CATINDATU VALENTINA ALEXANDRA – Grupa 405

MALPRAXISUL MEDICAL

Malpraxisul este “eroarea profesionala savarsita in exercitarea actului medical sau

medico-farmaceutic, generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicand raspunderea civila a
personalului medical si a furnizorului de produse si servicii medicale, sanitare si farmaceutice",
conform art. 653 alin. 1 lit. b din Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii.

Medicul are anumite obligatii fata de pacient.

1) Principala obligatie retinuta in sarcina medicului este obligatia de ingrijire – adica de a acorda
ingrijiri atente, constiincioase si conforme cu datele actuale ale stiintei. Orice persoana are
dreptul de a primi ingrijirile cele mai potrivite si de a beneficia de terapii a caror eficacitate este
recunoscuta si care garanteaza cea mai buna securitate sanitara in comparatie cu cunostintele
medicale confirmate in vederea diagnosticarii bolii, a stabilirii tratamentului si a vindecarii sau a
imbunatatirii starii de sanatate a pacientului. De regula medicul se obliga fata de pacient la o
obligatie de mijloace, respectiv se obliga sa ia deciziile si hotararile cu caracter medical, avand in
vedere drepturile si interesele pacientului si principiile medicale general acceptate, pentru a
preveni sau trata boala. Obligatia de ingrijire presupune ca medicul are obligatia de a ingriji
pacientul cu atentia si prudenta conferite de pregatirea sa profesionala si de nivelul obiectiv al
cunostintelor in domeniu la acea data. Obligatia de ingrijire cunoaste doua limite: nivelul
personal al cunostintelor de specialitate si nivelul obiectiv al stiintei la acea data. Cele doua
limitari fac ca rezultatul actului medical sa nu poata fi garantat.

2) Alaturi de obligatia de ingrijire este tratata si obligatia de securitate care impune asigurarea
integritatii corporale si a sanatatii pacientului in cursul actului medical. Aceasta obligatie se
refera la folosirea corecta a tehnicii medicale, la supravegherea bolnavului in cursul efectuarii
actului medical, sau la contractarea unor infectii in cursul spitalizarii sau a efectuarii actului
medical, urmare a conditiilor precare de igiena (infectii nozocomiale). Potrivit art 644 alin 1 lit
a din Legea nr 95/2006 unitatile sanitare publice sau private, in calitate de furnizori de servicii
medicale, raspund civil, potrivit dreptului comun, pentru prejudiciile produse in situatia in care
acestea sunt consecinta infectiilor nosocomiale, cu exceptia cazului cand se dovedeste o cauza
externa ce nu a putut fi controlata de catre institutie. Rezulta ca in afara cauzei straine
exoneratoare existenta infectiei nosocomiale prezuma irefragabil culpa unitatilor sanitare.

3) Referitor la obligatia de informare se retine ca pacientul are dreptul de a fi informat cu privire

la serviciile medicale disponibile, precum si la modul de a le utiliza. Pacientul corect informat
poate sa accepte sau sa refuze serviciul medical. Obiectivul este de a permite pacientului sa
dispuna de toate datele necesare pentru intelegerea situatiei sale si sa clarifice luarea deciziei
sale, cu scopul de a fi in masura sa consimta liber si edificat la actele medicale si tratamentele
infatisate. Obligatia de informare nu trebuie inteleasa in sensul ca medicul are obligatia de a
obtine consimtamantul pacientului sau cu privire la efectuarea actului medical, rezultatul
informarii nefiind obtinerea consimtamantului informat, ci transmiterea tuturor informatiilor
necesare pacientului in vederea eprimarii unui consimtamant informat.

4) Referitor la obligatiile de confidentialitate, de respectare a vietii private si de nediscriminare

intre pacienti se retine ca obligatia de confidentialitate a medicului presupune respectarea
secretului profesional din partea medicului si a celuilalt personal medical. Datele medicale cu
caracter personal sunt cele care fac obiectul obligatiei de confidentialitate ce revine personalului
medical. Respectarea dreptului la confidentialitate deriva, in primul rand din necesitatea
respectarii autonomiei persoanei. Informatiile medicale tin de viata intima a persoanei si nu
trebuie facute publice decat cu acordul celui in cauza. Dreptul la viata privata, precum si
respectul demnitatii persoanei, presupun inainte de toate, interzicerea publicitatii vietii private
sau a elementelor acesteia, fara acordul titularului, cu exceptia cazurilor anume prevazute de
lege. Medicul prin natura profesiei sale are acces la o dubla intimitate a pacientului: aceea a
corpului pacientului si aceea a relatiilor de familie sau sociale.

Este tratata natura contractuala si respectiv legala a raportului juridic medic pacient, denumind
acord medical – actul juridic incheiat intre medic si pacient. „Medicul are obligatia de a acorda
asistenta medicala sau ingrijiri de sanatate unei persoane doar daca a acceptat-o in prealabil ca
pacient”. Aceste dispozitii se regasesc in art. 652 alin 1 din Legea nr. 95/2006 si constituie
fundamentul acordului medical, a conventiei care se naste intre medic si pacient. a exprimarii
unui consimtamant informat.

Pentru erorile profesionale savarsite in exercitarea actului medical (malpraxis), medicii pot
raspunde penal, civil sau disciplinar. De anchetarea cazurilor reclamate se ocupa, dupa situatie,
procurorul, Comisia de malpraxis de la nivelul Directiei Judetene de Sănătate sau Colegiul
judetean al medicilor, iar pacientii pot cere daune morale si materiale platite pentru malpraxis
medical. Cazurile de malpraxis  se pot rezolva  in fata instantei de judecata, sau se pot solutiona
și pe calea medierii.

Malpraxisul este eroarea generatoare de prejudicii. Malpraxisul este de fapt sinonim cu eroarea
medicala, cu culpa medicala. Ambii termeni (malpraxis si culpa medicala) cuprind nu doar
pozitia subiectiva a faptuitorului ci inglobeaza si fapta ilicita a acestuia. Cand spunem ca
malpraxisul este eroarea generatoare de prejudicii spunem de fapt ca malpraxisul este fapta ilicita

savarsita cu vinovatie, generatoare de prejudicii. Eroarea medicala este o greseala specifica,

relativa numai la actele medicale si care nu poate fi comisa decat de medic sau de personalul
medical. Medicul trebuie sa acorde ingrijiri constiincioase si atente si cu rezerva unor
circumstante exceptionale, conforme cu datele actuale ale stiintei. Pentru a stabili daca ingrijirile
date erau sau nu adaptate patologiei pacientului, judecatorului trebuie sa le estimeze prin prisma
datelor stiintifice in starea lor cand actul a fost realizat si nu in ziua in care se pronunta hotararea.
Obligatia care apasa pe un medic este de a da pacientului sau ingrijiri conforme cu datele
dobandite de stiinta la data ingrijirilor sale. Clasificarea din jurisprudenta franceza in greseala
impotriva stiintei medicale (care cuprinde eroarea de diagnostic, eroarea in alegerea
tratamentului, eroarea tehnică si eroarea de supraveghere) si greseala impotriva constiintei
medicale (care cuprinde nerespectarea secretului medical, defectul de informare, refuzul sau
necontinuitatea ingrijirilor si privarea de sansa ).

Raspunderea medicala obiectiva este consecinta existentei riscurilor terapeutice. Riscul

terapeutic intervine in timpul unui act medical antrenand pentru individ consecinte dramatice, pe
care starea sa de sanatate initiala nu permitea sa se intrevada. Riscul terapeutic nu este consecinta
unei erori. Acesta opereaza cu cauze inexplicabile si necunoscute. Riscul terapeutic poate fi
definit ca partea de nesiguranta inerenta oricarei interventii chirurgicale sau oricarui act medical,
chiar cel mai bine realizat, reactiile imprevizibile ale pacientului sau circumstantele imparabile
care nu pun in cauza tehnica sau competenta celor care ingrijesc.

Fundamentarea subiectiva a raspunderii conferea o protectie juridica insuficienta fata de nevoia

de securitate si siguranta a victimei. Securitatea vietii si integritatii individului, precum si a
bunurilor sale, a fost interpretata ca o obligatie civila pentru toti cei care desfasoara activitati
periculoase in societate, a carei incalcare atrage asumarea raspunderii. Astfel a fost fundamentata
teoria riscului, care a avut o influenta semnificativa in fundamentarea raspunderii civile.
Dezvoltarea societatii industriale a avut drept remediu juridic asumarea riscurilor activitatilor
prejudiciabile de catre cei care le desfasoara. Riscul reflecta stadiul cel mai avansat de dezvoltare
a modernitatii, caracterizat prin lipsa de certitudine a cunoasterii. In esenta teoria riscului sustine
ca toate prejudiciile trebuie atribuite autorului lor si trebuie reparate de cel care le-a cauzat,
pentru ca toata responsabilitatea se reduce la problema cauzalitatii. Notiunea de risc este aplicata
nu numai accidentelor de munca ci tuturor activitatilor sociale care pot avea drept consecinta
producerea unui prejudiciu. Aspectul novator al acestei teorii il reprezinta stabilirea rolului
primordial al functiei reparatorii a raspunderii civile prin transpunerea fundamentarii raspunderii
din plan subiectiv in plan cauzal, obiectiv, esential fiind raportul de cauzalitate dintre faptul ilicit
si prejudiciul produs. Raspunderea medicala obiectiva este angajata in cazul produselor
medicale cu defecte (raspunderea pentru viciile sau comportamentul dispozitivelor medicale), in
cazul infectiilor nosocomiale, in cazul infectarii cu sange sau produse din sange, in cazul
vaccinarilor obligatorii precum si in cazul raspunderii pentru fapta altei persoane (angajat al
unitatii sanitare sau subcontract). Jurisprudenta franceza a retinut o raspundere medicala
obiectiva si in situatia unor acte terapeutice uzuale, lipsite de orice risc sau a terapiilor noi sau a
unor riscuri exceptionale cunoscute.

Legea nr 95/2006 prin articolelele 644 al 1 lit a, 646 si 647 consacra raspunderea fara greseala
pentru infectiile nosocomiale si respectiv raspunderea pentru viciile ascunse ale echipamentelor
si dispozitivelor medicale, substantelor medicamentoase si materialelor sanitare aflate in
perioada de garantie sau valabilitate. De asemena art 26 din Legea nr 282/2005 privind
organizarea activitatii de transfuzie sanguina, donarea de sange si componente sanguine de
origine umana, precum si asigurarea calitatii si securitatii sanitare, in vederea utilizarii lor
terapeutice reglementeaza raspunderea fara greseala a unitatilor sanitare in cazul contaminarii
pacinetilor urmare a transfuziilor de sange efectuate.

Doctrina si jurisprudenta franceza retine ca riscurile terapeutice nu pot fi acoperite de catre

medic, „deoarece nu intra in campul contractual” – existand situatii derogatorii (exceptionale) in
care s-a retinut raspunderea medicului pentru riscurile exceptionale cunoscute. Exista insa in
dreptul francez, odata cu intrarea in vigoare a Legii nr 2002-303 din 4 martie 2002 o raspunderea
obiectiva, consecinta riscului terapeutic, lipsita de orice culpa, care a fost expres retinuta in cazul
raspunderii pentru infectiile nosocomiale si a raspunderii pentru defectul produselor sanitare
(inclusiv in cazul transfuziilor sanguine) cand indemnizarea se realizeaza cu titlu de solidaritate
natională dintr-un fond public special constituit. Restul riscurilor terapeutice vor fi preluate de
asiguratorii de raspundere civila profesionala, care incheie polite de asigurare cu medicii sau
stabilimentele de sanatate.

Prin raportare la dreptul francez apreciem ca ar fi utila o asemenea reglementare si in dreptul

nostru care ar putea solutiona cazurile de culpa medicala urmare a unui accident terapeutic. Prin
acoperirea prejudiciului suferit de victima, dintr-un fond de indemnizare sau prin intermediul
unor asiguratori de raspundere profesionala se ofera satisfactie celor care au fost prejudiciati
printr-un act medical si se confera confort si celor care presteaza actul medical – care eliberati de
pericolul dezdaunarii pacientilor, se vor concentra asupra artei medicale. Mai mult se va infrange
si mentalitatea existenta la nivelul comisiilor de expertiza medicale sau medico-legale care,
„necunoscand” termenul culpa medicala, cu regularitate apreciaza ca serviciile medicale sunt
intotdeauna exceptionale calitativ si corpul medical este impecabil.

Pentru reclamarea unui caz de malpraxis, pacientul poate sesiza:

 Comisia de monitorizare si competenta profesionala pentru cazurile de malpraxis;

 Administratia unitatii sanitare, pentru o raspundere in baza Codului Muncii;

 Colegiul Medicilor, pentru o raspundere disciplinara;

 Organele de cercetare penala, pentru raspundere penala;

 Instanata de judecata, pentru raspundere civila, in baza Codului Civil.

Potrivit Normelor metodologice de aplicare a titlului XV din Legea nr. 95/2006 privind reforma
in domeniul sanatatii aprobate prin Ordinul 482/2007 al Ministrului Sanatatii Publice in
cuprinsul Capitolului V se stabilesc reguli de interpretare ale dispozitiilor mai sus mentionate:
Conform „Art. 14,,Persoanele prejudiciate printr-un act de malpraxis se pot adresa fie
Comisiei de monitorizare si competenta profesionala pentru cazurile de malpraxis, denumita
in continuare Comisia, fie instantei judecatoresti competente, potrivit legii.’’

Conform Art. 15 (1) ,,In situatia in care are loc sesizarea Comisiei de monitorizare si
competenta profesionala pentru cazurile de malpraxis ori a instantei judecatoresti competente
de catre persoanele care au acest drept, potrivit legii, Comisia stabileste prin decizie daca a
fost sau nu un caz de malpraxis.’’

Conform Art. 16 ,,Decizia Comisiei poate fi contestata de catre asigurator sau partile implicate
la instanta judecatoreasca competenta, in termen de 15 zile  calendaristice de la data
comunicării acesteia.’’

Conform Art. 17,,In situatia in care Comisia a stabilit existenta unei situatii de malpraxis,
instanta judecatoreasca competenta poate, la cererea persoanei prejudiciate, sa oblige
persoana responsabila la plata despagubirilor.”

De retinut este faptul ca, raspunderea civila in cazurile de malpraxis este direct proportional cu
gradul de vinovatie a personalului medical implicat, mai exact, vor fi sanctionati doar cei
vinovati de neglijenta in cazul procedurilor de prevenire, diagnostic si/sau tratament.

Jurisprudenta romaneasca este una extrem de saraca si pentru ca se ajunge in fata instantei doar
in urma presiunii mediatice a unor cazuri de culpa medicala. Este evident ca acolo unde exista
activitate umana exista si greseala. Ceea ce intereseaza nu este infierarea celui care a gresit ci
indemnizarea celui care a suferit. Acesta este si rostul asigurarilor de raspundere civila
profesionala. De a acoperi posibilele si inerentele greseli ale practicii medicale.
Bibliografie:

1. LEGE nr.95 din 14 aprilie 2006 privind reforma in domeniul sanatatii - TITLUL XV
Raspunderea civila a personalului medical si a furnizorului de produse si servicii medicale,
sanitare si farmaceutice, Monitorul Oficial Nr. 372 din 28 aprilie 2006

2. Legea nr. 649 din 20 noiembrie 2001 pentru aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 53/2000
privind obligativitatea raportarii bolilor si a efectuarii vaccinarilor publicata in Monitorul Oficial
nr. 773 din 4 decembrie 2001

3. A.B. Trif, V. Astarastoaie – Responsabilitatea juridica medicala in Romania, Editura Polirom,

Iasi, 2000, p 293

4. Exista in doctrina numeroase clasificari ale obligatiilor civile. Aminitim urmatorii autori: C.
Statescu, C. Barsan; L. Pop – Teoria generala a obligatiilor. Tratat,ed. a II a, Editura Fundatiei
Chemarea, Iasi, 1998; R. Motica, E. Lupan; Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Ledquette; Ph. Malaurie, L.
Aynès; A. Weill, Fr. Terré;

5. https://diviziapentrumedici.ro/intrebare-ghid/ce-inseamna-malpraxis/

6. http://aerpentrutine.ro/noutati/cele-mai-comune-exemple-de-malpraxis-medical/?
fbclid=IwAR1YI7ZaYGs47Rxovcemfcd6xGSFL_EYhqXPWdERelf9uTNRRIQSyEGCv1o

7. http://www.medfam.ro/malpraxisul-medical/

8. http://www.medjust.ro/

9. https://www.viata-medicala.ro/ars-medici/malpraxisul-medical-informare-si-prevenire-13983