Obligatia de securitate-mijloc de protectie

a consumatorului
Dreptul protecției consumatorului s-a bucurat de o evoluție uimitoare in ultimii ani
atât la nivel internațional cât si la nivel național, in România același interes fiind susținut prin
transpunerea in legislația națională a numeroase directive europene referitoare la acest
subiect. Domeniul politicii de protecție a consumatorului urmarește securitatea acestuia în
raport cu serviciile si produsele aflate pe piață. Aceasta obligație de securitate se desprinde
dintr-un principiu etic fundamental umanității, protecția vieții și a integrității fizice a
persoanelor fiind un drept natural ce provine din timpuri străvechi regăsindu-se în toate
civilizațiille, filosofiile și religiile.

Reglementari privind obligatia de securitate

La nivel european de reglementare ca mijloc de expunere a politicii de protectie a
consumatorului au fost folosite drept instrument directivele, aceasta manifestare de voință a
statelor a fost exprimată in art. 153 a tratului asupra Uniunii Europene.

Dreptul comun în materie de securitate a produselor a fost implementată

Directiva85/374/Cee din 25 iulie 1985 a Consiliului Europei privind raspunderea pentru
produsele defectuase, care fiind urmată de peste 200 de directive „verticale”. O alta
directiva 92/59/CEE din 1992 a fost emisă ca efect al creșterii varietății produselor ce nu
erau prevăzute în directivele verticale.

a) Directiva 83/374/CEE a Consiliului Europei relativă la răspunderea pentru

produsele defectuase.

Angajarea raspunderei pentru produsele defecutase necesită prejudiciul, fapta licită

ce constă in defectul produsului și un raport logic de cauzalitate între primele două, aceste
trei condiții trebuie a fi probate de victima în cauză. Produs defectuos așa cum prevede
directiva este acel produs care nu conferă securitatea prezumată în mod legitim.

Domeniul de aplicare se răsfrânge doar asupra bunurilor mobile, fie corporale sau
incorporale, sau imobile prin destinație, rămân însă fără acoperire serviciile si persoanele.
Conform acestei reglementări, persoana responsabilă în primul rând este producatorul, care
nu e nimeni altul decât fabricantul produsului finit, materiei prime sau a unei parți
componente ale produsului, urmat fiind de importator si furnizor care e considerat
producator în caz de tăinuire a furnizorului sau producătorului adevarat.

Acțiunea în despagubire are termenul de 3 ani de la data în care consumatorul a luat

s-au ar fi trebuit să ia cunoștință la prejudiciul cauzat de defectul produsului și la persoana
responsabilă cu condiția să nu fi trecut 10 ani de la punerea în circulație a produsului altfel
perosoana responsabilă va fi exonerată de orice răspundere.

b) Directiva 92/59/CEE a Consiliului Europei relativă la securitatea generală

O nouă directivă ce statornicește obligațiile de securitate și alte obligații

complementare ale producatorilor și a distribuitorilor prin reglementarea obligațiilor și
puterilor statelor membre în cadrul politicii de securitate.
 c) Directiva 2001/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului European

Această directivă se aplică doar produselor, nu și serviciilor sau produselor cu

reglementari specifice. Produs fiind explicat ca orice bun destinat consumatorului sau
prezumat a fi utilizat de acesta in condiții previzionabile, iar produsul sigur este acel care în
condiții normale de utilizare nu prezintă un pericol sau un risc foarte scazut care permite
totuși utilizarea confortabilă sau cel puțin acceptabilă a produsului. Produsul periculos este
însoțit de un risc grav chiar dacă nu are un efect imediat acesta totuși necesită intervenția
imediată a autorităților publice.

Obligațiile atribuite producătorilor de această directivă menite să asigure securitatea

le putem vedea ca :

- Obligația generală de securitate, prin care producatorii sunt obligați să expună

doar produse sigure.
- Obligația de informare a consumatorului. Consumatorul trebuie să aibă
întotdeauna la dispoziție informații relevante despre riscurile produsului.
- Obligația producătorului de a asigura o autoinformare în legătură cu riscurile
produselor expuse pe piață, asigurând retragerea produsului de pe piață ,
atenționarea consumatorului și întoarcerea produsului.
- Obligația de a informa autoritațile competente cu privire la existența unui risc
incompatibil cu obligația generală de securitate.

Drept reglementări interne specifice securității consumatorului este Ordonanța de

Guvern nr.21/1992 privind protecția consumatorului reprezentând și dreptul comun în acest
domeniu. Un alt flux de influență în dreptul consumatorului este adus de Legea nr. 12/1990
despre protecția populației împotriva activităților comerciale ilicite, Legea nr.98/1994
reglementând normele legale de igienă și sănătate publică, acestea fiind completate de
numeroase mijloace preventive ce garantează securitatea consumatorului.

Printre cele mai importante reguli preventive menite sa duca la securitatea

consumatorului sunt:

- Interzicerea comercializării de produse sau prestării serviciilor periculoase

pentru viața sau sanătatea consumatorului.
- Interziceera comercializării si expunerea la vânzare a produselor false sau
contrafacute.
- Obligația producatorilor de emite doar produse sigure
- Obligașia prestatorului de servicii de a presta doar servicii sigure

Domeniul de aplicare
Din aceste ordonanțe și legi se deduce că agenții economici sunt cei care răspund
pentru prejudiciile aduse sănătății, vieții sau securității consumatorului ca urmare
defectualității produsului prestat. În ceea ce privește produsele, acestea trebuie sa fie puse
spre consum astfel nu se poate prevela ca persoană afectată decat acea care a achiziționat
un produs doar în scopul unor nevoi proprii, persoana fizică sau juridică autorizată.
Persoanele raspunzatoare
Agenții economici sunt cei ce poartă raspunderea pentru defectualitatea produselor,
adică persoanele fizice sau juridice autorizate ce in domeniul lor de activitate produc,
transportă, importă sau comercializează produse, parți din acestea sau prestează servicii.

Producătorii sunt fabricantul produsuluii finit sau a meteriei prime, persoana care
apare ca producător sau agentul economic ce modifica produsul, iar in cazul în care
producatorul nu-și are sediul in România, importatorul. In caz de necunoaștere a
importatorului în termen de 30 de zile este considerat ca producator chiar distribuitorul.

Distribuitorul este agentul economic în a cărui obligație stă în a asigura calitatea

produselor comercializate și de a nu vinde produse despre care defectualitate o are în
cunoștința sa.

Prestatorul de servicii are obligația de a nu presta servicii incompatibile cu

securitatea vieții sau sănătății consumatorului.

Persoanele fata de care se angajeaza raspunderea

Reglementarea specifică acestui domeniu se va aplica doar relației dintre agentul
economic și consumator care este de fapt o persoană fizică sau un grup de persoane fizice
care cumpără, utilizează sau consumă produse sau servicii în afara activității profisionale . O
persoană fizică nu poate invoca drepturile consumatorului în cazul în care aceasta este un
investitor într-un fond privat de investiții întrucât activitatea sa prezuma un risc și un profit,
pierzând astfel calitatea de consumator.

Concluzie
Evoluția amețitoare a industriei si a diversității produselor ce sunt expuse pe piață
dar în special creșterea raportului dintre cerere și ofertă, îi face pe unii producători, în goana
dupa creșterea profitului, să uite de calitatea și siguranța produselor scoase populației,
punând în pericol astfel și siguranța sănătății sau chiar a vieții consumatorului.
Reglementarea juridică rămâne singura care ne mai poate salva fiind astfel un remediu
pentru ridicarea standardelor produselor și o siguranță a consumatorului.