Deontologie și responsabilitate medicală

Medicul are îndatorirea de a acorda asistență medicală corespunzăptoare populației, în domeniul

medical pentru care are pregătire, în limitele mijloacelor tehnico-materiale de care dispune, bolnavii
având dreptul la o asistență medicală de calitate. Exercitarea în condiții corespunzătoare a acestei
activități medicale necesită atât cunoștințe profesionale temeinice, perfecționate continuu, cât și un
comportament ireproșabil în relațiile medic-pacient, medic-medic și medic-societate.
Există în acest sens o etică și o răspundere în etapă a medicului în stabilirea diagnosticului, a
conduitei terapeutice, și a urmăririi bolnavului până la vindecare și după vindecare, această răspundere
incluzând și prevenirea îmbolnăvirilor.
Orice abatere de la îndeplinirea cu profesionalism, conștiință și demnitate a actului medical,
angajează răspundere medicală. Astfel, în raport cu gravitatea conduitei necorespunzătoare și cu
consecințele prejudiciante ale demersului medical, răspunderea poate îmbrăca forma penală,
contravențională, civilă (delictuală sau contractuală) și disciplinară.
Indiferent de specialitatea sa, el are obligația de a acorda primul ajutor medical în orice caz de
urgență, cu îndrumarea bolnavului sau accidentatului spre o instituție sanitară competentă, cu asigurarea
supravegherii acesuia până la dispariția pericolului imediat pentru viața sa, sau până la predarea lui
instituției sanitare sau personalului medical de urgențe.
Constituie urgențe acele cazuri în care neacordarea imediată a asistenței medicale pune în
primejdie nemijlocit viața sau integritatea corporală a victimei, cum ar fi: traumatismele grave,
electrocuția, intoxicații diverse, abdomen acut, etc.
Medicul va lua toate măsurile necesare pentru a nu prejudicia cu nimic starea sănătății pacienților,
prin aplicarea unor metode de investigații și tratament neautorizate, sau care nu sunt necesare pacientului.
Îngrijirea bolnavilor trebuie să se facă în mod nepărtinitor, fără deosebire de rasă, naționalitate,
religie, convingeri politice, poziție socială, vârstă, sex, și independent de relațiile sale personale cu
bolnavul sau cu familia acestuia.
Responsabilitatea medicală reprezintă obligația medicului de a da socoteală asupra rezultatelor ce
decurg din îndeplinirea sau neândeplinirea unor îndatoriri ce compun normele specifice de conduită
profesională, el trebuind să suporte consecințele pentru abaterile de la normele eticii medicale, sau pentru
prejudiciile cauzate bolnavului în diferitele etape ale activității medicale.
În înfîptuirea diferitelor etape ale actului medical, este obligatorie realizarea obiectivelor
prevăzute de lege privind asigurarea sănătății populației. Nerespectarea acestui ansamblu de obligații
profesionale, atrage după sine răspunderea morală sau juridică a medicului.
14. 1. Bazele juridice ale răspunderii medicale ( Răspunderea juridică a medicului)
Elementele raportului juridic medical sunt: subiectele, conținutul, și obiectul.
Subiectul raportului juridic medical sunt persoanele fizice (medicii, asistenții medicali, pacienții),
și persoanele juridice (spitalul, policlinica, casele de asigurări, Colegiul Medicilor), care sunt titulari de
drepturiși obligații.
Conținutul raportului juridic medical reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor subiecților
între care se desfășoară o relație socială și care sunt prevăzute de norma juridică medicală.
Obiectul raportului juridic medical constă în acțiunile sau inacțiunile la care sunt îndatorate
părțile, ori de care acestea sunt ținute să le respecte, sau cu alte cuvinte, conduita pe care o pot avea sau
trebuie să o aibe părțile.
Medicul poate stabili următoarele raporturi juridice:
- medic – pacient
- medic – medic
- medic – asistentul medical
- medic – instituțiile sanitare, inclusiv Colegiul Medicilor și Ministerul Sănătății
Se pot distinge în domeniul fiecărei ramuri de drept mai multe forme ale răspunderii juridice:
răspunderea penală, răspunderea civilă, răspunderea contravențională, răspunderea disciplinară și
răspunderea materială.
 Răspunderea penală este definită ca raportul juridic penal de constrângere, ca urmare a săvârșirii
unei infracțiuni, între stat pe de o parte, și infractor pe de altă parte, raport complex, al cărui conținut îl
formează dreptul statului, ca reprezentant al societății, de a trage infractorul la răspundere, de a-i aplica
sancțiunea prevăzută pentru infracțiunea prevăzută, și de a-l constrânge să o execute, precum și obligația
acestuia de a răspunde pentru fapta sa, și de a se supune restabilirii ordinii de drept și restaurarării
autorității legii.
Răspunderea civilă este dominată de ideea fundamentală a reparării unui prejudiciu patrimonial
produs prin fapta ilicită a unei persoane. Se disting două forme: cea delictuală și cea contractuală.
În cazul răspunderii civile delictuale, obligația încălcată este o obligație legală, cu caracter
general, care revins tuturor, respectiv de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite.
În răspunderea civilă contractuală, obligația încălcată este una concretă, stipulată printr-un
contract preexistent, valabil, încheiată între cel păgubit și cel care și-a încălcat obligațiile contractuale.
Răspunderea contavențională este atrasă în cazul comiterii unei contravenții, definită ca o faptă
ce prezintă un pericol social mai redus decât infracțiunea, faptă prevăzută ca atare de lege sau alt act
normativ, și care este săvârșită cu vinovăție.
Această răspundere se incadrează într-un regim juridic special de drept public, și este legat și de
activitatea organelor administrației publice, respectiv organizarea executării și executarea legii,
necesitând și existența unor sancțiuni pe care le por institui și aplica aceste organe în activitatea lor
executivă.
Răspunderea disciplinară a fost definită ca o instituție specifică dreptului muncii, și constă într-
un ansamblu de norme legale privind sancționarea faptelor de încălcare cu vinovăție de către o persoană
incadrată, indiferent de funcție, sau de postul pe care îl ocupă, a obligațiilor asumate prin contractul de
muncă.
Aceste fapte sunt numite abateri disciplinare, și atrag sancțiuni ca: mustrare, avertisment,
reduceri de salariu, desfacerea contractului de muncă.
Răspunderea materială constă în obligația oricărui salariat de a repara, în limitele prevăzute de
lege pe care l-a creat unității din vina sa, și în legătură cu munca sa. Ea este o instituție specifică dreptului
muncii, obligația de despăgubire a unității derivând din contractul individual mde muncă.
14.2. Responsabilitatea sau culpa medicală (deficiență în acordarea asistenței medicale)
Analizarea cauzelor greșelilor medicale se poate face în raport cu diferitele etape ale actului
medical în diferitele specialități, sau după gravitate, dar cauza cea mai frecventă a acestora este este
neștiința și ignoranța.
Lipsa unor cunoștințe teoretice sau practice, lipsa de îndemânare, lipsa experienței de specialitate,
stau la baza unor posibile erori de diagnostic, și constituie în același timp abateri de la codul deontologic.
O altă cauză care poate atrage după sine erori de diagnostic este superficialitatea, care se referă la
numeroasele etape pe care trebuie să le parcurgă medicul până la formarea diagnosticului; superficialitate
în anamneză, în efectuarea examenelor clinice și paraclinice sunt la originea a numeroase greșeli de
diagnostic și implicit de tratament.
Pentru stabilirea unei culpe sau responsabilități medicale, trebuiesc probate următoarele:
- medicul în cauză avea datoria de îngrijire profesională față de pacientul respectiv;
- în exercitarea îngrijirii profesionale a pacientului, prin acțiune sau inacțiune au existat deficiențe,
care au condus la neândeplinirea cu vinovăție a acestei datorii;
- din aceste deficiențe a rezultat un prejudiciu fizic și/sau psihic al pacientului, între ele existând
legăturăde cauzalitate;
Această culpă sau responsabilitate medicală poate fi de patru feluri:
1. Culpa in agendo sau comisivă: acțiune inadecvată privind actul medical, manifestat prin
stângăcie, imprudență, nepricepere, lipsa dibăciei, nepăsare.
2. Culpa in omitendo sau omisivă, manifestat în cadrul unei inacțiuni, prin neexecutarea unor
acțiuni care ar fi fost necesare.
3. Culpa in eligendo rezidă într-o alegere greșită a procedurilor tehnice (ex. peridurală la la un
spasmofilic, curara la un miastenic, etc), sau într-o delegare a unei persoane nepotrivite.
4. Culpa in vigilando rezidă în nesupravegherea bolnavului (nu se măsoară tensiunea arterială
după o rahianestezie, sângerarea după naștere, etc), încălcarea unei datorii privind solicitarea și obligația
de a răspunde la un consult interclinic, prin nesolicitarea unui ajutor, prin neinformare.
 Datoria de îngrijire se stabilește de la sine, prin exercițiul profesiunii medicale, ori de câte ori un
medic este solicitat, sau chiar nu este solicitat direct, cum este cazul bolnavilor obnubilați și comatoși,
pentru a consulta în contextul programului de serviciu.
Având în vedere coexistența actului medical cu drepturile fundamentale de respectare a intimității
și mdreptul la autodeterminare, niciun pacient nu poate fi examinat împotriva propriei voințe. Astfel,
datoria de îngrijire num există în cazul pacienților care refuză consultația sau procedura medicală
respectivă, exprimându-și liber neacordarea consimțământului implicit și exprimat la consultație sau la
tratament.
În cazul situațiilor de urgență, întâlnite în afara orelor de serviciu, cum ar fi un accident soldat cu
leziuni grave, medicul are datoria de acordare de îngrijiri medicale, până când se asigură că victima a fost
preluată de către un alt medic, sau o mechipă medicală competentă. Medicii experți, cum sunt medicii
legiști sau medicii experți capacitate de muncă au doar datoria de îngrijire de urgență, ca orice cadru
medical.
Deficiențele medicale ce au ca urmare neândeplinirea datoriei de îngrijire se pot manifesta atât
prin comisiune, cât și prin omisiune, fiind necesară delimitarea erorii de greșeală.
Neglijența este forma cea mai gravă, și nu este admisibilă.
Greșeala înseamnă neaplicarea sau nerespectarea unor norme de comportament profesional, pe
care un alt profesionist, în aceleași condiții le-ar fi aplicat. Rezultă că elementul esențial al greșelii îl
constituie capacitatea profesională, care în condiții similare de lucru evită greșeala.
Eroarea înseamnă producerea unui prejudiciu din cauza naturii lucrurilor (evoluție complicată a
bolii, simptomatologie atipică), situație în care orice medic ar fi produs același prejudiciu în aceleași
condiții de lucru.
Angajarea răspunderii profesionale rezidă în delimitarea corectă a celor două noțiuni.
Teoria generală a erorilor profesionale delimitează erori de fapt, ce țin de natura actului medical,
respectiv de natura lucrului în sine, și erori de normă, ce țin de lacune de atitudine profesională.
Eroarea de fapt este neimputabilă medicului, deoarece nu a putut fi prevăzută, în ciuda
diligențelor atente și minușioase. Erorile se datorează unei imperfecțiuni a științei medicale la un moment
dat, unei reactivități particulare a bolnavuloui, care duc la cunoașterea falsă a unei situații de fapt. Ele mse
produc în condițiile unei activități perfect normale.
Deoarece respectă regulile de comportament profesional, eroarea de fapt este susceptibilă doar de
o analiză morală, cu un beneficiu deontologic. Se apreciază că se află în eroare orice medic care, în
aceleași condiții, ar fi fost victima aceleiași capcane.
Eroarea de normă este imputabilă medicului, ea ținând de domeniu conștiinței profesionale și se
omologhează cu greșeala, când nu se respectă normele acceptate unanim, de obicei. Erorile de normă pot
fi comisive (când se face ceva ce nu trebuie), și omisive (când nu se face ce ar trebui făcut), putând fi de
asemenea certe și îndoielnice, ușoare și grave.
Prin studierea erorilor de fapt se pot trage învățăminte care ajută la dezvoltarea științelor medicale,
iar prin cercetarea erorilor de normă, generatoare de prejudicii, se poate încerca evitarea acestora.
În ceea ce privește relația medic-pacient, este importantă eroarea diagnostică prin formularea
incompletă sau greșită a acestuia.
Nestabilirea diagnosticului, deci neprecizarea conținutului bolii reprezintă greșeală faptică, iar
formularea inadecvată a diagnosticuluireprezintă greșeală logică.
Erorile faptice apar prin neconcordanța totală sau parțială a diagnosticului cu realitatea, iar
erorile logice prin încălcarea regulilor de raționament medical, ele generându-se reciproc, lipsa unui
diagnostic corect determinând o atitudine medicală neadecvată.
Diferențierea erorii de greșeală impune și analiza condițiilor de lucru concrete pe care pe care le-a
avut medicul la îndemână. Se cauytă să se afle dacă medicul a făcut, apelând la conștiinciozitate și
diligență la cunoștințele sale știinșifice, tot ce era posibil în acele condiții, pentru a pune cel mai corect
diagnostic, și a alege cea mai bună metodă de tratament.
Dacă el a respectat cerințele unei atitudini ideale, neconcordanța diagnosticului cu realitatea, va fi
doar o eroare, căci orice medic ar fi ajuns la aceleași concluzii în aceleași condiții.
Dacă neconcordanța diagnostică apare prin folosirea nejudicioasă, fără diligență și
conștiinciozitate a cunoștinjțelor sale, în condițiile concrete de lucru, ne aflăm în situația de greșeală.
Eroarea apare în ciuda bunei credințe și a conștiinciozității medicului, dar greșeala nu s-ar putea
produce dacă medicul ar lucra în aceleași condiții, competent și conștiincios.
 Forța majoră apare atunci când nepunerea corectă a diagnosticului sau deducerea la bu sfârșit a
unei terapii este de cauză externă.
Cazul fortuit apare atunci când nepunerea corectă a diagnosticului sau neducerea la bun sfârșit a
unei terapii este de cauză internă.
Medicul trebuie să aibe în vedere și să evalueze cele mai mici riscuri pentru pacient, printr-
atitudine prudentă și o tehnică plină de acuratețe.
Riscul oportun-calculat și controlat-trebuie să evite riscul inutil, inoportun și nnecontrolabil.
Din punct de vedere juridic există riscuri supuse normării, susceptibile de mo evaluare anticipată,
și riscuri nesupuse normării, imprevizibile, rezultate din situații de urgență, caz fortuit sau forță majoră.
Riscul justificat, conștient acceptat, legitimat, este cel care îndeplinește următoarele condiții:
- pericolul este mare, actual și iminent, și nu poate fi evitat altfel;
- valoarea bunului supus riscului este mai mică decât aceea a prejudiciului care s-a produs.
Riscul legitim este cel care apare în alte situații și nu îndeplinește condițiile enumerate, cum ar fi
riscul impus de depășirea competenței sau riscul în cazul încrederii exagerate în forțele proprii.
Atitudinea față de riscuri nu poate fi apreciată decât pe baza ideii de greșeală. În acest mod se
confirmă cucerirea unei autentice libertăți profesionale în fața justiției și sociatății.
Temeritatea profesională constă în practicarea unor acte medicale neconsacrate și oarecum
riscante față de pregătirea proprie și față de condițiile obiective de lucru, și este de preferat față de
neasumarea riscurilor utile bolnavului, care coinstituie o gravă greșeală.
În stările de necesitate se impune în mod imperios să se accepte riscurile utile, iar orice medic cu
vocație autentică va deveni în mod conștient temerar la nevoie. În scopul reducerii la minimum a
eșecurilor profesionale, medicul trebuie să dea dovadă de mscrupulozitate științifică, prudențăp,
scepticism obiectiv și entuziasm limitat.
14.3. Consimțământul la tratamentul informat
Nimeni nu poate fi obligat la tratament, și în acest sens, orice persoană trebuie să își de în acest
sens consimțământul. În cazul copiilor, acesta vine din partea părinților, iar la bolnavii psihici din partea
aparținătorilorsau instituției medicale în care acesta se afla internat, sau autorității legale care îi apără
drepturile. În cazurile de urgență, în care victima este inconștientă sau este în stare de șoc, medicul nu are
nevoie de consimțământ, și poate acționa în conformitate cu cunoștințele sale, dar numai pentru binele
pacientului.
Consimțământul medical este de două tipuri:
1. Consimțământul implicit (prezumat): atunci când un pacient solicită un consult medical, el
implicit acceptă că va fi examinat și supus unor tratamente medicale. Acest consimțământ general acoperă
etapele de bază ale actului medical, și nu se răsfrânge asupra examinărilor din sfera genitală, a
investigațiilor invazive, tratamentele medicale agresive, etc.
2. Consimțământul medical exprimat este un consimțământ specific, exprimând permisiunea
specifică de a fi tratat printr-un anume act medical sau chirurgical, care prezintă riscuri potențiale. Se va
lua scris cu cel puțin un martor pentru: intervenții chirurgicale sau anestezice, intervenții diagnostice
invazive, tratamente medicale agresive (citostatice, cortizon, antihipertensive majore, etc), proceduri
medicale sau chirurgicale cu risc potențial pentru viața pacientului sau integritatea sa fizică și psihică.
Un tip aparte este consimțământul informat, care se ia cu ocazia intervențiilor chirurgicale, și
constituie o deplină încunoștințare a stării medicale și a intențiilor terapeutice ale medicului, pe înțelesul
bolnavului, cât și deplina exprimare a voinței și liberei alegeri în ceea ce privește actul medical ce se va
efectua. Se bazează pe deplina informare a pacientului asupra tuturor particularităpților intervenției
chirurgicale, a complicațiilor posibile, și îndreptățirea medicului de a lua deciziile pe care le consideră
cele mai favorabile în folosul binelui pacientului.
Reprezintă un drept al pacientului și o obligație a medicului, și trebuie să exprime echilibrul dintre
prevederea riscurilor și asumarea lor, dintre avertizarea utilă și cea excesivă.
În obținerea consimțământului informat există două situații particulare:
- pacient inconștientsau incapabil de discuție sau de înțelegerea celor prezentate, caz în care se
apelează la aparținători.
- situația în care prezentarea realității diagnosticului și a opțiunilor de urmat, este atât de nocivă
psihologic pacientului, încât îi pot produce un rău mai mare decât intervenția însăși (de exemplu
sinuciderea), caz în care există obligația medicului de a prezenta întrega situație aparținătorilor, și de a
obține de la aceștia consimțământul informat.