NATURA JURIDICĂ A RĂSPUNDERII CIVILE A MEDICULUI FAŢĂ DE PACIENTUL SĂU

Scopul profesiei de medic, menţionat în art. 374 alin. (1) din Legea nr 95/ 2006 este de a „ ...asigura starea de
sănătate prin prevenirea îmbolnăvirilor, promovarea, menţinerea şi recuperarea sănătăţii individului şi a
colectivităţii”

Termenul de malpraxis (malpractice, malpractica) defineşte generic un comportament neglijent sau incompetent al
unei persoane, în exercitarea profesiunii sale, prin care cauzează un „rău” (neajunsuri, disconfort) constând în
producerea unui risc neacceptabil de prejudiciere a altei persoane, beneficiara unei prestaţii, în domeniul medical.

Medic şi pacient, specialist şi profan, profesionist şi victimă inocentă, suferindă sunt ipostaze care impun
examinarea răspunderii medicale cu rigurozitate şi exigenţă, urmărind crearea unui cadru legislativ şi a unei
orientări jurisprudenţiale în care prejudiciile, indiferent de natura lor, suferite de pacienţi, sau de cei apropiaţi
acestora, prin „ricoşeu”, să poată fi în mod real reparate, prin repunerea lor, pe cât posibil, în situaţia anterioară.

POZIŢIA AUTORULUI PRIVIND NATURA JURIDICĂ A RAPORTULUI DINTRE MEDIC ŞI PACIENTUL SĂU

Răspunderea medicală este, de regulă, contractuală şi, doar în anumite situaţii, delictuală, raportată
doar la faptul că a fost imposibilă realizarea „acordului de voinţă”. Prestaţia medicului faţă de pacient
este aceeaşi, indiferent dacă acesta şi-a exprimat sau nu consimţământul pentru tratamentul sau
intervenţia la care a fost supus, iar răspunderea sa, în calitate de profesionist, are la bază aceleaşi criterii
de performanţă. în acest sens sunt relevante dispoziţiile art. 13 din Codul de deontologie medicală
potrivit cărora exprimarea consimţământului informat nu înlătură responsabilitatea medicului pentru
eventualele greşeli profesionale.

Trăsături specifice raportului dintre medic şi pacient.

a) În cadrul raportului juridic, pacientul este titularul dreptului de creanţă reprezentând despăgubirile la
care este îndreptăţit pentru vătămarea integrităţii sale fizice sau psihice, el fiind beneficiarul actului
medical. Calitatea de debitor revine acelor persoane care, acţionând ca profesionişti în înfăptuirea
actului medical, au cauzat agravarea stării pacientului sau chiar decesul acestuia. în mod firesc,
obligaţiile debitorului corespund drepturilor pacientului, urmărind satisfacerea nevilor acestuia prin
stabilirea corectă a diagnosticului, aplicarea corespunzătoare a tratamentului sau efectuarea
intervenţiei chirurgicale cu respectarea tehnicilor şi prescripţiilor, în scopul asigurării vindecării sau doar
pentru ameliorarea stării sale de sănătate. Dreptul de creanţă al pacientului şi obligaţia corelativă a
personalului medical de a-1 proteja se pot naşte într-un cadru contractual, dar şi ca urmare a săvârşirii
cu vinovăţie a unui delict civil, prin atingerea adusă vieţii şi integrităţii sale sau în temeiul dispoziţiilor
legale, astfel ca această calificare nu constituie un criteriu determinant pentru a se stabili natura
raportului juridic.

b) Relaţia medic-pacient a cunoscut de-a lungul timpului o continuă transformare: de la raportul de

subordonare şi dependenţă, până la asigurarea unei poziţii de aparentă egalitate în care pacientul îşi
exprimă consimţământul şi îşi alege medicul care să îl trateze având în vedere performanţele sale
profesionale, experienţa acumulată, nivelul pregătirii ştiinţifice, deprinderile şi aptitudinile sale,
condiţiile în care munceşte, dotarea cabinetului său etc.

Alegerea medicului de către pacient, respectiv a pacientului de către medic este, de cele mai multe ori,
limitată de bariere instituţionale, organizatorice, administrative, dar şi afectiv-emoţionale. În acest sens,
pacientul are în vedere o serie de factori preponderent obiectivi cum ar fi dotarea tehnică, materialele
folosite, performanţele realizate etc., la care se adaugă cele privind calităţile personale ale medicului
(specializarea în profesie, îndemânare, experienţă, conduită, atitudine etc.). Nici recomandarea de către
medic a altui medic nu îl obligă pe pacient să îl aleagă pe acesta, ci rămâne la latitudinea şi posibilităţile
sale decizia pe care o va lua. În cazul instituţiei sanitare, posibilităţile pacientului de a alege sunt limitate,
fiind posibilă cu adevărat doar atunci când se solicită asistenţă medicală privată într-o anumită instituţie
sanitară specializată sau într-un cabinet medical.
B) Drepturile pacientului — obiectiv major al răspunderii medicale.

Scopul reglementării răspunderii medicale îl constituie asigurarea protecţiei drepturilor pacientului.În

legislaţia noastră, actul normativ care reglementează aceste drepturi este Legea nr. 46/2003. în
cuprinsul ei sunt enunţate principiile care stau la baza asigurării respectării drepturilor pacienţilor:
pacienţii au dreptul la îngrijiri medicale de cea mai înaltă calitate de care societatea dispune, în
conformitate cu resursele umane, financiare şi materiale.Pacientul are dreptul de a fi respectat ca
persoană umană, fără nici o discriminare.” (55)

C) Profesia medicală - o profesie liberală

Prin natura sa, profesia medicală este o profesie liberală, autonomă şi independentă. în acest sens, art.
375 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 prevede: „(...) profesia de medic are la baza exercitării sale
independenţa şi libertatea profesională a medicului, precum şi dreptul de decizie asupra hotărârilor cu
caracter medical”. Exercitarea acestei profesii este guvernată de următoarele principii: libertatea actului
medical, exercitarea acestuia în afara oricărei constrângeri administrative sau de altă natură; libertatea
alegerii locului de muncă şi a modului de practică, libertatea desemnării medicului de către pacient,
libertatea stabilirii prescripţiei medicale.

D) Mecanismul de formare a raportului juridic dintre medic şi pacient

Principalul argument invocat de susţinătorii naturii contractuale priveşte existenţa „ unui acord de
voinţe, între două sau mai multe persoane - pe de o parte (ele) medical(e), iarpe de altă parte, pacientul,
acord care generează între acestea un raport juridic — relaţie personal medical-pacient în acest sens se
afirmă că sunt întrunite exigenţele art. 942 din Codul civil, privind condiţiile de valabilitate ale unei
convenţii civile. Cu toate aceste se recunoaşte faptul că „(...) schema construcţiei acestui acord de voinţe
nu este cea tradiţională, bifazică, în care oferta este urmată de acceptarea întru totul concordantă a
sa...”

în mod ferm s-a afirmat: ,Jn momentul în care pacientul sau persoana abilitată şi-a exprimat acordul,
înseamnă că s-a încheiat un contract, iar răspunderea medicului se va angaja în temeiul acestui contract,
chiar dacă obligaţiile pentru neîndeplinirea cărora răspunde sunt prevăzute de lege. ”

Potrivit art. 649 din Legea nr. 95 din 2006, obligaţia medicului constă în informarea corectă, completă şi
pe înţelesul pacientului ori, la cererea lui expresă, pe membrii familiei sale sau o altă persoană
desemnată, asupra stării sale de sănătate, cu referire la diagnostic, investigaţii, pronostic şi, în special,
asupra riscurilor care pot surveni în cazul aplicării unui anumit tratament sau efectuării unei intervenţii
chirurgicale, cu recomandarea îngrijirilor medicale considerate a fi necesare.

în aprecierea noastră, între pacient şi medic nu se realizează un acord de natură contractuală, ci doar se
exprimă consim ţămân tul cu privire la actul medical care urmează a fi realizat.

Dreptului acestuia de a lua o hotărâre vitală pentru viaţa şi sănătatea sa îi corespunde obligaţia
corelativă a medicului de a-1 informa complet şi competent, pentru evitarea tuturor riscurilor posibile.
Această obligaţie este de natură profesională şi are în vedere transparenţa deciziei medicale, nevoia de
loialitate şi buna-credinţă a părţilor raportului juridic în vederea realizării obiectivului propus, respectiv
vindecarea bolnavului.

E) Conţinutul raportului medical. Obligaţiile medicului

Pentru a stabili natura juridică a raportului medical considerăm că se impune a avea în vedere specificul
conţinutului acestuia, îndeosebi cel referitor la obligaţiile medicului faţă de pacientul său, ca element
distinctiv, faţă de alte ipoteze de răspundere civilă.

În primul rând, considerăm că trebuie avute în vedere toate obligaţiile medicului.

Se cuvine să menţionăm faptul că toate obligaţiile medicului şi, în general, ale persoanelor care
alcătuiesc „personalul medical” sunt „obligaţiiprofesionale”, asumate cu prilejul exercitării atribuţiilor
specifice unei profesii liberale.

În domeniul răspunderii medicale, calificarea obligaţiilor medicului a dat naştere unei situaţii inedite:
una şi aceeaşi obligaţie poate fi apreciată ca fiind „de mijloace”, dar, în anumite împrejurări, ca fiind „de
rezultat”, în raport cu specificul prestaţiei, gradul de complexitate al intervenţiei medicale, tehnica
folosită etc.

Obligaţia de îngrijire a pacientului a fost apreciată a fi „(...)piatra unghiulară a cupolei sub care intră
toate serviciile pe care practicianul şi sistemul în care îşi exercită profesia ni le pot oferi spre atingerea
acestei finalităţi: echilibml nostru metabolic ”67. Această obligaţie a fost calificată în mod tradiţional ca
fiind o obligaţie „de mijloace”, având în vedere faptul că vindecarea pacientului depinde de o serie de
factori obiectivi, aleatorii, astfel că este dificilă adaptarea cunoştinţelor ştiinţifice teoretice cazurilor
particulare privind tratarea unei anumite boli.

Cu toate acestea, nu putem generaliza afirmaţia potrivit căreia toate obligaţiile medicului de îngrijire a
pacientului său sunt obligaţii de mijloace. Trebuie să avem în vedere faptul că pacientul şi-a încredinţat
viaţa în mâinile medicului, având toată încrederea în aptitudinile, experienţa şi talentul său, astfel că
îngrijirea sa trebuie realizată la cel mai înalt nivel calitativ, valorificând cele mai noi cunoştinţe în
domeniu.

Obligaţia medicului de securitate faţă de pacientul său are ca obiectiv prevenirea şi înlăturarea oricărui
risc de vătămare corporală pe întreaga durată de desfăşurare a actului medical, prin respectare
dreptului său la sănătate fizică şi psihică.

Obligaţia de informare a pacientului are drept scop protecţia pacienţilor cu privire la riscul activităţilor
profesionale desfăşurate de persoane specializate şi avizate, pentru conştientizarea conţinutului şi
condiţiilor actului medical72. Potrivit art. 649 din Legea nr. 95/2006, medicul este obligat la informarea
corectă, completă şi pe înţelesul pacientului ori, la cererea lui expresă, a membrilorfamiliei sale sau a
unei alte persoane desemnate, asupra stării sale de sănătate, cu referire la diagnostic, investigaţii,
pronosticului şi, în special, asupra riscurilor care pot surveni în cazul aplicării unui anumit tratament sau
efectuării unei intervenţii chirurgicale, cu recomandarea îngrijirilor medicale considerate a fi necesare.

Fundamentul răspunderii medicale

După apariţia Legii nr. 95/2006, în lipsa unor prevederi clare, neechivoce, referitoare la fundamentul
acestei ipoteze de răspundere pentru prejudicii, la fel cum există în alte domenii , discuţiile s-au purtat în
legătură cu interpretarea textului legal, îndeosebi cu privire la conţinutul sintagmei de
„eroareprofesională”.

Actualul Cod civil (art. 953 şi art. 954) invocă eroarea ca viciu de consimţământ ca o măsură de protecţie
a celui care, având o reprezentare denaturată, în mod independent, fară intervenţia frauduloasă a unei
persoane, a încheiat o convenţie civilă. Pe cale de consecinţă, această convenţie va fi anulată deoarece
consim¬ţământul persoanei a fost viciat prin eroare.

Când o persoană acţionează „din eroare”, în primul rând ne referim la buna lui credinţă . în literatura
juridică s-a apreciat că „buna-credinţă este pentru eroare ceea ce efectul este pentru cauză ” , întrucât
„nu există eroare fără bună-credinţă” . Altfel spus, buna-credinţă înlătură orice culpă, întrucât ignoranţa
făptuitorului despre un aspect esenţial al stării de fapt sau de drept este scuzabilă, ceea ce formează
linia de demarcaţie între neglijenţă, adică responsabilitate, pe de o parte, şi absenţa culpei, pe de altă
parte.