UNIVERSITATEA ”OVIDIUS” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE FARMACIE
REZIDENȚIAT SPECIALIZAREA FARMACIE GENERALĂ
STAGIUL BIOETICĂ

REFERAT

Bioetica și psihiatria

Coordonator științific:
CONF.UNIV.DR. ILIESCU DAN MARCEL

REZIDENT:
Nazif Berna

CONSTANȚA
2023
 Introducere

Etica medicală reprezintă o varietate a eticii profesionale. Specificitatea

evaluărilor morale și reglementarea morală în medicină sunt determinate de faptul că, în acest
domeniu, sunt implicate valori sociale precum viața și sănătatea omului, drepturile și
libertățile sale la integritate personală etc. Prin urmare, gândirea profesională a unui medic ar
trebui să fie întotdeauna o gândire etică. În același timp, etica profesională este concepută
pentru a asigura prevenirea daunelor care pot fi cauzate unei persoane, societății în ansamblu
sau autorității profesiei lucrătorului medical, ca urmare a acțiunilor incompetente, neglijente
sau rău intenționate ale oricărui specialist în medicină.
Psihiatria constituie o parte integrantă a medicinei și, prin urmare, 147
principiile generale și normele de etică medicală profesională se aplică și în domeniul de
activitate al psihiatrilor și psihiatrilor-narcologi. Cu toate acestea, unele caracteristici
importante ale psihiatriei și narcologiei creează o anumită specificitate a activităților practice
psihiatrului și psihiatrului narcolog. De cele mai multe ori, problemele etice care apar în acest
domeniu nu pot fi soluționate aplicând analogii cu alte domenii ale medicinei și, deci,
necesită o abordare special
Etimologia cuvântului „psihiatrie” se găsește în cuvintele grecești „psyche” (ψυχή) –
suflet, și „iatros” (ἰατρός) – doctor, reflectând scopul principal al activității profesionale a
psihiatrului – tratamentul tulburărilor psihice, ajutor competent și abil pentru bolnavii mintali
precum și pentru orice persoană care are nevoie de un astfel de ajutor. Dintre toate
disciplinele medicale, psihiatria se preocupă mai accentuat de persoană în ansamblu, ținând
seama de componentele sale biologice, mintale, spirituale și sociale

Aspectele bioeticii în psihiatrie

Practica psihiatrică a determinat, de-a lungul vremii, mai multe controverse decât
celelalte domenii medicale, pentru că în nicio altă ramură a medicinei distincţia între fapte şi
valori morale nu este mai ambiguă şi mai dificil de definit. Normalitatea psihologică şi
devierea de la ea, boala psihică, diversele terapii, toate sunt parţial definite de structura
valorilor morale acceptate social, mai mult decât în cazul oricărei alte boli. De-a lungul
timpului, psihiatrii rolul de consilier spiritual, confident şi om de ştiinţă obiectiv, preocupat
doar de binele pacientului.

1
 Psihiatria este probabil domeniul cel mai puţin biologic dintre toate domeniile
medicale, dar este în acelaşi timp şi cel mai sensibil la orice noutate din domeniul ştiinţelor
fundamentale. Fiind în acelaşi timp, atât ştiinţă, cât şi dezbatere filozofică, majoritatea
dilemelor etice din acest domeniu capătă dimensiuni aparte, care le fac cu atât mai greu de
definit şi de rezolvat. Psihiatrii şi alţi profesionişti din domeniul îngrijirii stării mentale se
confruntă cu oameni aflaţi în situaţii extrem de vulnerabile şi trebuie să stabilească cu ei
relaţii care sunt în acelaşi timp apropiate, dar şi detaşate.

În acest sens, un terapeut sau un psihiatru ar trebui să fie în posesia tuturor

informaţiilor relevante despre un pacient pentru a putea fi eficient, dar în acelaşi timp trebuie
să păstreze distanţa necesară pentru a evita asumarea altor roluri, în afară de acela de terapeut
şi pentru a menţine un punct de vedere ştiinţific.

Orice intervenţie, privită din punctul de vedere al bioeticii, ar trebui să îndeplinească

cel puţin trei condiţii. În primul rând, trebuie să fie adecvată problemei căreia i se adresează;
în al doilea rând, trebuie să respecte principiul benevolenţei, în sensul că trebuie să fie
benefică atât pentru beneficiar, cât şi pentru cel care o efectuează; în al treilea rând, trebuie să
fie corectă (dreaptă) astfel încât rezultatele sale să poată fi generalizate de către societate.
Dacă aceste coordonate sunt respectate, atunci toată lumea trebuie să realizeze că un bun
profesionist recunoaşte atât datoria sa de a informa subiecţii, cât şi dreptul acestora de a fi
informaţi, pentru a atinge atât scopurile ştiinţifice, cât şi pe cele clinice. În trecut, bolnavii
psihici au fost percepuţi de către societate ca o ameninţare şi astfel au fost trataţi diferit. În
zilele noastre, un pacient cu boală psihică are aceleaşi drepturi ca orice alt pacient, inclusiv
dreptul la intimitate în relaţia lor cu medicul.

Pacientul bolnav psihic beneficiază de măsuri speciale, atât medicale, cât şi legale, al
căror unic scop este de a proteja pe de o parte pacientul de consecinţele acţiunilor sale şi
societatea de traumele generate de un individ cu o parţială sau chiar absentă capacitate
decizională. Spre deosebire de alte domenii medicale, în care un pacient nu poate fi tratat fără
consimţământ, în psihiatrie există două tipuri de internare: una cu consimţământ (voluntară)
şi cea de-a doua fără consimţământ (non-voluntară). Deşi putem afirma la o primă analiză că
problemele apar în cazul internării de tip non-voluntar, există totuşi diferenţe semnificative
de opinie în ceea ce priveşte consimţământul informat. Potrivit lui Beauchamps şi Childress,
acest subiect a fost mai mult în centrul atenţiei decât oricare altul în bioetică. Gradul ridicat
de interes derivă din funcţia primară a consimţământului informat de a “proteja autonomia şi

2
deciziile individuale”, un moment revoluţionar în bioetică şi standardul de aur al procesului
decizional medical.

Nu trebuie, totuşi, să uităm că obţinerea unui consimţământ informat depinde în mare

măsură de o serie de condiţii interpersonale şi intrapsihice: încredere reciprocă, empatie şi
capacitatea de a comunica clar. Încărcătura mare emoţională, asociată de obicei cu boala şi
spitalizarea, interferă mult cu realizarea acestor condiţii. Scopul consimţământului informat
este de a permite pacientului să ia în considerare, să cântărească avantajele şi dezavantajele
tratamentului intenţionat şi să poată face, astfel, o alegere raţională între a accepta sau a
refuza tratamentul propus. Folosirea optimă a acestui principiu previne sau scade posibilitatea
apariţiei de erori, neglijenţă sau alterare a adevărului. Încurajează, de asemenea, o atitudine
autocritică din partea medicului. Obţinerea consimţământului informat comportă anumite
excepţii, ca de exemplu în intervenţiile de urgenţă efectuate asupra unor pacienţi incapabili de
a raţiona, pentru salvarea vieţii acestora ori pentru stabilizarea stării lor de sănătate. În astfel
de situaţii, orice persoană rezonabilă ar consimţi să urmeze tratamentul propus în astfel de
condiţii, cu atât mai mult cu cât orice amânare ar avea consecinţe grave sau letale. Există
însă, situaţii în care un tratament de urgenţă nu trebuie aplicat dacă pacientul a menţionat în
vreun act găsit asupra sa acest lucru. O altă excepţie o reprezintă pacientul aflat în
incapacitate de a-şi da consimţământul, această situaţie obligând medicul să obţină
consimţământul informat de la o altă persoană – un decident prin substituţie – având în
vedere interesele pacientului.

O altă excepţie o reprezintă pacienţii iresponsabili, cu boli transmisibile, care trebuie

trataţi, fără a fi necesară obţinerea consimţământului. O particularitate o reprezintă faptul că
pacientul poate renunţa la dreptul său de a fi informat pe deplin asupra bolii de care suferă
sau dacă informaţiile din consimţământul informat privitoare la tratament sunt evaluate ca
fiind potenţial traumatizante pentru pacient, medicul se poate prevala de privilegiul
terapeutic, nefiind, astfel, necesară obţinerea consimţământului informat. Pentru a exclude un
posibil abuz care ar putea apărea în cazul internărilor non- voluntare, a devenit necesară o
clarificare a acestor premise. Acestea sunt în prezent legiferate prin legea nr. 487/ 2002, în
care art. 29 defineşte clar situaţiile în care o internare non- voluntară este adecvată:

a) Comportamentul pacientului reprezintă un pericol iminent pentru sine sau pentru

cei din jurul său;

b) Pacientul nu posedă capacitatea de a-şi înţelege boala sau necesitatea tratamentului;

3
 c) Pacientul a fost anterior plasat sub interidicţie legală şi a fost numit un tutore;

d) Pacientul este minor: în cazurile acestea medicul trebuie să ceară şi să obţină

consimţământul informat al reprezentantului personal sau legal al pacientului.

În cazurile de la punctele “a” şi “b”, în care consimţământul informat nu poate fi

obţinut de la un reprezentant legal sau personal al pacientului, psihiatrul acţionează pe propria
răspundere şi începe orice proceduri de diagnostic şi tratament pe care le consideră necesare,
pe o perioadă strict limitată de timp, necesară pentru a îndeplini scopul principal al
tratamentului. Aceste cazuri vor fi notificate şi supuse analizei de către comisia de reevaluare
a procedurii de internare non-voluntară, în conformitate cu art. 52, după cum urmează:

1. Decizia de internare non- voluntară va fi confirmată în maxim 72 de ore de la

internare (pe baza notificării scrise elaborate de medicul care a decis internarea) de către o
comisie de revizuire a deciziei, alcătuită din 3 membri, după cum urmează: 2 psihiatri diferiţi,
dacă este posibil, de medicul care a decis internarea şi un medic de altă specialitate medicală
sau un reprezentant al societăţii civile;

2. Comisia examinează pacientul periodic în maxim 15 zile sau oricând medicul

curant cere acest lucru

3. Comisia trebuie să specifice decizia luată în actele medicale ale pacientului şi să

informeze reprezentantul personal sau legal al pacientului. Trebuie specificat că un pacient
internat non-voluntar va fi tratat şi îngrijit în aceleaşi condiţii ca şi restul pacienţilor din acea
unitate.

Restricţiile privind libertăţile individuale ale pacienţilor cu internare non-voluntară

sunt dictate de starea lor de sănătate şi de eficienţa tratamentului. O parte din aceste libertăţi
pot să nu fie restricţionate:

a) Dreptul la corespondenţă şi utilizare a telefonului privat;

b) Comunicare, dacă îşi exprimă această dorinţă, cu orice autoritate competentă care
are legătură cu situaţia sa, cu membri ai familiei sau avocaţi;

c) Acces la ziare şi reviste;

d) Dreptul la vot, în cazul în care drepturile sale civile nu sunt restricţionate.

4
 Codul de Deontologie Medicală a Colegiului Medicilor din România stipulează în
art.102 că includerea în cercetarea medicală a subiecţilor incompetenţi sau care nu-şi pot
exprima voinţa se va face numai atunci când cercetarea nu poate fi efectuată folosindu-se
persoane competente şi numai dacă riscurile sunt minime.

Cercetarea psihiatrică se supune aceloraşi standarde ca şi cercetarea medicală şi

biologică, cu menţiunea că poate include aspecte din ceea ce numim ştiinţe sociale. Un
exemplu în acest sens îl constituie studiile asupra eficienţei psihoterapiilor sau cele care
privesc implementarea unor modele alternative de sănătate mentală, unde percepţia
subiecţilor şi participanţilor nu poate fi scoasă din calcul şi devine parte a intervenţiilor
studiate. Printre alte considerente, dezbaterea asupra folosirii de placebo în cercetarea
psihiatrică este mult mai complicată decât în medicina organic pură.

Domeniul psihiatriei legale ridică multe probleme de etică, gravitând, poate, în jurul
celei mai importante, confidenţialitatea. Pentru că este ştiut faptul că, în dreptul penal,
informaţiile obţinute de către medic de la pacient pot fi utilizate în detrimentul intereselor
pacientului, oricât de morale sau mai puţin morale ar fi acestea. În cadrul unui interviu
medicolegal există întotdeauna riscul unui potenţial abuz în relaţia medic-pacient, de aceea
pacientul trebuie să fie informat clar pe cine serveşte cel care ia interviul (acuzarea, Curtea,
avocatul pacientului) şi ce va face acesta cu informaţiile obţinute ca rezultat al examinării. A
pretinde confidenţialitatea relaţiei medic-pacient în timpul unei examinări judiciare este lipsit
de etică. Probleme etice ridică evaluarea anterioară acuzării, de aceea consideraţiile etice ale
practicii medicale împiedică evaluarea psihiatrică a oricărui adult învinuit de acte criminale
înainte de a avea acces sau a i se oferi un avocat din oficiu. Singura excepţie o constituie
acordarea de îngrijiri persoanei într-un singur scop, cel al tratamentului medical.

5
 Concluzii

Problemele privind etica în psihiatrie rămân un subiect deschis, evoluţia dianmică a

acestei discipline medicale şi inovaţiile în psihopatologie şi consecutive în terapie impunând
o permanentă reevaluare a principiilor etice, pentru a le adapta timpurilor moderne.
Competenţa profesională, disponibilitatea afectivă, etică şi temporală a medicului sunt
premisele ca bioetica să aducă mai multă lumină asupra lumii medicale, să găsească căi de
acces ale medicinei către uman. Bioetica devine astfel, un ghid al soluţiilor de conştiinţă
pentru fiecare caz în parte, dar pentru că progresul tehnic favorizează apariţia unor aspecte
medicale şi etice inedite, care nu pot fi soluţionate conform standardelor, conştiinţa îşi va găsi
propriile soluţii, apelând, când este cazul, la organismele de bioetică.

6
Bibliografie

1. Legea 487/2002, legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări

psihice, publicată în M. Of. partea I nr 589/08.08.2002
2. National Commission for the Protection of Human Subjects of Biomedical and
Behavioral Research
3. The Belmont Report: ethical principles for the protection of human subjects in
research. Washington: US Government Printing Office, 1978.
4. Butnariu A., Lupu I., Buta M., Consimţământul informat în practica pediatrică şi
în cercetarea vizând copilul, Revista Română de Bioetică, V.7(1), Ianuarie –
Martie 2009 [11]. Codul de Deontologie medicală a Colegiului Medicilor din
România, 2005.
5. Lolas F., Bioethical narratives: toward the construction of social space for moral
imagination, Int J Bioethics, 7: 53–55, 1996.
6. Astărăstoae V., Scripcaru G., Boişteanu P., Chiriţă V., Scripcaru C. Psihiatrie
medicolegală, Ed. Polirom, Iaşi, 2002