CONTRACTUL DE CONSUMAȚIE

I. CONCEPT ȘI NATURĂ JURIDICĂ

Astfel cum am arătat anterior, relațiile dintre profesionist și consumator au ca origine

contractul semnat între aceștia. Doctrina dreptului civil clasic definește contractul ca fiind
“acordul de voințe făcut cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a naște, de a
modifica sau de a stinge un raport juridic concret”1. Așadar, esențial pentru analiza
raportului contractual este determinare voințelor părților contractante. De asemenea, sub
aspectul drepturilor și obligațiilor părților interesează și efectele pe care actul juridic încheiat
între părți le produc asupra acestora.
Din perspectiva dreptului consumului, contractul care dă naștere raporturilor juridice
dintre profesionist și consumator, denumit contract de consumație, prezintă mai multe
particularități față de viziunea clasică dezvoltată de dreptul civil.
Legiuitorul național a inclus la punctul 14 din Anexa la Codul consumului, o definiție
a contractului încheiat cu consumatorii ca fiind “actul încheiat între comerciant și
consumatori, inclusiv certificatele de garanție, bonurile de comandă, facturile,bonurile de
livrare, biletele, tichetele care conțin stipulări sau referiri la condițiile generale
prestabilite”. Apreciem că definiția legislativă nu poate fi reținută deoarece reprezintă mai
mult o exemplificare a acelor înscrisuri care reprezintă contracte de consumație, ceea ce ar
însemna suprapunerea noțiunii de contract peste cea de înscris în sens material, ceea ce se
îndepărtează de opiniile exprimate în doctrină referitoare la natura juridică a contractului de
consumație.
Cu privire la natura juridică a contractului de consumație nu există un punct de vedere
unitar, astfel:
a) într-o opinie se apreciază că acesta nu este un act juridic, ci un regim juridic
legal aplicabil unor raporturi comerciale concrete2. Se apreciază așadar că prin contractul
de consumație se înțelege o instituție juridică care nu este supusă voinței părților, ceea ce face
ca el să fie total diferit de contractul clasic. În această opinie, deși între consumator și
profesionist este încheiat și un contract de fond (vânzare-cumpărare, împrumut etc.),
contractul de consumație este distinct de acesta, creat prin efectul normelor imperative ale
dreptului consumației.
b) într-o altă opinie s-a apreciat că pentru identificarea corectă a naturii juridice
a contractului de consumație trebuie ținut cont de prevederile art. 1177 Cod civil
potrivit căruia ”contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale și în
completare dispozițiilor Codului civil”.
Rezultă așadar că în această concepție contractul de consumație este în fond un
contract însă afectat de un regim juridic special, deoarece sintagma ”contract de consumație”
nu are o existență de sine stătătoare, odată ce analiza raporturilor profesionist-consumator nu
se poate face în lipsa existenței unui contract de fond.

Concluzionând, apreciem că cea de-a doua opinie surprinde cel mai bine natura
contractului de consumație, acesta putând fi definit ca acel contract special încheiat între un
profesionist și un consumator căruia i se aplică dispozițiile speciale în materie.

1
Gabriel Boroi, Carla Alexandra-Anghelescu, Curs de drept civil. Parte generală, ediția a 2-a revizuită și
adăugită, ed. Hamangiu, București, 2012, pag. 109.
2
Anca Nicoleta Gheorghe, Camelia Spasici, Dana Simona Arjoca, op. cit., pag. 43.
 II. PRINCIPIILE CONTRACTULUI DE CONSUMAȚIE:

Originea de drept francez a dreptului consumului a determinat și principalele direcții

urmărite de acesta, respectiv: libertatea contractuală, egalitatea voințelor contractante și
fraternitatea contractuală3.

a) Principiul libertății contractuale:

În materia dreptului consumului, raporturile dintre consumatori și profesioniști se
caracterizează printr-o libertate contractuală atipică, respectiv o libertate restrânsă la
contractare și libertate nelimitată la denunțare.
Cu alte cuvinte, din perspectiva profesionistului, la încheierea contractului libertatea
stabilirii termenilor contractuali nu poate fi nelimitată, având în vedere caracterul special al
normelor de dreptul consumului care protejează consumatorul de eventualele abuzuri.
În dreptul consumației există, din perspectiva consumatorului, mai multă libertate
pentru a întrerupe formarea contractului sau pentru a ieși din raporturile contractuale, în
funcție de prevederile speciale în materie.

b) Principiul egalității contractuale:

Teoria clasică a dreptului civil stabilește că părțile se află de fiecare dată pe poziții de
eglitate juridică. În dreptul consumului o astfel de regulă nu poate fi împărtășită, deoarece
consumatorul este de fiecare dată, pe o poziție inferioară din punct de vedere economic sau
informațional față de profesionist.
Astfel, egalitatea voințelor părților contractante nu poate fi prezumată în dreptul
consumului, astfel cum este în dreptul civil, ci ea va trebui ”căutată”, însemnând că prin
ansamblul de norme care impun obligații suplimentare în sarcina profesionistului în faza
precontractuală, se urmărește recuperarea decalajului informațional dintre părți.

c) Principiul fraternității contractuale (affectio contractus)

Principiul fraternității contractuale are la bază principiul general al bunei-credință,
recunoscut prin art. 14 C.civ., în sensul că în etapa formării contractului, colaborarea dintre
părți trebuie să se facă cu deplină bună-credință pentru ca rezultatul să fie în acord cu
necesitățile fiecăreia dintre acestea și pentru ca părțile să poată previziona întinderea
obligațiilor acestora rezultate din contract. De altfel, obligația de bună-credință în această
etapă semnifică și „căutarea de către cele două părți de soluții într-un spirit pozitiv de
înțelegere, aceasta neîmpiedicând însă negocierea forte riguroasă, excluzând însă
negocierile de fațadă”4.
Prin acest principiu se impune părților o colaborare în faza formării contractului,
întemeiată pe principiile solidarismului5 și echilibrului contractual, care trebuie să se
manifeste așadar și în etapa precontractuală.

III. PARTICULARITĂȚI PRIVIND CONSIMȚĂMÂNTUL ÎN FORMAREA

CONTRACTULUI DE CONSUMAȚIEI

3
Pentru o dezvoltare asupra principiilor contratului de consumație, a se vedea Anca Nicoleta Gheorghe,
Camelia Spasici, Dana Simona Arjoca, op. cit., pag. 44.
4
Marius Floare, Buna și reaua-credință în negocierea și executarea contractelor de drept comun, Ed. Universul
Juridic, București, 2015, pag. 175.
5
Juanita Goicovici, „Moralizarea contemporană a raporturilor contractuale – privire specială asupra dreptului
consumației” în „Consumerismul contractual”, coordonată de Paul Vasilescu, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca,
2006, pag. 155.
 În materia dreptului consumului formarea consimțământului primește valențe noi,
având în vedere lipsa de cunoștințe a consumatorului și necesitatea protecției acestuia prin
instituirea unor mecanisme specifice.
Doctrina clasică de drept civil stabilește că acordul de voințe ar trebui dat numai cu
privire la aspectele esențiale ale încheierii contractului, astfel cum rezultă din prevederile art.
1182 alin. 2 Cod civil care stabilește că este suficient ca părțile să se pună de acord asupra
elementelor esențiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi
convenite ulterior, ori încredințează determinarea acestora unei alte persoane.
Contrar acestei viziuni, în dreptul consumului, consimțământul la încheierea
contractului de consumație trebuie să fie dat cu privire la toate elementele contractului. O
astfel de soluție are în vedere prezumția de lipsă de informare a consumatorului, astfel că
ulterior îndeplinirii de către profesionist a obligațiilor precontractuale, consumatorul va trebui
să-și exprime acordul cu privire la toate clauzele contractuale. Legiuitorul de dreptul
consumului apreciază așadar că toate elementele contractului de consumație sunt „esențiale”
din perspectiva consumatorului.

O altă particularitate se referă la formarea consimțământului consumatorului, care nu

reprezintă un moment unic, echivalent cu cel al semnării contractului, ci se face în mod
progresiv.
Se apreciază că pentru consumator consimțământul începe să se formeze de la primul
contact cu profesionistul în care își manifestă intenția de a intra în negocieri pentru încheierea
contractului. Întreaga periodă precontractuală contribuie la construirea consimțământului dat
de consumator, instituindu-se astfel un timp de reflecție prealabilă în care profesionistul
trebuie să ofere toate informațiile necesare, iar consumatorul are posibilitatea de a solicita și
asistență de specialitate în vederea înțelegerii pe deplin a termenilor contractuali. În legislația
franceză timpul de reflecție este obligatoriu și reprezint un interval între 10 și 30 de zile 6.
Legiuitorul român nu a instituit un termen minim în acest sens, deși există prevederi, precum
pct. 1 lit. g) din Anexa nr. 1 la Legea nr. 289/2004 care stabilește că printre clauzele
minimale obligatorii pe care un contract de credit de consum trebuie să le conțină, este și
indicarea unui termen eventual de reflectare.
Semnare contractului de consum reprezintă doar formarea provizorie7 a
consimțământului, chiar dacă acesta a fost dat cu privire la toate elementele contractului.
Ulterior momentului semnării contractului, consumatorul are dreptul de retractare a
consimțământului8, în interiorul unui termen de reflecție ulterioară, respectiv intervalul de
timp începând cu data semnării contractului în care consumatorul se poate retrage din
contractul încheiat fără a exista o încălcare a obligațiilor de către profesionist.
În legislația română timpul de reflecție ulterioară își găsește afirmarea legislativă în
OG 130/2000 privind protecția consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la
distanță:
- 10 zile pentru toate categoriile de contracte încheiate la distanță;
- 14 zile pentru contractele privind serviciile financiare. Acest termen a fost preluat și
în OUG 50/2010 privind contractele de credit.
De asemenea, OG 106/1999 privind contractele încheiate în afara spațiilor comerciale
stabilește un termen de 7 zile.

6
Juanita Goicovici, Formare progresivă a contractului, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009, pag. 281.
7
Anca Nicoleta Gheorghe, Camelia Spasici, Dana Simona Arjoca, op. cit., pag. 48.
8
Ibidem 6, pag. 284
 IV. OBLIGAȚIILE PRECONTRACTUALE DE INFORMARE, CONSILIERE
ȘI SECURITATE.

Încheierea contractului presupune exprimarea unui consimțământ neviciat și liber,

astfel că fiecare parte trebuie să cunoască toate împrejurările referitoare la actul juridic ce se
dorește a fi încheiat.
Potrivit art. 38 C.con., statul încurajează folosirea de programe menite să asigure
consumatorilor o informare și o educare corespunzătoare în vederea unei alegeri corecte.
Scopul urmărit este protejarea consumatorilor la achiziționarea de produse și servicii, precum
și protejarea interesului public general împoriva publicității înșelătoare, a consecințelor
negative ale publicității.

1. Obligația de informare și educare a consumatorilor

Dezechilibrul contractual între comercianți și consumatori are o natură

informațională.
Formarea competențelor în domeniul protecției consumatorului și a mediului trebuie
realizate în cadrul programului de învățământ astfel că în programele de educare trebuie
incluse aspecte privind legislația referitoare la protecția consumatorilor, riscurile produselor,
etichetarea produselor, practicile comerciale ale producătorilor etc (art. 40 – 41 C.con.).
Obligația de informare presupune comunicarea către contractant a tuturor
cunoștințelor care sunt necesare exprimării unui consimțămând valabil la încheierea
contractului dar și la executarea obligațiilor.
Profesionistul trebuie să comunice consumatorului informațiile referitoare la
identititatea comerciantului, clauzele contractuale, caracteristicile produselor și serviciilor,
riscurile, modurile de întrebuințare etc.
Consumatorii trebuie să fie informați și cu privire la riscurile la care sunt supuși prin
folosirea normală sau previzibilă a bunurilor.
Toate informațiile trebuie prezentate în limba română astfel încât consumatorul să
aibă posibilitatea de a le cunoaște, să fie vizibile, lizibile și inscripționate într-un mod care să
nu permită ștergerea lor. Nu este exlusă informarea și în alte limbi.
Obligația profesionistului de informare a consumatorului nu poate fi înlăturată prin
invocarea secretului profesional sau comercial.
Actele normative care reglementează protecția consumatorilor nu prevăd sancțiuni
specifice astfel că se poate recurge la soluțiile din dreptul comun în materia consimțământului
viciat (eroare, dol); dolul se realizează printr-o omisiune (dol prin reticență) adică prin
necomunicarea unor informații, nefiind exclus și dolul sub forma unei acțiuni spre exemplu,
prin oferirea cu bună-știință a unor documente care nu reflectă realitatea.

Obligaţia de informare a băncilor în cazul creditelor acordate în franci elvețieni

Cum soluțiile propuse în ultima perioadă cu privire la contractele de credit în franci

elvețieni constau în invocarea fie a impreviziuni, fie a Legii 193/2000 privind clauzele
abuzive, scopul prezentului studiu9 este de a schița un alt temei de drept pentru astfel de

9
Conferința de drept bancar ”Creditul bancar în monedă străină:evoluții economice, legislative și
jurisprudențiale, Timișoara 26-27 martie 2015, organizatori Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest
din Timișoara, Asociația Europeană pentru Drept bancar și Financiar – România, studiul prezentat: Obligaţia de
cereri de chemare în judecată, respectiv invocarea unei cauze de nulitate relativă ca urmare a
vicierii consimțământului.
Premisa de la care plecăm este aceea a consumatorului profan care nu deține
cunoștiințele necesare pentru a lua o decizie în cunoștință de cauză10.
Instituirea obligației de informare este consecința firească a faptului că banca este
partea cea mai experimentată în domeniul financiar și totodată cea mai activă în definirea
conținutului contractului11.
Obligația de informare presupune comunicarea către consumator a tuturor
informațiilor cu scopul exprimării unui consmițământ valabil la încheierea contractului și
la executarea obligațiilor asumate12.
Prin OUG nr. 52/2016 se reglementează expres obligația creditorilor de a organiza
cel puțin anual, activități de informare și educare a consumatorilor, punându-se accent în
special pe specificul creditelor ipotecare și pe situația acelor consumatori care au în
perspectivă contractarea pentru prima dată a unui astfel de credit.
Directiva 2008/48/CE prevede ca banca este obligata sa furnizeze informații
precontractuale unui client care intentioneaza sa contracteze un credit, inainte ca acesta sa
semneze contractul, astfel incat clientul sa poata lua o decizie in cunostinta de cauza.
Modificarea adusă de OUG nr. 52/2016 o reprezintă necesitatea prezentării
informațiilor cu privire la efectele pe care le-ar produce asupra costului creditului variațiile
cursului de schimb sau alte riscuri specifice, astfel cum sunt variația indicelui de referință sau
scăderea propriilor venituri.
Informațiile oferite consumatorilor devin tot mai precise în cazul prevăzut de art.8,
respectiv acelea oferite pe hârtie sau în formă electronică.
Informațiile prealabile se constituie practic într-o ofertă de credit, pe care
consumatorul trebuie să o evalueze exact, în vederea formării consimțământului său avizat.
Pe lângă informarea, completă, creditorii trebuie să ofere și explicații detaliate cu privire la
aspectele învederate consumatorilor, astfel încât să se substituie unor reali consultanți de
credit, orientați spre satisfacerea nevoilor împrumutaților.
De asemenea, spre deosebire de obligația de negociere, care în opinia noastră rămâne
la stadiul de acordare a posibilității de negociere, informarea trebuie să fie efectivă, să ofere
consumatorului posibilitatea reală de a se găsi pe poziție de egalitate juridică față de creditor
la momentul semnării contractului. Astfel, în cadrul posibilității de informare se regăsesc și
cerințele de formă privind redactarea contractelor de credit.
De asemenea, actul normativ modifică art. 30 al OUG nr. 50/2010 prin instituirea
obligațiilor de evaluare a bonității consumatorului din perspectiva posibilității viitoare de
rambursare raportată la variația cursului de schimb și rata dobânzii. Este o dovadă
suplimentară că preocuparea legiuitorului se îndreaptă spre conștientizarea efectelor negative
ale variației cursului valutar.

Sursele normative ale obligației de informare

Astfel,

informare a băncilor în cazul creditelor în valută http://evenimente.juridice.ro/2015/03/creditul-bancar-in-

moneda-straina-evolutii-economice-legislative-si-jurisprudentiale-26-27-martie-2015.html
10
Anca Nicoleta Gheorghe, Camelia Spasici, Dana Simona Arjoca, Dreptul consumației, Ed. Hamangiu,
București, 2012, p. 63.
11
Lavinia Elena Smarandache, Contextul apariției și aportul OUG nr. 50/2010 în materia obligației profesionale
de informare, Revista Română de Dreptul Afacerilor, nr. 3/2011, p. 103
12
Dan Chirică, Obligația de informare și efectele ei în faza precontractuală a vânzării-cumpărării, Revista de
Drept Comercial nr. 7-8/1999, p. 51 și urm.
 OG 21/1992 privind protecția consumatorilor:
• Art. 3 lit. b din: Dreptul consumatorilor de a fi informaţi complet, corect şi
precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât
decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine
nevoilor lor, precum şi de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori
• Art. 91 din Capitolul III intitulat Protecția intereselor economice ale
consumatorilor: ”În cazul serviciilor financiare, consumatorul are dreptul de a
fi informat în mod corect, încă din faza precontractuală, asupra tuturor
condițiilor contractuale”

Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului:

• Art. 5 Statul, prin autoritatea centrală cu atribuţii în domeniul protecţiei

consumatorilor, are drept obiective:
a) protecţia consumatorilor împotriva riscului de a achiziţiona un
produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le
prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze
drepturile şi interesele legitime;
• Art. 27 Consumatorii beneficiază de următoarele drepturi:
a) de a fi protejaţi împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de
a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea
sau securitatea ori să le aducă atingere drepturilor şi intereselor
legitime;
b) de a fi informaţi complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor
esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o
adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor,
precum şi de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori;
d) de a fi despăgubiţi în mod real şi corespunzător pentru pagubele
generate de calitatea necorespunzătoare a produselor şi serviciilor,
folosind în acest scop mijloace prevăzute de lege;
• Art. 38 Statul trebuie să realizeze şi să încurajeze folosirea de programe
menite să asigure consumatorilor o informare şi o educare
corespunzătoare, pentru a permite acestora să acţioneze în mod distinct, în
vederea unei alegeri corecte bazate pe o informare corespunzătoare asupra
bunurilor şi a serviciilor şi să fie cunoscători ai drepturilor şi
responsabilităţilor ce le revin.
• Art. 45 Consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect şi
precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, inclusiv a
serviciilor financiare oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă
posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile
oferite, în conformitate cu interesele lor economice şi de altă natură şi să fie în
măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă şi
securitate.

Prin modalitatea de reglementare a obligației de informare contatăm puternica

intervenția leguitorului în favoarea clienților.
Așadar, nu există nici un dubiu - scopul este protejarea consimțământului
consumatorului, căci în această fază există un dezechilibru de natură informațională.
 Nominalism versus valorism
Ambele noțiuni sunt legate de impreviziune, căci în timp ce nominalismulul, ceva mai
cunoscut, presupune conservarea unei unități monetare chiar dacă valoarea reală s-a
schimbat, dimpotrivă valorismul are menirea de a estompa consecințele trecerii timpului,
unitatea monetară fiind revalorizată la momentul plății prin raportare la puterei ei de
cumpărare13.
Ajungând în acest punct observăm că acordarea creditelor în valută nu este altceva
decât o indexare convențională prin care se urmărește menținerea în timp a valorii reale a
obligațiilor. Oare se poate susține că în cazul creditelor în franci elvețieni aveam de a face cu
o ”ancorare în realitatea materială”14 , metaforă folosită pentru a sugera scopul unei clauză de
indexare?
Dimpotrivă, observăm cu privire la creditele acordate în franci elvețieni că:
• motivația a fost de a se conserva valoric suma împrumutată
• francul elvețian nu este monedă de creditare, ci de raportare (de indexare)
În acest punct al analizei două întrebări se conturează:

Prima întrebare: Care sunt limitele în care vom aprecia ca fiind respectată obligația
de informare din perspectiva riscului valutar?
Răspunsul la această întrebare impune a se face o distincție esențială între:
• informarea cu privire la riscul valutar în sine
• evaluarea măsurii (limitelor) în care acest risc se va produce
În sprijinul necesității unei astfel de distincții cităm considerentele unei hotărâri
pronunțate de Curtea de Apel din Limoge la data de 9 februarie 2015 „Dacă într-adevăr
banca nu putea prevede iminenţa crizei financiare din 2008 la data acceptării ofertei de
credit, este mai puţin adevărat că riscul unei deprecieri a monedei euro în raport cu
francul elveţian nu putea fi evitat având în vedere diferenţele mari existente între
economiile zonei euro şi Elveţia, ţară bogată a cărei economie atrage capital”15.
Distincția cu alte cuvinte trebuie făcută între o mișcare a cursului normală și una
excesivă, iar din această perspectivă volatilitatea unei monede trebuie raportată la singurul
criteriu de referință obiectiv, anume posibilitățile consumatorului așa cum au fost evaluate
chiar de bancă la momentul acordării creditului.
CCR a statuat prin Decizia nr. 62/07.02.2017 că : „Opțiunea pentru un credit într-o
monedă străină este făcută conștient și cu bună-știință de către debitor, în considerarea
avantajelor pe care acest credit le oferea în comparație cu celelalte produse de creditare
oferite atât de creditor, cât și de alți furnizori de produse bancare (cost mai redus, acces la o
sumă mai mare de bani, posibilitatea de a-și realiza investiții mai substanțiale etc.)
Concomitent cu identificarea avantajelor acestui tip de credit, împrumutatul are posibilitatea
de a identifica și dezavantajele lui, printre care riscul de a angaja o sumă mai mare de lei
pentru restituirea unui credit în valută comparativ cu cel în lei (dacă aceasta este moneda în
care obține principalele venituri)”.

A doua întrebare: consumatorii au fost protejați printr-o clauză similară de eventuala

creștere a obligațiilor lor?

13
Ion Deleanu, Ficțiunile juridice, Ed. All Beck, București, 2005, p. 222
14
Ion Deleanu, op. cit., p. 226.
15
http://www.legavox.fr/blog/asr-avocats/emprunts-francs-suisses/type.php?id_theme=2895
 Am putea spune că indexarea în funcție de CHF a rezolvat problema deprecierii, dar,
în schimb avem o supraapreciere a datoriei.
Prin raportarea la franci elvețieni ca și criteriu de valorizare considerăm că s-a ajuns la
deturnarea scopului inițial. Clauzele de indexare au fost considerate ”echitabile și utile,
oricând în timp” ele preîntâmpinând deprecierea.
Însă constatăm că prin creșterea cursului valutar s-a ajuns la valorizarea datoriei fără
nicio legătură cu ”realitatea materială”.
Se impune pentru atenuarea efectelor negative a se insera pentru menținerea
echilibrului contractual o clauză care să conserve și gradul de îndatorare al
împrumutaților.
În lipsa unei clauze care să atenueze efectele neprevăzute ale clauzei dein dexare se
impune a recunoaște necesitatea unei corecții de data aceasta nu convenționale (căci nu
există), ci legale ori judecătorești.
Un astfel de demers își găsește reazem în caracterul comutativ care presupune că
părțile cunosct întinderea prestațiilor la care se obligă și pot totodată aprecia că valoarea
acestora este echivalentă.

Distincție esențială
Trebuie făcută distincție între două categorii de împrumutați: împrumutați avertizați și
împrumutați neavertizați.
Calitatea de avertizat sau neavertizat depinde de un ansamblu de criterii, precum
experiența împrumutatului, cunoștințele sale financiare sau patrimoniul său. Aceste elemente
permit băncii să determine nivelul de competență al împrumutatului. Banca are obligația de a
distinge între cele două tipuri de împrumutați pentru a putea aplica procedurile necesare
corespunzătoare fiecărei categorii în parte.
La încheierea contractului de credit, banca are două obligații esențiale față de clientul
său: o obligație de informare și o obligație de avertizare.
Obligația de informare trebuie respectată față de toți debitorii, fie avertizați, fie
neavertizați și se realizează prin comunicarea către aceștia a unor informații exhaustive,
obiective și neutre cu privire la operațiunea în cauză și care să le permită înțelegerea
condițiilor creditului.
În schimb, obligația de avertizare trebuie respectată doar față de împrumutatul
neavertizat și obligă banca să-l avertizeze pe acesta asupra capacității financiare și mai ales
asupra riscului de îndatorare cauzat de credit. Obiectivul urmărit este de a permite
împrumutatului să măsoare posibilele consecințe nefaste ale împrumutului și să renunșe la
operațiune dacă aceasta pare riscantă.

Soluții pronunțate de instanțele franceze cu privire la nerespectarea obligației de

informare16:
• Prin hotărârea pronunţată la 9 februarie 2015, Curtea de Apel din Limoge a reținut că:

”Asigurarea de stabilitate pe care se bazau argumentele împrumutului ascundea

pericolul iminent pe care îl presupunea în realitate pentru debitori riscul unei variaţii
bruşte şi importante a parităţii dintre moneda de cont în care era exprimat împrumutul şi
moneda de plată”.

”Banca nu a informat debitorul cu privire la acest risc care îi putea provoca supra-
îndatorarea şi pierderea patrimoniului său, a încălcat în mod evident obligaţia de

16
http://www.legavox.fr/blog/asr-avocats/emprunts-francs-suisses/type.php?id_theme=2895
informare,informaţiile date în termeni care au o tonalitate liniştitoare nefiind de natură să
detrmine debitorul să conştientizeze suficient potenţialul pericolul al produsului complex
oferit de banc”.

”Această lipsă de informare este cu atât mai gravă cu cât împrumutul era acordat
unui particular care nu dispunea de surse de venit în ţara a cărei monedă fusese aleasă
pentru monedă de cont şi a cărui motivaţie nu era speculativă; scopul său era doar, la sfatul
promotorului care îi propusese o operaţiune la care nu s-ar fi gândit dacă nu ar fi fost
demarată de a-şi valoriza patrimoniul prin oportunitatea oferită de o legislaţie care
încurajează contribuabilii să investească în construirea de locuinţe prin avantaje fiscale”.

”Prejudiciul cauzat de nerespectarea de către creditor a obligaţiei de informare

constă în pierderea şansei pe care ar fi avut-o debitorul de a nu contracta şi de a evita
situaţia de îndatorare în care l-a adus tranzacţia care i-a fost propusă”.

• Prin hotărârea pronunţată la 20 ianuarie 2015, Tribunal de Înaltă Înstanţă din Paris
menţionează că:

” Este de necontestat faptul că furnizorul de credit, bancherul este obligat să informeze

debitorul cu privire la caracteristicile esenţiale ale împrumutului”

„Fiind vorba despre acordarea unui împrumut în franci elveţieni rambursabil în euro şi
destinat finanţării achiziţionării unui bun imobiliar în euro, banca era obligată să furnizeze
persoanelor fizice informaţii clare şi precise despre impactul fluctuaţiilor cursului de
schimb asupra rambursărilor lor astfel încât aceştia să poată accepta oferta în deplină
cunoştinţă de cauză.”;

• În hotărârea din 3 iunie 2014, Tribunalul de Înaltă Instanţă din Clermont-Ferrand a

recunoscut răspunderea băncii creditoare reţinând nelegalitatea clauzei de indexare a
cursului de schimb euro/franc elveţian.

Tribunalul a reţinut în speță că utilizarea francului elveţian are un caracter artificial şi

virtual şi că economia creditului rezultă din euro, având în vedere faptul că părţile îşi au
domiciliul în Franţa, că imobilul achiziţionat este în Franţa, că rambursarea se efectuează în
Franţa şi că fondurile nu au trecut niciodată prin Elveţia.

Drept urmare, nulitatea clauzei de indexare trebuie să se pronunţe, creditul trebuie să fie
considerat ca fiind contractat definitiv pentru suma în euro prevăzută la început şi banca
trebuie să ramburseze debitorilor orice sumă percepută dincolo de ratele lunare, adică atât
taxa de conversie, cât şi cheltuielile de schimb percepute.

În fine, apreciem ca fiind relevantă din perspectiva subiectului interpretarea oferită

Directivei 2008/48/CE privind contractele de credit pentru consumatori prin Hotărârea
Curții de Justiție a Uniunii Europene din 18 decembrie 2014, în sensul că

• incumbă creditorului obligația de a face dovada executării corecte și depline a

obligațiilor precontractuale de informare și verificare a bonității
 • nu este suficientă includerea unei clauze standard în contract pentru ca instanța
să considere recunoașterea de către consumator a executării depline și corecte
a obligațiilor precontractuale care incumbă creditorului
• cu privire la evaluarea bonității consumatorului poate să fie efectuată doar pe
baza informațiilor declarate de acesta din urmă, fără realizarea unui control
efectiv al acestor informații prin intermediul altor elemente, Curtea constată
că directiva conferă o marjă de apreciere creditorului pentru a stabili
dacă informațiile de care dispune sunt sau nu sunt suficiente pentru a
atesta bonitatea consumatorului și dacă este necesară o verificare prin
intermediul altor elemente. Astfel, creditorul poate, în funcție de
împrejurările speței, fie să se mulțumească cu informațiile care îi sunt
furnizate de consumator, fie să considere că este necesar să obțină
confirmarea acestor informații (un control al informațiilor furnizate)
Cum din directivă nu reiese că evaluarea situației financiare și a nevoilor
consumatorului trebuie efectuată înainte de furnizarea explicațiilor
corespunzătoare. Nu există, în principiu, o legătură între aceste două obligații
precontractuale. Creditorul este, așadar, în măsură să dea consumatorului
explicații, fără a fi obligat să evalueze, în prealabil, bonitatea acestuia. Cu
toate acestea, creditorul trebuie să țină seama de evaluarea bonității
consumatorului, în măsura în care această evaluare impune o adaptare a
explicațiilor furnizate.
• Curtea precizează că obligațiile de informare trebuie, ca urmare a însuși
caracterului lor precontractual, să fie îndeplinite anterior semnării contractului
de credit, având în vedere că explicațiile nu trebuie în mod necesar să fie
furnizate într-un document specific, ci pot fi date verbal de creditor în
cursul unei întrevederi. Curtea amintește însă că forma în care explicațiile
trebuie furnizate consumatorului intră sub incidența dreptului național.

Sancțiunea neîndeplinirii obligației de informare

Încercând să identificăm eventuale sancțiuni pentru nerespectarea obligației de
informare trebuie să ne întoarcea la scopul instituirii acesteia – protejarea consimțământului
consumatorului, exprimarea unei voințe neviciate, condiții în care ne aflăm pe tărâmul dolului
prin omisiunea de a se comunica informațiile necesare (dol prin reticență).

2. Obligația de consiliere

Profesionistul trebuie să furnizeze și alte elemente decât cele de informare astfel încât
consumatorul să aprecieze în deplină cunoștință de cauză că bunul sau serviciul corespunde
nevoilor sale.
Obligația de consiliere este văzută ca o completare față de obligația de informare,
aceasta din urmă trebuind să fie îndeplinită oricând.
Consilierea se justifică prin aceea că un consumator are nevoie nu numai de informații
ci și de sfaturi, adică părerea unui specialist.
Cum obligația de consiliere este o obligație de orientare a alegerii clientului aceasta
trebuie efectuată cu prudență, în limite rezonabile.
Apreciem însă că, spre deosebire de obligația de informare, care trebuie îndeplinită în
toate cazurile, obligația de consiliere trebuie să fie îndeplinită doar în cazurile în care fie
există o cerere a consumatorului în acest sens, fie atunci când circumstanțele specifice ale
negocierii o impun.
 Obligația de consiliere17 în cazul creditelor încheiate în monedă străină :
Obligația de consiliere este uneori văzută ca fiind diferită de obligația de informare,
întrucât cea dintâi preupune o judecată de valoare, în timp ce secunda implică doar
comunicarea unor informații stricte menite a permite clientului să ia decizia pe care o crede
de cuvință18.
Oare în momentul în care angajatul băncii constatând că respectivul client nu se
califică pentru un anumit credit în lei sau în valută , nu a realizat o consiliere?
Este adevărat că inclusiv în jurisprudența franceză s-a statuat principiul neamestecului
bancherului în treburile împrumutatului, obligația sa limitându-se doar la a-l avertiza asupra
riscurilor, dar acest principiu trebuie aplicat atât timp cât chiar banca l-a respectat, în caz
contrar cu atât mai mult se impune a reține răspunderea ei.
În situațiile în care reprezentantul băncii a îndemnat și oferit respectivul credit în CHF
implicit a realizat o consiliere, caz în care cele două obligații (informare și consiliere) sunt
inseparabile, obligația de consiliere înglobând-o pe cea de informare, o astfel de interpretare
desprinzându-se din textile de lege citate la începutul articolului care urmăresc să ofere
consumatorilor posibilitatea unei alegeri raționale și fără a li se prejudicia drepturile și
interesele legitime, printre care și cele economice. Consilierea nu se confundă în acest caz cu
serviciile de serviciile de consultanță, activitate permisă băncilor conform art. 18 alin. 1 lit. i)
din O.U.G. nr. 99/2006 doar în sfera afacerilor comerciale.

3. Obligația de securitate a produselor

În dreptul consumului un loc important în ocupă securitatea cumpărătorului.

Obligația de securitate a profesionistului are un caracter continuu, aceasta începând
din momentul punerii pe piață a produsului, adică înainte de contractarea acestuia, continuând
cu faza formării, cât și a executării contractului.
Potrivit art. 9 C. con., sunt interzise importul, fabricația, distribuția precum și
comercializarea produselor falsificate, ori contrafăcute, periculoase sau care pot afecta viația,
sănătatea sau securitatea consumatorilor.
Orice agent economic este obligat să aducă pe piață numai produse sigure, obligație
care privește inclusiv ambalajele produselor.
Este interzisă comercializarea produselor neînsoțite de documentația obligatorie
prevăzută de lege prin care să se ateste că ele au fost testate și certificate.
Principalele acte normative în materie sunt:
- Legea nr. 245/2004 privind securitatea generală a produselor;
- Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de
produsele cu defecte;
- OG 97/2001 privind reglementarea producție, circulației și comercializării
alimentelor;

V. PARTICULARITĂȚI PRIVIND ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR LA

DISTANȚĂ:

Principalul act normativ în materie este OUG nr. 130/2000 privind protecția
consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la distanță.

17
Cu privire la acest subiect a se vedea Juanita Goicovici, Dreptul consumației, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca,
2006, p. 32 și urm.
18
Dan Chirică, op. cit., p. 51
 Contractul la distanță este contractul de furnizare de produse sau servicii încheiat
între un comerciant și un consumator, în cadrul unui sistem de vânzare organizat de către
profesionist, care utilizează în mod exclusiv, înainte și la încheierea acestui contract, una sau
mai multe tehnici de comunicație la distanță.

Legislația stabilește un minim de informații pe care profesionistul are obligația de a le

prezenta consumatorului anterior încheierii contractului, dar și după acest moment. Spre
exemplu:
- identitatea și adresa sa;
- caracteristicile essentiale ale produsului sau serviciului;
- prețul/tariful;
- cheltuielile ocazionate cu livrarea;
- modalități de plată, de livrare sau de prestare;
- dreptul la denunțarea unilaterală a contractului;

Informațiile trebuie să fie complete, corecte și precise și să releve fără echivoc scopul
său commercial, clar, ușor de înțeles.
De asemenea, profesionistul este obligat să ofere consumatorilor în scris sau pe alt
suport durabil informațiile minime către consumator.

Momentul încheierii contractului la distanță este momentul primirii mesajului

de confirmare de către consumator, referitor la comanda sa. Astfel, mesajul de
confirmare are rolul de acceptare a ofertei de a contracta a consumatorului.
Profesionistul trebuie să își îndeplinească obligațiile contractuale în termen de cel
mult 30 de zile de la data transmiterii comenzii de către consumator.

VI. FORȚA CONTRACTUALĂ A UNOR DOCUMENTE PUBLICITARE19

În concepția clasică a formării contractului numai conținutul ofertei urmată de

acceptare era în măsură să contureze obiectul contractului; există o tendință în sensul unei
lărgiri a clauzelor contractului prin includerea și a mesajului publicitar atât timp cât acesta din
urmă a fost ferm, precis și complet astfel încât a determinat consumatorul să contracteze în
condițiile specificate; este o consecință a solidarismului contractual care valorifică principiul
coerenței cu sine însuși, adică regula potrivit căreia nimănui nu îi este permis să se contrazică
pe sine în acțiunile sale, astfel că emitentul unui mesaj publicitar ferm și precis nu se poate
exonera de răspundere pentru prejudiciul cauzat destinatarului mesajului printr-un
comportament contradictoriu ulterior.
Principiul coerenței nu este altceva decât o prelungire a celebrului principiu nemo
auditur propriam turpitudem allegans.
Principiul coerenței este preluat din dreptul anglo-saxon (estoppel) unde partea care
prin susținerile formulate în cursul procesului își neagă propria conduită intervenită într-un
moment din trecut este oprită să acționeze și să se apere pe acest motiv.
Coerența descrie norma potrivit căreia cel ce adoptă un comportament contrar
atitudinii sau susținerilor sale anterioare este de rea-credință întrucât încalcă încrederea
legitimă a celorce li s-a adresat.
Încrederea destinatarului este elementul central care impune reprimarea acestui tip de
conduită.

19
Pentru dezvoltarea acestei opinii, a se vedea Juanita Goicovici, op. cit., pag. 51-69.
 Cu titlu de soluții jurisprudențiale care au făcut aplicarea principiului coerenței:
- în materia contractului de transport (afacerea Chronopost) Curtea de Casație
franceză a reținut că a fost încălcată buna-credință de comerciantul care în mesajele
publicitare anunța că este un specialist al transportului rapid și sigur, însă ulterior invocă o
clauză de exonerare de orice răspundere în caz de livrare cu întârziere (Decizia din 22
noiembrie 1996);
- s-a reținut răspunderea pentru prejudiciul cauzat cumpărătorului, vânzătorului unui
aparat pentru imprimarea cecurilor, care garantase în ofertele de publicitate că cecurile astfel
imprimate nu puteau fi falsificate; în speță, societatea cumpărătoare fusese prejudiciată ca
urmare a două astfel de falsuri (Curtea de Casație franceză, Decizia din 17 iunie 1997);
- Curtea de Apel din Paris nu a luat în considerare termenele de livrare specificate în
oferta unei societăți de mesagerie în condițiile în care aceasta anunța în alte documente
publicitare livrarea în 24 de ore a bunurilor încredințate oriunde în Franța (Decizia din 29
ianuarie 1997).
O întrebare firească se pune în legătură cu condițiile în care mesajul publicitar face
sau nu parte din conținutul ofertei. Nu orice material publicitar face parte integrantă din
contract și atrage răspunderea contractuală a emitentului în caz de neîndeplinire a respectivei
promisiuni.
Între publicitate și ofertă trebuie să existe o linie de demarcație clară.
Una din spețele importante în chestiunea documentelor publicitare (speța așa-zisă a
„spațiului verde”) este în măsură să lămurească anumite aspecte.
În speță, soții G au achiziționat prin act autentic de la agenția imobiliară P o parcelă
de teren pentru construit, lăsându-se atrași de faptul că în pliantele publicitare primite de la
societatea vânzătoare însoțite de fotografii, respectiva parcelă era mărginită la o extremitate
de o porțiune de spațiu verde. Respectiva fâșie de pajiște a fost cea care a convins soții G să
achiziționeze respectivul teren, în viziunea cumpărătorilor casa în care familia urma să
locuiască și să își crească copiii era o casă mărginită cu o porțiune de pajiște.
Ulterior încheierii contractului soții G au constatat că fâșia de verdeață fusese alipită,
topografic de către agenția imobiliară la terenul vecin neachiziționat la acel moment de vreun
alt cumpărător.
Acțiunea soților G a fost întemeiată pe conținutul unor documente
”extracontractuale”, astfel că șansele de câștig păreau a fi destul de mici având în vedere că
porțiunea de verdeață nu avea o valoare economică de sine stătătoare și nici în cuprinsul
contractului de vânzare-cumpărare nu se făcuse trimitere la vreo obligație a vânzătorului de a
preda terenul însoțit de o zonă de pajiște.
Este limpede că soții și-au format consimțământul exclusiv în virtutea imaginii
sugerate în pliant astfel că dacă ar fi știut că adevărul topografic este altul opțiunea s-ar fi
îndreptat către un alt teren sau altă agenție imobiliară.
Analiza se face prin raportare la momentul formării contractului astfel că avem de-a
face cu un consimțământ viciat. Constatarea nulității absolute nu le profita soților G întrucât
nu-și doreau repunerea în situația anterioară, ei fiind mulțumiți de amplasamentul terenului și
de preț astfel că opțiunea lor este în sensul obligării societății vânzătoare la executarea a ceea
ce au promis prin pliante, respectiv predarea terenului însoțit de fâșia de verdeață.
Din punct de vedere tehnic a obliga vânzătoarea la dezmembrarea a fâșiei cu pajiștea
și predarea către soții G ar fi presupus constatarea unei asemenea obligații în contractul de
vânzare-cumpărare, însă nimeni nu poate fi obligat să execute obligații pe care nu și le-a
asumat liber,în acel moment fiind de neimaginat o răspundere contractuală bazată pe
documente extracontractuale.
Pe de altă parte, nici invocarea obligației precontractuale de informare sau consiliere
nu erau soluții dat fiind setul limitat de remedii pentru neexecutarea acestora, respectiv ori
desființarea contractului însoțită de plata unor despăguburi sau menținerea contractului cu
consecința obligării societății vânzătoare la plata unor daune interese.
Se observă așadar că punctul nevralgic al rezolvării speței îl constituie introducerea în
sfera contractului a informațiilor cuprinse în documentul publicitar ceea ce ar face ca
obligația transferării ”spațiului verde” să nu fie o creație a judecătorului, ci o obligație
asumată voluntar de vânzătoare printr-o veritabilă clauză contractuală, însă această veritabilă
clauză nu figura în cuprinsul ofertei, ci în textul însoțit de imagini a pliantelor publicitare,
aceasta din urmă prin natura lor fiind documente extracontractuale, respectiv mesaje
publicitare iar nu înscrisuri constatatoare ale voinței părților.
În final, instanța obligă societatea vânzătoare la predarea conformă a terenului însoțită
de fâșia de pajiște litigioasă (Curtea de Casație din Franța, Camera a III-a civilă, Decizia din
17 iulie 1997).
Raționamentul instanței franceze este relativ simplu, recunoscând apartenența
anumitor mesaje publicitare la corpul convenției având ca finalitate recunoașterea unei
obligații de conformitate în sarcina profesionistului.
Introducerea de instanța de judecată a unor documente publicitare într-o ofertă are ca
efect nașterea unor obligații de conformitate. Nu orice text publicitar poate să capete acest
sens, ci numai dacă mesajul este suficient de ferm pecis și detaliat. Este important ca
documentele publicitare să fi fost transmise co-contractantului în mod direct, indiferent de
suport, publicitatea prin mass-media sau prin intermediul afișelor neputând avea o valoare
contractuală. Documentul publicitar trebui să fi exercitat o influență decisivă la formarea
voinței celeilalte părți.
Concluzionând, documentele publicitare pot avea forță contractuală, în condițiile în
care mesajul este neechivoc, exprimat într-un limbaj clar și inteligibil, iar acesta este
determinant pentru exprimarea voinței consumatorului.

VII. DREPTURILE CONSUMATORILOR LA ÎNCHEIEREA

CONTRACTELOR.

Legea acordă anumite drepturi speciale uneia dintre părților contractante, respectiv
consumatorilor, cele mai multe dintre acestea regăsindu-se în OG nr. 21/1992 sau în Codul
consumului.
Orice informație privind pachetele de servicii turistice, prețurile acestora, contractele
de credit pentru consum trebuie să conțină indicații corecte și clare care să nu permită
interpretări echivoce ale acestora (art. 76 C. con.).
Clauzele contractuale neclare se interpretează în favoarea consumatorului (art. 77
C.con.).
Orice contract încheiat între comerciant și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau
prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea
cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 75 C.con.).
Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu
consumatorii. O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi
considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează,
în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru
dezemnificativ între drepturile și obligațiile părților (art. 78 și art. 79 C.con.).
O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul
dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei,
cum ar fi contractele preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de
comercianți pe piața produsului sau a serviciului respectiv (art. 80 C.con.).
 Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a
fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor legale pentru restul
contractului în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost
prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză preformulată a
fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în acest sens (art.
81 C.con.).
Contractul trebuie să stipuleze cu caractere mari și în imediata vecinătate a locului
rezervat pentru semnătura consumatorului, clauza expresă despre dreptul de denunțare
unilaterală a contractului după caz, precum și numele și adresa comerciantului față de care
consumatorul poate să își exercite acest drept (art. 82 C.con.).
Comerciantul este obligat să remită consumatorului un exemplar din contractul
încheiat și să poată proba acest lucru în fața organelor de control(art. 83 C.con.).
Dreptul consumatorului la denunțarea sau rezilierea contractului nu poate fi anulat sau
restrâns de nici o clauză contractuală sau înțelegere între părți, în cazurile prevăzute de lege,
aceasta fiind considerată nulă de drept. Drepturile părților referitoare la o justă despăgubire
nu vor fi afectate în cazul denunțării unilaterale (art. 84 C.con.).