoare se manifestă din nou şi devine obiectul conştiinţei. De aceea prin
memorie se subînţelege memorarea (notarea), păstrarea, recunoaşterea ulterioară şi
reproducerea urmelor experienţei anterioare, ce permit a colecta informaţie, fără a
pierde în această împrejurare cunoştinţele, informaţiile, deprinderile anterioare.

37
Astfel, memoria este un proces psihic complicat, compus din cîteva procese aparte,
legate între ele.
În calitate de principii generale pentru evidenţierea diferitor tipuri de
memorie serveşte dependenţa caracteristicilor ei de particularităţile activităţii
pentru memorare şi reproducere. Cu toate acestea, unele tipuri de memorie se
divizează în conformitate cu trei criterii de bază:
1) conform caracterului activităţii psihice, predominante în activitate,
memoria se împarte în: motorie, emoţională, imaginativă, verbal-logică;
2) conform scopurilor activităţii – voluntară şi involuntară;
3) conform duratei memorării şi păstrării materialului – de scurtă durată, de
lungă durată şi operativă.
Memoria motorie reprezintă memorarea, păstrarea şi reproducerea diferitor
mişcări şi a sistemelor lor. De obicei, un indice al memoriei motorii bune constituie
dibăcia fizică a omului, îndemânarea în muncă, „mâinile de aur”.
Memoria emoţională – este memoria pentru sentimente. Capacitatea de a
compătimi pe cineva, a suferi împreună cu eroul cărţii este bazată pe memoria
emoţională.
Memoria imaginativă – este memoria la reprezentări, imagini din natură şi
viaţă, precum şi la sunete, mirosuri, gusturi. Ea este vizuală, auditivă, tactilă,
olfactivă şi gustativă.
Conţinutul memoriei verbal-logice îl reprezintă gîndurile noastre. Gîndurile
nu există fără vorbire, de aceea memoria pentru gânduri şi se numeşte verbal-
logică. Bazându-ne pe dezvoltarea altor două tipuri de memorie, memoria verbal-
logică devine principală în raport cu ele şi dezvoltarea ei depinde dezvoltarea
celorlalte tipuri de memorie. Există, totuşi, şi o asemenea divizare a memoriei în
tipuri, care este nemijlocit legată cu particularităţile însăşi a activităţii desfăşurate
actual. Astfel, în dependenţă de scopurile activităţii memoria este divizată în
memorie voluntară şi involuntară. Memorarea şi reproducerea, în care lipseşte un
scop special pentru a memoriza ceva, se numeşte memorie involuntară. În
cazurile, cînd acesta este un proces, orientat spre un anumit scop, se vorbeşte
despre memorie voluntară.
În ultimul timp o atenţie deosebită cercetătorii acordă proceselor, ce se
desfăşoară la etapa iniţială a memorării. Pentru ca un material sau altul să se
imprime în memorie, el trebuie să fie prelucrat de subiect în modul corespunzător.
Acest proces se retrăieşte subiectiv ca ecoul evenimentului desfăşurat recent:
pentru o clipă noi continuăm să vedem, auzim etc. ceea ce nu percepem nemijlocit
(stă în faţa ochilor, răsună în urechi etc.). Aceste procese au fost numite memorie

38
de scurtă durată: spre deosebire de memoria de lungă durată, pentru care este
caracteristică păstrarea îndelungată a materialului după repetarea lui de multe ori şi
reproducere, memoria de scurtă durată se caracterizează prin păstrare pe o perioadă
scurtă de timp.
Prin noţiunea memorie operativă se indică procesele, ce deservesc
acţiunile, operaţiile actuale, realizate nemijlocit de om. Atunci cînd executăm o
oarecare acţiune complicată, de exemplu, aritmetică, o efectuăm pe părţi, pe bucăţi.
Concomitent reţinem „în gând” unele rezultate intermediare pînă atunci cînd avem
nevoie de ele. În măsura avansării spre rezultatul final „materialul prelucrat” poate
fi uitat.
Pe lângă tipurile de memorie se evidenţiază şi procesele ei: memorizarea,
păstrarea, recunoaşterea şi reproducerea şi uitarea.
Prima etapă a memorării – aşa numita memorarea nepremeditată sau
involuntară, adică memorarea fără un scop stabilit anticipat, fără folosirea a
careva metode. Se memorează involuntar multe din ceea ce omul întâlneşte în
viaţă: obiectele înconjurătoare, fenomenele, evenimentele vieţii cotidiene, faptele
oamenilor, conţinutul cărţilor, citite fără nici un scop instructiv.
De memorarea involuntară se va deosebi memorarea voluntară
(premeditată), ce se caracterizează prin faptul, că omul îşi pune un anumit scop –
a memora ceva, ce a fost fixat şi foloseşte metode speciale de memorare. În
procesul instruirii memorarea premeditată deseori capătă forma de învăţare pe de
rost, adică repetării de nenumărate ori a materialului didactic pînă la memorarea lui
totală şi exactă. Astfel, de exemplu, se memorizează poeziile, definiţiile, formulele,
legile etc.
Succesul memorării depinde de asemenea de faptul, în ce măsură materialul
este conştientizat (înţeles) de om. La memorarea mecanică a cuvântului, obiectele,
evenimentele, mişcările se memorează anume în acel mod, în care ele au fost
percepute, fără careva transformări. Memorarea mecanică se bazează pe poziţia
spaţială şi consecutivitatea temporală a obiectelor memorării. Memorarea
conştientizată se bazează pe conceperea legăturilor logice interioare între părţile
materialului. S-a demonstrat, că memorarea conştientizată este mult mai productivă
decît cea mecanică. Conştientizarea materialului se realizează prin diferite metode
şi, mai întâi de toate, prin evidenţierea în materialul studiat a ideilor principale şi
gruparea lor în formă de plan. O metodă utilă de memorare reprezintă de asemenea
comparaţia, adică găsirea asemănărilor şi deosebirilor între obiecte, fenomene,
evenimente etc. Eficienţa memorării depinde mult şi de repetare.

39
 Ceea ce omul a memorizat, creierul reţine un timp mai mult sau mai puţin
îndelungat. Păstrarea ca proces al memoriei are legităţile ei. S-a stabilit, că
păstrarea poate fi dinamică şi statică. Păstrarea dinamică se manifestă în memoria
operativă, iar cea statică – în memoria de lungă durată. În timpul păstrării dinamice
materialul se schimbă puţin, la cea statică, din contra, el se supune reconstruirii,
prelucrării.
La procesele memorizării se atribuie, de asemenea, recunoaşterea şi
reproducerea. Recunoaşterea unui obiect are loc în momentul percepţiei lui şi
înseamnă, că are loc percepţia obiectului, care s-a format la om anterior în baza
impresiilor personale sau în baza descrierilor verbale.
Reproducerea se deosebeşte de percepţie prin aceea, că ea se înfăptuieşte
după aceasta, în afara ei. Reproducerea imaginii obiectului e mai dificilă decît
recunoaşterea. Astfel, elevului îi este mai uşor să recunoască un text al cărţii la
recitirea lui, decît să-l reproducă, să-şi amintească conţinutul lui. Experienţa
menţionează ca memorarea materialului, însoţită de reproducerea repetabilă, este
mai efectivă, decît citirea repetată a materialului didactic fără autocontrol.
Uitarea se exprimă prin imposibilitatea de a-şi aminti sau în recunoaşterea
şi reproducerea greşită.
Există deosebiri individuale ale memoriei. Memoria la oameni se manifestă
diferit, se deosebeşte prin conţinutul şi volumul informaţiei memorizate şi păstrate.
Deosebirile se referă la fel şi la puterea memoriei, viteza de memorizare şi
reproducere. Individualitatea memoriei se manifestă, deasemenea în faptul, pe care
formă de reprezentări, mai cu seamă, se bazează omul la memorizare. Unii
memorizează mai bine ceea ce pot vedea, alţii – ce pot auzi, alţii – ce poate fi
înfăptuit practic. În conformitate cu acest fapt se deosebesc următoarele tipuri de
memorie: vizuală, auditivă şi motorie. Mai des se întâlneşte tipul combinat de
memorie – auditiv-motorie, vizual-motorie, vizual-auditivă.

6.4. Gândirea
Informaţia, primită de individ din mediul înconjurător, permite a prezenta
omului nu numai latura exterioară a obiectului, dar şi cea interioară, a prezenta
obiectele în lipsa lor, a prevedea schimbarea lor în timp, a se îndrepta cu gândul în
depărtări nemărginite. Acest fapt este posibil datorită procesului de gândire. În
psihologie prin gândire se subînţelege procesul psihic de căutare şi descoperire a
noului esenţial, social-condiţionat, invizibil legat cu vorbirea, un proces de
reflectare a realităţii în procesul de analiză şi sinteză al ei.

40
 Gândirea apare în baza activităţii practice, din cunoaşterea senzitivă şi
depăşeşte limitele ei.
Senzaţia şi percepţia reflectă unele laturi ale fenomenului, momentelor
activităţii în combinaţii mai mult sau mai puţin plăcute. Gândirea stabileşte o
corelaţie între senzaţii şi percepţii, confruntă, compară, deosebeşte şi dezvăluie
relaţiile. Astfel, gândirea cunoaşte mai profund esenţa lumii înconjurătoare,
reflectă existenţa în legături şi relaţii. Dezvăluirea relaţiilor, legăturilor între
obiecte reprezintă sarcina esenţială a gândirii: prin acest fapt se determină calea
specifică a gândirii spre cunoaşterea tot mai profundă a existenţei.
Orice gândire se săvârşeşte în generalizări. Gândirea – este deplasarea
gândului ce dezvăluie legătura, care duce de la izolat spre comun şi de la comun
spre izolat.
Pentru gândirea omului mai esenţială este interconexiunea nu cu
cunoaşterea senzitivă, ci cu vorbirea şi limbajul. Forma superioară a gândului se
consideră gândirea verbal-logică, prin intermediul căreia omul, bazându-se pe
codurile limbajului, devine capabil a reflecta legături, relaţii complicate. A forma
noţiuni, a face concluzii şi a rezolva probleme teoretice complicate. Mai mult decît
atît, gândirea omului nu este posibilă fără limbaj, indiferent de formele în care ea s-
a desfăşurat.
În procesul activităţii de gândire omul cunoaşte lumea înconjurătoare cu
ajutorul operaţiilor mintale speciale. Aceste operaţii compun diverse
interconexiuni. Operaţiile de gândire principale sînt analiza, sinteza, comparaţia,
abstractizarea, concretizarea şi generalizarea.
Analiza – este descompunerea întregului în părţi sau evidenţierea imaginară
a unor semne (laturi), acţiuni, relaţii ale întregului. Într-o formă elementară analiza
se exprimă în descompunerea obiectelor în părţi. Masa, de exemplu, poate fi
descompusă în aşa părţi ca capacul, picioarele, sertarele, piesele de fixare etc.
Sinteza – unificarea imaginară a părţilor, particularităţilor, acţiunilor într-un
tot întreg. Operaţia de sinteză este opusă analizei. În procesul de sinteză se
stabileşte raportarea unor obiecte sau elementelor lor la obiectul sau fenomenul
complicat în întregime.
Analiza şi sinteza se desfăşoară totdeauna în unitate. Se analizează ceea ce
include în sine ceva comun, întreg. Sinteza, la fel, presupune analiza: pentru a
unifica unele părţi, elemente într-un tot întreg, aceste părţi şi particularităţi este
necesar a fi primite în rezultatul analizei. În activitatea de gândire analiza şi sinteza
ca şi cum ar ieşi înainte consecutiv pe primul plan.

41
 Comparaţia – este stabilirea asemănărilor şi deosebirilor între obiecte şi
fenomene sau unele particularităţi ale lor. Comparaţia, practic, se observă la
aşezarea obiectelor unul lângă altul, de exemplu, un creion lângă alt creion, riglă
lângă bancă etc.
Abstractizarea – constă în faptul, că subiectul, evidenţiind careva
particularităţi, proprietăţi ale obiectului studiat, nu ţine seama de altele. Astfel, noi
putem vorbi despre culoarea verde ca despre una ce influenţează binefăcător asupra
vederii omului, neîndicând obiectele concrete, ce au culoarea verde. În acest proces
particularitatea, despărţită de obiect, se gândeşte independent de alte particularităţi
ale obiectului, devine obiect de sine stătător al gândirii. Abstractizarea, de obicei,
se realizează în rezultatul analizei. Anume pe calea abstractizării au fost create
noţiunile abstracte de lungime, lăţime, cantitate, egalitate, cost etc.
Concretizarea presupune reîntoarcerea gândului de la comun şi abstract la
concret în scopul dezvăluirii conţinutului. La concretizare se referă în acel caz,
dacă gândul expus este necesar altora sau este necesar a indica exprimarea
generalului într-o unitate. Atunci cînd suntem rugaţi a da un exemplu, în general,
rugămintea constă în concretizarea expunerilor precedente.
Generalizarea - unificarea imaginară a obiectelor şi fenomenelor conform
particularităţilor lor comune şi esenţiale.
Toate operaţiunile indicate nu se manifestă izolat, în afara intercalării
reciproce. În baza lor apar operaţiuni mai complicate, aşa cum sînt clasificarea /
sistematizarea etc. Fiecare dintre operaţiile de gândire poate fi examinată ca
acţiune de gândire corespunzătoare. Gândirea omului nu doar include în sine
diverse operaţiuni, ci şi se desfăşoară la diferite niveluri, în diverse forme, ceea ce
permite a vorbi despre existenţa diferitor tipuri de gândire.
Una din cele mai răspândite în psihologie este clasificarea tipurilor de
gândire în dependenţă de conţinutul problemei în cauză. Aici se evidenţiază
gândirea intuitiv-acţională, intuitiv-plastică (imaginară) şi verbal-logică.
Particularităţile gândirii intuitiv-acţionale se manifestă în faptul, că
problemele se soluţionează cu ajutorul transformării reale, fizice a situaţiei,
aprobării proprietăţilor obiectelor. Această formă a gândirii este caracteristică
copiilor pînă la 3 ani. Copilul de această vârstă compară obiectele, punând
obiectele unul peste altul sau alipindu-l de altul; el analizează, desfăcând în bucăţi
jucăria sa. Copilul gândeşte, acţionând. Mişcarea mâinii la această etapă depăşeşte
gândirea. Din această cauză acest tip al gândirii, mai este numit de mână. Nu
trebuie de considerat, că gândirea intuitiv – acţională nu se întâlneşte la cei maturi.
Ea deseori se aplică în viaţa de toate zilele (de exemplu, la permutarea mobilei în

42
odaie, la necesitatea utilizării tehnicii puţin cunoscute) şi este necesară, cînd nu
este posibil a prevedea complet rezultatele unor acţiuni (activitatea cercetătorului,
constructorului).
Gândirea intuitiv-plastică ţine de operarea cu imaginile. Despre acest tip
de gândire se spune că atunci cînd omul rezolvând o problemă, analizează,
compară, generalizează diferite imagini, reprezentări despre fenomene şi obiecte.
Gândirea intuitiv-plastică redă mai deplin toată diversitatea caracteristicilor reale
diferite ale obiectului. În imagine poate fi fixată imaginea obiectului concomitent
din cîteva puncte de vedere. În această calitate, gândirea intuitiv-plastică este
practic indivizibilă de imaginaţie. Astfel, începând reparaţia apartamentului, noi
anterior ne putem imagina rezultatul. Gândirea intuitiv-plastică permite a reda
forma imaginii la asemenea lucruri şi relaţiilor lor, care de sinestătător sînt
invizibile.
Gândirea verbal-logică funcţionează în baza mijloacelor lingvistice şi
reprezintă cea mai târzie etapă de dezvoltare a gândirii. Pentru gândirea verbal-
logică este caracteristică folosirea noţiunilor, construcţiilor logice, care uneori nu
au exprimare plastică-directă (de exemplu preţ, onestitate, mândrie etc.) datorită
gândirii verbal-logice omul poate stabili cele mai generale legităţi, preconiza
dezvoltarea proceselor în natură şi societate, generaliza materialul didactic intuitiv
diferit.
În acelaşi timp chiar şi gândirea cea mai abstractă nu se desprinde de
experienţa intuitiv - emoţională / afectivă /senzorială.
Trebuie de menţionat că toate tipurile de gândire sînt într-o legătură
reciprocă indisolubilă. Începând o oarecare acţiune practică, noi avem în închipuire
aceea imagine, care urmează a fi realizată. Unele feluri de gândire permanent trec
reciproc unul în altul. Este practic imposibil a delimita gândirea intuitiv-plastică de
cea verbal-logică, în acele cazuri, cînd conţinutul problemei îl constituie diferite
scheme, grafice. Prin urmare, încercând a determina tipul gândirii, nu vom uita, că
acest proces este totdeauna relativ şi convenţional. De obicei la om sînt acţionaţi
toţi componenţii eventuali şi urmează a vorbi despre predominarea relativă al unui
sau altui tip de gândire. Doar dezvoltarea tuturor tipurilor de gândire în unitatea lor
poate asigura reflectarea corectă şi suficient de completă a realităţii de către om.

6.5. Imaginaţia
Imaginile, cu care operează omul, includ în sine nu doar obiectele şi
fenomenele percepute anterior. Imaginile permit omului să iasă în afara lumii reale

43
în timp şi spaţiu. Anume aceste imagini, ce transformă, modifică experienţa
omului, constituie caracteristica principală a imaginaţiei.
Imaginaţia, ca baza oricărei activităţi creative se manifestă în toate
domeniile vieţii culturale, făcând posibilă creaţia artistică, ştiinţifică şi tehnică. Din
acest punct de vedere, totul ce ne înconjoară şi este creat de mâna omului, toată
lumea culturală, spre deosebire de naturală – toate acestea reprezintă produsul
imaginaţiei şi creaţiei omului, întemeiate pe baza acestei imaginaţii.
Posibilitatea imaginaţiei de a anticipa evenimentele, a prevedea sosirea unor
sau altor evenimente, demonstrează legătura indisolubilă dintre imaginaţie şi
gândire. La fel ca gândirea, imaginaţia apare într-o situaţie problematică se
motivează prin necesităţile personalităţii, este condiţionată de nivelul dezvoltării
conştiinţei sociale. Însă, spre deosebire de gândire, conţinutul principal al căruia
constituie noţiunile, ce permit a cunoaşte generalizat şi medializat lumea,
imaginaţia decurge într-o formă imaginară concretă în formă de reprezentări clare.
În imagini concrete, create de imaginaţie, deseori se dezvăluie unele sau alte
gânduri abstracte. Orice scriitor, pictor în procesul creaţiei se stăruie să redie, să
lămurească gândul său altora, dar nu prin noţiuni abstracte, ci cu ajutorul
imaginilor concrete. Este suficient a ne aminti orice fabulă, poveste, zicătoare.
Pretutindeni căutăm gândul principal, ideea principală, care se dezvăluie plastic,
intuitiv în aceste creaţii.
Altă caracteristică specifică, particularitate a imaginaţiei este posibilitatea
folosirii ei în situaţii problematice, nedeterminate, atunci cînd datele iniţiale nu se
supun analizei precise.
Astfel, se ajunge la concluzia, că imaginaţia sau fantezia reprezintă un
proces psihic de creare a imaginilor, ce include preconizarea rezultatului final al
activităţii şi ce asigură întocmirea programei de comportare în acele cazuri, cînd
situaţia problematică se caracterizează prin nedeterminare.
Imaginaţia, ca şi toate celelalte procese psihice, reprezintă funcţia scoarţei
emisferelor mari. Caracterul complicat, nedeterminat al imaginaţiei, legătura ei cu
emoţiile dau temei pentru a presupune, că mecanismele fiziologice ale ei sînt
amplasate nu numai în scoarţă, dar şi în segmentele mai adâncite ale creierului.
În acelaşi timp imaginile, apărute în creier, efectuează o acţiune de reglare
asupra proceselor periferice, schimbând funcţionarea lor. În această privinţă, din
toate procesele psihice, imaginaţia ţine mai mult de procesele organice şi permite a
influenţa asupra lor. Din viaţa zilnică se cunoaşte în ce mod tabloul, creat de
imaginaţie, generează accelerarea pulsului, schimbarea respiraţiei, paliditatea feţei
etc.

44
 Deseori se întâlnesc cazuri de sugerare a unor boli. De obicei aceasta se
manifestă la persoanele sensibile cu imaginaţie bogată. (Atunci cînd Flober scria
scena otrăvirii Emei Bovari, eroinei romanului vestit, el percepea clar gustul
arsenicului în gură).
Imaginaţia poate funcţiona la diferite niveluri. Deosebirea lor se determină,
mai întâi de toate, prin faptul, cît de activ, conştient se atârnă omul faţă de acest
proces. În măsura exprimării activităţii se deosebesc două feluri de imaginaţie:
pasivă şi activă. Pentru imaginaţia pasivă este caracteristică crearea imaginilor,
care nu se realizează în viaţă, programelor, care nu se înfăptuiesc sau în genere nu
pot fi înfăptuite.
Imaginaţia pasivă poate fi premeditată şi nepremeditată. Imaginaţia
premeditată creează imagini ce nu ţin de voinţă. Aceste imagini au fost numite
visuri-iluzii. În visuri cel mai clar se observă legătura imaginaţiei cu necesităţile
personalităţii.
Imaginaţia pasivă nepremeditată se observă la slăbirea activităţii
conştiinţei, dereglările ei, în starea somnolentă, în somn etc. O manifestare mai
accentuată a imaginaţiei pasive constituie halucinaţia, în timpul căreia omul
percepe un obiect inexistent.
Spre deosebire de imaginaţia pasivă, imaginaţia activă poate fi reprodusă şi
creativă. Imaginaţia reprodusă are în baza sa crearea unor sau altor imagini,
corespunzătoare descrierii. Acest fel de imaginaţie reprezintă atributul obligatoriu
al oricărei activităţi ştiinţifice şi se manifestă în procesul citirii literaturii, studierii
hărţilor geografice, descrierilor istorice, cercetării desenelor şi proiectelor.
Imaginaţia creativă se exprimă prin crearea unei imagini, idei noi, originale.
Imaginaţia creativă reprezintă o operare activă, cu un anumit scop cu reprezentările
intuitive în căutarea căilor de satisfacere a necesităţilor. Imaginaţia creativă se
manifestă în toate domeniile artei, în inovaţii, în domeniul ştiinţei şi tehnicii.
Produsul imaginaţiei creative totdeauna poate fi materializat, adică întruchipat în
formă de obiect, iar imaginea poate rămânea la nivelul conţinutului ideal, deoarece
este imposibil a-l înfăptui în practică.
Un tip aparte al imaginaţiei constituie idealul ca imagine a viitorului dorit.
A avea un ideal (a visa) – înseamnă a crea imagini ale viitorului, plăcute pentru
noi, imaginile celor, ce omul ar dori să realizeze, dar în momentul dat este cu
neputinţă, aceea ce satisface cele mai tainice dorinţe. Visul (idealul) se manifestă
ca o condiţie necesară de realizare în viaţă a forţelor creative ale omului.

45
 GLOSAR

Nr. Noţiunea Conţinutul (definiţia)

1. Psihologie Ştiinţa despre suflet (în traducere din
greacă antică)
2. Sarcina de bază a psihologiei Studierea legităţilor activităţii psihice în
dezvoltarea ei
3. Metoda longitudinală Cercetarea multiplă a unora şi aceloraşi
persoane pe parcursul unui timp
îndelungat
4. Metoda comparativă Cercetarea unor mecanisme de
comportare şi actelor psihologice în
procesul dezvoltării în comparaţie cu
fenomenele similare ale altor organisme
5. Metodele empirice Observaţia asupra anumitor evenimente,
clasificarea lor, stabilirea legăturilor
legitative între ele, includ observarea,
autoobservarea metodele experimentale
(de laborator, naturală, de formare);
psihodiagnostice (teste, anchete,
interviuri, discuţii); analiza produselor
activităţii; metoda biografică.
6. Metodele de psihocorectare Ansamblul de proceduri ale programelor
şi metodelor de influenţă asupra
comportamentului oamenilor; include
autotreningul, treningul în grup
7. Metoda de prelucrare a Analiza materialului; include în sine
datelor metodele cantitative (utilizarea statisticii
matematice, prelucrării datelor la
calculator) şi metodele calitative
(diferenţierea materialelor pe grupuri)
8. Animism (din lat. „anima” – spirit, suflet) –
concepţii antice; conceperea sufletului ca
o esenţă independentă de corp, ce
dirijează toate obiectele vii şi nevii
9. Platon Savant şi filozof din Grecia Antică (a.
428-348 î e. n.); reprezenta sufletul ca o
unitate armonioasă a bazei raţionale,
tendinţelor mobile şi dorinţelor, vorbea

46
 despre unitatea vieţii spirituale a omului
10. Aristotel Savant şi filozof din Grecia Antică (a.
384-322 î e. n.); considera că sufletul nu
are corp, el este forma corpului viu,
pricina şi scopul tuturor funcţiilor vitale
ale ei
11. I. Secenov Întemeietorul psihologiei ştiinţifice ruse,
a interpretat procesele psihologice prin
cele fiziologice
12. Behaviorism (din eng. „behavor” – comportament); o
direcţie în psihologia sec XX., ce neagă
conştiinţa ca obiect al studiului ştiinţific şi
reducând psihicul la diverse forme al
comportamentului ca o reacţie a
organismului la mediul exterior; fondator
– J. Watson)
13. Gestalpsihologia Una din direcţiile psihologiei sec. XX, ce
studiază psihicul din punctul de vedere al
unităţii structurilor (formelor), gestalelor,
fondator - V. Keller
14. Freudism Un cuvînt în psihologia sec. XX, în care
se desfăşoară complexitatea exclusivă a
vieţii psihice a omului, se pune întrebarea
vieţii lui sexuale; fondator - I. Freud
15. Psihologia cognitivă Concepţia despre organismul uman ca un
sistem, preocupată de căutări active a
informaţiei şi prelucrarea ei;
reprezentanţii – A. Noisser, A. Pavliio
16. Psihologia umanitară Obiectul cercetării – personalitatea
creativă sănătoasă, scopul căreia este
autorealizarea şi autoactualizarea;
reprezentant A. Maslou
17. Concepţia L. Vigoţki Introducerea concepţiei despre funcţiile
psihice supreme: gândirii, vorbirii,
atenţiei, formarea concepţiei cultural-
istorice a dezvoltării psihice a omului
18. Aportul lui A. Leontiev în Efectuarea unui ciclu de cercetări, ce
psihologie desfăşoară mecanismul de formare a
funcţiilor supreme ale psihicului
19. P. Galperin Autorul concepţiei formării în etape a

47
 acţiunilor mentale (imagini, concepţii)
20. Psihicul omului Conştiinţa omului, fenomenele psihice
interne, imaginarea aspectului subiectiv al
omului
21. Conştiinţa Forma supremă de integrare a psihicului,
rezultatul condiţiilor social-istorice a
formării omului în activitatea de muncă în
permanenţă comunicare cu oamenii
22. Individ Apartenenţa de origine a omului
23. Personalitate O calitate de sistem a omului, obţinută de
individ în activitatea de muncă şi
comunicare, şi care caracterizează măsura
reprezentării relaţiilor sociale în individ
24. Aspectul (imaginea „Eu-lui”) Un sistem de închipuiri al individului
despre sine însuşi, stabil, nu totdeauna
conştientizat, retrăit ca irepetabile, în baza
căruia el îşi construieşte interacţiunea sa
cu alţi oameni
25. Atenţia Îndreptarea şi concentrarea conştiinţei
asupra oricărui obiect real, ce presupune
majorarea activităţii senzoriale,
intelectuale şi motorie ale individului
26. Senzaţia Un proces psihic simplu, ce constă în
reflectarea unor particularităţi ale
obiectelor şi fenomenelor lumii materiale,
deasemenea şi stărilor interne ale
organismului la acţiunea directă a
excitanţilor asupra receptorilor
corespunzători
27. Percepţia Reflectarea în conştiinţa omului a
obiectelor sau fenomenelor la acţiunea lor
directă asupra organelor si simţ
28. Memoria Memorarea, păstrarea şi reproducerea
ulterioară a urmelor experienţei anterioare
29. Gândirea Un proces psihic de căutare şi descoperire
a noului esenţial, social condiţionat,
indivizibil legat cu vorbirea, un proces de
reflectare generalizată a realităţii în
procesul de analiză şi sinteză al ei
30. Imaginaţia Un proces psihic de creare a imaginilor,

48
 ce include preconizarea rezultatului
activităţii intuitive şi care asigură crearea
programei de conduită în acele cazuri,
cînd situaţia problematică se
caracterizează prin nedeterminare
31. Voinţa Reglementarea conştientă de către om a
comportamentului şi activităţii proprii,
exprimată prin însuşirea de a depăşi
dificultăţile interne şi externe la
săvârşirea acţiunilor şi faptelor cu un
anumit scop
32. Sentimentele Reacţionările interne ale omului la
obiecte şi fenomene ale realităţii, retrăite
în diferite forme
33. Emoţiile Retrăirea temporară a unui sentiment
oarecare
34. Temperamentul Totalitatea manifestărilor dinamice ale
psihicului, individual – specifică, natural
– condiţionată
35. Sanguinic Un om cu activitatea psihică, ce tinde la o
schimbare rapidă a impresiilor, ce
retrăieşte uşor nereuşitele, mobil, cu o
mimică şi gesturi expresive
36. Flegmatic Un om imperturabil, cu tendinţe şi
dispoziţie stabile, cu sentimente
permanente, cu exprimarea externă slabă
a stărilor sufleteşti
37. Holeric Un om energic, capabil a se consacra
acţiunii cu o pasiune aparte, un om iute şi
impulsiv, predispus spre izbucniri
emoţionale impetuoase şi schimbări
bruşte ale dispoziţiei
38. Melancolic Un om impresionabil, sensibil, însă, care
extern reacţionează slab la împrejurimi,
cu mişcări reţinute, voce înăbuşită
39. Caracterul O totalitate a particularităţilor stabile,
individuale ale personalităţii, totalitate ce
se formează şi se exprimă în activitate şi
comunicare
40. Aptitudinile Particularităţi psihologice ale omului de
care depinde reuşita însuşirii
49
 cunoştinţelor, perceperilor, deprinderilor,
însă care singure nu se reduc la prezenţa
acestor conştiinţe, priceperi, deprinderi
41. Talentul Treapta superioară a dezvoltării
aptitudinilor; îmbinarea aptitudinilor, ce
dau posibilitate omului să execute reuşit,
de sine stătător şi în mod original o
oarecare activitate de muncă complicată
42. Comunicarea Un proces multiplan al dezvoltării
contactelor între oameni, iniţial de
necesitatea activităţii în comun
43. Latura comunicativă a Transmiterea informaţiei
comunicării
44. Comunicarea verbală Procesul comunicării prin intermediul
limbii
45. Comunicarea nonverbală Atitudinea emoţională, ce însoţeşte
exprimarea prin vorbire
46. Latura interactivă a Interacţiunea oamenilor prin intermediul
comunicării organizării activităţii lor în comun:
interacţiunea interpersonală
47. Latura perceptivă a Percepţia altui om; criteriilor lui
comunicării exterioare, coraportarea lui cu
caracteristicile individului perceput şi
interpretarea faptelor lui
48. Grupul O comunicare limitată ca număr,
evidenţiată din totul social în baza
anumitor criterii
49. Colectivul Un grup, unde relaţiile interpersonale se
mediatizează prin conţinutul social-
preţios şi social-important al activităţii în
comun
50. Liderul O personalitate, după care ceilalţi membri
ai grupului recunosc dreptul de a-şi asuma
deciziile responsabile, ce ating interesele
lor şi direcţiile principale şi caracterul
activităţii grupului în general

50
 BIBLIOGRAFIE

1. Buzdugan T. Psihologia pe înţelesul tuturor, Bucureşti Editura Didactică şi

Pedagogică, R.A., 1999.
2. Cismovici A. Rsihologie generală, Iaşi, Editura Plirom, 1996.
3. Popescu-Neveanu P. Dicţionar de psihologie, Bucureşti, Editura Albatros,
1978.
4. Zlate M. introducere în psihologie, Casa de Editură şi Presă, “Şansa”” –
S.R.L., 1996.
5. Введение в психологию / Под. общ. ред. А. В. Петровского. – М., 1995.
6. Рогов Е. И. Общая психология. – М., 1995.
7. Патрашку Д. Психология и Педагогика. Юнита 1. Психдология. –
Кишинэу, 2002.

51