Cursul II

Aplicarea în timp a normei de procedură civilă

În ceea ce privește aplicarea în timp a normei de procedură civilă, vechiul

sistem urma regula aplicării imediate a legii noi.

În actualul sistem, regula este aceea că întregul proces civil se supune unei
singure legi de procedură civilă, anume legea în vigoare la data începerii
procesului (pentru faza judecății) și momentul începerii executării silite
(pentru faza executării silite). Astfel, din perspectiva privirii procesului civil ca
un tot unitar, are loc supraviețuirea legii vechi (în cognitio și în executio).
Aceste idei sunt înglobate de teza stabilității raportului juridic.

Art. 24 NCPC
Dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor
silite începute după intrarea acesteia în vigoare.

Art.25 NCPC
(1) Procesele în curs de judecată, precum şi executările silite începute
sub legea veche rămân supuse acelei legi. (acest alineat, alături de art. 24
subliniază principalele componente ale viziunii asupra procesului civil ca fiind
un tot unitar, o succesiune de acte inseparabile)
(2) Procesele în curs de judecată la data schimbării competenţei instanţelor
legal învestite vor continua să fie judecate de acele instanţe, potrivit legii sub
care au început. În caz de trimitere spre rejudecare, dispoziţiile legale
privitoare la competenţă, în vigoare la data când a început procesul, rămân
aplicabile. (odată învestită o instanță, aceasta rămâne învestită, chiar dacă se
modifică ulterior legea privind competența)
(3) În cazul în care instanţa învestită este desfiinţată, dosarele se vor trimite
din oficiu instanţei competente potrivit legii noi. Dispoziţiile alin. (1) rămân
aplicabile. (acest alineat constituie o derogare de la regula generală, având un
caracter excepțional)
Art. 26
(1) Legea care guvernează condiţiile de admisibilitate şi puterea doveditoare a
probelor preconstituite şi a prezumţiilor legale este cea în vigoare la data
producerii ori, după caz, a săvârşirii faptelor juridice care fac obiectul
probaţiunii. (derogare de la regula privind legea procedurală în vigoare la
data începerii procesului)

În caz de trimitere spre rejudecare, dispozițiile privitoare la competență în

momentul deschiderii procesului rămân aplicabile, cu excepția cazului în care
instanța este desființată (art.25 alin.3).

În ceea ce privește alte norme decât cele de competență, art.24 și art.25

reflectă teoria stabilității și predictibilității raporturilor procesuale, teorie care
vede procesul ca pe un singur act. Tot principiul tempus regit actum în
substanță, aplicând viziunea unui singur act supus unei singure legi. Acest
sistem duce la dezavantajul necesității cunoașterii exacte a datei de început a
procesului și aplicarea legii procesual civile în vigoare la data cu pricina, în
ciuda dinamicii vaste și constante a legii procesuale. De asemenea, hotărârile
rămân sub imperiul căilor de atac, cererilor și termenelor în vigoare la data
începerii procesului.

O reglementare particulară avem în materia mijloacelor de probă, acolo unde

problema diferă după cum ne raportăm la condițiile de admisibilitate și la
puterea doveditoare a probelor preconstituite.

În ceea ce privește condițiile de admisibilitate și puterea doveditoare a

probelor în cazul probelor preconstituite și prezumțiilor legale, acestea sunt
cele de la data producerii faptei sau încheierii actului.

Probele preconstituite sunt acele mijloace de probă care sunt create în mod
special cu intenția de a fi utilizate în caz de dispută cu privire la realitatea unei
fapte sau unui act. De exemplu, înscrisul este o probă preconstituită.

Sunt probe nepreconstituite: martorii, expertizele, cercetările la fața locului

etc., deoarece este greu de spus că un martor întâmplător a fost adus în
vederea a fi prezent la producerea unui accident, de exemplu. Sunt totuși
situații în care și proba cu martori este o probă preconstituită, așa cum se
întâmplă în cazul în care se aduc martori la încheierea unui act în vederea
atestării producerii unei fapte.

Probele fiind preconstituite, ele fac parte din ambianța convențională sau
factuală, ele supunându-se regulilor dreptului material de la data încheierii
actului sau de la data producerii faptei.

În ceea ce privește noțiunea de condiții de admisibilitate și putere

doveditoare, aceasta se referă la regulile efective procedurale de administrare
a probelor.

În ceea ce privește administrarea probelor, aceasta presupune o regulă

diferită, fiind guvernată de legea aplicabilă la momentul administrării lor. De
exemplu, prin Legea 310/2018 s-a instituit faptul că depoziția martorului se
consemnează cuvânt cu cuvânt, direct de către grefier. Anterior, aceasta se
consemna după dictarea președintelui completului.

Rămâne neacoperită de art.26 ipoteza probelor nepreconstituite sub aspectul

condițiilor de admisibilitate și puterii doveditoare, ceea ce înseamnă că
trebuie aplicată reglementarea generală, adică legea de la momentul
începerii procesului.

II. ACȚIUNEA CIVILĂ

1. Considerații generale;
2. Condițiile de exercitare a acțiunii civile;
3. Clasificarea acțiunii civile.

1. Considerații generale

Art. 29 NCPC definește acțiunea civilă ca fiind ansamblul drepturilor

procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv sau unei
situații juridice, precum și pentru asigurarea apărării părților din proces.

Observații cu privire la definiție:

 ● Acțiunea civilă nu se confundă cu dreptul subiectiv civil. Aceasta apare
ca o modalitate de exercitare a dreptului subiectiv. Ceea ce este foarte
important de reținut este faptul că acțiunea civilă nu se confundă cu
cererea de chemare în judecată, aceasta din urmă reprezentând doar
actul generator al procesului, o particularizare a acțiunii;

● Acțiunea este preexistentă procesului - la momentul cererii de chemare

în judecată, reclamantul are deja dreptul material la acțiune.

Corelația dintre acțiunea civilă și dreptul subiectiv civil

Dreptul subiectiv civil cuprinde trei componente: dreptul de a a avea o

anumită conduită, dreptul de a pretinde o anumită conduită de la subiectul
pasiv și dreptul subiectului activ ca, în ipoteza în care subiectul pasiv nu se
conformează conduitei corespunzătoare dreptului, să solicite recurgerea la
forța coercitivă a statului, pentru a-l determina pe subiectul pasiv să se
conformeze. Acest ultim aspect este chiar dreptul la acțiune, reprezentând o
partea integrantă a dreptului subiectiv.

Se face distincția în Codul Civil între dreptul material la acțiune și dreptul

procesual la acțiune. În realitate, distincția este artificială, deoarece, dacă nu
mai există dreptul material la acțiune, nu se mai poate ajunge la discutarea
pe fond a dreptului, chiar dacă se introduce o acțiune respinsă de instanță pe
temeiul prescripției, de exemplu. Esența este discutarea pe fond, nu
activitatea judiciară efectiv desfășurată până la momentul respingerii pe
fondul lipsei dreptului material la acțiune.

Accesul liber la justiție este un principiu constituțional care a apărut ulterior

instituțiilor din NCPC, neputând să justifice distincția dintre cele două
concepte evocate anterior.

Exemplu:

A îl cheamă în judecată pe B, solicitând daune ca urmare a scăderii valorii

terenului din proprietatea lui A, însă, în cursul procesului, A vinde terenul lui
C, iar în contract nu se prevede nimic cu privire la continuarea procesului
Cine va continua procesul? Se va considera că C a primit calitatea procesuală
de la A?
Transmițând dreptul de proprietate, dreptul la acțiune, ca parte componentă,
s-a transmis către C, calitatea procesuală revenindu-i acestuia din urmă.
.
Elementele acțiunii

Acțiunea are trei elemente componente: părți, obiect și cauză.

Părțile, de regulă, sunt părțile implicate în raportul juridic dedus judecății și

care, în cadrul procesului, devin, fie reclamant, fie pârât. Reprezentanții legali
sau convenționali ai părților (avocații, consilierii juridici etc.) nu sunt părți, dar,
uneori, pot fi părți și persoane care nu sunt angrenate în raportul juridic civil
dedus judecății, ceea ce reprezintă o derogare. - de exemplu, procurorul
atunci când exercită anumite acțiuni în folosul unor categorii de persoane
(minori, puși sub interdicție) sau în situația în care un organism acționează
pentru protejarea unor categorii de persoane.

Obiectul este protecția unui drept sau unei situații juridice. Există situații în
care există drept material la acțiune, dar nu există drept subiectiv civil,
legiuitorul dorind în unele cazuri să protejeze situații de fapt pe care le
asimilează unor veritabile drepturi - situații recunoscute de lege ca
beneficiind de protecție juridică (posesia prin acțiuni posesorii, posesia care
poate conduce chiar la dobândirea proprietății, existând deci un interes
legitim în protejarea acesteia; recuzarea unui judecător; atacarea unei
hotărâri - mijloace procesuale din mijlocul ansamblului, obiectul nemaifiind
recunoașterea dreptului subiectiv).

Cauza acțiunii (causa petendi) este scopul spre care se îndreaptă voința celui
care formulează o pretenție sau a celui care se apără. Exemple: acțiunea în
revendicare - discrepanța între starea de drept și cea de fapt; acțiune în
anulare - înlăturarea din circuitul juridic civil a unui act care pretins nelegal și
reîntoarcerea prestațiilor în cazul în care au fost efectuate).

Cauza acțiunii nu trebuie confundată cu cauza cererii de chemare în

judecată (causa debendi), cauză ce reprezintă temeiul juridic pe care se
bazează cererea.

Este importantă distincția dintre cauza acțiunii și cauza cererii (causa

debendi). Cauza cererii de chemare în judecată reprezintă temeiul juridic pe
care se bazează cererea de chemare în judecată (de exemplu, la acțiunea în
revendicare, cauza cererii este titlul de proprietate; pentru acțiunea în
anulare, cauza acțiunii răspunde la întrebarea de ce vrei să faci această
acțiune?, răspunsul constând în faptul că există în circuitul civil un act pretins
nelegal pe când cauza acțiunii răspunde la întrebarea de ce vrei sa il inlături?,
răspunsul constând în faptul a fost încheiat prin dol - cauza cererii este dolul.

Confundarea celor două noțiuni poate duce la o confuzie în ceea ce privește

aplicarea regulilor din cadrul instituției autorității de lucru judecat care,
printre cele trei elemente de identitate prevede și identitatea de cauză,
privită drept cauza cererii de chemare în judecată, nu cauză a acțiunii.

Condițiile pe care trebuie să le întrunească cauza:

● Reală;
● Licită;
● Morală.

Cauza trebuie să fie reală, adică inițierea acțiunii civile să fie determinată de
scopul pe care titularul dreptului urmărește să îl obțină prin hotărârea
judecătorească. - această condiție ascunde necesitatea ca o acțiune să fie
exercitată cu bună-credință, ceea ce înseamnă, în revers, faptul că exercitarea
unei acțiuni ar putea uneori să ia și forma unei cauze false și ilicite. De
exemplu, se poate pune în mișcare un proces pentru a sustrage o obligație de
la executare (executarea unei promisiuni de vânzare; executare silită).

Efectul cauzei false este faptul că cel căruia îi este opusă poate să
demonstreze că acea procedură a fost angajată, fie într-o formă simulată, fie
în frauda lui, obținând astfel inopozabilitatea față de el a hotărârii
judecătorești astfel pronunțate.

Cauza trebuie să fie conformă cu legea și cu regulile de conviețuire socială,

adică să fie licită și morală.

Condițiile de exercitare a acțiunii civile

Cu titlu general, în baza art. 32 alin.1 NCPC, aceste condiții sunt:

 ● Afirmarea unui drept (formularea unei pretenții);
● Interesul;
● Capacitatea procesuală;
● Calitatea procesuală.

1. Afirmarea unui drept (formularea unei pretenții)

Această ipoteză constituie regula, deoarece prin acțiune se poate

ajunge și la protejarea unui interes legitim, însă, dată fiind frecvența și
numărul ipotetic nelimitat al drepturilor de creanță, reținem această primă
condiție ca făcând referire la afirmarea drepturilor. Raționamentul pentru
care se impune această condiție este acela că verificarea existenței sau
inexistenței unui drept sau unui interes legitim nu se realizează înainte de
introducerea acțiunii, ci acesta este tocmai scopul procesului, hotărârea
pronunțată având rolul de a clarifica incertitudinea provocată prin susținerile
contradictorii ale părților în litigiu.

Dreptul subiectiv afirmat, pentru a putea fi valorificat, trebuie să

îndeplinească anumite condiții:

a) Să fie recunoscut și ocrotiti de lege;

b) Să fie exercitat în limitele sale externe de ordin

c) material și juridic și interne, deci potrivit scopului economic și social

pentru care au fost recunoscute de lege;

d) Să fie exercitat cu bună-credință;

e) Să fie actual, adică să nu fie supus unui termen sau unei condiții
suspensive. Dreptul care nu este actual va duce la respingerea cererii ca
prematură, dar nu este complet lipsit de protecție juridică, deoarece se
pot cere anumite măsuri de protecție conservare ori se poate cere
asigurarea dovezilor. Uneori, legea permite chiar introducerea unor acțiuni
preventive care nu îl prejudiciază pe debitor, deoarece hotărârea nu se
poate executa înainte de împlinirea termenului. Astfel, conform art.34
NCPC, pot fi introduse acțiuni preventive în următoarele situații:
 1. Cererea pentru predarea unui bun înainte de împlinirea unui termen
contractual poate fi introdusă chiar înainte de împlinirea acestui termen;

2. Se poate cere, înainte de termen, executarea la termen a obligației de

întreținere sau a altei prestații periodice;

3. Pot fi încuviințate, înainte de împlinirea termenului, și alte cereri pentru

executarea la termen a unor obligații, ori de câte ori se constată că acestea
pot preîntâmpina o pagubă însemnată pe care reclamantul ar încerca-o,
dacă ar aștepta împlinirea termenului.

Pentru îndeplinirea acestei condiții este suficient ca reclamantul să

creadă în existența dreptului sau interesului său legitim și în încălcarea ce i s-
a adus acestuia.

2. Interesul

Interesul este folosul practic pe care îl urmărește o parte prin folosirea

mijloacelor procesuale ce alcătuiesc acțiunea.

Interesul trebuie să fie justificat de către reclamant în momentul

promovării acțiunii, iar, ulterior, în funcție de evoluția procesului, de către
reclamant, pârât, intervenient, apelant, recurent etc., adică de cel care
recurge la mijlocul procesual.

Interesul poate fi material sau moral, iar art.33 NCPC prevede condițiile
pe care trebuie să le îndeplinească:

a) Să fie determinat - atunci când recurgerea la o acțiune civilă este

determinată de un avantaj, de un folos practic concret la care se
apelează în speță, nu de un interes de principiu, general (de exemplu, a
proteja lumea împotriva răului)

b) Să fie legitim - atunci când nu intră în contradicție cu legea sau cu

bunele moravuri. Drept contraexemplu, dacă ești comerciant pe o
stradă, interesul este ca pe acea stradă să nu fie alt comerciant cu
 același obiect de activitate, dar acesta nu este un interes legitim, ci unul
economic, neputând a se pretinde monopol.

c) Să fie personal - folosul practic trebuie să îl vizeze pe cel care recurge la

procedura judiciară. De la această regulă există și cazul de excepție în
care nu ne mai aflăm în ipoteza unui interes personal, ci în cazul unui
interes colectiv care ar putea fi valorificat în justiție numai de către
entități expres prevăzute de lege sau în cazul în care legea recunoaște
un interes altor organe (de exemplu, Avocatul Poporului). Uneori, în
aparență, se poate introduce acțiune în interesul altuia, așa cum se
întâmplă în cazul acțiunii oblice, atunci când un creditor exercită un
drept al debitorului săi în vederea readucerii unei valori în patrimoniul
acestuia. Aceasta este doar o aparență, deoarece creditorul exercită
această acțiune în vederea îndestulării propriei creanțe, ceea ce
presupune tot un interes personal.

d) Să fie născut și actual - trebuie să existe în momentul declanșării

acțiunii civile (partea s-ar putea expune la un prejudiciu numai dacă nu
ar recurge în acel moment la acțiune). Existența interesului trebuie să
fie verificată pe tot parcursul procesului civil, în legătură cu toate
formele procedurale ce intră în conținutul acțiunii civile. Această
condiție se verifică și în cazul acțiunilor preventive, acțiunilor în
constatare, în cazul asigurării dovezilor. De asemenea, interesul este
verificat și în cazul apărărilor, căilor de atac, executării silite.

Sancțiunea lipsei interesului este respingerea cererii fără a fi analizată

pe fond. Excepția lipsei de interes este o excepție de fond, absolută și
peremptorie (duce automat la respingerea cererii, fără a se analiza și alte
aspecte).

Acțiunea nu reprezintă numai cererea de chemare în judecată, ci un

întreg ansamblu de mijloace procesuale, ceea ce înseamnă că trebuie să se
justifice interesul în invocarea oricărui mijloc procesual (de exemplu, în cazul
administrării unei probe, în cazul probării unui lucru necontestat, interesul nu
poate fi justificat; interesul în invocarea unei excepții). Interesul se justifică la
data cererii de chemare în judecată, dar trebuie să rămână activ de-a lungul
întregului proces. Dacă interesul dispare pe parcursul desfășurării procesului,
acțiunea va fi respinsă ca rămasă fără interes).
3. Capacitatea procesuală

Capacitatea procesuală este de două feluri: capacitate procesuală de

folosință și capacitate procesuală de exercițiu.

În ceea ce privește capacitatea procesuală de folosință, aceasta se

definește în materie procesuală a fiind o componentă a capacității civile ce
constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații în plan
procesual.

În dreptul procesual pot sta în proces și persoane care nu au capacitate

de folosință, așa cum prevede art. 56 NCPC, conform căruia asociațiile,
organizațiile fără personalitate juridică (societățile civile, societățile
profesionale care nu au personalitate juridică) au totuși capacitate
procesuală, putând sta în judecată, fie ca reclamant, fie ca pârât.
Subdiviziunile administrativ-teritoriale (sectoarele), sunt subiecte juridice de
drept fiscal, deși nu au capacitate juridică, putând sta în proces în privința
actelor emise de către acestea.

Dacă nu ne încadrăm în excepții, sancțiunea este nulitatea absolută

(așa cum se întâmplă în cazul persoanelor juridice a căror existență s-a
încheiat, dar și în unele cazuri rarisime în ceea ce privește persoanele fizice,
așa cum se întâmplă în situația decăderii din drepturile părintești).

Lipsa capacității procesuale de folosință poate fi invocată în orice stare

a procesului, atât în primă instanță, cât și direct în apel, atât ca motiv distinct
de apel, cât și pe cale de excepție (în recurs, lipsa capacității procesuale de
folosință poate fi invocată în conformitate cu art. 488 alin. 2 raportat la art.
247 alin. 1 NCPC). Mijlocul procesual prin care se invocă această lipsă este
excepția lipsei capacității procesuale de folosință - excepție de fond
(privește una dintre condițiile de exercițiu a acțiunii civile), absolută (norme
cu caracter imperativ) și peremptorie (prin admiterea ei se tinde la
respingerea acțiunii).

În ceea ce privește capacitatea procesuală de exercițiu, aceasta se

definește ca fiind aptitudinea persoanei care are folosința unui drept, de a
valorifica singură acest drept în justiție, exercitând personal drepturile
procesuale și îndeplinind tot astfel obligațiile procesuale. Altfel spus,
reprezintă capacitatea de a angaja și de a conduce personal procesul,
capacitatea de a sta în judecată

În cazul persoanelor juridice, capacitatea de exercițiu (civilă și

procesuală) se realizează prin intermediul organelor de administrare, în
conformitate cu legea sau cu actul constitutiv.

În ceea ce privește persoanele fizice, persoanele lipsite de capacitate

de exercițiu (minorii sub 14 ani și interzisul judecătoresc) nu pot sta singure în
proces, ci prin reprezentanții lor legali care pot fi părinții sau tutorele. Dacă cel
lipsit de capacitate de exercițiu nu are un reprezentant sau există un conflict
de interese între acesta și persoana ocrotită și există urgență în soluționarea
procesului, la cererea părții interesate se poate numi un curator special.
Aceste dispoziții se aplică în mod asemănător și în ceea ce privește
persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă. Curatorul special se
desemnează din rândul avocaților desemnați din barou în acest scop, iar
remunerația revenită acestora intră în calculul cheltuielilor judiciare, fiind
suportate de cel care beneficiază de curatelă sau, dar instanța poate stabili ca
acestea să fie suportate și de cealaltă parte. În cazuri excepționale, aceste
sume vor fi avansate de către stat, urmând a fi plătite cu titlu de obligație
fiscală de către partea care pierde procesul și în sarcina căreia pică
suportarea cheltuielilor judiciare. Dacă partea pierzătoare este chiar partea
protejată, dacă aceasta nu are condițiile materiale necesare pentru
suportarea acestor cheltuieli, sumele alocate remunerării curatorului vor
rămâne în sarcina statului.

Cu privire la persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă (minorii cu

vârsta între 14 și 18 ani), aceștia pot sta în nume propriu în proces (vor fi citați
personal), dar este necesară asistarea lor de către părinți sau tutore, aceștia
din urmă fiind de asemenea citați în proces și vor semna toate actele alături
de minor.

Atât în cazul lipsei capacității de exercițiu, cât și în cazul capacității de

exercițiu restrânse, pentru actele procesuale de dispoziție (renunțarea la
judecată sau la dreptul subiectiv, renunțarea la o cale de atac, încheierea unei
tranzacții etc.) este nevoie de autorizarea specială a organului competent.

Actele făcute cu neluarea în seamă a lipsei capacității de exercițiu sunt

anulabile, dar nulitatea nu intervine automat, ci se va acorda un termen
pentru acoperirea lipsurilor. Unii autori susțin că este vorba despre o nulitate
absolută, deoarece la art.57 alin.(3) se prevede că această excepție poate fi
invocată în orice stare a procesului. Or, aceasta este doar o particularitate,
deoarece unele acte pot fi efectuate de cel fără capacitate de exercițiu fără
cunoștința reprezentantului, așa încât este firească abordarea normei de a
oferi posibilitatea reprezentantului să ceară remedierea sau anularea oricând
ar lua la cunoștință despre aceasta.