GARANȚIA CONVENȚIONALĂ

Se impune și o analiză a clauzelor de amenajare a garanției convenționale oferită

consumatorilor de către profesionist, prin stipulații contractuale concrete. Garanția convențională
nu poate fi decât mai profitabilă consumatorului decât garanțiile legale, o astfel de garanție
obligându-l pe profesionist mai mult decât o face legea, cum ar fi spre exemplu cazul în care
profesionistul se obligă să ofere cumpărătorului o garanție pe o perioadă mult mai mare decât cea
legală.

Astfel de clauze de garanție contractuală nu pot să vizeze suprimarea oricărui interes al

garanției pentru consumator, caz în care ar fi apreciată drept abuzivă, cum ar fi clauza prin care
se înlătură dreptul consumatorului la repararea bunului sau clauza prin care profesionistul se
exonerează de garanția legală, oferind doar garanția contractuală. Garanția contractuală nu este o
simplă amenajare a garanției legale.

În dreptul intern, obligația de garanție a fost instituită prin Legea nr. 449/2003 privind
vânzarea produselor și garanțiile asociate acestora.

Conform art. 2 lit. e), garanția este definită ca „orice angajament asumat de vânzător sau
producător faţă de consumator, fără solicitarea unor costuri suplimentare, de restituire a
preţului plătit de consumator, de reparare sau de înlocuire a produsului cumpărat, dacă acesta
nu corespunde condiţiilor enunţate în declaraţiile referitoare la garanţie sau în publicitatea
aferentă”. Garanţia este obligatorie din punct de vedere juridic pentru ofertant, în condiţiile
specificate în declaraţiile referitoare la garanţie şi în publicitatea aferentă. Aceasta trebuie să
cuprindă menţiuni cu privire la drepturile conferite prin lege consumatorului şi să ateste în mod
clar că aceste drepturi nu sunt afectate prin garanţia oferită. Garanţia trebuie să precizeze
elementele de identificare a produsului, termenul de garanţie, durata medie de utilizare,
modalităţile de asigurare a garanţiei - întreţinere, reparare, înlocuire şi termenul de realizare a
acestora, inclusiv denumirea şi adresa vânzătorului şi ale unităţii specializate de service și să fie
redactată în termeni simpli şi uşor de înţeles.

Conform art. 16 din Lege, răspunderea vânzătorului este angajată dacă lipsa de
conformitate apare într-un termen de 2 ani, calculat de la livrarea produsului. După expirarea
acestui termen, consumatorii pot pretinde remedierea sau înlocuirea produselor care nu pot fi
folosite în scopul pentru care au fost realizate ca urmare a unor vicii ascunse apărute în cadrul
duratei medii de utilizare, în condiţiile legii. Pentru produsele a căror durată medie de utilizare
este mai mică de 2 ani, termenul se reduce la această durată.
 Consumatorul trebuie să informeze vânzătorul despre lipsa de conformitate în termen de
două luni de la data la care a constatat-o.

Până la proba contrară, lipsa de conformitate apărută în termen de 6 luni de la livrarea

produsului se prezumă că a existat la momentul livrării acestuia, cu excepţia cazurilor în care
prezumţia este incompatibilă cu natura produsului sau a lipsei de conformitate.
 RĂSPUNDEREA PROFESIONISTULUI PENTRU PRODUSE DEFECTE

Noțiunea de răspundere, indiferent de temeiul acesteia, reprezintă obligația de a suporta

consecințele nerespectării unor reguli de conduită, obligație ce incumbă autorului faptei contrare
acestor reguli. Răspunderea reprezintă cadrul juridic de realizare pentru sancțiune1.

Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice, care constă într-un raport de
obligații, în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta
sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.

Importanţa reglementării unei astfel de răspunderi care plasează în centru ideea de

securitate a produselor intrate în circulaţie, precum şi a studiului aprofundat a mecanismului prin
care se angajează răspunderea producătorului şi a persoanelor asimilate acestuia se justifică în
primul rând prin faptul că, într-o societate modernă şi democratică, protecţia consumatorului a
devenit o componentă esenţială a întregului sistem de protecţie socială. Mai mult decât atât,
dreptul consumatorului la protecţia sănătăţii şi securităţii sale reprezintă un principiu
constituţional comunitar, calitatea de consumator fiind considerată de către forurile comunitare
ca o nouă formă de cetăţenie. Dezvoltându-se iniţial în cadrul literaturii de specialitate şi în
jurisprudenţă, pe cale pretoriană, mecanismul răspunderii producătorului pentru produsele
defectuoase a pătruns în cele din urmă şi în legislaţie făcându-se resimţită tot mai acut nevoia
creării la nivel european a unui regim juridic uniform care să aibă ca scop reglementarea unui tip
de control şi a unor standarde de exigenţă asupra fabricanţilor, importatorilor şi distribuitorilor de
produse periculoase pentru oameni.

Obiectul de analiză al acestei cercetări pătrunde în ordinea juridică europeană o dată cu

adoptarea Directivei CEE nr. 374/1985 după îndelungi negocieri şi dezbateri, directivă care, fără
a conţine o reglementare exhaustivă cu privire la răspunderea producătorului pentru produsele cu

1
Pentru o analiză extensivă a acestui subiect, a se vedea: Țucă Maria-Adriana, Răspunderea producătorului pentru
produsele cu defect, disponibil pe https://drept.unibuc.ro/dyn_doc/publicatii/revista-stiintifica/raspunderea-
producatorului-pentru-produsele-cu-defect.pdf
defect, reprezintă fundamentul unei noi ramuri a dreptului comunitar, cel al protecţiei
consumatorului. Aceasta este considerată în doctrină a fi prima imixtiune de anvergură a
legiuitorului european în domeniul dreptului civil.

În România, legiferarea în acest domeniu a avut o istorie lungă şi marcată de sinuozităţi.

Primul pas în acest sens a fost făcut prin adoptarea de către Guvern a Ordonanţei nr. 21/1992
privind protecţia consumatorilor. În prezent, prevederile Directivei sunt transpuse în dreptul
român prin Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de
produsele cu defecte.

S-a apreciat în literatura de specialitate că Directiva, şi astfel şi legea română de

transpunere, ar configura o răspundere de tipul al treilea, fără a se preciza natura civilă delictuală
sau contractuală. Acest fapt poate fi motivat prin renunţarea la instituţiile tradiţionale în materie
de răspundere ca rezultat al melanjului dintre sistemele de drept anglo-saxon şi romano-
germanic, melanj pe care îl regăsim în fiecare instituţie reglementată în Directivă.

Într-o altă opinie, mecanismul răspunderii, obiectul analizei noastre, a fost calificat ca
aparţinând dreptului consumaţiei, având un particularism insurmontabil şi consacrând o
răspundere semiobiectivă semi-subiectivă.

În ceea ce priveşte interacţiunea dintre mecanismul de răspundere prevăzut în Directivă şi

alte forme de răspundere consacrate în dreptul naţional al statelor, art. 9 din Lege nu exclude
posibilitatea victimei de a pretinde despăgubiri în temeiul răspunderii contractuale sau
extracontractuale, ori al unui alt regim de răspundere existent. Astfel, se subliniază caracterul
complementar şi facultativ al mecanismului, victima fiind singura îndreptăţită să aleagă între
modalitatea cea mai potrivită pentru repararea prejudiciului suferit, fără însă, a putea combina
regimuri diferite de răspundere.

Persoanele ținute să răspundă:

Potrivit art. 3 din Lege, cel în sarcina căruia cade răspunderea este producătorul.

Astfel, în sensul prevederilor din Lege, producătorul este, în general, orice profesionist
care procură o materie primă şi o comercializează; cel care îşi înscrie pe produs numele, marca
sau alt semn distinctiv; cel care importă în Uniunea Europeană în vederea comercializării, fiind
introduşi în această categorie atât fabricanţii produsului finit (în întregime sau a unei părţi
componente), cât şi fabricanţii de materii prime.

Dacă producătorul, aşa cum a fost definit prin Lege nu poate fi identificat, răspunderea
cade în sarcina fiecărui furnizor care nu reuşeşte să comunice în timp rezonabil consumatorului
prejudiciat datele de identificare a producătorului sau a persoanei care i-a furnizat produsul.

Fabricarea sau distribuirea produsului defectuos trebuie să fie efectuată în cadrul unei
activităţi profesionale, respectiv a unei activităţi cu scop lucrativ, motiv pentru care punerea pe
piaţă a produsului reprezintă o condiţie esenţială a răspunderii.

Conform art. 2 alin. 1 lit. a, pct. 5, se instituie o ordine de chemare la răspundere, în

sensul că răspunderea distribuitorilor şi importatorilor va fi angajată numai în situaţia în care
producătorul nu va putea fi identificat, răspunderea acestuia fiind prioritară şi numai în subsidiar
intermediarii vor putea fi traşi la răspundere.

Produsele pentru care operează răspunderea:

Dispoziţiile art. 2 alin. 1 lit. b din Lege definesc produsele pentru care operează
răspunderea ca fiind orice bunuri mobile, chiar şi cele încorporate în alte bunuri mobile ori
imobile (prin destinaţie, dar mobile prin natura lor). Aria de cuprindere este foarte generoasă
incluzând şi bunuri precum energia electrică, medicamentele, elemente sau produse ale corpului
uman, fiind excluse însă serviciile şi persoanele.

Obiectul protecţiei juridice îl reprezintă securitatea şi dreptul la sănătate al

consumatorului, care este susceptibil de a fi încălcat prin producerea şi apoi comercializarea unui
produs cu defectuos. Legea defineşte produsul cu defect în art. 2 alin.1 lit. d (corespunzător art. 6
din Directivă) considerându-l a fi produsul care nu conferă siguranţa şi securitatea la care se
aşteaptă în mod legitim o persoană având în vedere momentul punerii în circulaţie a produsului,
precum şi prezentarea şi modul de utilizare a acestuia.

Defectuozitatea, ca element de fapt obiectiv, fără a fi rezultatul vreunei acţiuni sau

omisiuni culpabile a celui care va răspunde, este foarte diferită de defectul din cadrul
mecanismului garanţiei contra viciilor ascunse. Viciul ascuns din această ultimă materie priveşte
exclusiv imposibilitatea totală sau parţială a întrebuinţării produsului conform destinaţiei
atribuite, pe când defectul din materia răspunderii pentru produsele defectuoase are în vedere
securitatea generală a consumatorilor, fiind indiferent dacă produsul mai poate sau nu să fie
întrebuinţat conform destinaţiei sale. Astfel, defectul afectează mai degrabă siguranţa
persoanelor şi a bunurilor şi mai puţin lucrul în materialitatea lui şi poate consta în orice
deficienţă a produsului, viciu de fabricaţie, defect de concepţie ori simplul fapt că produsul nu
oferă siguranţa la care persoana este îndreptăţită să se aştepte.

Simpla existenţă a defectului produsului demonstrează încălcarea obligaţiei de securitate

a producătorului sau furnizorului, angajând răspunderea acestora. În plus, din analiza cauzelor
exoneratoare de răspundere reiese că, din momentul cauzării prejudiciului, se activează o
prezumţie relativă împotriva producătorului potrivit căreia bunul pus în circulaţie a fost defect,
astfel victima este scutită de a face proba anteriorităţii defectului punerii în circulaţie a
produsului. Ea nu este, însă, scutită de dovada pagubei, a defectului precum şi a raportului de
cauzalitate dintre defect şi pagubă.

Cauze exoneratoare de răspundere:

Articolul 7 din Lege reglementează cauzele care înlătură răspunderea producătorului,

antamând probleme precum activitatea de producere, punerea în circulaţie, defectul cauzator de
prejudicii, relevanţa culpei concurente a victimei, precum şi situaţii obiective care exonerează de
răspundere:

• Producătorul nu a pus în circulaţie produsul. Legea îl exonerează pe producătorul

care face dovada că nu el a fost cel care a pus în circulaţie produsul. Momentul
punerii în circulaţie este acela care face ca riscul prejudicierii să se transforme
într-unul efectiv. De aceea, punerea în circulaţie trebuie să fie făcută voluntar, cu
consimţământul producătorului. Dacă acesta dovedeşte că bunul a fost sustras ori
că l-a predat în alte scopuri (situaţia în care bunul este predat spre distrugere,
testare, ori este abandonat ca deşeu, spre exemplu), nu va mai răspunde pentru
daunele provocate de defectele acestuia.
• Apariţia ulterioară punerii în circulaţie a defectului ori inexistenţa defectului la
acel moment din cauze neimputabile producătorului. Din interpretarea art. 7 alin 1
lit. b reiese faptul că existenţa defectului se prezumă la data punerii în circulaţie a
 bunului şi că producătorul este cel care trebuie să facă dovada că defectul nu
exista la acea dată sau că a apărut ulterior.
• Produsul nu a fost destinat vânzării sau oricărei alte forme de distribuţie. Analiza
acestei cauze ne conduce la concluzia că răspunderea este activată numai pentru
produsele destinate pieţei, nu şi pentru cele destinate cercetării, consumului
propriu sau cele realizate ocazional. Astfel, după cum s-a apreciat în doctrină,
răspunderea poate exista numai în cadrul profesioniştilor şi pentru activităţile lor
profesionale. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în cadrul unui recurs în
interpretare, a nuanţat concluzia de mai sus, considerând că nu se impune
exonerarea de răspundere a unui spital public pentru produsele fabricate sau
utilizate de acesta în situaţia în care sunt defectuoase, întrucât finanţarea din
fonduri publice nu răpeşte fabricării în sine a produselor caracterul economic şi
profesional.
• Defectul se datorează respectării unor obligaţii impuse de autorităţi. În situaţia în
care autorităţile restrâng libertatea de decizie a producătorului prin norme
imperative obligându-l să adopte anumite soluţii tehnice, iar acestea se dovedesc
cauzatoare de prejudicii, este înlăturată răspunderea producătorului.
• Defectul se datorează nerespectării de către consumator a instrucţiunilor de
utilizare furnizate de către producător în documentele tehnice însoţitoare,
demonstrate prin expertiză tehnică de specialitate. Când în lanţul cauzal intervine
fapta culpabilă a victimei care nu a întrebuinţat produsul potrivit instrucţiunilor
ataşate, răspunderea este înlăturată, respectându-se astfel tradiţia dreptului
continental civil, unde culpa victimei exonerează de răspundere. În ceea ce
priveşte exonerarea producătorului pentru fapta exclusivă a terţului, întâlnim o
aplicaţie în Lege, art. 7 alin. 2, care stipulează excluderea producătorului de
componente de la răspundere dacă defectul e imputabil proiectării greşite a
ansamblului în care acesta a fost montat sau instrucţiunilor date de producătorul
produsului destinat consumatorului.
• Defectul se datorează riscului de dezvoltare. Această cauză de exonerare a făcut
obiectul multor dezbateri, atât în momentul adoptării Directivei, cât şi după
pătrunderea ei în legislaţiile naţionale, dând naştere unor dispute care opuneau
 sprijinirea progresului tehnic şi ştiinţific într-un mediu concurenţial şi
competiţional lipsei de protecţie a victimei. Sintagma folosită pentru a sintetiza
ceea ce descrie art. 7 alin.1 lit. e a fost îndelung criticată, întrucât limitele
cunoştinelor umane la momentul punerii în circulaţie a bunului au făcut
indecelabil defectul, iar nu riscul, apreciindu-se că, în realitate, ar fi vorba de un
tip special de defect. Astfel, cauza priveşte un defect existent la momentul punerii
acestuia în circulaţie, dar care a fost imposibil de detectat de către producător.
Criteriul în aprecierea acestor circumstanţe îl reprezintă stadiul atins de
cunoştinţele ştiinţifice şi tehnice din acel moment.

Mecanismul de răspundere pentru prejudiciile cauzate de produsele defectuoase, aşa cum

a fost gândit, poate părea la prima vedere extrem de inechitabil şi sever pentru cel responsabil,
având în vedere fundamentul acestuia - faptul că este antrenat în lipsa dovedirii culpei
producătorului şi că victima trebuie doar să probeze prejudiciul şi raportul de cauzalitate dintre
acesta şi defectul produsului. Aşa cum a fost afirmat în doctrina de specialitate, scopul, însă, al
Directivei nu a fost acela de a-l împovăra în plus pe producător. De aceea, mecanismul este
condiţionat de un termen de decădere prevăzut în art. 11 de 10 ani de la data la care
produsul a fost pus în circulaţie, instituit din considerente echitabile în ceea ce îl priveşte pe
producător. Stingerea dreptului material la acţiune după îndeplinirea celor 10 ani face ca orice
cerere de chemare în judecată pe acest temei să fie respinsă, fiind indiferent dacă acţiunea este
formulată în termenul de prescripţie de 3 ani reglementat tot prin art. 11. Acest termen de
prescripţie începe să curgă de la data la care reclamantul a avut sau ar fi trebuit sa aibă
cunoştinţă de existenţa pagubei, a defectului precum şi a identităţii producătorului.
 CLAUZELE DE NON-RESPONSABILITATE

În analizarea naturii juridice a unor astfel de clauze vom pleca de la o speță, respectiv de
la cazul exploatării unei parcări, pe ale cărei tichete remise clienților se menționează că
profesionistul își declină orice responsabilitate atât în caz de furt al obeictelor lăsate în
autoturisme, cât și de furt al autovehiculelor.

În ce măsură aceste clauze pot produce efecte juridice?

- Prin această clauză de non-responsabilitate, debitorul asumându-și o obligație, înțelege

să-și decline orice responsabilitate în caz de neexecutare a ei. În materie contractuală, o astfel de
clauză este valabilă în măsura în care nu este interzisă expres prin lege, respectiv nu este abuzivă,
având în vedere că în acest caz contractul devine aproape întotdeauna aleatoriu.

- Menționându-se că cel ce exploata parcarea nu este responsabil în caz de furt, implicit

nu este obligat să supravegheze bunul în cauză, nefiind deci astfel ținut de o obligație de pază.
Această clauză este valabilă în măsura în care nu înlătură în acest mod o obligație fundamentală
din contract. Așadar, clauza nu ar produce efecte în cazul în care obligația de pază a
profesionstului ar fi una esențială a contractului.

Elementele esențiale ale convenției sunt apanajul legiuitorului neputând fi înlăturată de

părțile la respectivul contract numit. Elementele de natura contractului sunt prevăzute de lege în
cazul convențiilor numite, ca elemente reziduale, supletive, astfel că o clauză expresă convenită
de părți le poate modifica ori înlătura.

Clauzele de amenajare a conținutului obligațiilor intervin așadar pe palierul elementelor

naturale ale contractului.

Clauzele de amenajare a responsabilității debitorului (în sensul înlăturării acesteia) se

limitează la a se indica faptul că debitorul nu va fi responsabil și nu va datora daune interese în
caz de neexecutare, executare tardivă ori necorespunzătoare a obligației. Interesul practic în
delimitarea noțiunilor îl consituie acela de a stabili dacă în prezența unei clauze de non-
responsabilitate, respectiva clauză acoperă toate gradele culpei comise de debitor, or doar
greșeala gravă (culpa lata).