TEMA 6

Particularitățile contractului de consumație

Introducere
Societatea la sfârșitul de secol XX și începutul de secol XXI este caracterizată printr-o
largă producție a bunurilor, situație în care vechile mijloace de desfacere a produselor nu
mai corespund realităților.
În consecință, tradiţionalei modalităţi de contractare prin corespondenţă, i-a luat
locul alte tehnici modene precum ”contractarea la distanță”.
Achiziţionarea unor produse prin intermediul tehnicilor de comunicaţie la distanţă
prezintă avantajul de a evita deplasarea, dar şi pe acela de a permite consumatorului să
reflecteze înainte de a face o comandă.
Inconvenientele nu sunt excluse şi, ele sunt legate de faptul că nu există un contract
direct cu bunul pe care consumatorul doreşte să-l achiziţioneze sau posibilitatea de a verifica
documentele ce-l însoţesc.
Tot astfel, consumatorul nu poate cunoaşte decât informaţiile pe care comerciantul i
le prezintă, ceea ce face ca în această materie, conduita loială să joace un rol important.
Consumerismul a apărut astfel, ca o reacţie la excesele societăţii de consum şi a
abuzurilor profesioniştilor.
Consumerismul răspunde ideii potrivit căreia „consumatorul este manipulat prin
operaţiile publicitate şi de marketing, generatoare de nevoi artificiale şi de ilizii ale unei false
abundenţe”.
Consumerismul se justifică şi prin aceea că libertatea comercianţilor la concurenţă
nu este suficientă pentru a regla piaţa şi este necesară o securizare (protecţie) a
consumatorilor.
Pentru contracararea neajusuri de mai sus, la nivelul Uniunii Europene a fost
adoptată Directiva nr. 97/7/CEE a Parlamentului European şi a Consiliului din data de 20 mai
1997.
Reglementările europeane în materia dreptului consumației au fost transpuse în
dreptul naţional prin mai multe acte normative dintre care amintim:
- O.G. nr. 130/2000, care reglementează condiţiile încheierii şi executării contractelor
comerciale la distanţă între comercianţii care furnizează produse şi servicii, pe de o parte, şi
consumatori, pe de altă parte și,
- Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului al cărei obiect îl constituie
„raporturile juridice create între operatorii economici şi consumatori, cu privire la
achiziţionarea de produse şi servicii.
În condițiile de mai sus, în materie contractuală, a apărut o instituție nouă adaptată
vremurilor dar și creatoare de multiple probleme juridice: contractul de consumație.
A. Contractul de consumaţie: un altfel de contract decât cel reglementat în Codul
civil ?
Apariţia domeniului contractual de consumaţie a determinat şi noi reconsiderări în
materia perfectării, executării şi încetării contractelor. De exemplu, caracteristic este că în

1
cadrul formării contractului, etapa negocierii a fost, în principiu, exclusă (în domeniul
comercial).
Dacă în plan economic noile forme contractuale şi-au dovedit eficienţa, în schimb ele
au afectat negativ libertatea de voinţă a contractanţilor particulari (consumatorilor).
De exemplu, în activitatea lor, profesioniştii au adoptat diverse tehnici moderne care
au permis comunicarea (şi contractarea) între absenţi.
Acestea s-au adăugat tradiţionalei modalităţi de contractare prin corespondenţă,
conturând o noţiune juridică inedită, şi anume, contractul la distanţă.
Adoptarea regulilor este justificată de necesitatea manifestării unei voinţe libere şi în
cunoştinţă de cauză din partea consumatorului şi egalităţii juridice între părţi la momentul
încheierii contractului.
Regimul juridic, special instituit, este aplicabil numai contractelor în care părţi sunt
profesioniştii şi consumatorii.
În concluzie, contractul de consumaţie este identificat într-o modalitate generală, ca
acel contract încheiat între comercianţi şi consumatori, dar şi prin menţionarea expresă a
anumitor documente.
Rezultă că, legea nu defineşte contractul prin referire la voinţa părţilor, aşa cum face
Codul civil.
Astfel, scopul legii nu este de a defini contractul ca izvor de obligaţii, ci de a delimita
domeniul de aplicare a unor reglementări legale.
B. Natura juridică a contractului de consumaţie
În legătură cu natura juridică, în doctrină s-a pus întrebarea:
- este contractul de consumaţie o operaţiune juridică, aşa cum este înţeles
contractul în dreptul civil sau este un concept nou ?
Potrivit unei opinii contractul de consumaţie nu e decât o instituţie legală, un
instrument juridic obiectiv, iar nu un acord de voinţe, în sensul dreptului civil.
a). Într-o opinie, contractul de consumaţie nu poate avea o natură juridică proprie, în
sensul dreptului privat, el fiind doar un instrument legal prin care se regularizează
raporturile de dreptul consumaţiei, fără să ţină cont de conţinutul concret al raportului
economic de consum.
Contractul de consumaţie nu e act juridic, ci „un regim juridic legal”, aplicabil unor
raporturi comerciale concrete.
Ca „instituţie legală obiectivă”, contractul de consumaţie nu impune un
consimţământ în sensul însuşirii regulilor care îl definesc şi deci, contractul de consumaţie
nu poate avea o natură juridică, ci doar un conţinut legislativ, descriind obiectiv o instituţie
aplicabilă unor subiecţi speciali, determinaţi automat prin aplicarea literei legii.
În concluzie, potrivit susţinerii de mai sus, „contractul de consumaţie” este total
deosebit de tipul „clasic” al contractului izvor de obligaţii, fiind compus de fapt, din două
contracte distincte: un contract de fond (care poate fi o vânzare, un împrumut etc.) şi un
„contractul de consumaţie”.
De exemplu, „în caz de vindere, aceasta va asculta de regimul juridic special al
contractului de vânzare-cumpărare, dar părţile vinderii vor fi ţinute să observe şi normele
imperative ale dreptului consumaţiei”.
b). Într-o altă opinie, diferită, s-a susţinut că pentru identificarea naturii juridice a
contractului de consumaţie trebuie plecat de la dispoziţiile art. 1177 C. civ., potrivit cărora

2
“Contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale şi, în completare, dispo-
ziţiilor prezentului cod” (referitoare la contract, s.n.).
Din cele de mai sus, rezultă că, în concepţia Noului cod civil, „contractul de
consumaţie” este, pe fond, un contract - rod al unei manifestării de voinţe (afectat însă unui
regim juridic special).
În aceiaşi opinie se reţine că dreptul de consumaţie s-a născut pentru a reglementa
contractele civile speciale (atunci când ele sunt încheiate între profesionişti şi consumatori).
În concluzie, contractul de consumaţie se poate regăsi numai sub forma este unui
contract special (o vânzare, un împrumut, o locaţiune etc.) în care părţi sunt profesionistul şi
consumatorul şi căruia i se aplică dispozițiile speciale, în materie.
Deci, nu se poate vorbi despre un contract de consumaţie anume, ci numai despre o
vânzare de consumaţie, un împrumut de consumaţie etc.
C. Principiile contractului de consumaţie.
În materie contractuală, influența dreptului consumaţiei se manifestă în special, pe
trei direcții: libertate contractuală, egalitate a voințelor contractante și fraternitate
contractuală.
a). Principiul libertăţii restrânse la contractare și al libertăţii nelimitate, la denunțare.
În zilele noastre, libertatea persoanei de a se angaja în etapa formării contractului a
lăsat loc siguranţei contractuale, iar, în etapa executării contractului libertăţii de a ieşi din
raportul contractual respectiv.
Astfel, principiul libertăţii contractuale înseamnă: libertate restrânsă la încheierea
contractului, dar şi libertate nelimitată pentru a întrerupe formarea contractului şi a ieşi din
raportul contractual.
În concluzie, există mult mai puţină libertate pentru a intra în raporturi contractuale,
dar mai multă libertate pentru a întrerupe formarea contractului sau pentru a ieşi din
raporturi contractuale, singurul remediu pentru inegalitatea contractuală.
b). Principiul egalităţii voințelor contractante: o egalitate ”căutată” (nu prezumată).
În raporturile contractuale consumeriste actuale, egalitatea reprezintă un
”instrument primordial al justiţiei comutative”.
Astfel înţeleasă, astăzi egalitatea între contractanţi nu mai este prezumată, ci
căutată. Este depășită, astfel, exigenţa egalităţii contractuale, și se impune un ”minim
echilibru contractual”.
În condițiile de mai sus, dreptul consumației instituie principiul potrivit căreia părţile
nu se află, de la început, pe picior de egalitate juridică, principiu fundamentat pe o realitate
contractuală (de netăgăduit), potrivit căreia consumatorul este un contractant: anonim,
izolat, neînsemnat, atacat şi puţin interesat .
c). Principiul fraternităţii contractuale (affectio contractus).
Principiul are în vedere recomandarea unei colaborări între părţi, mai ales la nivelul
formării contractului. Astfel, dreptul comun degajă un ius fraternitatis (o affectio
contractus).
Astfel, principiul fraternității contractuale, se dovedeşte mai umanist şi mai bogat în
conținut pentru că face trimitere la ceea ce este negociat şi nu de ceea ce este impus.
În consecință, părțile ar trebui să se facă dovada unei mai mari bunăvoinţe în
momentul în care cuvântul dat trebuie și respectat.

3
 D. Formarea contractului de consumaţie.
Formarea consimţământului (în general), cât şi a consimţământului consumerist (în
special) suportă accepţiuni noi în dreptul european.
Părţile contractului de consumaţie sunt profesionistul şi consumatorului.
Profesionistul (operatorul economic: producătorul, distribuitorul sau prestatorul de
servicii) este persoana fizică sau juridică, autorizată, care în cadrul activităţii sale
profesionale fabrică, importă, depozitează, transportă sau comercializează produse ori părţi
din acestea sau prestează servicii.
Consumatorul poate fi orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în
asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de
producţie, artizanale ori liberale;
Pentru acordul de voinţe este necesar atât consimţământul profesionistului, cât şi
consimţământul consumatorului. Precizăm însă că mai mult interesează consimţământul
părţii mai defavorizate (slabe) adică al consumatorului.
Formarea consimţământului (şi implicit a contractului de consumaţie) a modificat
concepţia clasică a întâlnirii dintre ofertă şi acceptare.
Astfel, a fost impusă o perioadă de tranziţie între momentul emiterii ofertei
profesionistului şi cel al exprimării voinţei de acceptare (consimţământului) a
consumatorului.
Ca particularitate, doctrina a insistat pe „formarea progresivă” a consimţământului
consumerist.
Astfel, s-a opinat că semnarea contractului de către consumator nu reprezintă decât
o etapă în formarea progresivă a voinţei acestuia. Voinţa consumatorului nu este una
definitivă, deoarece el are posibilitatea să reflecteze în termenul de denunţare.
Teza formării progresive a contractului a fost criticată pe considerentul că, din
dispoziţiile legale nu rezultă „constituirea graduală a consimţământului”.
În mod sigur, contractul de consumaţie se încheie prin voinţa părţilor, profesionistul
şi consumatorul.
Potrivit 5 din O.G. nr. 130/2000, „dacă părţile nu au convenit altfel, momentul
încheierii contractului la distanţă îl constituie momentul primirii mesajului de confirmare de
către consumator, referitor la comanda sa”.
Apreciem că cel trei principii ce diriguiesc consimțământul consumerist sunt
rezultatul unui compromis realizat între cerința de justiţie şi spiritul securității contractuale.
E. Drepturile consumatorilor la încheierea contractelor
La încheierea contractelor de consumaţie legea acordă drepturi speciale uneia dintre
părţi, respectiv consumatorilor.
Cele mai multe dintre acestea sunt reglementate de Codul consumului şi Legea nr.
21/1992 privind protecţia consumatorilor.
Prezentăm câteva, dintre cele mai importante:
- Clauzele contractuale neclare se interpretează în favoarea consumatorului (art.
77 C. consum).
- Orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori, pentru vânzarea de
bunuri sau prestarea de servicii, va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru
înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 75 C. consum).

4
 - Se interzice comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate
cu consumatorii.
O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi
considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract,
creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru
semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor (art. 78 şi 79 C. consum).
- O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu
consumatorul, dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să
influenţeze natura ei, cum ar fi contractele preformulate sau condiţiile generale de vânzare
practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv (art. 80 C. consum).
- Contractul trebuie să stipuleze, cu caractere mari şi în imediata vecinătate a
locului rezervat pentru semnătura consumatorului, clauza expresă despre dreptul de
denunţare unilaterală a contractului, după caz, precum şi numele şi adresa comerciantului
(art. 82 C. consum).
- Comerciantul este obligat să remită consumatorului un exemplar din contractul
încheiat şi să poată proba acest lucru în faţa organelor de control (art. 83 C. consum).
Pe lângă cadrul general impus de Codul consumului la încheierea contractelor, Legea
nr. 21/1992 intervine şi cu alte reglementări în materie.
Potrivit art. 10, alte drepturi ale consumatorilor la încheierea contractelor, precum:
- libertatea de a lua decizii la achiziţionarea de produse şi servicii, fără a li se impune
în contracte clauze abuzive sau care pot favoriza folosirea unor practici comerciale incorecte
în vânzare, de natură a influenţa opţiunea acestora;
- dreptul de a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale,
indicarea exactă a preţurilor şi tarifelor şi, după caz, a condiţiilor de garanţie;
- dreptul de a fi exoneraţi de plata produselor şi serviciilor care nu au fost solicitate,
precum şi de achitarea preţurilor, tarifelor, taxelor, comisioanelor, dobânzilor şi penalităţilor
care nu au fost stipulate iniţial în contracte sau în alte documente aferente contractelor;
- dreptul de a fi despăgubiţi pentru daunele provocate de produsele sau serviciile
care nu corespund clauzelor contractuale;
- dreptul de a li se asigura service-ul necesar şi piese de schimb pe toată durata
medie de utilizare a produsului, stabilită în documentele tehnice normative sau declarată de
către producător ori convenită de părţi;
F. Instituţii speciale ale contractului de consumaţie.
Contractul de consumaţie are unele mecanisme specifice impuse de legiuitor,
precum: obligaţiile precontractuale, denunţarea unilaterală, clauzele abuzive.
1. Obligații precontractuale

Sunt obligații precontractuale: obligația de informare, obligația de consiliere și

obligația de securitate a produselor.
a). Obligaţia precontractuală de informare este o dispoziţie imperativă a legii care se
include în conţinutul ofertei.
Anterior încheierii contractului, profesionistul trebuie să-l informeze pe consumator
în legătură cu aspectele esenţiale ale contractului, cum sunt: identitatea şi adresa sa,
caracteristicile esenţiale ale produsului sau serviciului; preţul sau tariful, după caz;

5
cheltuielile de livrare; modalităţile de plată, de livrare sau de prestare; dreptul de denunţare
unilaterală a contractului etc.
Informarea trebuie să fie completă, corectă şi precisă şi relevantă (în ceea ce priveşte
scopul său comercial), clar, uşor de înţeles şi bazată pe principiul bunei credinţe.
Nerespectarea obligaţiei de informare la momentul încheierii contrac tului are
un temei delictual, întrucât ea sancţionează fapte ce se plasează anterior perfectării
contractului.
b). Obligaţia de consiliere este un aspect al celei de informare şi constă în
furnizarea tuturor datelor referitoare la contractul ce se va încheia.
Profesionistul mai trebuie să furnizeze consumatorilor şi alte elemente (decât cele
de informare) pentru ca „decizia pe care o adoptă în legătură cu achiziţionarea unui produs
să corespundă cât mai bine nevoilor lor”.
În general, obligaţia de consiliere constituie un supliment, o completare a obligaţiei
de informare şi constă, în principiu, în furnizarea tuturor datelor referitoare la contractul de
consumaţie.
Consilierea se justifică prin aceea că, uneori, consumatorul are nevoie nu numai de
informaţii, ci şi de un sfat.
De exemplu la cumpărarea unui produs, alegerea consumatorului poate fi dificilă. În
acest raport cumpărătorul-consumator are nevoie, nu numai de informaţii, ci şi de un sfat,
de o părere din partea unui cunoscător (de consilierea unui specialist).
Astfel, consilierea cumpărătorului-consumator implică o conduită a profesionistului,
care să orienteze, obiectiv, alegerea consumatorului.
C). Obligaţia de securitate a produselor.
În dreptul consumaţiei, un loc important îl ocupă securitatea cumpărătorului.
Protecția vieții și integrității fizice a persoanelor este un drept natural provenit din
timpuri străvechi și care se regăsește în toate civilizațiile, filozofiile și religiile”.
Obligația de securitate a profesionistului începe din momentul punerii pe piață a
produsului, adică înainte de contractarea acestuia.
Obligația de securitate are deci, caracter continuu și, în consecință, operează atât în
faza formării contractului cât și în faza executorie.
2. Protecția consumatorului împotriva clauzelor abuzive
Potrivit art. 4 alin 1 din Legea nr. 193/2000 este abuzivă, o clauză care nu a fost
negociată direct cu consumatorul dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi
din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-
credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Potrivit art. 4 din lege sunt trei elementele ce caracterizează clauza abuzivă.
a). Clauza nu a fost negociată direct cu consumatorul.
Potrivit art. 4 alin. 1 din lege, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu
consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi
din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un
dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Astfel, se prezumă că nu a fost negociată o clauză ce nu dă posibilitatea
consumatorului să influenţeze natura ei, cum sunt contractele standard preformulate
sau condiţiile generale de vânzare practicate de profesionişti (art. 4 alin. 2 din lege).

6
 Rezultă astfel, că dispoziţiile nu sunt aplicabile şi clauzelor negociate.
b). Este încălcată cerinţa bunei credinţe.
Buna-credinţă este fundamentul abstract al reglementării clauzelor abuzive (art.
4 alin. 1 din lege).
Cerinţa unei conduite de bună credinţă este una generală, aplicabilă tuturor
actelor juridice; ea presupune inexistenţa oricărei acţiuni sau omisiuni care ar putea să
lezeze pe cocontractant.
Potrivit art. 14 C. civ., orice persoană fizică sau juridică trebuie să- şi exercite
drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile „cu bună-credinţă”, în acord cu ordinea
publică şi bunele moravuri.
c). Să existe un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
În general, prin echilibru se înțelege că părţile contractului sinalagmatic au
drepturi şi obligaţii.
Astfel, legea urmăreşte să asigure consumatorului condiţii egale la momentul
încheierii contractului, pentru evitarea unui prejudiciu ulterior.
Natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie de:
- natura produselor sau a serviciilor la momentul încheierii contractului;
- toţi factorii care au determinat încheierea contractului;
- alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.
3. Dreptul consumatorului la denunţare unilateral
Dreptul de denunţare unilaterală (a contractului) aparţinând consumatorului, este un
mijloc esenţial pentru realizarea scopului principal al reglementărilor, respectiv protecţia
consumatorului.
În baza acestui drept, partea are responsabilitatea să decidă asupra existenţei şi
efectelor contractului, fără a fi necesar consimţământul cocontractantului.
Dreptul de denunţare nu este însă, o creaţie recentă şi nici măcar nu este specific
materiei protecţiei consumatorului.
El a fost, anterior, recunoscut în dreptul civil şi în dreptul comercial, dar fără o
reglementare specială.
De exemplu, Codul civil are dispoziţii exprese privind existenţa acestui drept, în
cadrul reglementării anumitor contracte.
Astfel, potrivit art. 1816 alin. 1 C. civ., dacă locaţiunea a fost făcută fără
determinarea duratei, oricare dintre părţi poate denunţa contractul prin notificare.
Doctrina califică dreptul de denunţare (prevăzut de dreptul comun), ca o excepţie de
la irevocabilitatea contractului.
Prin efectele sale, dreptul de denunţare obligă şi pe profesionist să aibă o conduită
cât mai onestă faţă de consumator şi să execute contractul în mod corespunzător.
Dreptul de dezicere constituie o excepţie de la principiul irevocabilității actelor
juridice.
Dreptul consumatorului la denunţarea unilaterală a contractului „nu poate fi anulat
de nicio clauză contractuală sau de înţelegere între părţi, în cazurile prevăzute de lege,
aceasta fiind considerată nulă de drept”.
Dreptul de dezicere al consumatorului prevăzut de Codul consumului şi legile
speciale în materie, este un drept legal şi gratuit de retractare a consimţământului.

7
 Deşi este reglementat doar dreptul de denunţare unilaterală aparţinând
consumatorului, nu este exclus ca şi profesionistul să beneficieze de un drept asemănător.
Exercitarea dreptului de denunţare atrage desfiinţarea retroactivă a contractului, cu
consecinţa restituirii prestaţiilor.
E. Armonizarea noilor instituţii cu regulile generale
Pentru atingerea obiectivelor sale şi deci, a simplificării contractului, dreptul de
consumaţie a impus noi reguli şi noi instituţii contractuale precum: „contractul de
adeziune”, „contractul tip”, „condiţiile generale”, „clauze abuzive”, „denunţare unilaterală”
etc.
Noile dispoziţii ale „contractului de consumaţie” sunt uneori diferite, alteori chiar
opozabile regulilor deja consacrate.
Procesul punerii în acord a dispoziţiilor speciale ale contractului de consumaţie cu
regulile generale ce guvernează contractul poartă numele de armonizare.
În condiţiile de mai sus, teoria generală a contractului este supusă unei presiuni
exercitate de noile reguli, „pline de vitalitate” ale dreptului consumaţiei sau dreptului
concurenţei (şi în general, ale adaptării sale la condiţiile sociale şi economice, actuale).
Doctrina admite unanim, că teoria generală a contractului se află într-o perioadă de
reconsiderări şi reconstruire.
Principala dificultate a adaptării contractului la noile condiţii, constă în aceea că
legiuitorul a creat un cadrul legislativ destinat să răspundă intereselor sociale şi economice
actuale, fără a se preocupa şi de implementarea lor (reală) în sistemul juridic existent.
Rolul armonizării noilor reguli la sistemul juridic existent revine doctrinei şi
jurisprudenţei, prin elaborarea unor soluţii eficiente.
Deşi influenţa dreptului de consumaţie asupra dreptului comun al contractelor a fost
confirmată, rolul fundamental de protecţie al consumatorului îl asigură totuşi, dreptul
comun.
Pentru contracararea acestor neajusuri, la nivelul Uniunii Europene a fost adoptată
Directiva nr. 97/7/CEE a Parlamentului European şi a Consiliului din data de 20 mai 1997,
transpusă în dreptul naţional prin O.G. nr. 130/2000, care reglementează condiţiile încheierii
şi executării contractelor comerciale la distanţă între comercianţii care furnizează produse şi
servicii, pe de o parte, şi consumatori, pe de altă parte.
În plan naţional, Legea nr. 363/2007 privind combarea practicilor incorecte ale
comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia
europeană privind protecţia consumatorilor a asigurat (mai mult formal) problematica pusă
în discuţie.

Propuneri pentru teme de referat:

1. Contractul de consumație supus regulilor generale contractuale

instituite de Codul civil
2. Consumerismul: o creație a vremurilor moderne
3. Obligații prealabile în contractul de conumație

ObS.

8
 Referatele pot aborda și alte probleme contractuale, cu condiția
circumscrierii lor în tematica aprobată conform programei analitice.