OBLIGATIILE COMERCIALE CONTRACTUALE

-TEORIA GENERALA1

Dupa intrarea in vigoare a NCC, se poate sustine in continuare o teorie generală a

obligațiilor comerciale care derogă de la teoria generală a obligațiilor civile. In esenta,
diferențele sunt date de specificitatile raportului contractual comercial și de principiile proprii
dreptului comercial: securitatea creditului, celeritatea, aparența.
Izvorul obligatiilor comerciale il reprezinta contractul comercial si, rar, actul unilateral
comercial (de ex., ofertele din partea profesionistilor comercianti adresate cu intentia de a se
obliga juridic, fata de orice persoana din public sau fata de persoane determinate). Si in sfera
activitatii comerciale pot apare obligatii izvorate din delicte si fapte juridice licite, insa
reglementarea si continutul acestora nu prezinta particularitati de principiu (ci doar de la caz
la caz) fata de obligatiile similare izvorate in cadrul relatiilor civile „pure”.
Contractul comercial este o specie a contractului civil, fiind încheiat între doua sau
mai multe persoane fizice si/sau juridice în contextul exploatării unei întreprinderi
comerciale (ceea ce inseamna ca scopul imediat, general, al tuturor contractelor comerciale
este obtinerea de profit in cadrul intreprinderii comerciale respective). Din această
perspectivă, avem o categorie de contracte comerciale prin natura lor, anume cele dintre
profesionistii-comercianti. A doua categorie o reprezinta contractele încheiate între
profesionistii-comercianți și destinatarul ultim al unui bun sau serviciu, recte consumatorul.
Consumatorul este prin excelență necomerciant. Intrând în relație cu un comerciant,
echilibrul contractual suferă anumite modificări și această modificari sunt guvernate de
legislația protecției consumatorului (care se aplica cu prioritate fata de legislatia comerciala si
civila), completata de dreptul contractelor comerciale pentru restul aspectelor contractuale. A
treia categorie o reprezinta cea între profesionistii-comercianți și autoritățile publice, in acest
caz normele dreptului contractual comercial interactionand cu reglementări administrative (de
ex., in cazul contractului de concesiune), ultimele aplicandu-se cu prioritate atunci cand
relatiile reglementate sunt de interes public.
Tuturor acestor categorii de contracte comerciale li se aplica principiile securitatii
creditului, celeritatii si aparentei, ceea ce explica fizionomia anumitor clauze din cadrul lor.
In toate aceste contracte, profesionistul-comerciant (intotdeauna reprezentand cel putin una
dintre parti) este tinut de un standard de comportament mai inalt decat cel aplicabil obisnuit
partilor unui contract pur civil, si anume bunul proprietar comerciant (care se presupune ca
are cunoastere aprofundata a domeniului particular in care opereaza, a riscurilor activitatii sale
si isi administreaza intreprinderea nu numai in interesul sau egoist, dar si in interesul unei
sfere mai largi de persoane: salariati, furnizori, clienti). De asemenea, existe multe
reglementari speciale, derogatorii de la Codul civil, aplicabil acestor contracte.
!!! Deși avem o definiție unitară a contractului civil si celui comercial dpdv al
reglementării (recte, Codul civil) trebuie să fim atenți cu cine încheie comerciantul un
contract pentru a vedea dacă i se aplică legi speciale. Astfel, exista derogări de la normele
de drept comun in materie de obligatii contractuale, incluse tot in Codul Civil, care au la baza

1
Drept de autor Sorin David, lect.univ.dr. Facultatea de drept, Universitatea Bucuresti. Este interzisa
reproducerea, copierea sau valorificarea in orice mod acestui curs sau parti din el.
1
calitatea de profesionist-comerciant. Exista contracte comerciale reglementate prin legi
speciale, derogatorii de la Codul civil (de ex., leasing, franciza). Exista apoi un numar
important de contracte nenumite prin raportare la cele reglementate de Codul civil, folosite pe
scara larga in cadrul relatiilor comerciale (de ex., contractul de distributie, contractul de
confidentialitate, contractul de imprumut sindicalizat), ale caror dispozitii sunt completate de
uzante (de regula, codificate in publicatii ale unor organizatii ale profesionistilor-
comercianti).

Particularități ale obligațiilor comerciale contractuale:

Si in cazul lor prevalează principiul libertății de voința. Spre deosebire de dreptul civil
pur, unde în mod tradițional se reflectă neîngrădit principiul libertății de vointa, în materie
comerciala avem mai multe limitări ale acestei libertati, care provin din necesitatea respectării
ordinii publice si a interesului public in protejarea anumitor activitati comerciale considerate
esentiale pentru intreaga economie nationala (de ex., serviciile financiare) sau de interes
general (de ex., contractele de achizitie publica), ori a anumitor categorii de subiecte de drept
(consumatorii, comerciantul prin definitie mai putin informat – de ex., beneficiarul francizei,
etc.). Putem argumenta ca tendinta dreptului contemporan, cel putin in Romania si UE, este
de crestere a rolului ordinii publice si interesului public in sfera relatiilor comerciale, cu
efectul corelativ al limitarii libertatii de vointa a partilor sau uneia din partile raportului
contractual comercial.
Aceasta cresterii a laturii publice (sa o numim „publicizare”) a contractelor comerciale
nu a existat din totdeauna. In secolul XIX, cand au fost adoptate primele coduri civile si
comerciale, s-a plecat de la ideea de a se acorda maxima libertate manifestarii vointei partilor
in relatiile dintre ele, ceea ce s-a reflectat in prevalenta extinsa a normelor dispozitive. In
perioada actuala, sfera normelor imperative in materia contractelor comerciale s-a extins
foarte mult si procesul de extindere continua.
Publicizarea relatiilor contractuale se manifesta de regula prin faptul ca legiuitorul
intervine si obliga una dintre parți sa aibă un anumit comportament sau ii interzice un anumit
comportament. Interesul este de a reechilibra ceea ce el a perceput ca fiind un plus de putere
de negociere, de putere economica, de cunoștințe in favoarea uneia dintre parți. Ex.: legislația
protecției consumatorului a carei prevalenta fata de normele Codului civil este consacrata prin
art. 1177 NCC. Consumatorul este un subiect de drept privat, nu are o alta calitate, decât
aceea ca el este prezumat ca fiind mai slab in relațiile cu comercianții, nu are puterea
economica si pregatirea necesara pentru a negocia in interesul sau si sa isi impuna punctul de
vedere in fata comerciantului. Astfel, se prezuma ca in mod natural comerciantul va abuza de
puterea sa, iar consumatorul va suferi. De aceea, legiuitorul intervine si impune parții mai
puternice anumite obligații: sa facă ceva sau sa se abțină de la a face ceva. Ideea este sa se dea
o șansa mai mare consumatorului in a incheia un contract care sa ii protejeze mai bine
interesele.
De retinut: in ceea ce privește ordinea publica, legiuitorul are tendința de a extinde
sfera acesteia, prin modalități specifice sau generice (limitează libertatea tuturor parților
contractuale pe baza necesitații de a proteja interesele generale ale statului/societății). Atenție
nu numai la ceea ce contractul spune sau ceea ce se completează cu Codul Civil, ci si la

2
domeniul la care se refera/ unde se executa. Cu cat e mai reglementat, cu atât trebuie sa fii
mai atent pentru a descoperi toate reglementarile aplicabile (de ex., sa ai in vedere ordin de
ministru, hotărâre de guvern, hotărâre de consiliu local, etc.). In plus, devine uneori greu, din
cauza interferentei cu dreptul administrativ, sa știi care este instanța competenta pentru a
judeca disputele legate de un anumit contract. Ex.: contractul de achiziție publica. Procedura
de achiziție publica este reglementata de dreptul administrativ, dar contractul încheiat are
caracter mixt de drept public si privat, uneori ajunge in fata instanței obișnuite comerciale si
uneori in fata instanței de contencios administrativ.

Reglementari din Codul civil a caror aplicabilitate are loc in special in materie
comerciala:
1. Contractele nenumite
Regula (art. 1168): daca esti in fata unui contract nenumit, pentru a-i determina
continutul si efectele atunci cand el tace trebuie sa te raportezi in primul rând la
reglementarile din capitolul din Codul civil care reglementeaza contractul ca izvor de obligații
(Titlul II, Cap. I) si daca ele nu furnizeaza raspunsul, te uiți apoi la regulile aplicabile
contractului cel mai apropiat (este practic un caz de analogie a legii). Desigur, ce nu spune
art. 1168 dar se subintelege este ca daca vointa partilor cu privire la continut/ efecte rezulta
clar din contract, Titlul II, Cap.I si apoi reglementarea contractului celui mai apropiat vin in
completarea reglementarii partilor iar uneori nici nu mai este nevoie de normele din Codul
civil.
In trecut, sub imperiul vechiul Cod civil doctrina si practica consacrasera regula ca in
acest caz sa te raportezi in primul rand la principiile generale in materia obligatiilor. In
practica, aceasta solutie era prea putin eficienta, aceste principii nelamurind de regula, in mod
indubitabil, continutul si efectele unui contract nenumit, lasand la o parte faptul ca uneori
chiar anumite principii erau inteles diferit de catre doctrina si practicieni. Solutia prevazuta
de art. 1168 nu inlatura de la aplicare art. 1 C.civ. si relatia dintre cele doua prevederi trebuie
inteleasa in mod corect: art. 1 stabileste ierarhia izvoarelor dreptului civil, in general, in timp
ce art. 1168, pornind de la prezumtia ca atat timp cat legea se aplica unui contract nenumit, ca
izvor al acestuia, trebuie sa te raportezi la ea. In cazul unui contract nenumit, daca dupa
aplicarea prevederilor din Titlul II, Cap.I si apoi a celor aplicabile contractului celui mai
apropiat (daca exista!), continutul sau efectele unei clauze sau parti din contract raman in
continuare nedeterminate, partile ies din sfera legii si trebuie sa se raporteze in ordine la
uzante si principiile generale ale dreptului, ca izvoare ale reglementarii unor parti din acel
contract. Nu mai avem in acest caz „dispozitiile legale privitoare la situatii asemanatoare”,
izvor de drept prevazut de art. 1, de vreme ce art. 1168 a fost, prin ipoteza, aplicat deja si a
trimis la reglementarile aplicabile contractului celui mai apropiat (or, ce situatie poate fi mai
„asemanatoare” decat cea avuta in vedere de legiuitor pentru contractul cel mai apropiat ?).
În practica, in determinarea continutului si/sau efectelor obligațiilor contractuale comerciale,
intalnim deseori uzanțele, atat ca izvoare cat si ca sursa pentru interpretarea acestora.
2. Contractele de adeziune (art. 1175 NCC)
Acest tip de contracte private il intalnim cu preponderenta in sfera comerciala (a nu se
confunda cu contractele administrative, care nu au la baza principiul libertatii de vointa, desi

3
in aparenta si acestea contin clauze esentiale redactate de catre autoritatea administrativa pe
care contrapartea trebuie sa le accepte). Contractul de adeziune este acel contract in care
clauzele esențiale sunt redactate sau impuse numai de către o parte, iar cealaltă parte nu are
capacitatea de negociere, puterea de a le schimba, de a impune o modificare, o derogare, chiar
daca ar pretinde acest lucru. In cazul contractului de adeziune, acceptarea lui de catre cealalta
parte nu este prezumata ca fiind rezultatul unei constrangeri a vointei sale ca viciu de
consimtamant, insa acceptarea contractului de catre partea care nu l-a redactat are un caracter
mai degraba formal, acceptarea „nu izvoraste din inima”. Incheierea contractelor de adeziune
nu este prin ea insasi o încălcare a legii. Exista totusi o protecție in Codul civil pentru partea
mai slaba: daca exista o neclaritate in legatura cu conținutul sau efectele unei clauze sau a
intregului contract, ea/el se interpretează in defavoarea celui care propune si in favoarea partii
mai slabe – art. 1269 alin. (2) NCC.
3. Contractele cadru (art. 1176 NCC). In general, contractul ca instrumentum
acoperă un singur negotium, un singur raport contractual. Contractul-cadru este un instrument
care acoperă in realitate doua raporturi contractuale: un raport general, raport de principiu
intre parți prin care acestea agreeaza cu titlu generic ce drepturi si obligații au in legatura cu
obiectul contractului (stabilit tot generic), dar in sine raportul general nu produce, cu exceptia
unor situatii deosebite, efecte juridice intre parti atat timp cat acestea nu negociaza si incheie
contractul special. Cand partile au incheie un contract special, ele au agreat anumite drepturi
si obligatii legate de un obiect material specific, care sunt completate cu cele din contractul-
cadru. De exemplu, pentru ca o parte sa livreze si cealalta sa plătească nu e suficient ce
prevede contractul special, el trebuie completat cu contractul cadru care se aplica automat
acelui raport juridic special.
4. Clauzele neuzuale si clauzele standard (art. 1202 si 1203 NCC)
In marea majoritate a cazurilor, aceste tipuri de clauze le gasim in contractele de
adeziune. Clauzele contractului de adeziune sunt clauze standard, dar daca ele sunt negociate
de catre partea care nu le-a redactat raman clauze de adeziune si nu mai sunt clauze standard.
Conceptul general este cel de clauza standard, clauza neuzuala este diferenta specifica.
Art. 1202 – sunt clauze standard acele stipulații pe care una dintre parți le-a conceput
pentru a fi aplicate in toate contractele cu parți care executa/ fata de care executa aceleași
obligații, fără ca partea care nu a redactat aceste clauze sa le fi negociat (atentie: nu inseamna
ca nu are posibilitatea de a le negocia, ci doar ca nu a negociat acea clauza). Clauza standard
este o clauza pre redactata, cu scopul de a se repeta intr-un număr nedeterminat de contracte,
iar partea căreia ii este propusa clauza standard, nu o negociaza. Partea careia i se propune
clauza poate negocia asupra clauzei standard si, drept rezultat, poate obtine modificarea ei sau
o accepta ca atare din convingerea intima ca ii profita. Atunci cand negociaza, simplul fapt
ca negociaza clauza respectiva ii schimba natura din clauza standard in clauza negociata.
Orice clauza negociata prevalează față de clauza standard (art.1202 (3) C.civ.). Codul
civil nu prevede efecte juridice specifice legate de clauza standard, in afara celor prevazute in
art. 1202 (4).
Clauzele neuzuale sunt clauze standard care au un anumit continut aratat de lege, in
mod limitativ, in art. 1203. Ce impune legiuitorul in legătură cu clauzele neuzuale? In
asemenea situații, pentru a putea fi valabilă, clauza standard respectiva trebuie sa fie acceptata
in mod expres, in scris, de către partea care nu a redactat-o. In caz contrar, conform legii ea

4
nu va produce efecte juridice. Scopul legii este sa creeze certitudine ca, prin semnarea
contractului, cealalta parte a fost in deplina cunoștința de cauza in privinta lor. Nu înseamnă
ca semnând contractul, partea care a inclus-o in contract nu va răspunde. El va putea in
continuare răspunde pentru abuz contractual sau încălcarea unei obligații speciale care acorda
protecție parții mai slabe sau chiar pentru un viciu de consimțământ.
5. Răspunderea pentru negocierea cu rea-credința a încheierii unui contract (art.
1183 NCC)
In materie civila, părțile sunt mai echilibrate in ceea ce privește poziția de negociere.
In materie comerciala, unde mizele sunt diferite, posibilitatea ca una dintre parți sa abuzeze de
procesul de negociere si sa îl întrerupă in mod nejustificat pentru a obține un beneficiu (de
exemplu, a dorit in realitate sa împiedice partenerul de negociere sa încheie contractul cu un
concurent; sau a început negocierea cu buna-credința, dar pe parcursul ei a folosit cu rea
credinta difere mijloace de negociere cu scopul de a aduce prejudicii celeilalte parti). In toate
aceste cazuri, legea spune ca partea care cu rea-credința a inițiat, continuat sau întrerupt
negocierile răspunde pentru prejudiciul cauzat celeilalte parți. In mod expres si cu titlu de
exemplu, legea califica drept negociere cu rea-credinta fapta de a initia sau continua
negocierea fara intentia de a incheia contractul (art. 1183 (3) ). Răspundere partii care a
negociat cu rea credinta este delictuala. In practica, este foarte greu sa demonstrezi
prejudiciul si reaua-credința a parții in procesul de negociere, pentru ca modul in care
se desfasoara negocierea nu este reglementat sau prestabilit de lege, este la libera
apreciere a partilor iar buna-credința se prezuma.
6. Confidentialitatea in negocierile precontractuale (art. 1184 NCC)
Diferit de aceasta protecție (art. 1183 NCC) pe care o are partea in procesul de
negociere, tot in legatura cu negocierea exista obligația specifica de a păstra
confidențialitatea informațiilor. Aceasta reglementare este o noutate absoluta in dreptul
nostru (vz. art 1184 Cod Civil). Dupa ce se încheie contractul respectiv, confidentialitatea
este reglementata de contract si, in plus, legea (art. 1184) protejeaza oricum confidentialitatea
informatiilor schimbate intre parti in timpul negocierii. Cu atat mai mult este protejata
confidentialitatea informatiei respective daca nu s-a încheiat contractul. In ambele situatii, nu
orice informatie schimbata intre parti in timpul negocierii este confidentiala, ci numai aceea
calificata ca atare fie prin natura ei (orice persoana beneficiara a informatiei cu pregatire
medie – daca este comerciant, nivelul de pregatire medie este prezumat mai inalt decat daca ar
fi consumator - si aflata in aceeasi situatie ar fi inteles ca informatia primita este
confidentiala), fie prin marcarea ca atare de partea care o transmite. Incalcarea acestei
obligatii atrage raspunderea civila delictuala a primitorului informatiei. Raspunderea este
supusa regulilor de drept comun privind prescripția extinctiva a actiunii in raspundere
delictuala. In practica, de multe ori părțile semnează un contract pentru păstrarea
confidențialității informatiile transmise in cursul negocierii contractului, care de regula
defineste intr-un sens foarte larg ce este informatie confidentiala. Acest contract de
confidentialitate are un singur obiect: de a identifica informațiile confidențiale si regimul lor
juridic (obligațiile pe care le are cel care le primește cu privire la folosirea sau prelucrarea lor,
in caz ca se încheie/nu se încheie contractul supus negocierii, raspunderea lui, etc.).

Consimțământul in contractele comerciale

5
 Vicii care pot fi relevante in materia contractelor comerciale: violenta si leziunea. Art
1216 C.civ. nu conduce la ideea ca violenta este numai fizica. Alin (2) – „exista violenta cand
temerea insuflata” privind un „pericol grav si iminent” poarta asupra bunurilor persoanei
astfel incat, pentru a inlatura acest pericol, persoana trebuie sa consimta la incheierea
contractului (condiții cumulative). Una dintre parți, profesionist si ea sau nu, se simte obligata
sa intre intr-un contract, pentru ca altfel are impresia ca poate suferi o pierdere grava si
iminenta de natura economică (asupra bunurilor sale) din partea celeilalte părți.
Acest viciu este important in comercial, pentru ca exista numeroase situatii cand
partile care negociaza contractul sunt dezechilibrate dpdv al pozitiei lor economice. Violența
inseamna inducerea unei stări de temere pentru o parte pentru a o determina sa încheie un
contract. In cazul despre care discutam putem defini violența ca violența economică. Nu
există dezvoltat în doctrina noastră conceptul de violență economică. Pe de alta parte, insusi
conceptul de violența economică este discutabil pentru că există această premisă practică
privind părțile contractului comercial, si anume diferența de putere economică dintre ele.
Intrebarea este de la ce punct folosirea plusului de putere economica devine violență ?
Trebuie să vedem limitele trasate de lege. Există câteva articole foarte importante in acest
sens. Art. 1218 – starea de necesitate: contractul încheiat de către o parte aflată în stare de
necesitate nu poate fi anulabil pentru violență decât dacă cealaltă parte a profitat de această
stare. Trebuie să pornim de la ce înseamnă stare de necesitate, adica partea mai slabă trebuie
să nu fi avut nicio alternativă în momentul în care a încheiat contractul. Ea este forțată din
lipsă de alternativă să încheie contractul în condiții defavorabile. Putem vorbi aici de o
presiune economică. Insa presiunea economica in care se afla partea mai slaba nu este o
cauza de anulare a contractului decat daca cealalta parte a profitat de ea (adica, a cautat sa
obtina un beneficiu stiind ca partea mai slaba trebuie sa incheie acel contract). Astfel spus,
folosirea starii de necesitate in care se afla o parte pentru a o determina sa incheie un contract
defavorabil ei, dar care aduce beneficii celeilalte parti.
O alta limitare există in situatia abuzului de poziție dominantă (reglementat de
legislatia concurentei, nu de Codul civil). Nu discutam la acest curs elementele abuzului de
pozitie dominanta, insa daca se constata existenta lui aceasta duce la nulitatea absoluta a
contractului incheiat in aceste conditii. Abuzul de pozitie dominanta presupune, ca situatie
premisa, existenta unui decalaj de putere economica semnificativa intre comerciantul in
pozitie dominanta si partenerul sau contractual. Abuzul de pozitie dominanta este o forma de
violenta economica.
Există și o altă limită care trebuie avută în vedere și anume amenințarea cu exercițiul
unui drept. Art. 1217 NCC: este temere care viciaza consimtamantul prin violenta dacă ea
este cauzata de amenințarea cu exercițiul unui drept si scopul acestei amenintari este de a
obține avantaje injuste. „Injust” nu dpdv al părții afectate, ci dintr-o perspectiva obiectivă.
In acest caz ne intalnim cu o forma extrema de exercitare a dreptului pozitiv. Este greu de
determinat practic ce este folosul just fata de cel injust. Simpla invocare de o parte a
posibilitatii de a se folosi un drept ca masura de protectie fata de actiunile actuale sau
potentiale a celeilalti parti in negociere nu este acoperita de art. 1217 si nu reprezinta violenta
economica.

6
 Diferita de violenta este leziunea – art. 1221 Cod civ. Ea nu presupune forțarea,
impunerea acceptarii unei obligatii. La baza ei sta folosirea starii de nevoie (in sensul foarte
larg al cuvântului), a lipsei de experienta sau cunostinte necesare in legatura cu elementele
contractului care se negociaza, in care se afla cealaltă parte pentru a o convinge sa intre intr-
un contract vadit nefavorabil pentru ea. Leziunea este de regula greu de demonstrat.
Principala limitare a aplicarii leziunii in materia contractelor comerciale este aparenta ei
aplicare numai la victime-persoane fizice (interpretare larg imbratisata, bazata de formularea
art. 1221-1222 si traditie).
Spre deosebire de violență, în cazul leziunii una dintre părți profită de starea de
nevoie/ lipsa de experienta sau cunostinte a celeilalte pentru a obține o prestație sau o
contraprestație considerabil mai mare decât ceea ce oferă ea. Avem 2 elemente: profitarea de
starea de nevoie și neechivalența frapantă a prestatiilor. Este mai usor de demonstrat diferenta
considerabila intre prestatii, care este o situatie de fapt, obiectivă. Dificultatea apare în
legătură cu ce înseamnă să profiți de starea de nevoie etc. Problema este importantă în materie
de contracte comerciale, deoarece partea puternica economic în multe cazuri ajunge conștient
sau nu să profite de partea cealaltă. Nu se pot anula pentru acest motiv contractele, mereu,
deoarece s-ar încorseta economia exagerat. Ar însemna că în asemenea situații, ori de câte ori
cel puternic câștigă mai mult, cel mai slab ar putea cere anularea contractului. Nu este o
soluție de dorit și atunci vine alin. (2) din art. 1221 și spune că profitarea se analizează și din
prisma naturii și scopului contractului.
Cateva consideratii privind obiectul contractului comercial:
Contracte care au ca obiect bunuri viitoare sau care aparțin altei persoane.
Ambele categorii de bunuri pot face obiectul unui contract; se întâmpla frecvent in contractele
comerciale pentru ca părțile anticipeză intrarea in patrimoniu uneia din ele a acelui bun,
ulterior datei incheierii contractului. Aici avem o noutate fata de Vechiul Cod Civ. In art.
1683 din Codul Civil am o reglementare expresain cazul contractelor de vanzare-cumparare,
care detaliază condițiile de validitate a unui contract de vânzare a unui bun care nu este in
patrimoniul vânzătorului la data incheierii sale.
Prețul – art. 1233 Cod civ. In general, prețul trebuie sa fie determinat sau
determinabil pentru ca sa fie contractul valabil incheiat. In cazul profesionistilor aceasta
cerinta nu mai exista. Conditia prealabila este ca ambele părți sa fie profesioniști. Chiar daca
nu ai nici preț determinat/determinabil, contractul este totusi prezumat valabil si cel
care va stabili prețul (expertul sau instanța in cele din urma), poate sa recurgă la
anumite criterii (ex.: uzanțe), insa daca nu exista asemenea criterii, trebuie sa determine
un preț „rezonabil”. Aceasta reglementare nu exista sub imperiul VCC si Cod
comercial.

Cateva consideratii privind efectele contractului:

Orice contract obliga la ceea ce părțile sau legea impune. Pentru prima oara in
dreptul civil, avem reglementata impreviziunea (art. 1271 NCC), ca exceptie de la
principiul fortei obligatorii a contractului. Aceasta inseamna ca in ciuda a ceea ce părțile au
prevăzut ori trebuiau sa prevadă la momentul incheierii contractului, contractul (prestatiile pe
care le reglementeaza) se poate adapta ulterior sau inceta fara acordul partilor, daca se

7
indeplinesc anumite conditii legale. Însă, pentru ca este un eveniment atât de excepțional in
materie de executare a contractului (întotdeauna intervine ulterior incheierii sale), exista
anumite limitări. Impreviziunea este specifica executarii contractelor de lunga durata
comerciale sau administrative.
In principiu, părțile trebuie sa execute ca atare contractul, chiar daca executarea
obligațiilor uneia dintre ele devine mai oneroasa. Însă, daca obligația devine excesiv de
oneroasa (ex: contractul pe durata foarte lunga in materie de concesiune, unde partea care
exploateaza are la un moment dat costuri duble fata de ce a anticipat la incheierea
contractului), din cauza unor schimbări excepționale ale circumstantelor contractului dupa
incheierea lui (ceea ce părțile si mai ales debitorul nu au avut in vedere la încheierea
contractului si nici in mod rezonabil nu puteau avea in vedere; nu este un standard absolut,
ceea ce nimeni nu putea avea in vedere, ci relativ: „rezonabil”), inseamna ca a intervenit
situatia de impreviziune. O a treia condiție care trebuie indeplinita pentru a exista situatia de
impreviziune: continuarea executării contractului este vădit injusta. Pentru partea afectata
avem o îngreunare a executării, un disconfort vădit. Injust: este raportat la cadrul sau
particular, pentru el este dramatic, este foarte neplăcut. El nu a generat aceasta situație, dar
trebuie sa trăiască cu ea. Desigur, daca debitorul obligatiei care a devenit excesiv de oneroasa
si-a asumat acest risc, el nu mai poate cere adaptarea contractului sau incetarea lui. Daca a
aparut situatia de impreviziune, debitorul obligatiei respective trebuie (obligatie legala
imperativa) ca, intr-un timp rezonabil, sa negocieze cu buna-credinta adaptarea rezonabila si
echitabila a contractului. Daca nu reuseste acest lucru, atunci instanța poate sa dispuna
adaptarea contractului. Cu alte cuvinte, contractul va produce alte efect,e pe care instanța le va
stabili, nu acelea pe care le-au stabilit părțile la început. Daca instanta constata ca nu poate fi
adaptat, atunci pronunță încetarea lui. Îl eliberează pe nefericit de obligarea continuării
contractului in acele condiții.

Posibilitatea denunțării unilaterale de către o parte a contractului (nu avem texte

speciale pentru obligatiile comerciale):
Situația normala pentru incetarea contractului este încetarea prin ajungerea la termen
sau prin acordul parților. Denunțarea înseamnă ca o parte, înainte de termen, încetează in mod
unilateral contractul. Denunțarea nu presupune o culpa a parții împotriva căreia a încetat
contractul (nu se confunda cu rezilierea sau invocarea exceptiei de neexecutare a
contractului), ci una dintre părți pur si simplu nu mai vrea sa producă efecte contractul in
patrimoniul ei si atunci invoca art. 1276 sau 1277 NCC. Art. 1276 prevede ca denunțarea
unilaterala poate fi prevăzută in contract, caz in care poate fi invocata in urmatoarele conditii:
(a) denuntarea poate interveni inainte de inceperea executarii (in orice tip de contract) sau si
dupa inceperea executarii, cu termen rezonabil de preaviz (in cazul contractelor cu executare
succesiva sau continua si in cazul contractelor pe durata nedeterminata), fara a afecta
prestatiile deja executate sau in curs de executare. De la aceste reguli partile pot deroga
conventional, mai putin in cazul contractelor pe durata nedeterminata. Daca nu este prevazuta
in contract, denuntarea unilaterala poate fi invocata numai in cazul contractelor pe durata
nedeterminata.
Legea nu distinge, prin urmare denuntarea unilaterala poate opera atat in cazul
contractelor bilaterale, cat si a celor unilaterala.

8
 Este evident ca prin denuntare se poate crea un prejudiciu pentru partea care nu vrea sa
denunțe. In acest caz, partea care denunta va putea fi tinuta sa il acopere in conditiile
raspunderii civile contractuale, mai putin cand in contract se prevede ca ea nu va raspunde in
acest caz (discutie in cazul in care o parte denunta cu intentia de a produce un prejudiciu
celeilalte parti, cand clauza de inlaturare a raspunderii este nula – art. 1355 (1) C.civ.).
Solidaritatea debitorilor obligatiilor comerciale (art. 1446 NCC)
In cazul obligațiilor nascute in exercitiul activitatii unei intreprinderi (adica, obligatii
comerciale), debitorii (care pot fi profesioniști sau neprofesionisti) sunt prezumați solidari.
Altminteri, regula din dreptul comum este divizibilitatea (art.1422, 1424). In materie
comerciala, debitorii sunt prezumați solidari. Ex.: fideiusorul necomerciant care garanteaza
personal datoria unui comerciant.