Cursul VII 

 
Competența instanțelor judecătorești 
 
Competența materială 
 
Sistemul  nostru  de  drept  are  în  vedere  că  instanța  cu  plenitudine  de 
competență  este  tribunalul,  iar  judecătoria cunoaște o competența materială 
în  primă  instanță  de  excepție,  la  fel  și  Curtea de Apel (instanța cu plenitudine 
de competență de apel, dar și de recurs). 
 
Tribunalul 
 
Textul  care  reglementează  competența  tribunalului  atribuie  acestuia  o 
competență  plenară,  generală  (toate  cererile  care  nu  sunt  date  în 
competența  de  primă  instanță  a altei instanțe revin tribunalului). Corelativ, ca 
instanță  de  apel,  Tribunalul  este  o  instanță  de  excepție,  la  fel  și  pentru recurs 
(atunci  când  prima  instanță  este judecătoria, iar hotărârea nu poate fi atacată 
cu apel). 
 
Judecătoria 
 
Judecă  în  primă  instanță  orice  cereri  care  au  obiect  evaluabil sau neevaluabil 
în  materiile  prevăzute  de  art.94  din  NCPC,  excepții  care  au  la  bază  o  serie  de 
argumente  pe care legiuitorul le-a plasat într-o sferă mai joasă: caracterul mai 
puțin  complex  al  cauzei,  caracterul  extrem  de  factual  al  pricinii,  caracterul 
mai puțin important economic. 
 
a) Cererile  date de Codul CIvil în competența instanței de tutelă și familie, 
cu excepția cazurilor prevăzute de lege  
Astfel  de  pricini  sunt  cele  care  privesc  rudenia,  familia  și  ocrotirea  persoanei 
fizice,  dar,  conform  tezei  finale,  sunt  chestiuni  care  fac  parte  din  aceste 
materii și care sunt plasate în competența altor instanțe. 
 
Legea  nr.72/2004  privind  protecția  și  promovarea drepturilor copiilor prevede 
o  dispoziție  specială  ce privește măsurile speciale de protecție a  copiilor aflați 
în  situații  de  dificultate,  iar  exclusiv  pentru  acele  măsuri  de  protecție  se  va 
aplica  dispoziția  specială  privind  competența  din  Legea  nr.72/2004,  anume 
Tribunalul.  Dacă  este  vorba  despre  alte  măsuri  speciale  decât  cele  din  art.55, 
competența  revine  judecătoriei.  Trebuie  să  deosebim  între  competența 
instanței  de  tutelă  și  familie  și  atribuțiile  autorității  tutelare.  Legea  de Punere 
în  Aplicare  a  Noului  Cod  Civil  prevede  în  art.3  că  până  la  intrarea  în  vigoare  a 
reglementării  instanței  de  tutelă,  numirea  curatorului  în  proceduri 
succesorale  se  va  face  de  autoritatea  de  tutelă  (structură  de  pe  lângă 
Consiliile  Locale)  și  tot  autoritatea  tutelară  este cea care va exercita atribuțiile 
specifice  instanței  de  tutelă  privind  administrarea  bunurilor  minorului.  Art.94 
nu  organizează  instanțele  de  tutelă,  ci  prefigurează  aceea  că,  până  la 
organizarea  lor,  competența  revine  judecătoriei,  cu  excepția  celor  date  în 
competența  Tribunalului  și  cu  excepția  atribuțiilor  rămase  în  competența 
autorității tutelare. 
 
În  ceea  ce  privește  aplicarea  lit.a)  pct.1  art.94  NCPC,  s-a  evidențiat  o  situație 
ce a stârnit dispute, anume care este regimul competenței în ceea ce privește 
actele  încheiate  de  minor  sau  de  interzisul  judecătoresc fără un reprezentant 
legal,  adică  cu  nerespectarea  regulilor  privind  protecția  acestor  categorii 
vulnerabile.  Art.144  NCC  prevede  că  aceste  acte  necesită  o  autorizare  din 
partea  autorității  tutelare,  iar  alin.(3)  al  aceluiași  articol  instituie  aceea  că 
actele  încheiate  cu  încălcarea  acestor  dispoziții  sunt  anulabile.  Acțiunea  în 
anulare,  în  această  situație  particulară,  revine  tot  instanței  de  tutelă  sau 
instanței  de  drept  comun?  Conform  opiniei  preferate,  numai  actele  privind 
protecția  minorului  sunt  de  competența  instanței  de  tutelă;  consecința 
încălcării  acestor  reguli  de  protecție  (în  speță,  nulitate  actelor)  trebuie 
judecate  de  instanța  de  drept  comun,  instanța  de  tutelă  având  în 
competență exclusiv problema protecției, nu și lipsa ei. 
 
b) cererile  referitoare  la  înregistrările  în  registrele  de  stare  civilă,  date  de 
lege în competenţa instanţelor judecătoreşti; 
 
c) cererile  având  ca  obiect  administrarea  clădirilor  cu  mai  multe  etaje, 
apartamente sau spaţii aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane 
diferite,  precum  şi  cele  privind  raporturile  juridice  stabilite  de 
asociaţiile  de  proprietari  cu  alte  persoane  fizice  sau  persoane  juridice, 
după caz; 
 
Aceste  pricini  sunt  acordate  în  competența  judecătoriei  din  considerente  de 
proximitate  și  pe  baza  problemelor  de  drept  lipsite  de  un  grad  înalt  de 
complexitate pe care le propun.  
 
Pricinile  din  teza  finală  a  textului  sunt  mult  mai  des  întâlnite  și  mai 
cuprinzătoare,  în  această  categorie  intrând  și  litigiile  ce  privesc  asociația  de 
proprietari.  Legiuitorul  nu  se  limitează  numai  la  raporturile  din  interiorul 
asociației,  ci  și  la  raporturile  asociației  cu  alte  persoane  fizice  sau  juridice  (de 
exemplu,  aspecte  ce  țin  de  contractele  pe  care  asociația  le  încheie  cu un terț 
în  vederea  furnizării  de  servicii,  litigii  prin  care  asociația  cedează  un  spațiu 
unui antreprenor etc.).  
 
În  legătură  cu  această  chestiune  se  impune  o  precizare:  nu  intră  în  această 
categorie  acele  dispute  între  asociația  de  proprietari  și  terțe  persoane, 
dispute  reglementate  prin  norme  cu  caracter  special  ce  fac  parte  din  alte 
materii  ce  beneficiază  de  reglementare  specială:  litigii  de  muncă  (de 
exemplu,  asociația  încheie  un  contract  de  muncă  cu  un  paznic  -  normă 
specială  din  Codul  Muncii  conform  căreia  competența  revine  Tribunalului; 
asociaia  are  nevoie  de  o autorizație de construire, autorizație pe care Primăria 
nu  o  acordă  -  în  acest  caz,  norma  specială  este  prevăzută  de  legea 
contenciosului administrativ, competența revenind Tribunalului).  
 
Aceste  texte  speciale  derogă  la  rându-le  de  la  norma  specială,  reducând 
pricinile în competența Tribunalului. 
 
d) Cererile de evacuare 
Aceste  litigii  sunt  considerate  a  fi  de  mică  însemnătate  și  de  o  dificultate 
redusă. 
 
Trebuie  să  distingem  între  evacuare  și  revendicare,  deoarece  evacuările  sunt 
date  întotdeauna  în  competența  judecătoriei,  pe  când  revendicările  revin 
judecătoriei sau tribunalului, în funcție de valoarea obiectului revendicat. 
 
În  ambele  situații  se  urmărește  preluarea unui bun imobil, distincția fiind una 
ce  ține  de  cauză:  evacuarea  are  la  bază  un  raport  juridic  obligațional  (un 
contract  rezolvit,  anulat,  un  împrumut  de  folosință  sau  simpla  toleranță), 
nepunându-se  în  discuție  dreptul  de  proprietate  (pârâtul  nu  se  apără  prin 
invocarea  proprietății  și  nici  reclamantul  nu  o  revendică),  în  timp  ce 
revendicările  au  la  bază  disputarea  dreptului  de  proprietate  sau  posesia 
(poziția  pârâtului nu este una de  detentor precar, ci de subiect care a uzurpat 
imobilul). 
 
Sunt  două  categorii de evacuări reglementate în legislația națională, iar textul 
din  art.94  NCPC  prevede  doar  procedura  de  evacuare  de  drept  comun. 
Cealaltă  procedură  este  specială  și  privește  imobilele  ocupate  în  mod  abuziv, 
însă  competența  materială  aparține  tot judecătoriei, diferența între cele două 
fiind în legătură cu competența teritorială. 
 
Se  poate  întâmpla  ca  cererea  de  evacuare  să  fie  accesorie  (față  de  cererea 
principală  privind  rezilierea,  de  exemplu).  În  acest  caz,  regula  din  art.94  nu se 
mai  aplică,  deoarece  va  fi  respectată  norma  de  competență  privind  capătul 
principal  de  cerere  (care  are  caracter  evaluabil  în  bani  și  poate  deveni 
aplicabil criteriul privind evaluarea în bani de la lit.k). 
 
e) cererile  referitoare  la  zidurile  şi  şanţurile  comune,  distanţa 
construcţiilor  şi  plantaţiilor,  dreptul  de  trecere,  precum  şi  la  orice 
servituţi  sau  alte  limitări  ale  dreptului  de  proprietate  prevăzute  de 
lege, stabilite de părţi ori instituite pe cale judecătorească; 
 
Aceste  cereri  sunt  date  în  competența  judecătoriei,  deoarece  legiuitorul  le-a 
tratat  ca  fiind  mai  puțin  importante  economic,  precum  și  pentru  aceea  că 
acest  gen  de  litigii  antrenează  dispute  mai  puțin  formale,  ceea  ce  justifică 
competența  unei  instanțe  cu  un  grad de analiză mai puțin complex și care se 
plasează mai aproape de locul unde urmează a se administra probele.  
 
În  ceea  ce privește distanța între construcții, dacă se contestă distanța dintr-o 
autorizație  de  construire,  atunci  competența  nu  este  a  judecătoriei,  ci  a 
Tribunalului, ca instanță de contencios administrativ. 
 
Dacă  însă,  autorizația  stabilea  corect  limitele,  iar  pârâtul,  depășind  limitele 
autorizației,  s-a  apropiat  excesiv  de  construcția  vecină,  atunci  ne  aflăm  în 
ipoteza de competență a judecătoriei.  
 
Se  pune  problema  în  ce  măsură  putem  încadra  în  această  ipoteză  litigiile 
privind  clauzele  de  inalienabilitate,  deoarece  aici  limitele  nu  sunt  de  ordin 
fizic,  ci  juridic.  Doctrina  este  împărțită,  fiind  autori  care  susțin  că  nu  există 
nicio  justificare  în  text  care  să  elimine  din  această  ipoteză  limitările  de  ordin 
juridic,  dar  și  autori  care  susțin  că acest text nu privește și limitările juridice, ci 
doar limitele exercițiului material (opinie la care chiesăm).  
 
Ultima  opinie  este  justificată  prin  rațiunea  textului  privind  competența 
judecătoriei,  aceea  că  judecătoria  devine  competentă  în  cauzele  cu  un 
puternic  caracter  factual  și  de  o  complexitate  redusă.  Aceste  trăsături  nu  se 
suprapun  cu  natura  litigiilor  privind  limitarea  dispoziției  juridice  a  dreptului 
de proprietate instituită prin clauzele convenționale de inalienabilitate. 
 
Fiind  date  în  competența  judecătoriei  după  criteriul  naturii  lor,  nu  conteaza 
valoarea  acestor  cereri.  Astfel,  indiferent  cât de ar putea valora o servitute sau 
o  chestiune  legată  de  construirea  cu  încălcarea  limitelor  autorizate,  aceste 
chestiuni sunt date în competența judecătoriei. 
 
f) cererile privitoare la strămutarea de hotare şi cererile în grăniţuire;  
 
Nu  se  va  aplica  lit.f)  pentru  acele  cereri  de  grănițuire  care  implică  și  o 
revendicare.  În  acest  caz  capătul  de  cerere  principal  este  revendicarea, 
problema nefiind granița, ci proprietatea. 
 
g) cererile posesorii; 
 
Acestea  au  o  valoare  redusă  și  un  caracter  urgent,  ceea  ce pledează pentru o 
instanță  cu  un  număr  mai mare de judecători și de o mai mare apropiere față 
de locul probelor. 
 
h)  cererile  privind  obligaţiile  de  a  face  sau  de  a  nu  face  neevaluabile  în 
bani,  indiferent  de  izvorul  lor  contractual  sau  extracontractual,  cu 
excepţia celor date de lege în competenţa altor instanţe; 
 
RIL  32/2008  a  tranșat  incidental  noțiunea  de  ​litigiu  neevaluabil  în  bani​.  Dacă 
o  cerere  în  anulare  sau  rezoluțiunea  unui  contract  care  nu  are  și  un  capăt  de 
cerere  privind  punere  în  situația  anterioară  este  sau  nu  evaluabilă  în  bani. 
ICCJ  -  o  astfel  de  acțiune  privind  lato-sensu  desființarea  contractului,  chiar 
dacă  nu  are  un  capăt  de  cerere  privind  punerea  în  situația  anterioară  are 
caracter  evaluabil  în  bani:  efectul  de  repunere  în  situația  anterioare  se 
produce  automat,  cel  puțin  la  nivel  intelectiv;  de  altfel,  neevaluable  în  bani 
sunt  numai  aspectele  precm:  viața,  sănătatea,  familia  etc.  Restul  dacă  au 
conținut  patrimonial,  sunt  evaluabile  ICCJ  a  suprapus  noțiunea  de  evaluabil 
pe  noțiunea  de  patrimonial  spunând  că  tot  ce  este  patrimonial  este  în  mod 
necesar i obligatoriu evaluabil în bani.  
 
Teza  finală  a  acestui  text  -  cer  recalcularea  salariului  pe  baza  unor  sporuri  - 
obligație  de  a  face,  dar  nu  merg  la  judecătorie,  ci  la  Tribunal  ca  instanță 
competentă să judece litigiile de muncă. 
 
Sunt  și  situații  (de  exemplu,  dreptul  de  retrage  din  producție  o  marfă  în 
legătură  cu  care  reclamantul  susține  că  reprezintă  o contrafacere - litigiilor în 
materie  de  proprietate  industrială  intră  în  competența  generală  a 
Tribunalului); 
 
i) cererile de declarare judecătorească a morţii unei persoane; 
 
j) cererile de împărţeală judiciară, indiferent de valoare; 
 
Aceste litigii au o valoare factuală foarte bogată. 
 
j1) cererile în materie de moştenire, indiferent de valoare; 
j2)  cererile  privind uzucapiunea, indiferent de valoare; - în materia uzucapiunii 
principala problemă este proba, nu discuția în drept 
j3)  cererile  în  materia  fondului  funciar,  cu  excepţia  celor  date  prin  lege 
specială în competenţa altor instanţe; 
 
k)  orice  alte  cereri  evaluabile  în  bani  în  valoare de până la 200.000 lei inclusiv, 
indiferent de calitatea părţilor, profesionişti sau neprofesionişti; 
 
Criteriile care disting competența judecătoriei de competența Tribunalului: 
a) Natura  litigiului  (cazuri  în  care  nu  interesează  în  niciun  fel,  fie  că 
legiuitorul prevede expres ​indiferent de valoare​ sau nu) 
b) Valoarea cererii (alte cereri care nu se încadrează la literele anterioare) 
 
Cum calculăm valoarea unui litigiu pentru a-l putea încadra pe lit.k)? 
 
Criterii  speciale  pentru  determinarea  valorii  cererii  introductive  de  instanță 
sunt  stabilite  prin  reguli  speciale  la  art.98-106  NCPC,  cu  mențiunile  că  acest 
reglementări  sun  noi  în  NCPC,  dar  noutatea  lor  este  una  aparentă,  deoarece 
ele  erau  incidente  și  anterior  NCPC  prin  intermediul  jurisprudenței  și 
doctrinei, fiind preluate de NCPC pentru a evita practic fluctuantă 
 
1) Valoarea  obiectului  litigiului  este  stabilită  de  reclamant  (el  este cel care 
face  o  cerere,  cel  care  pretinde  și  tot  cel  care  trebuie  să  stabilească 
valoarea  a  ceea  ce  cere  -art.194  lit.c  care  mai  adaugă  și  sintagma  ​după 
prețuirea  reclamantului​,  reclamantul  trebind  să  arate  cum  a  calculat, 
precum  și  înscrisurile  pe  care  s-a  bazat).  Uneori  valoarea  reiese  în  mod 
clar,  darl  alteori,  precum  litigiile  privind  rezoluțiunea,  revendicarea, 
stabilirea valorii nu este un proces la fel de clar. 
2) Pârâtul  poate  să  conteste  valoarea  indicată  de  reclamant,  în  principiu, 
dar  numai  la  primul  termen,  termen  la  care  poate  invoca 
necompetența  instanței,  iar  instanța  va  soluționa  această  problmă 
privind  valoare,  dând  un  singur  termen  la  care  se  vor  rezolva  aceste 
probleme  -  doar  înscrisuri.  Sunt  și  cazuri  în  care  nu  poate  contesta  - 
dacă  reclamantul  cere  o  sumă  de  bani,  nu  ai  ce  s  constești,  deoarece 
acolo  intervine  dreptul  de  dispozție,  contestarea  putând  interveni 
numai acolo unde obiectul litigiului ar rămâne același pentru reclamant 
indiferent  de  cum  îl  evaluează  reclamantul  -  dacă  se  revendică  un  bun 
imobic  declarat  ca  50.000  cand  de  fapt  e  un  milion, nu ma interesează, 
pentru  ca  oricum  il  privesc  în natură, dar pârâtul are interes să conteste 
pentru a nu lăsa pârâtul să își aleagă instanța 
3) Instanșapoate  avea  și  ea  obiecții,  deoarece  aceasta  verific  competența 
materială 
4) Momentul  care  ne  intersează  din  perspectiva  valorii  este  acela  al 
introducerii  cererii  de  chemare  în  judecată  - mărire sau scăderea valorii 
obiectului  cauzei  pe  durata  procesului  nu  are  niciun  impact.  Ar  fi 
diferită situația (MINUTUL 1:14 SI PUTIN INAINTE) 
 
Acestea sunt regulile de bază, pe lângă care există și criterii suplimentare care 
tratează  modul  ăn  care  se  stablește  valoare  fiecărei  cereri  pentru  anumite 
genuri  de  cereri.  Acestea  au  fost  intoduse  în  NCPC  în  baza  unei  experiențe 
jurisprudențiale și doctrinare. 
 
1) Cererile  care  au  ca  obiect  executarea  unui  contract sau unui act juridic, 
unde  se  va  avea  în  vedere  valoare  obiectului  sau  a  părții  rămase 
neexecutate.  -  dacă  cer  obligarea  pârâtului  să  plăteacă  un  rest  de  preț, 
 valoarea  litigiului  nu  va  fi  valoarea  contractuui  în  sine,  ci  valoarea 
diferenței de preț. 
2) Cererile  care  au  ca  obiect  nulitate,  anularea,  rezoluțiune  sau  anularea  - 
în  baza  jurisprudenței  ICCJ  sunt  considerate  evaluabile  în  bani, 
indiferent dacă cererea are capăt de cerere privind repunerea în situația 
anterioară sau nu. 
3) În  cazul  cererilor  în  constatare  -  ele  sunt  evaluabile  în  bani iar valoarea 
va fi stabilită la fel ca și la cererile în realizare. 
4)   Nulitatea  unui  contract  de  locațiune  sau  de  leasing,  precum  și  cele 
privind  predarea  bunurilor  inchiriate  sau  arendate  vor  fi  evaluate  la 
nivelul valorii anuale a chiriei sau arendei 
5) Când  obiectul  este  plata  unei  părți  de  creanță  -  valaorea  se  raportează 
la  întreaga  valoare  exigiilă  (art.102)  -  acest  text  împiedică  segemntarea 
procesului  în  mai  multe  procese  de  valaore  mică,  apărând  sistemul  de 
alegerea  nejustificată  a  competenței  de  către  reclamant - exemplu: am 
o  creanță  de  250.000  și  fac  două  cereri  de  100.000  și  una  de  50.000, 
toate  la  judecătorie  -  în  loc  să  am  un  dosar  la  Tribunal,  am  trei  la 
judecătorie  și  cer  conexarea  lor;  astfel,  legiutiorul  nu  te  oprește  să  ceri 
doar  o  parte,  este  dreptul  tău  de  dispoziție,  dar,  în  ceea  ce  privește 
valoarea  ce  determin  competență,  aceasta  este  stabilită  de  legiuitor  la 
valoarea  întregii  creanțe,  dreptul  de  creanță  fiind  analizat  unitar,  cu  o 
singură mențiune: creanța să fie în totalitate exigibilă - am o creanță  de 
250.000  -  prima  transșă  de  100.000  in  noiembrie  20202  și  tranșa  doi 
noiembrie  2021,  pot  să  fac  proces  cu  privire  la  prima  tranșă  care  este 
scadentă,  fiins  singura  exigibilă - nu eludez legea, dar nu am cum să fac 
altfel 
6) Actiuneile  având  ca  oiect  drepturile  reale  imobiliare  -  valoarea 
obiectului  este  stabilită  de  legiuitor  ca  fiind  valoarea  impozabilă  așa 
cum  apare  ea  într-un  certificate  meis  de  administrația  financiară; 
pârâtul  nu  poate  contesta  în  acest  caz  valoarea,  deoarece  legiuitorul 
lștia  că  valoarea  impozabilă  este  mai  mică  decât  cea reală, dar a vrut să 
creeze  un  criteriu  cât  mai obiectiv dovedibil. Când acest criteriu nu este 
operant  -  bunul  imobil  repsectiv  nu  are  valoare  impozabilă  cum  ar  fi 
terenurile  fără  clădiri,  reclamantul  poate  uzita  alt  criteriu  de  evaluare  a 
cererii,  precum  preluarea  informațiilor  din  expertiza  pe  care  camera 
notarilor  publici  o  foloseste  la  stabilirea  taxelor  minimale  ale 
transferurilor drepturilor de proprietate. 
 7) În  cererile  orvind  prestațiile  succesive  cu  o  duratp  nedeterminate 
(rentele iv-agere) valoarea se stabilește tot potrivit unor prestații anuale 
 
În  situația  în  care  avem  mai  multe  capete  de  cerere,  trebui  să  analizăm 
raportul  dintre  acestea.  Dacă  sunt  principal-accesoriu,  nu  mai  interesează 
valoarea  ccesoriului,  deoarece  urmează  competența  capătului  principal.(1:44 
MIN) 
 
În  ipoteza  în  care  ambele  capete  de  cerere  sunt  principale,  dacă  sunt 
întemeiate  e  cuaze  diferite,  caloarea  lor  nu  se  va  cumula,  ci  vor  fi  judecate 
împreună,  dar  dacă  au  valori  diferite  și  generează  compet  diferite  - 
dijungerea.  Dacă  se  bazează  pe  aceleași  fapte  sau  aceeași  cauză  (un  titlu 
comun(,  atunci  ele  se  vor  judeca  împreună,  iar  competența  va fi determinată 
conform  instanței  mai  înalte  în  grad  -  revednicare  a  trei  apartamente 
distincte,  cu  3  pârâți  distincți,  pentru  fiecare  pârât  câte  un  c  de  vânzare,  dar 
reclamantul  pretinde  că  este  proprietar  asupra  întregului  imobil,  proprietate 
dob  de  la  tatăl  sau  sau  l-a  dobândit  printr-un  singur  c  de  v  =  își  intemeiaza 
pretentia  pe  dr  de  proprietate  care  are  la  bază  un  singur  titlu  -  nu  se  vor 
cumula,  dar  c  va  fi  atribunalului,  dacă  cel  putin  unul  din  capete  depășește 
200.000 
 
În  cazul coparticipării procesuale este și ea reglementată, dar practica nu este 
unitară  (art.100)  -MIN  1.48.  Dacă  se  află  într-o  legătură  care  să  facă  posibilă 
judecarea lor îmreună - INREGISTRARE 
 
Tribunalul 
 
Judecp  n  prima  instanță,  în  apel  și  în  recurs.  Pot  judeca  în  alte  materii  date 
prin  legi  speciale  în  competența  lor.  Noțiunea  ​toate  cererile  înseamnă 
inclusiv  în  materii  speciale  unde  exisă  litigii  de  o  anumită  nutură  cum  ar  fi 
cele  de  DPI  și  care  nua  fu  sot  date  expres  în  competența  judecătoriei  (din 
mom  ce  legiuitorul  nu  prevede  expre  că  litigiile  de  DPI,  înseamnă  cp  au  fost 
concepute  în  arealul  competenței  generale  a  tribunalului).  Dacă  legea 
specială  prevede  competența  tribunalului,  nu  mai  are  relevanță  valoarea 
litigiului,  deoarece  au  fost  plasate  acolo  fe  din  perspectiva  dificultății,  fie  din 
cea a importanței. 
 
Curtea de Apel 
Plenitudine  de  competență  a  ca  instanță  de  apel.  Pe  lângă  competența 
funcțională  care  dă  și numele acestor instanțe, ele judecă și în primă instanță, 
dar  și  în  recurs.  În  primă  instanță  -  legea  554/2004  există  o  segmentare  a 
competenței  ître  Tribunal  și  CAP  -  actele  emise  de  autoritărțile publice locale 
sau  judetețene  și  cele  privind  taxele  până  la  3  mil  -  c.  tribunalului,  iar  cele 
emise  de aut publice și cee care privesc taxele sau alte contribuții are depșesc 
3 milioane sunt în primă instanță la c.ap. 
Ca  instanță  de  recurs  judecă  și  recursurile  soluțiilor  date  de  tribunal  in  apel 
sau  in  prima  instanță in materiile nesusceptibile de apel (precum in materia c 
administrativ unde nu există apel) 
 
Înalta Curte de Casație și Justiție 
 
Rolul  ei  primordial  este  acela  de  a  unifica  practica,  ceea  ce  înseamnă  c  va 
judecat  în  principiu  recursuri  ale  hot  c.ap  sau în alte cazuri prevăzute de lege. 
ACeastă  normă  este  introdusă  prin  legea  310/2018  care  a  consfințit  o practică 
anterioară  și  care  a  înlăturat  concepția  inițială  conform  căreia  ICCJ  judeca 
toate  cazurile  de  recurs,  indiferent  de  instanța  de  la  care  proveneau,  mai 
puțin  cazurile prevăzute de lege. Misiunea codului e corectă de unică instanță 
de  recurs,  dar  din  rațiuni  privind  lipsa  personalului,  ICCJ  nu  poate  face  față 
tuturor  cererilor  de  recurs.  Acum  se  aplică  calea  de  atac  a  recursului  din 
treaptă în treaptă, ICCJ nu mai are plenitudine de competență in recurs. 
 
RIL  -  mecanism  care  intervine  în  ipoteza  în  care  instanțele  pronunță  hotărâri 
diferite,  divergente,  cu  privire  la  una  și  aceeași  problemă  de  drept;  nu 
schimbă hotărârile anterioare; 
 
HP  -  Instanțele  se  confruntă  cu  o  problem  de  drept  decisiva  ptr  fondul  unei 
cauze  -  sesizare  ICCJ  privind  interpretarea  -  instana  de  fond  reia  procesul  și 
judecă  in  concreto  in  lumina  hot  date  de  curte,  dar  hot  devine  obligatorie 
ptre toat instanțele (nu doar post factul precum RIL) 
 
ICCJ  judecă  și  alte  cereri  date  în  competența  ei  prin  norme  speciale- 
strămutările de la C.AP 
 
Competența teritorială  
● De drept comun norme de ordine privată  
● Alternativă - norme de ordine prvată 
 ● Exclusivă - norm de ordine publică 
 
C teritorială de ordine privată de drept comun - art.107 - ererea de chemare se 
introduce  la  instanța  în  a  cărei  cirsumscripție  își  are sediul pârâtul, chiar dacă 
legea nu prevede altfel. 
 
Noțiunea  de  idomiciliu  -  ​unii  autori  spun  că  domiciliu  este  ceea  ce  este 
menționat  în  evidențele  de  stare  civilă,  întemeind  acest  lucru  p  dispozițiile 
NCC.  În  proces,  lucrurile  stau  diferit,  practica  mi  veche  arată  că  în  procedură 
funcționează  domiciliul  de  fapt,  esențial  fiind  ca  partea  să  ia  cunosștință  de 
proces, să se poată apăra. Art 89 si 90 din NCC trebuie valorificate  in sensul că 
doiciliul  se  prezumă  a  fi  cel  din  actee  din  evidnța  populației,  această 
prezumție fiind relativă, utând fi îlăturată la primul termen. 
 
Faptul  că norma generală care introduce o comp teritorială de ordine provată 
-  poate  rămâne  neschimbată  sub  aspectul  locului,  dar  să  se  schimbe  sub 
aspectul  forței  imperative  in  sensul  ca  in  unele materii norma nu mai este un 
de  ordine  publică,  ci  de  prdine  provată  -  de  exemplu  in  tăgada  paternității  - 
tot  domiciliul  pârâtului,  dar  norma  este  de  ordine  publică,  deoarece  valoarea 
în discuție ete reglementată prin norme de la care nu se poate deroga. 
 
Această reguă are o serie de particulariăți de la 109,110,111 
 
Compteeța alternativă  
Reclamantul  are  la  dispoziție  mai  multe  instanțe  deopotrivă  competente  - 
reclamantul  nu  trebui  să  își  motiveze  opțiunea,  fiind  dreptul  lui  potestativ  și 
odatpă  ce  a  optat,  reclamantul  nu  mai  poate  să  schimbe  competența,  actul 
fiin irevocabil.  
 
Prima  ipoteza-  art.111  când  sun  cereri  îndreptate  împotriva  statului, 
autorităților centrale sau locale sau instituțiilor de drept public.