Tema XIII Probaţiunea şi probele

în procesul civil
1. Noţiunea de probaţiune judiciară şi scopul ei

Sarcina instanţei de judecată constă în faptul de a examina şi soluţiona

corect şi intr-un termen rezonabil cauzele civile.
Examinarea şi soluţionarea corectă a cauzei înseamnă:
a)dezvăluirea plenară a circumstanţelor de fapt ale cauzei pe parcursul
desfăşurării procesului;
b) aplicarea corectă a normelor de drept material după stabilirea împre-
jurărilor de fapt şi reflectarea lor în hotărârea judecătorească.
înainte ca instanţa de judecată să ajungă la concluzia despre existenţa
dreptului subiectiv sau a interesului ocrotit de lege, ea trebuie să stabilească
exact acele fapte, pe care se întemeiază dreptul sau interesul.1
Faptele ce au importanţă juridică, de care normele de drept material leagă
consecinţele juridice, apar şi există, de regulă, până la proces, de aceea
instanţa de judecată nu poate lua cunoştinţă de ele nemijlocit, neapelând la
probaţiune.2
Probaţiuneă judiciară trebuie să fie efectuată în deplină conformitate cu
prevederile dreptului procesual civil, ale căruia norme se iau în considerare
de legile logicii formale, legităţile procesului de cunoaştere şi asigură
corectitudinea concluziilor primite de instanţa de judecată.
Prin probaţiune judiciară se subînţelege activitatea logico-practică a
părţilor şi a altor persoane participante la proces, ce reiese din conţinutul
principiului contradictorialităţii procesului civil. îndreptată spre obţinerea
cunoştinţelor corecte despre faptele ce au importanţă pentru cauză.
în probaţiunea judiciară se îmbină organic două părţi asemănătoare: de
conştientizare (logică) şi practică. Partea logică a probaţiunii se supune
legilor gândirii logiee; activitatea practică (procesuală) o constituie acţiunile
procesuale cu privire la probaţiune, se efectuează în conformitate cu
prevederile normelor juridice şi se bazează pe ele. Normele juridice regle-

1
M.K. Треушников, Гражданский процесс, 2001, стр. 212.
М.К. Треушников, Судебные доказательства, Изд. Юридическая
литература, Москва, 1997, стр. 3-4

78
 montează săvârşirea acelor acţiuni procesuale, care nasc condiţii mai
bune pentru ca procesul gândirii să fie cât mai aproape de adevăr.3

2. Noţiune de probă judiciară. Faptele probatorii

In pricinile civile dovezi constituie orice împrejurări de fapt, pe baza

cărora instanţa stabileşte în modul prevăzut de lege existenţa sau lipsa
împrejurărilor care justifică pretenţiile din acţiune şi obiecţiile părţilor,
precum şi alte împrejurări ce au importanţă pentru justa soluţionare a pricinii
(art. 53 (C. P. C.).
Aceste împrejurări se stabilesc prin următoarele mijloace de probaţie:
explicaţiile date de părţi şi de terţele persoane, depoziţiile martorilor,
înscrisurile, dovezile materiale şi concluziile experţilor.
Proba este o noţiune unitară ce conţine o reciprocitate dintre împrejurările
de fapt şi mijloacele de probaţie.
împrejurările de fapt alcătuiesc nucleul logic al probelor, deoarece ele se
aduc la cunoştinţa instanţei sub formă de raţionament sau apreciere despre
faptă. De exemplu: depoziţiile martorilor despre împrejurări.
Stipularea in lege a ordinii de prezentare, examinare şi apreciere a pro-
belor este ca o garanţie a împrejurărilor de fapt veridice.
Legea procesuală reglementează strict forma de primire sau obţinere a
împrejurărilor de fapt. şi anume: în forma explicaţiilor, a depunerii con-
cluziilor de expert etc.
Împrejurarea de fapt, obţinută prin altă formă, ce nu este stipulată în
C.P.C. nu poate servi drept probă şi pusă la baza hotărârii instanţei
judecătoreşti.
De asemenea nu pot fi puse la baza hotărârii judecătoreşti nici faptele
care nu au fost examinate in şedinţa judiciară.
Se numesc probatorii faptele ee pot ii dovedite prin confruntarea
Faptelor pozitive contrare sau a cărora dovedirea va permite, printr-un
raţionament logic, determinarea unui fapt juridic.
De exemplu, într-un proces de contestare a paternităţii, soţul combate
prezumţia legală de paternitate, conform căreia el este tatăl copilului născut
de soţia sa în timpul căsătoriei. Pretinzând că n-a avut relaţii intime cu
aceasta in timpul legal al concepţiei, el va putea stabili acest fapt negativ,
dovedind faptul pozitiv că în acest timp s-a aflat în străinătate.

3
PeraeTUHKOB I1.lt. JiurinaniejibcnieenHoe npaso « rpu.wOaiu ra\t cydonpo-
inaodcmtte. 111:i lOpuci. i Kaiepimoypi. 1097, ctp. 10.

79
 3. Obiectul probaţiunii

Probele şi probaţiunea au ca scop stabilirea faptelor material juridice şi

procesuale în baza cărora judecătorul îşi motivează hotărârea.
Obiectul probaţiunii îl constituie totalitatea faptelor (împrejurărilor de
fapt) ce trebuie dovedite de către părţi şi alţi participanţi la proces .şi au
importanţă pentru soluţionarea unor pricini concrete.
Evidenţiem trei grupe de fapte ce stau la ba/.a obiectului cunoaşterii de
către instanţa judecătorească:
1. împrejurările ce au caracter material juridic pentru pricina în cauză, a
căror stabilire e necesară pentru aplicarea corectă a normelor materiale
ce reglementează raportul litigios şi ajută la soluţionarea justă a pricinii.
De exemplu, judecătorul, înainte de a hotărî dacă este obligată o
persoană să întoarcă o sumă oarecare de bani altei persoane in baza
contractului de împrumut, el trebuie să stabilească:
a) dacă a fost încheiat un astfel de contract:
b) să stabilească obiectul contractului;
c) să stabilească termenul de executare a obligaţiilor.
2. Împrejurările care au importanţă procedurală pentru pornirea şi
desfăşurarea procesului stau la baza dreptului de a intenta acţiunea. De
exemplu, respectarea obligatorie a procedurii de soluţionare prealabilă
a cauzei pe cale extrajudiciară etc.
3. în cazul faptelor probatorii, proba nu mai are ca obiect faptele cu
caracter material-j LI ridic, dar alte lapte vecine din cunoaşterea cărora
se face concluzia faptelor material juridice Faptele probatorii se
folosesc atunci când părţile nu au mijloace de probaţie care să se refere
direct la faptele material-juridice. precum şi atunci când ştiinţa nu ne
pune la dispoziţie mijloace sigure pentru stabilirea unor fapte. De
exemplu, stabilirea paternităţii.
Nu toate faptele constituie obiectul probaţiei. ci numai faptele cu caracter
material juridic, adică acele ce creează, modifică, sting raporturi juridice sau
le lipsesc de eficacitate.
Obiectul probaţiei reiese din două momente:
din temeiul acţiunii şi obiecţiile împotriva acţiunii:
- din ipoteza şi dispoziţia normelor materiale ce trebuie să fie
aplicate.
4. Faptele care nu cer a fi dovedite

Conform art.57 C. P. C., sunt trei tipuri de fapte ce pot fi puse la baza

80
hotărârii tară a ti dovedite prin probe:
1. Faptele notorii cuprind împrejurările pe care instanţa le-a declarat
unanim cunoscute şi nu au nevoie de a fi dovedite. De exemplu,
cutremur de pământ, război, secetă, inundaţie etc. Ele pot fi declarate
numai atunci când există două condiţii:
condiţia obiectivă - când faptul dat este cunoscut de către un cerc
mare de persoane;
- condiţia subiectivă - când faptul dat este cunoscut de către ju-
decători.
Dar existenţa uneia dintre condiţii nu este de ajuns, deoarece lipsa primei
condiţii ar însemna excluderea participării active a participanţilor la proces,
lipsa condiţiei a doua ar contrazice principiului aprecierii dovezilor după
intima convingere a judecătorului.
Faptele notorii sunt relative şi depind de timpul ce s-a scurs după
evenimentul dat şi de aria de răspândire a lui într-o anumită localitate.
2. Faptele stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată
într-o pricină civilă, nu trebuie dovedite din nou la judecarea altor
pricini civile, la care participă aceleaşi persoane.
3. Faptele prezumate. Faptele care, conform legii, sunt prezumate ca
stabilite nu trebuie dovedite la judecarea pricinii. Această prezumţie
poate fi combătută, conform regulilor generale, de persoanele intere-
sate. Instanţa de judecată are dreptul să verifice şi din proprie iniţiativă
temeinicia prezumţiei cu privire la existenţa faptelor arătate.
Avem două categorii de prezumţii:
prezumţii legale consecinţele pe care legea le deduce dintr- un fapt
cunoscut printr-un fapt necunoscut. La rândul lor. prezumţiile
legale pot fi:
a) absolute - prezumţia ce nu poate fi răsturnată printr-o probă contrară:
b) relativă prezumţia ce poate fi combătută.
- prezumţii simple. Concluziile logice pe care judecătorul le poate
trage de la un fapt necunoscut şi care nu sunt determinate prin lege
se numesc prezumţii simple.
Prezumţiile simple pot fi deductive - în cazul în care se desprinde o
concluzie particulară dintr-una generală, şi inductive - atunci când se
desprinde o concluzie generală din mai multe concluzii particulare. Pre-
zumţiile simple se pot baza pe anumite mijloace de probă directe (depoziţia
unui martor, un înscris, un început de dovadă scrisă ctc.) sau pe anumite
împrejurări ce permit judecătorului să tragă concluzia existenţei sau
inexistenţei faptului ce trebuie probat.

81
 Astfel, într-o cerere prin care tatăl solicită să-i fie încredinţat lui spre
creştere şi educare copilul născut in afara căsătoriei, instanţa ar putea
prezunta că respectivul tată nu are afecţiune faţă de copil, iar cererea lui este
determinată de motive străine intereselor minorului, din împrejurarea că
paternitatea acestui copil nu a fost stabilită prin recunoaştere, ci prin hotărâre
judecătorească; refuzul părţii de a înlesni prin dovezi certe situaţia existentă
în legătură cu depunerile de bani făcute poate constitui o prezumţie care,
coroborată cu alte mijloace de probă, să ducă la concluzia existenţei sumei de
bani pretinsă de partea adversă etcv
Instituţia prezumţiei are importanţă, deoarece;
1) nu se cere a fi probată şi se pune la baza hotărârilor ca juste, dacă n-au
fost combătute;
2) noţiunea de prezumţie este inseparabilă de instituţia repartizării sarcinii
probaţiei între părţi. Ele indică cine şi ce trebuie să demonstreze în
instanţă.

5. Clasificarea probelor

În literatura de specialitate au fost expuse mai multe clasificări ale

probelor în dependenţă de mai multe criterii.
După modul de formare:
a) probe primare (care implică un raport nemijlocit între probă şi fapt; de
exemplu originalul înscrisului, depoziţiile martorului ocular);
b) probe secundare (care provin din a doua sau a treia sursă copiile
înscrisurilor etc.)
După izvorul de obţinere:
a) probe directe (care au o legătură directă cu faptul de probaţie şi se poate
face o singură concluzie);
b) probe indirecte (care au cu faptul de probaţie o legătură multiplă şi se
poate face o concluzie cu multe versiuni). 4
După locul de formare:
a) probe judiciare (care se formează în cadrul dezbaterilor judiciare
cercetarea la faţa locului, depoziţiile martorului);
b) extrajuridice (de exemplu, delegaţiile judiciare).

4
Gabricl Boroi, Drept civil. Partea generală, Ed. Naţional Bucureşti. 1998. pag.
143.

82
 6. Pertinenţa probelor şi admisibilitatea mijloacelor de
probaţie. Aprecierea probelor

Reieşind din art.55 C.P.C., pertinenţa probelor este o condiţie legală, ce

exprimă cerinţa ca instanţa de judecată să reţină spre examinare numai acele
dovez.i prezentate, ce au importanţă pentru soluţionarea pricinii şi au legătură
cu obiectul probaţiei.
Adică din toate probele prezentate de părţi, instanţa de judecată trebuie să
reţină numai probele ce au legătură cu faptele invocate în cerere.
Norma dată este adresată numai instanţei de judecată, deoarece părţile şi
celelalte persoane interesate, prezentând probele, pot să greşească în
aprecierea lor sau conştient să sustragă instanţa de la obiectul cunoaşterii.
Normele dreptului procesual civil conţin prevederi ce garantează
aplicarea corectă a pertinenţei probelor. De exemplu, art. 128 pct.4 C.P.C.
prevede că cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă motivele de
fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea, precum şi dovezile pe care se
sprijină fiecare pretenţie.
Conform art.54. 67. 68, 72. 73 C.P.C., persoanele care cer dovada unui
fapt sunt obligate să-i indice instanţei de judecată anume ce fapt doreşte să
dovedească şi ce importanţă are faptul pentru soluţionarea litigiului dat.
În dependenţă de raportul litigios, unul şi acelaşi fapt juridic poate să aibă
calitatea de pertinenţă ce trebuie demonstrată printr-o probă pertinentă. într-o
altă pricină care s-ar părea analogică, faptul juridic nu este pertinent şi nu se
cere a li dovedit. De exemplu, în pricinile despre încasare a pensiei de
întreţinere de la copii în favoarea părinţilor trebuie stabilit faptul material
juridic: situaţia materială a reclamantului şi pârâtului şi. respectiv, cercetarea
dovezilor ce confirmă aceste fapte. 1
Şi invers. în pricinile de încasare a pensiei de întreţinere de la părinţi in
favoarea copiilor sau în pricinile despre micşorarea pensiei de întreţinere,
situaţia materială a reclamantului nu are importanţă. 5
În buza ari. 56 C.P.C., admisibilitatea mijloacelor de probaţie este o
regulă care limitează folosirea mijloacelor de probaţie, stabilind că împre-
jurările pricinii ce trebuie să fie confirmate cu anumite mijloace de probă
după lege nu pot fi confirmate cu nici un fel de alte mijloace de probaţie.
Regula admisibilităţii probelor se foloseşte în anumite cazuri, de cele mai
dese ori în cazul folosirii normelor de drept civil, ce reglementează diferite
categorii de contracte. Norma art. 56 C.P.C. are un caracter general, şi

5
M.K. TpeyuiHHKOB,. Fpa.MâaucKiiu iipoyecc , erp 224.

83
aplicarea ei corectă poate avea loc doar în cazul coroborării ei cu o normă
juridică concretă a unei sau altei ramuri de drept, ce reglementează relaţiile
care aparţin cunoaşterii juridice. 6
Aprecierea corectă de către instanţa de judecată a probelor are o impor-
tanţă primordială pentru emiterea unei hotărâri legale şi întemeiate.7
Conform art.61 C.P.C., sunt următoarele principii de apreciere a probelor:
1) instanţa apreciază probele după intima ei convingere;
2) probele se apreciază sub toate aspectele complet şi obiectiv;
3) la aprecierea probelor instanţa de judecată trebuie să se călăuzească de
legislaţie şi spiritul de drept;
4) nici un fel de dovezi nu au pentru instanţa de judecată o forţă probantă
de mai înainte stabilită, ceea ce înseamnă că nici o lege sau alt act
normativ supus legii nu trebuie să conţină indicaţii ce ar stabili forţa
probantă sau importanţa probei sau nici un organ administrativ, nici o
persoană cu funcţii de răspundere nu este în drept să indice instanţei de
judecată forţa probei.

7. Explicaţiile părţilor şi terţelor persoane ca

mijloace de probaţie

Printre mijloacele de probaţie, prin care instanţa de judecată stabileşte

circumstanţele de fapt ale cauzei, legislaţia indică in primul rând: explicaţiile
părţilor şi ale terţelor persoane, care trebuie să fie verificate, studiate şi
apreciate în total cu alte probe. Dreptul părţilor de a da explicaţii în proces se
garantează şi se ocroteşte de lege.
Părţile şi terţele persoane, dând explicaţii în instanţa de judecată, ocupă în
proces o poziţie dublă:
1) sunt subiecţi ai raportului material litigios, având interes juridic;
2) este un mijloc de probaţie.
Ca parte in proces pot să participe nu numai subiecţii raportului material
litigios, ci şi procurorul, organele administraţiei de stat (in baza art. 43, 44. 45
C.P.C.).
in dependentă de modul de prezentare instanţei de judecată, explicaţiile
părţilor şi terţelor persoane pot fi scrise şi orale. în formă scrisă explicaţiile
părţii ca probă sunt conţinute in chiar cererea de chemare în judecată depusă
de către reclamant. Iar pârâtul poate da o explicaţie scrisă la cerere in

6
A.Ko*yxapb A. PaitjiHH, ynai. cou.. CTp. 118 .
:
Ibidem, cap. 126.
' A. Ko/Kyxapi. A. Pnii.uîH, yxu < co'i., crp. 130.

84
referinţa pe care o prezintă instanţei.
Explicaţiile orale au loc atunci când partea personală dă explicaţii in
cazul dezbaterilor judiciare.1
Explicaţiile sunt de două feluri: de susţinere şi de recunoaştere.
Explicaţiile de susţinere se constituie din informaţii despre fapte care
corespund intereselor procesuale ale părţilor.
Explicaţiile de recunoaştere sunt făcute de cealaltă parte.
Recunoaşterea, la rândul ei, poate fi judiciară şi extrajudiciară.
Recunoaşterea judiciară se face în şedinţa judiciară sau in afara şedinţei,
însă este în scris şi este adresată instanţei de judecată în conformitate cu
legea.
Recunoaşterea extrajudiciară are loc in afara procesului.
Recunoaşterea de către una din părţi a faptelor pe care cealaltă parte îşi
întemeiază pretenţiile sau obiecţiile nu este obligatorie pentru instanţa de
judecată. Instanţa poate considera faptul recunoscut ca stabilit, dacă nu se
îndoieşte că recunoaşterea corespunde împrejurărilor pricinii şi nu s-a tăcut
de către parte în urma unei înşelăciuni, violenţe, ameninţări, erori sau în
scopul ascunderii adevărului (art. 63 C.P.C.).
În cazul in care instanţa de apel sau de recurs va constata că prima
instanţă a judecat pricina în lipsa părţii care nu a fost legal citată, hotărârea
atacată va fi casată şi pricina va fi trimisă spre rejudecare (art. 297. 313
C.P.C.).

8. Depoziţiile martorilor. Obligaţiile şi

răspunderea martorului

Conform art 64 C.P.C., martor poate fi orice persoană, căreia îi sunt

cunoscute anumite împrejurări referitoare la pricină.
Nu pot fi citaţi şi ascultaţi ca martori:
I) rudele până la gradul al treilea, inclusiv şi afinii:
2) soţul, chiar şi divorţat;
3) persoanele care din cauza defectelor lor fi/ice sau psihice nu sunt în
stare să înţeleagă just faptele sau să depună asupra lor mărturii drepte;
4) cei condamnaţi pentru mărturie mincinoasă;
5) slujitorii cultelor, medicii, moaşele, farmaciştii, avocaţii, notarii şi
orice alte persoane pe care legea le obligă să păstreze secretul cu
privire la faptele încredinţate lor in exerciţiul obligaţiilor de serviciu;
6) funcţionarii publici şi foştii funcţionari publici, asupra împrejurărilor
secrete de care au avut cunoştinţă in această calitate.
Persoanele indicate în punctele 5 şi 6, în afara de slujitorii cultelor, vor ii

85
obligate să depună mărturii dacă au fost eliberate de îndatorirea păstrării
secretului de cel interesat sau de organul interesat in păstrarea lui.
În pricinile cu privire la starea civilă sau divorţ pot face declaraţii rudele
şi alinii, cu excepţia celor descendenţi.
Persoana care cere citarea unui martor este obligată să arate ce anume
împrejurări importante pentru soluţionarea cauzei ar putea confirma martorul
şi să comunice instanţei prenumele, numele după tată, numele de familie şi
domiciliul acestuia.
Martorul este obligai să se prezinte, când este citat de instanţă şi să facă
depoziţii juste.
Dacă martorul citat nu se va prezenta în şedinţă din motive pe care
instanţa le consideră neîntemeiate, i se va aplica o amendă în mărimea
prevăzută de legislaţie, iar dacă nu se va prezenta după ce a fost citat a doua
oară. instanţa arc dreptul să ordone aducerea lui silită şi să-i aplice o amendă
in mărimea prevăzută de legislaţie.
Martorul care refuză sau se sustrage de a face depoziţii răspunde conform
art. 197 din Codul penal al Republicii Moldova.
Martorul care face cu bună ştiinţă depoziţii mincinoase va răspunde
conform art. 196 din Codul penal al Republicii Moldova.
Martorul poate fi ascultat de instanţă la locul aflării sale, dacă din cauza
bolii, bătrâneţii, invalidităţii sau din alte motive, pe care instanţa le consideră
întemeiate, el nit este în stare să se prezinte la judecată, deşi a fost citat.

9. înscrisurile ca mijloc de probaţie

Se consideră înscris orice fel de documente, scrisori de afaceri sau cu

caracter personal, conţinând date asupra unor împrejurări ce au importanţă în
proces (art. 66 alin. 1. C.P.C.).
Înscrisurile, cuprinzând declaraţiile făcute înainte de existenţa vreunui
proces, oferă garanţii de sinceritate ș exactitate, reprezentând un important
mijloc de probă, cu atât mai mult cu cât ele sunt uşor de păstrat şi greu
alterabile prin scurgerea timpului, se administrează mai uşor în faţa instanţei,
iar uneori constituie însăşi condiţia de valabilitate a actului juridic ce urmează
a fi probat.8
Înscrisurile se clasifică în înscrisuri preconstituite (acelea care au fost
întocmite cu intenţia de a le folosi ca mijloc de probă în cazul ivirii unui

8
G. Boroi. op.cil. pag. 99.

86
eventual litigiu) şi înscrisuri nepreconstituite (care nu s-au întocmit în scopul
de a fi folosite ca mijloc de probă într-un litigiu, dar care, în mod accidental,
sunt totuşi utilizate pentru dovedirea raportului juridic litigios).
După scopul pentru care au fost întocmite, precum şi după efectul lor,
înscrisurile preconstituite se împart în originale, sau primordiale, (sunt
întocmite în vederea constatării încheierii, modificării sau stingerii unui
raport juridic), recognitive (sunt întocmite în scopul recunoaşterii existenţei
unui înscris original pierdut, pentru a-1 înlocui) şi confirmative (sunt
întocmite pentru a confirma un act juridic lovit de nulitatea relativă).
În funcţie de modul lor de întocmire, înscrisurile preconstituite se clasi-
fică în înscrisuri sub semnătura privată şi înscrisuri autentice.
Pentru ca înscrisul autentic să fie valabil, trebuie îndeplinite cumulativ
trei condiţii:
- să fie întocmit de un funcţionar public;
acesta să fie competent din punct de vedere material şi teritorial:
- să fie respectate formalităţile prescrise de lege.
Constituie înscrisuri autentice: înscrisurile autentice notariale, actele
de stare civilă, hotărârile judecătoreşti, procesele-verbale, actele de procedură
perfectate de executorii judecătoreşti etc.
În cazul când se declară că un document aflat la dosar este fals, persoana
care a prezentat acest document poate cere ca instanţa să-l înlăture ca probă şi
să soluţioneze pricina pe baza altor dovezi (art. 176 C.P.C.).
Pentru verificarea cererii de defăimare a documentului instanţa poate
dispune efectuarea unei expertize sau aducerea altor dovezi.
Dacă instanţa va ajunge la concluzia, că documentul este fals, ea îl va
înlătura ca probă. Când partea care declară falsitatea înscrisului arată autorul
sau complicele falsului, instanţa va da o încheiere prin care înaintează
înscrisul procurorului.

Conform ari.67 C.P.C.. întreprinderile, instituţiile, organizaţiile de stat,

precum şi cetăţenii au obligaţia să prezinte înscrisurile pe care le cere instanţa

în baza demersului părţilor.

Instanţa de judecată sau judecătorul poate elibera persoanei, care cere
aducerea unui înscris, o adeverinţă confirmând dreptul ei de a căpăta acest
înscris spre a-l înfăţişă instanţei.
Când o parte sau un alt participant la proces afirmă că partea cealaltă
deţine un înscris privitor la pricină, instanţa poate ordona prezentarea lui.

87
 Cererea de prezentare a înscrisului nu poate fi respinsă dacă înscrisul este
comun părţilor sau dacă însăşi partea potrivnică s-a referit în judecată la
înscris ori dacă. după lege, ea este obligată să prezinte înscrisul.
Instanţa de judecată respinge cererea de prezentare a înscrisului în
întregime sau în parte în cazul în care:
1) înscrisul conţine numai chestiuni personale;
2) prezentarea înscrisului ar încălca obligaţia de a păstra secretul;
3) prezentarea înscrisului ar atrage urmărirea penală împotriva părţii sau
a unei alte persoane, ori ar expune-o dispreţului public.
Dacă este greu de prezentat instanţei înscrisurile din cauză că sunt
numeroase sau din cauză că numai o parte din ele au importanţă în proces sau
din alte motive, instanţa poate să ceară prezentarea unor extrase certificate în
modul cuvenit sau să examineze şi să cerceteze înscrisurile chiar la locul de
păstrare a lor.
Conform art. 70 C.P.C., după ce hotărârea judecătorească a devenit
definitivă documentele originale aflate la dosar se pot restitui la cererea
persoanelor care le-au prezentai 1 a dosar rămâne insă o copie a docu-
mentului certificată de judecată.

10. Probele materiale

Conform art. 71 C.P.C., dovezi materiale sunt obiectele, care pot servi ca
mijloc de stabilire a unor împrejurări ce au importanţă în proces.
Persoana care prezintă o dovadă materială sau care cere ca o asemenea
dovadă să fie adusă sau să fie examinată la locul păstrării ei, este obligată să
arate ce împrejurări importante pentru dezlegarea pricinii ar putea fi stabilite
prin această dovadă.
Spre deosebire de celelalte mijloace de probă, probele materiale se
caracterizează prin aceea că nu pot 11 înlocuite, fapt ce presupune o deosebită
atenţie în observarea lor până la judecarea definitivă a procesului.
Un înscris poate constitui nu numai o probă scrisă din care rezultă
existenţa unui anumit raport juridic, ci şi o probă materială, in măsura în care,
pe lângă conţinutul său, interesează şi forma sa exterioară, hârtia pe care s-a
scris, cerneala cu care s-a scris, eventualele ştersături sau adăugiri, ori chiar
existenţa lui intr-un anumit loc sau in posesia anumitei persoane. Planurile,
fotografiile, schiţele pot fi şi ele probe materiale, dacă stabilesc unele calităţi
ale obiectului in litigiu.
Verificarea probei materiale se face fie printr-o cercetare la faţa locului,
deci chiar de către instanţă, fie printr-o expertiză, atunci când cercetarea

88
probei implică elemente de tehnicitate sau este necesară o evaluare a
daunelor.
Conform art.75 C.P.C., dacă este greu de prezentat instanţei dovezile
materiale din cauză că sunt voluminoase sau că numai o parte din ele au
importanţă în proces sau din alte motive, instanţa poate efectua examinarea şi
cercetarea la locul unde se păstrează.
Produsele alimentare şi alte obiecte supuse alterării rapide se examinează
imediat de către instanţă. După examinare aceste obiecte se restituie
persoanei care le-a prezentat sau se dau în primire întreprinderilor, orga-
nizaţiilor, instituţiilor ce le pot folosi după destinaţie. In cazul din urmă
proprietarului i se restituie ulterior obiecte de acelaşi gen şi de aceeaşi calitate
sau contravaloarea lor, la preţul de stat existent in momentul restituirii.
Dovezile materiale se păstrează la dosar sau se depun la camera de
păstrare a dovezilor materiale a instanţei. însoţite de un opis special (art. 74
C.P.C.).
Obiectele care nu pol fi aduse în instanţă sc păstrează la locul de aflare a
lor; ele trebuie să fie descrise amănunţit, iar în cazurile necesare fotografiate
şi sigilate.
Instanţa de judecată ia măsuri pentru păstrarea obiectelor în stare
neschimbătoare.
După ce hotărârea instanţei de judecată a devenit definitivă, dovezile
materiale se restituie persoanelor de la care au fost primite sau se remit
persoanelor cărora instanţa le-a recunoscut dreptul de proprietate asupra
acestor lucruri.
Obiectele care, după lege, nu se pot alia în posesia cetăţenilor se remit
întreprinderilor, instituţiilor sau organizaţiilor.
În unele cazuri dovezile materiale, după examinarea şi cercetarea lor de
către instanţă, pot fi restituite, chiar înainte de terminarea procesului,
persoanelor de la care au fost primite, dacă acestea din urmă le cer şi dacă
admiterea unei asemenea cereri este posibilă fără a se prejudicia dezlegarea
pricinii.
11. Expertiza judiciară ca mijloc de probaţiune

Pentru lămurirea unor chestiuni, care s-ar putea ivi sau care s-ar ivi cu
prilejul judecării pricinii şi care cer cunoştinţe speciale din domeniul ştiinţei,
artei, tehnicii sau meşteşugurilor, judecătorul, în vederea asigurării dovezilor
sau în legătură cu pregătirea pricinii pentru judecare, sau instanţa, în timpul
judecării pricinii, la cererea unei sau ambelor părţi, va dispune efectuarea
unei expertize (art.77 C.P.C.).

89
 Expertiza se efectuează de către experţii instituţiilor respective sau de alţi
specialişti numiţi de instanţă. în calitate de expert poate fi numită orice
persoană, care posedă cunoştinţe necesare pentru a prezenta concluzii.
Expertiza se efectuează sau în instanţă, sau în afara ei, dacă o cere
caracterul cercetării sau este greu, sau chiar imposibil, să se aducă obiectul
cercetării înaintea instanţei. Dacă au fost numiţi câţiva experţi, aceştia au
dreptul să se consulte între ei. în cazul când ajung la aceeaşi părere, ei
semnează toţi o singură concluzie. Dacă unii experţi nu sunt de acord cu
ceilalţi, ei vor întocmi concluzii separate.
Drepturile şi obligaţiile expertului sunt prevăzute de art. 79 C.P.C.
Expertul prezintă concluziile sale în scris.
Concluziile expertului trebuie să cuprindă o descriere amănunţită a
cercetărilor efectuate, deducţiile făcute pe baza lor. precum şi răspunsuri
argumentate la întrebările puse de instanţă.
Dacă in timpul efectuării expertizei expertul va constata existenţa unor
împrejurări, care au importanţă în proces şi în privinţa cărora nu s-au pus
întrebări, el are dreptul să includă în concluziile prezentate deducţiile şale
asupra acestor împrejurări.
Concluziile expertului nu sunt obligatorii pentru instanţa de judecată şi se
apreciază de aceasta în conformitate cu legislaţia în vigoare. Respingerea de
către instanţă a concluziilor expertului trebuie să fie motivată în corpul
hotărârii sau al încheierii.
În cazul în care concluziile expertului nu sunt suficient de clare sau nu
sunt complete, instanţa de judecată poate dispune efectuarea unei expertize
suplimentare.
Dacă nu este de acord cu concluziile expertului din cauză că ele nu sunt
întemeiate, precum şi dacă există contradicţii între concluziile mai multor
experţi, instanţa poate dispune efectuarea unei noi expertize de către un alt
expert sau alţi experţi.
12. Asigurarea dovezilor

Conform art. 62 C.P.C., persoanele care au motive a se teme că

prezentarea dovezilor necesare pentru ele va deveni ulterior imposibilă sau
grea. pot cere instanţei de judecată asigurarea acestor dovezi.
În cererea de asigurare a dovezilor trebuie să fie arătate dovezile a căror
asigurare se cere. Împrejurările ce urmează să fie confirmate prin aceste
dovezi, motivele care l-au determinat pe petiţionar să ceară asigurarea.
precum și procesul pentru care sunt necesare dovezile ce se asigură.
Cererea se depune la instanţa în a cărei rază de activitate trebuie să fie

90
săvârşite actele de procedură in vederea asigurării dovezilor.
Împotriva încheierii de respingere de către judecător a cererii de asigurare
a dovezilor se poate face recurs.
Asigurarea dovezilor se face de către judecător sau instanţa de judecată în
şedinţă, conform regulilor stabilite de Codul de procedură civilă.
Petiţionarului şi celorlalte persoane li se comunică data şi locul şedinţei,
dar neprezentarea lor nu împiedică examinarea cererii de asigurare a
dovezilor.
Procesele-verbale şi toate materialele adunate în vederea asigurării
dovezilor se transmit instanţei care judecă pricina.
Asigurarea dovezilor înainte de începerea procesului în instanţa de
judecată, precum şi a dovezilor cerute pentru rezolvarea chestiunilor în
organele statelor străine, se face de către birourile notariale de stat în modul
prevăzut de Legea cu privire la notariat.

13. Delegaţiile judiciare

O altă modalitate de adunare a probelor este delegaţia judiciară. In-

stanţele de judecată apelează la această modalitate când probele se află în alt
raion administrativ-teritorial, adică în afara teritoriului de acţiune a instanţei
de judecată, ce examinează cauza.1
Astfel, art. 59 C'.P.C prevede: când este necesar să se adune dovezi în
altă localitate, instanţa care judecă pricina dă delegaţie instanţei de judecată
respective să efectueze anumite acte de procedură. în încheierea privitoare la
delegaţie se expune esenţa pricinii ce se judecă, se arată împrejurările ce
urmează să fie lămurite, dovezile pe care trebuie să le

' A. Kowyxapfc. mii. cip. 123.

adune instanţa care îndeplineşte delegaţia. Această încheiere este obligatorie
pentru instanţa, căreia îi este adresată şi trebuie să fie îndeplinită in termen de
cel mult zece zile.

întrebări de verificare a materialului

1. Daţi noţiunea probei şi noţiunea probaţiunii judiciare
2. în ce constă obiectul probaţiunii?
3. Ce înţelegeţi prin prezumţie?
4. Dezvăluiţi conţinutul prezumţiei probelor şi a admisibilităţii mijloacelor de
probaţie.
5. Enumeraţi mijloacele de probaţie şi dezvăluiţi conţinutul lor.

91
6. Ce este delegaţia judiciară?

92
 BIBLIOGRAFIE

1. Boroi G., Drept civil. Partea generală, Ed. Naţională, Bucureşti, 1998.
2. Ciobanu V., Drept procesual civil, VI, Ed.T.U.B., Bucureşti, 1996.
3. Ciobanu V.. Tratai teoretic şi practic de procedură civilă, V I, Ed.
Naţională, Bucureşti, 1996.
4. Гражданский процессуальный кодекс Молдовы. Комментарий. Под
ред. А.Кожухаря, А. Райдяна. йэд. Universitas, Кишинев, 1992.
5. Гражданское процессуальное законодательство. Комментарий.
Под ред. М.К. Юкова, Изд. Юридическая литература. Москва. 1991.
6. Ярков В.В.. Гражданский процесс, Изд. БЕК, Москва, 2000.
7. Комментарий к Гражданскому процессуальному кодексу РСФСР,
Под ред. М.К. Греушникова. Изд. Спарк. Москва. 1999.
8. Leş I .. Principii şi instituţii de drept procesual civil, VI, Ed. Lumina -
Lex, Bucureşti, 1998.
9. Măgureanu F. Drept procesual civil, Ed. Al 1 B I C E . Bucureşti. 2001.
10. Măgureanu F. Drept procesual civil roman. VI, Ed. Lumina - Lex.
Bucureşti, 1997.
11. Полудияков В.II., Судья ведет прием, И 1д. Юридическая лтера-
тура. Москва, 1991.
12. Popovici Т. Unele aspecte ale eticii judiciare şi responsabilitatea
judecătorului in Republica Moldova, Ed. Centrului de Drept, Chişinău,
2000.
13. Решетников II.В., Доказатедьствепнос право и гражданском
судопроизводстве. Изд. Юрист, Екатеринбург, 1997.
14. Советский гражданский процесс. Под ред. К.Н. Комиссарова. В.Н.
Семенова. Изд. Юридическая литература, Москва. 1978.
15. Советский гражданский процесс. Под ред. Н.А. Чечиной. Д.М.
Чечота, Изд. Юристъ, Ленинград, 1984.
16. Stoienescu L. Zi Iberstein S., Drept procesual civil. Teoria generală,
Ed. E.D.P., Bucureşti 1983.
17. Stoienescu L, Zi Iberstein S.. Tratat de drept procesual civil, Editura
Didactică şi Pedagogică. Bucureşti, 1997.
18. Греушников M.K., Гражданский процесс. У чебник. Над. Горо- ден,
Москва. 2001.

93
19. Греушников М.К.. Гражданский процесс У чебник. Над. Юри-
дическая литература. Москва, 2000.
20. Греушников М.К.,Сужебные доказательства. Изд. Юридическая
литература, Москва, 1997.
21. Грсушников М.К..Защита гражданских прав в суде. II и. Юри-
дическая литера! ура, Москва, 1990.

94