Malpraxis medical

Caz juridic
 Malpraxis medical

Întâlnim zilnic, uneori chiar de mai multe ori pe zi, termenul de malpraxis. Fie la TV,
fie în presa scrisă, un doctor sau mai mulţi sunt acuzaţi, pe drept sau nu, de malpraxis.
Însă nu multă lume cunoaşte modul în care se efectuează concret procedura tragerii la
răspundere a persoanei/persoanelor vinovate şi nici ce implicaţii are aceasta. Însă cel mai
trist aspect este faptul că majoritatea persoanelor care acţionează concret în acest sens
nu sunt pacienţii, ci urmaşii acestora.
Malpraxisul este definit în legea Sănătăţii ca eroare profesională săvârşită în
exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic, care generează prejudicii asupra
pacientului, şi care implică răspunderea civilă a personalului medical şi a spitalului.
Vorbim de erori ale personalului medical, produse din neglijenţă, imprudenţă,
cunoştinţe medicale insuficiente, sau când personalul medical îşi depăşeşte limitele
competenţei (cu excepţia cazurilor de urgenţă în care nu este disponibil personal medical
calificat).
Principala problemă în realitate pentru persoanele prejudiciate este existenţa unei
limite foarte fine de demarcaţie între eroare şi culpă medicală. Iar conduita greşită a unui
cadru medical, conduită ce a condus la decesul pacientului, nu reprezintă întotdeauna
culpă, cum nici lipsa unor prejudicii vizibile nu reprezintă mereu eroare. În plus, nu toate
cazurile în care decesul pacientului survine implică vina cadrului medical. De fapt, sunt
chiar multe situaţii în care se depun eforturile necesare şi totuşi pacientul îşi pierde viaţa
din cauza unor complicaţii neprevăzute.
Astfel, deşi actele medicale defectuoase nu exclud faptele ilicite comise cu intenţie,
statistica demonstrează că majoritatea actelor de malpraxis sunt comise din culpă. Trebuie
realizată în practică o distincţie între culpa comisivă (manifestată în cadrul unei acţiuni
inadecvate prin imprudenţă, nepricepere sau stângăcie), culpa omisivă (manifestată în
cadrul unei inacţiuni prin neexecutarea unei acţiuni necesare), culpa “in
eligendo”(constând în alegerea greşită a unor proceduri medicale ori în delegarea unei
persoane necompetente) şi culpa “in vigilando”(constând în nesolicitarea unui ajutor,
prin neinformare etc.). De asemenea, în stabilirea formei de vinovăţie cu care acţionează
cadrul medical, este foarte importantă realizarea unei deosebiri între greşeală şi eroare.
Greşeala presupune nerespectarea unor norme de comportament profesional pe care
un medic cu aceeaşi capacitate profesională, în aceleaşi condiţii, le-ar fi respectat.
Eroarea este determinată de situaţii ca evoluţia complicată a unei boli ori
simptomatologia atipică, situaţii în care orice medic ar fi procedat în aceeaşi manieră. Spre
deosebire de greşeală, eroarea intervine în ciuda bunei-credinţe şi a conştiinciozităţii
medicului. “Eroarea medicală este involuntară şi nu se pedepseşte. Greşeala medicală,
însă, reprezintă neglijenţa ori indolenţa medicului, iar în acest caz se aplică
pedepse” a subliniat chiar Preşedintele Colegiului Medicilor din România (CMR), Vasile
Astărăstoae.
În principiu, pacientul în cauză sau succesorul acestuia pentru cazurile mai puţin
fericite, are la dispoziţie mai multe variante în care poate realiza o sesizare cu privire la
prejudiciul suferit:
 Procuratura, pentru răspundere penală, în baza Codului Penal
- Colegiul Medicilor, pentru răspundere disciplinară, în baza Codului Deontologic
- Judecătoria, pentru răspundere civilă, în baza Codului Civil
- Managementul spitalului, pentru răspundere administrativă, în baza Codului
 Muncii.

Astfel, putem distinge trei tipuri de răspundere care pot exista individual sau
cumulativ în cazurile de malpraxis: răspunderea juridică (penală şi/sau civilă),
răspunderea disciplinară şi răspunderea administrativă. Pentru angajarea răspunderii
juridice trebuie să existe cumulativ o conduită ilicită, un prejudiciu, legătura de
cauzalitate între conduita culpabilă şi rezultatul vătămător, vinovăţie din partea subiectului
actului ilicit şi să nu existe împrejurări sau cauze care înlătură răspunderea juridică.
Pentru situaţiile în care este vorba despre răspundere disciplinară sau
administrativă, Colegiul Medicilor sau chiar unitatea medicală pot rezolva situaţia alături
de persoana prejudiciată pe cale amiabilă. Medicii sunt obligaţi prin natura profesiei să
încheie o poliţă de asigurare de răspundere civilă profesională (pentru malpraxis).
Fiind vorba însă de o obligaţie legală, majoritatea optează pentru poliţe cu sume minimale,
prin urmare nici despăgubirile nu vor avea un nivel prea ridicat. De aceea, în cazul în care
victima nu este de acord cu oferta societăţii de asigurare, poate decide să continue
acţiunea în instanţă, cu singurul inconvenient că procesele de malpraxis durează destul de
mult (în medie 3 ani) şi reprezintă, evident, un efort financiar considerabil, iar în stabilirea
daunelor materiale şi morale nu există criterii clare de stabilire, acestea fiind lăsate la
aprecierea, de regulă, a instanţelor.
Cea mai des uzitată metodă, datorită rapidităţii de soluţionare, este reprezentată de
sesizarea adresată Colegiului Medicilor. Conform Statutului C.M.R., art. 109 (1) şi Legii
95/2006 art. 443 (1): “Pentru a se da curs sesizării, ea trebuie făcută obligatoriu în scris şi
trebuie să conţină numele, prenumele şi locul de muncă ale medicului împotriva căruia se
face plângerea, descrierea faptei, precizarea datei la care a avut loc aceasta şi prejudiciul
creat pacientului”. Este obligatoriu ca plângerea să fie depusă personal sau poate fi
trimisă prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire. De asemenea, trebuie reţinut
faptul că plângerile nu pot fi făcute mai târziu de şase luni de la data săvârşirii faptei.
După analizarea sesizării, comisia de disciplină din cadrul colegiului întocmeşte un dosar,
realizează o expertiză, interoghează martorii şi medicul, iar apoi, dacă malpraxisul se
dovedeşte, va aplica o sancţiune.
Sancţiunile pornesc de la avertisment, mustrare, vot de blam, amendă (amendă
de la 100 lei la 1.500 le), retragerea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din
România, până la suspendarea dreptului de liberă practică de la o lună la un an sau
chiar la pierderea lui. Atât medicul, cât şi pacientul pot contesta decizia, în termen de 15
zile. Durata soluţionării depinde de complexitatea cazului: cele mai uşoare sunt rezolvate
în maximum şase luni, iar cele complexe într-un an şi jumătate. În intervalul 2006 – 2011,
comisia de disciplină din cadul Colegiului Medicilor din România a analizat 725 de dosare
în care au fost reclamaţi 916 de medici, dintre care 198 de medici au fost realmente
sancţionaţi.
Soluţia amiabilă menţionată anterior pentru situaţiile în care este atrasă răspunderea
disciplinară sau administrativă implică medierea. Conform Legii 115/2012 care modifică de
la 1 februarie 2013 legea medierii nr. 192/2006, medierea va deveni obligatorie şi
pentru cazurile de malpraxis. Această variantă extrajudiciară posibilă şi la momentul
prezent permite o importantă economie de timp şi evitarea stresului generat de un
litigiu derulat în faţa instanţei de judecată, ajungându-se la o soluţie în doar câteva ore. De
asemenea, un avantaj important al medierii cazurilor de malpraxis constă în
confidenţialitatea întregului proces. Particularităţile poporului român fac însă ca o
persoană vătămată în acest context să recurgă foarte rar la serviciile unui mediator şi să
meargă pe calea instanţei judecătoreşti tradiţionale. Un aspect important de reţinut este
faptul că pentru a apela la procedura de mediere în vederea stabilirii unui acord amiabil cu
privire la cuantumul despăgubirilor trebuie să existe o decizie a Comisiei de stabilire a
cazurilor de malpraxis.
Prin urmare, persoanele prejudiciate care vor să evite un proces şi să apeleze la
mediere sunt nevoite să apeleze la Comisia de monitorizare şi competenţă
profesională pentru cazurile de malpraxis de la nivelul direcţiei specifice de sănătate
publică. Aceste organisme există în România încă din 2006, dar este interesant de
remarcat faptul că, pe lângă detaliile perfect naturale ce trebuie să le conţină sesizarea
(nume, calitate, descrierea faptei), trebuie anexate atât copii ale documentelor ce
dovedesc actul de malpraxis, cât şi ale actelor ce dovedesc calitatea persoanei, putând
presupune că prevederea se referă fie la actul de identitate, fie la fişa de internare. Pentru
siguranţă, este de preferat să le anexăm pe toate, căci în caz contrar sesizarea va fi
respinsă ca nefondată.
Ca urmare a sesizării Comisiei de malpraxis de catre persoana păgubită printr-un act
de malpraxis, ori de catre moştenitorii acesteia, în caz de deces, se desemnează, prin
tragere la sorţi, din lista judeţeană a experţilor medicali un expert ori un grup de experţi, în
funcţie de complexitatea cazului, însărcinat cu efectuarea unui raport asupra cazului.
Experţii au obligaţia întocmirii şi înaintării către comisie a acestui raport în termen de 30
de zile, comisia urmând să adopte o decizie asupra cazului, în maximum 3 luni de la
data sesizării. Comisia stabileşte, prin decizie, dacă în cauză a fost sau nu o situaţie de
malpraxis. Decizia se comunică tuturor persoanelor implicate, inclusiv
asiguratorului, în termen de 5 zile calendaristice. Persoanele nemulţumite de decizia
comisiei pot face contestaţie în termen de 15 zile de la data comunicării deciziei. Problema
este că acest raport trebuie plătit chiar de petent şi, nu de puţine ori cu sume maximale
(3000 lei), deşi tariful prevăzut de lege este între 1500 şi 3000 lei. Chitanţa doveditoare
a plăţii trebuie depusă la comisie într-un termen de numai cinci zile lucrătoare de la data la
care petentul a primit înştiinţarea scrisă, termen evident extrem de scurt prin comparaţie
cu suma solicitată. Din nou, dacă nu se depune chitanţa doveditoare a plăţii în
original, tot prejudicatul e…prejudicat, cazul fiind clasat.
Statisticile demonstrează că adresabilitatea către aceste comisii este mai scăzută,
deoarece nu pot emite sancţiuni profesionale medicilor şi nici nu pot acorda
despăgubiri pacienţilor. Comisiile de monitorizare şi competenţă profesională pentru
cazurile de malpraxis doar comunică pacientului dacă a fost caz de malpraxis sau nu,
acesta putând beneficia de despăgubiri materiale sau morale din partea
asiguratorului unităţii medicale/cadrului medical implicat.
Este important de reţinut faptul că infracţiunea de malpraxis nu priveşte doar
medicii, ci şi farmaciştii, asistenţii medicali şi alte categorii de personal sanitar (surori
medicale, laboranţi, tehnicieni medicali şi alte cadre cu pregătire de specialitate) –
persoane autorizate conform legislaţiei în vigoare, prin urmare putem realiza sesizări şi cu
privire la activităţile acestora, dacă este cazul. Privind la aceste soluţii pe care ni le oferă
sistemul, de fapt, doar pentru a ne face dreptate, nu ne putem dori decât… sănătate. Că-i
mai bună decât toate!