Curs Probe Mijloace de Proba 2

Capitolul al VI-lea.
Probele, mijloacele de probă

și procedeele probatorii în procesul penal
Secțiunea 1. Probele
§1. Noțiunea și importanța probelor în procesul penal
1.1. Noțiune
Pentru constatarea existenței faptelor și a împrejurărilor de fapt care formează

obiectul cauzei penale, cât și a vinovăției făptuitorului, este necesar ca organele judiciare
să desfășoare o activitate complexă de probațiune1.
Datele sau informațiile care ajută la rezolvarea cauzei sunt furnizate prin intermediul
probelor. Complexitatea informațiilor pe care le aduc probele în procesul penal a dus la
definirea lor ca fiind acele elemente de fapt care servesc la constatarea existenței sau
inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea
împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei 2.
Probele sunt aduse la cunoștința organelor judiciare prin anumite mijloace.
Mijloacele de probă sunt acele mijloace prevăzute de lege prin care se constată
elementele de fapt ce pot servi ca probă.
În conformitate cu art. 5 CPP, organele judiciare au obligația de a asigura, pe bază de
probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire
la persoana suspectului sau inculpatului.
1.2. Importanța probelor în procesul penal
Din momentul declanșării procesului penal și până la soluționarea definitivă a cauzei

deduse judecății, toate problemele fondului cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor și,
ca urmare a acestui fapt, s-a afirmat de către unii autori că întregul proces penal este
dominat de problema probelor3.
Astfel, legea procesuală penală prevede că:
– urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența
infracțiunilor, la identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea
răspunderii penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună
trimiterea în judecată (art. 285 CPP);
– procurorul, atunci când constată că au fost respectate dispozițiile legale care
garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele
necesare și legal administrate, emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată,
dacă din materialul de urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de
inculpat și că acesta răspunde penal (art. 327 CPP);
– instanța de judecată soluționează cauza dedusă judecății cu garantarea respectării
drepturilor subiecților procesuali și asigurarea administrării probelor pentru lămurirea
completă a împrejurărilor cauzei în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii
[art. 349 alin. (1) CPP];
– instanța de judecată poate soluționa cauza numai pe baza probelor administrate în
faza urmăririi penale, dacă inculpatul solicită aceasta și recunoaște în totalitate faptele
1
AL. BOROI, ȘT.G. UNGUREANU, N. JIDOVU, op. cit., p. 137.
2
G R . T HEODORU , L. M OLDOVAN , op. cit., p. 114; I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 421.
3
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 421-422.
reținute în sarcina sa și dacă instanța apreciază că probele sunt suficiente pentru aflarea
adevărului și justa soluționare a cauzei, cu excepția cazului în care acțiunea penală
vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață [art. 349 alin. (2) CPP].
Justificarea importanței probelor în procesul penal constă în aceea că, odată ce a fost
declanșat procesul penal și până la soluționarea lui definitivă, toate problemele fondului
cauzei sunt rezolvate cu ajutorul probelor4.
Înfăptuirea justiției penale depinde, în principal, de sistemul probelor 5.
Potrivit art. 103 alin. (1) CPP, probele nu au o valoare dinainte stabilită prin lege și sunt
supuse liberei aprecieri a organelor judiciare, în urma evaluării tuturor probelor
administrate în cauză. De asemenea, alin. (2) al aceluiași articol precizează că, în luarea
deciziei asupra existenței infracțiunii și a vinovăției inculpatului, instanța hotărăște
motivat, cu trimitere la toate probele evaluate. Condamnarea se dispune doar atunci
când instanța are convingerea că acuzația a fost dovedită dincolo de orice îndoială
rezonabilă.
Principiul liberei aprecieri a probelor presupune că fiecărei probe i se conferă o
anumită importanță, justificată, de altfel, prin informațiile pe care aceasta le oferă în
scopul aflării adevărului într-o cauză penală.
§2. Clasificarea probelor
În literatura de specialitate se menționează următoarele criterii de clasificare a

probelor6: caracterul, izvoarele din care provin și legătura acestora cu obiectul
probațiunii.
a) după caracterul sau natura lor, probele sunt în sprijinul învinuirii sau al apărării,
devenind astfel:
– probe în acuzare (care servesc la dovedirea vinovăției suspectului sau inculpatului ori
a existenței unor circumstanțe agravante);
– probe în apărare (care servesc la dovedirea nevinovăției suspectului sau inculpatului
ori a existenței unor circumstanțe atenuante);
b) după izvoarele din care provin, probele sunt:
– probe imediate, obținute din sursa lor originară, cum ar fi depoziția unui martor
ocular; se mai numesc și primare;
– probe mediate, obținute dintr-o altă sursă decât cea originară, cum ar fi conținutul
declarației unui martor care relatează ceea ce i-a povestit un martor ocular despre o
anumită împrejurare; se mai numesc și secundare sau derivate;
c) după legătura lor cu obiectul probațiunii, probele sunt:
– probe directe, care dovedesc în mod nemijlocit vinovăția sau nevinovăția suspectului
sau inculpatului, cum ar fi prinderea făptuitorului în flagrant;
– probe indirecte, care nu furnizează informații de natură a dovedi în mod direct
vinovăția sau nevinovăția făptuitorului, ele pot conduce la anumite concluzii în cauza
penală, dar coroborate cu alte probe directe sau indirecte, cum ar fi găsirea unui obiect
de o persoană care nu poate justifica proveniența acestuia.
4
I. N EAGU , op. cit., p. 257.
5
Ibidem.
6
I. NEAGU, op. cit., p. 258.
§3. Obiectul probațiunii
3.1. Noțiunea de obiect al probațiunii
Obiectul probațiunii (thema probandum) este reprezentat de ansamblul faptelor sau

împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite în scopul soluționării cauzei penale.
De altfel, în obiectul probațiunii se includ numai faptele și împrejurările de fapt,
deoarece existența normelor juridice nu trebuie dovedită, prezumându-se că ele sunt
cunoscute7. În acest sens, potrivit art. 98 CPP, constituie obiect al probei:
a) existența infracțiunii și săvârșirea ei de către inculpat;
b) faptele privitoare la răspunderea civilă, atunci când există parte civilă;
c) faptele și împrejurările de fapt de care depinde aplicarea legii;
d) orice împrejurare necesară pentru justa soluționare a cauzei.
Cunoașterea obiectului probațiunii prezintă importanță pentru organele judiciare,
deoarece, pe de o parte, le orientează activitatea spre dovedirea numai a acelor fapte și
împrejurări care sunt strict necesare justei soluționări a cauzei, iar, pe de altă parte, le
obligă să strângă probele necesare stabilirii tuturor faptelor și împrejurărilor ce trebuie
cunoscute8.
Cu privire la obiectul probațiunii, potrivit unei opinii 9, la care achiesăm, se consideră că
există un obiect generic (abstract) și unul specific (concret). Obiectul generic are caracter
general și trebuie dovedit în orice proces, iar obiectul specific reprezintă obiectul
probațiunii într-un proces determinat și trebuie dovedit în fiecare caz concret.
Din obiectul generic al probațiunii, de regulă, fac parte următoarele împrejurări 10:
a) dovedirea faptelor care confirmă sau infirmă învinuirea (în primul rând faptele
referitoare la existența elementelor infracțiunii);
b) circumstanțele atenuante și agravante legale și judiciare de natură a influența
gradul de responsabilitate al făptuitorului;
c) mobilul infracțiunii (uneori poate constitui un element de apreciere a periculozității
sociale a făptuitorului);
d) datele personale privind inculpatul și celelalte părți (profilul moral și atitudinea
generală în societate);
e) urmările infracțiunii, atât sub aspectul consecințelor civile ale daunei produse, cât și
referitor la rezolvarea corectă a laturii penale;
f) faptele sau împrejurările care au favorizat sau determinat comiterea infracțiunii.
Obiectul concret al probațiunii (datorită varietății) nu se poate determina decât în
raport cu cazul particular dat, urmându-se a se analiza alte aspecte 11, cum ar fi:
a) modul în care, într-un caz concret, o faptă ajută în activitatea de dovedire;
b) măsura în care o probă este admisibilă, concludentă sau utilă;
c) ce fapte sau împrejurări nu mai trebuie dovedite ori există piedici în probarea
acestora.
3.2. Fapte și împrejurări care formează obiectul probațiunii
În ansamblul de fapte și împrejurări care formează obiect al probațiunii, literatura

juridică a făcut deosebirea12 între fapte și împrejurări care se referă la fondul cauzei (la
existența infracțiunii, la vinovăția făptuitorului și la răspunderea acestuia) și fapte și
7
G R . T HEODORU , L. M OLDOVAN , op. cit., p. 116.
8
Idem, p. 117.
9
N. V OLONCIU , op. cit., vol. I, p. 343.
10
Ibidem.
11
12
împrejurări care se referă la normala desfășurare a procesului penal (împrejurări care
atrag suspendarea procesului – starea sănătății suspectului sau inculpatului, împrejurări
privind necesitatea luării măsurilor asigurătorii sau de siguranță etc.).
Referitor la faptele și împrejurările cu ajutorul cărora se rezolvă fondul cauzei, acestea
sunt faptele principale (res probandae) și faptele probatorii (res probantes)13:
a) faptele principale sunt cele prin intermediul cărora se poate face dovada existenței
sau inexistenței faptei, a urmărilor ei socialmente periculoase, precum și a vinovăției sau
nevinovăției făptuitorului. Acestea pot conduce singure la rezolvarea cauzei penale (de
exemplu, în cazul unei infracțiuni de omor, faptul principal îl constituie acțiunea prin care
a fost suprimată viața victimei);
b) faptele probatorii (indiciile) sunt acele fapte care, prin informațiile pe care le
furnizează, conduc la stabilirea, pe cale indirectă, a faptelor principale (de exemplu, în
cazul unui omor, pot fi considerate fapte probatorii relațiile de dușmănie dintre autor și
victimă).
3.3. Fapte auxiliare, fapte similare și fapte negative
Anumite categorii de fapte, deși nu au legătură directă cu faptele principale, pot totuși
să ajute la soluționarea unei cauze penale prin datele pe care le pot releva. Este vorba
despre faptele auxiliare, faptele similare și faptele negative 14:
a) faptele auxiliare sunt acelea care, deși nu se referă la dovedirea împrejurărilor care
privesc cauza, prezintă importanță, ajutând la aprecierea unor probe administrate (de
exemplu, afirmația unei persoane cu privire la credibilitatea unui martor audiat în cauză
sau faptele care dovedesc falsitatea unui înscris folosit ca mijloc de probă etc.);
b) faptele similare sunt acele fapte care se aseamănă cu faptele ce formează obiectul
probațiunii, fără a se afla însă în raport de cauzalitate cu acestea. Sunt similare faptele de
aceeași natură săvârșite anterior de către aceeași persoană, situație în care modul de
operare (modus operandi) poate conduce la identificarea făptuitorului;
c) faptele negative sunt acelea care nu s-au petrecut. Se face deosebire între faptele
negative determinate și faptele negative nedeterminate. Faptele negative determinate,
dacă sunt limitate, pot forma obiect al probațiunii, fiind dovedite prin fapte pozitive (de
exemplu, se poate proba că o anumită persoană, într-o anumită zi și la o anumită oră, nu
s-a aflat într-o anumită localitate, întrucât în ziua respectivă și la aceeași oră se afla într-o
altă localitate – alibiul). Faptele negative nedeterminate nu pot fi incluse în obiectul
probațiunii, deoarece nu pot fi dovedite (de exemplu, nu se poate dovedi că o persoană
nu a fost niciodată într-o anumită localitate)15.
3.4. Fapte și împrejurări ce nu pot forma obiect al probațiunii
În materie penală, în principiu, este admisibilă orice probă.

Din cuprinsul art. 67 alin. (2) CPP 1968 reieșea că cererea pentru administrarea unei
probe nu poate fi respinsă dacă proba este concludentă și utilă. În prezent, art. 100 alin.
(3) CPP admite că cererea privitoare la administrarea unor probe formulată în cursul
urmăririi penale sau în cursul judecății se admite ori se respinge, motivat, de către
organele judiciare. Concluzionând sub aspectul principiului care călăuzește probațiunea,
putem afirma că în procesul penal este admisibilă orice probă, însă de la această regulă
există două limitări: limitări legale și limitări impuse de principiile generale16 ce privesc
concepția generală despre lume și societate.
13
14
15
16
Sunt situații când legea interzice expres administrarea de probe în vederea dovedirii
unor fapte sau împrejurări, așa cum se întâmplă în cazul art. 116 alin. (3) CPP, când
legiuitorul a prevăzut că nu pot face obiectul declarației martorului faptele sau
împrejurările al căror secret sau confidențialitate poate fi opusă prin lege organelor
judiciare.
De asemenea, nu pot fi incluse în obiectul probațiunii faptele și împrejurările care vin
în contradicție cu cunoștințele științifice sau cu normele morale. Nu se admite dovedirea
unor fapte sau împrejurări care nu sunt posibile (de exemplu, moartea unei persoane a
fost provocată de stafii sau fantome)17.
3.5. Fapte și împrejurări ce nu trebuie dovedite
Sunt cazuri când legea sau cunoștințele noastre despre lume și societate consideră
existente ori inexistente anumite fapte sau împrejurări, nemaifiind necesară
administrarea de probe pentru dovedirea lor18. Există dispensă de probă în următoarele
situații19:
a) prezumțiile legale – în această accepție, nu trebuie dovedite faptele și împrejurările
prezumate de lege ca existente sau inexistente. De exemplu, potrivit art. 113 alin. (1) CP,
minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, fiind inutilă efectuarea
unei expertize medico-legale psihiatrice prin care să se dovedească lipsa
discernământului.
Prezumțiile legale pot fi absolute sau relative. Prezumțiile legale absolute, cum este
cea din art. 113 alin. (1) CP, nu admit probe contrarii. Prezumțiile legale relative pot fi
înlăturate cu probe contrarii. Astfel, potrivit art. 113 alin. (2) CP, minorul care are vârsta
între 14 și 16 ani răspunde penal dacă a săvârșit fapta cu discernământ, dovedit pe baza
unei expertize medico-legale psihiatrice;
b) faptele evidente și faptele notorii nu trebuie dovedite, întrucât sunt cunoscute.
Faptele evidente sunt cunoștințele despre lume dobândite din experiența vieții (de
exemplu, că apa îngheață la 0° C sau că obiectele cad de sus în jos etc.). Faptele notorii
sunt cele cunoscute de toată lumea sau de un cerc larg de persoane. Notorietatea poate
fi generală sau locală; caracterul notoriu, precum și gradul de notorietate sunt stabilite de
organele judiciare în funcție de împrejurările respective și de nivelul de instrucție al
persoanei în cauză20;
c) faptele necontestate sunt împrejurările cu privire la care părțile, de comun acord, nu
ridică probleme, acceptându-le existența sau inexistența. Totuși, în măsura în care aceste
fapte sunt esențiale în rezolvarea cauzei, ele trebuie dovedite; dacă sunt neesențiale, nu
se impune dovedirea lor.
§4. Cerințele probelor
Din definiția probelor rezultă că acestea sunt elemente de fapt care servesc la
constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a
săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei 21, cu
alte cuvinte, acestea au rolul de a servi la aflarea adevărului într-o cauză penală, ceea ce
17
18
19
20
21
presupune determinarea corelației dintre obiectul probei și obiectul probațiunii, care
constă în verificarea admisibilității, pertinenței, concludenței și a utilității acestora 22.
De altfel, pentru a putea fi administrată într-o cauză penală, proba trebuie să
îndeplinească următoarele cerințe23:
– să fie admisă de lege (admisibilitatea);
– să aibă legătură cu soluționarea procesului (pertinența);
– să aibă rol hotărâtor în soluționarea cauzei (concludența);
– să fie posibilă administrarea ei;
– să fie necesară administrarea ei (utilitatea).
În cazul în care, într-o cauză penală, probele nu îndeplinesc cerințele de mai sus,
organul judiciar poate respinge cererea de administrare a unei probe.
În acest sens, legiuitorul a prevăzut în cuprinsul art. 100 alin. (4) CPP dispoziții prin
care organele judiciare pot respinge o cerere de administrare a unei probe atunci când:
– proba nu este relevantă în raport cu obiectul probațiunii din cauză;
– se apreciază că pentru dovedirea elementului de fapt care constituie obiectul probei
au fost administrate suficiente mijloace de probă;
– proba nu este necesară, întrucât faptul este notoriu;
– proba este imposibil de obținut;
– cererea a fost formulată de o persoană neîndreptățită;
– administrarea probei este contrară legii.
Menționăm însă că sunt unele situații în care imposibilitatea obținerii unei probe
intervine după admiterea cererii de administrare. Astfel, potrivit art. 381 alin. (7) CPP,
dacă audierea vreunuia dintre martori nu mai este posibilă 24, iar în faza de urmărire
penală acesta a dat declarații în fața organelor de urmărire penală sau a fost ascultat de
către judecătorul de drepturi și libertăți în procedura audierii anticipate prevăzute de art.
308 CPP, instanța dispune citirea depoziției date de acesta în cursul urmăririi penale și
ține seama de ea la judecarea cauzei 25, citirea declarației anterioare a martorului fiind
necesară pentru a o face cunoscută tuturor părților și persoanei vătămate și pentru a
putea fi pusă în discuția lor.
De asemenea, ca orice act procesual îndeplinit în faza judecății, și renunțarea la probe,
indiferent cine a propus administrarea acestora, nu poate fi dispusă decât de instanța de
judecată. Astfel, conform art. 383 alin. (3) CPP, dacă în cursul cercetării judecătorești
administrarea unei probe anterior admise apare ca inutilă sau nu mai este posibilă,
instanța, după ce ascultă procurorul, persoana vătămată și părțile, poate dispune ca acea
probă să nu mai fie administrată.
a) Admisibilitatea
Cu privire la admisibilitatea probei, există regula potrivit căreia orice probă este în
principiu admisibilă. În acest sens, legiuitorul a prevăzut în cuprinsul art. 99 alin. (3) CPP
că, în cursul procesului penal, persoana vătămată, suspectul și părțile au dreptul de a
propune organelor judiciare administrarea de probe, însă acestea pot respinge o cerere
privitoare la administrarea unei probe în cazul în care fie cererea de administrare a unei
probe a fost formulată de către o persoană care era neîndreptățită, fie administrarea
probei este contrară legii.
22
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 432.
23
Ibidem.
24
Imposibilitate de natură materială (de exemplu, martorul a decedat) sau juridică (de exemplu, a de -
venit soția inculpatului).
25
A se vedea I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5023/2007, www.scj.ro: „Instanța dispune citirea depoziției date
de martor în cursul urmăririi penale și va ține seama de ea la judecarea cauzei numai în situația în care,
în ciuda eforturilor rezonabile ale instanței, martorul nu poate fi adus în fața acesteia pentru a fi audiat”.
b) Pertinența
Probele sunt pertinente dacă au legătură cu soluționarea procesului penal, cu faptele
și împrejurările de fapt care trebuie dovedite (de exemplu, relatarea de către un martor a
modului în care inculpatul a lovit victima). Nu este suficient ca proba să fie pertinentă;
pentru a contribui la rezolvarea cauzei, ea trebuie să fie și concludentă. Astfel, probele
care nu au legătură cu infracțiunea săvârșită în cauză și care nu pot conduce la formarea
convingerii organului judiciar vor fi respinse ca fiind nepertinente 26.
c) Concludența
Probele sunt concludente dacă sunt esențiale în cauză, contribuind hotărâtor la
soluționarea procesului (de exemplu, relatarea martorului că a văzut cum făptuitorul a
sustras din buzunarul victimei portofelul în care aceasta avea bani și acte). O probă este
concludentă dacă poate clarifica elemente necunoscute ale cauzei.
Toate probele concludente sunt pertinente, având legătură cu cauza, însă nu orice
probă pertinentă este și concludentă 27 (de exemplu, relațiile de dușmănie dintre autorul
omorului și victimă constituie o probă pertinentă, dar nu și concludentă, deoarece nu
aduce informații esențiale și edificatoare pentru rezolvarea cauzei).
d) Utilitatea
Probele sunt utile în măsura în care, fiind concludente, se impune administrarea lor în
cauza penală. Sunt utile acele probe care, prin informațiile pe care le furnizează, sunt
necesare pentru soluționarea procesului. O probă este utilă dacă are calitatea de a
clarifica anumite fapte sau împrejurări care nu au fost dovedite prin alte probe.
Toate probele utile sunt concludente, însă nu orice probă concludentă este și utilă 28.
Utilitatea este atributul probei concludente care poate aduce informații noi față de
probele administrate anterior, pentru lămurirea unor aspecte legate de cauza respectivă
(de exemplu, dacă într-o cauză există mai mulți martori oculari, organul judiciar, după
ascultarea unora dintre ei, poate respinge ca inutilă propunerea de a mai fi ascultați și alți
martori).
În concluzie, pentru a fi administrate într-o cauză penală, probele trebuie să
îndeplinească următoarele cerințe: să fie admise de lege (admisibile), să aibă legătură cu
soluționarea procesului (pertinente), să aibă un rol hotărâtor în soluționarea cauzei
(concludente) și să fie necesară administrarea lor (utile).
§5. Sarcina probațiunii
Prin sarcină a probațiunii (onus probandi) se înțelege obligația procesuală care revine
unui participant în procesul penal de a dovedi împrejurările care formează obiectul
probațiunii29. Cu alte cuvinte, sarcina probațiunii înseamnă obligația administrării probelor
în cadrul procesului penal.
Regula actori incumbit probatio (sarcina probațiunii revine celui care afirmă) trebuie
înțeleasă în procesul penal în sensul că obligația de a dovedi existența faptei și a
vinovăției cade în sarcina subiecților procesuali care exercită acțiunea penală. Astfel,
conform art. 65 alin. (1) CPP 1968, în baza principiului rolului activ al organelor judiciare
și al aflării adevărului în procesul penal, sarcina probațiunii revenea organelor de
urmărire penală și instanței de judecată, care erau obligate să strângă probele necesare
pentru aflarea adevărului și pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele. Acest fapt nu
26
27
28
29
excludea însă posibilitatea pentru părți de a propune sau solicita administrarea de probe,
potrivit art. 67 alin. (1) CPP 1968.
În prezent, conform art. 99 alin. (1) CPP, s-a produs o scindare în materia sarcinii
probei, în funcție de latura penală sau civilă a cauzei.
Astfel, cu privire la acțiunea penală, sarcina probei, în ceea ce privește punerea în
mișcare a acțiunii penale și exercitarea ei, revine 30:
– în principal procurorului, dar și organului de cercetare penală, pe parcursul fazei de
urmărire penală;
– în principal procurorului și în subsidiar instanței de judecată, în cursul fazei de
judecată.
În ceea ce privește acțiunea civilă, sarcina probei revine31:
– în principal părții civile și procurorului, atunci când acțiunea civilă este obligatorie, în
faza de urmărire penală;
– în principal părții civile și procurorului, iar în subsidiar instanței de judecată, în faza
de judecată.
Sarcina probațiunii nu trebuie confundată cu propunerea de probe, care constă, după
cum se arată în art. 99 alin. (3) CPP, în posibilitatea pe care o au în procesul penal
persoana vătămată, suspectul și părțile de a propune organelor judiciare administrarea
de probe, fapt reglementat în mod distinct și pentru faza de judecată când, potrivit art.
374 alin. (5) și (6) CPP, procurorul, părțile și persoana vătămată pot propune
administrarea de probe, scop în care este necesar să se arate faptele și împrejurările ce
urmează a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se
află aceste mijloace, iar în ceea ce privește martorii și experții, identitatea și adresa lor.
Cererea privitoare la administrarea unor probe, formulată în cursul urmăririi penale
sau în cursul judecății, se admite sau se respinge, motivat, de către organele de urmărire
penală sau de către instanța de judecată, conform art. 100 alin. (3) CPP.
Procedura de administrare a probelor include posibilitatea subiecților cu funcții
procesuale distincte (suspectul, respectiv inculpatul și partea responsabilă civilmente, pe
de o parte, și persoana vătămată și partea civilă, pe de altă parte) de a le combate.
Această atitudine prin care se exprimă dezacordul față de conținutul unei probe nu se
limitează la simpla negare a faptelor sau împrejurărilor respective, ci presupune
administrarea de probe contrare 32. Deci, cel ce afirmă este obligat să dovedească
afirmația făcută (eius incumbit probatio, qui dicit, non qui negat).
Strâns legat de sarcina probei este și dreptul suspectului sau inculpatului de a nu se
autoincrimina, drept consacrat în art. 99 alin. (2) CPP, înțelegând prin acesta atât dreptul
la tăcere reglementat în cadrul principiului fundamental al dreptului la apărare prin art.
10 alin. (4) CPP și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului 33, cât și dreptul de
a nu se autoincrimina prin alte acte decât propria declarație, ambele constituind o
garanție a prezumției de nevinovăție34. Alături de acestea, în concordanță cu principiul
potrivit căruia orice îndoială este în favoarea suspectului sau inculpatului (in dubio pro
reo), dacă probele administrate în cauză nu conferă certitudine asupra vinovăției
făptuitorului, instanța nu poate pronunța o hotărâre de condamnare.
30
31
Ibidem.
32
I. N EAGU , M. DAMASCHIN, op. cit., p. 436-437.
33
C.E.D.O., cauza John Murray c. Regatului Unit, hot. din 8 februarie 1996; cauza Saunders c. Regatu-
lui Unit, hot. din 17 decembrie 1996, apud V. PUȘCAȘU, Prezumția de nevinovăție, Ed. Universul Juridic, Bu-
curești, 2010, p. 194, citat de C. GHIGHECI, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 277.
34
C. GHIGHECI, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 277.
§6. Administrarea probelor
Administrarea probelor reprezintă activitatea procesuală prin care organele judiciare,

în strânsă colaborare cu alți subiecți procesuali, în baza dispozițiilor procesuale penale,
preiau, procură și verifică, ca piese ale dosarului, dovezile prin prisma cărora vor fi
elucidate faptele, urmând a fi soluționată cauza dedusă judecății 35. Astfel, atât organul de
urmărire penală, cât și persoana vătămată sau părțile pot formula cereri privitoare la
administrarea unor probe, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății, care
pot fi admise ori respinse, motivat, de către organele judiciare.
Potrivit art. 100 alin. (1) CPP, în cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală
strânge și administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau a
inculpatului, din oficiu ori la cerere.
De asemenea, în cursul judecății, instanța administrează probe la cererea procurorului,
a persoanei vătămate sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră
necesar pentru formarea convingerii sale, conform art. 100 alin. (2) CPP.
Pentru aflarea adevărului, organele judiciare trebuie să cunoască realitatea obiectivă a
împrejurărilor cauzei, iar această operațiune nu se poate realiza decât prin administrarea
probelor. Această activitate constă în aducerea în fața organului judiciar a faptelor și a
împrejurărilor faptice care configurează orice probă, în așa fel încât să se formeze o
reprezentare exactă a celor petrecute. Pentru aceasta, activitatea de administrare a
probelor trebuie să se desfășoare astfel încât să se evite orice atingere care ar putea
nesocoti demnitatea umană și prestigiul justiției36.
6.1. Principiul loialității administrării probelor
Actualul Cod de procedură penală instituie în art. 101 principiul loialității administrării
probelor, care presupune următoarele trei aspecte:
a) interdicția folosirii violențelor, amenințărilor, a mijloacelor de constrângere, a
promisiunilor sau îndemnurilor în scopul obținerii probelor [alin. (1)];
b) interdicția folosirii metodelor sau tehnicilor de ascultare care afectează capacitatea
persoanei de a își aminti și de a relata în mod conștient și voluntar faptele care constituie
obiectul probei [alin. (2)];
c) interdicția de a provoca o persoană să săvârșească ori să continue săvârșirea unei
fapte penale, în scopul obținerii unei probe [alin. (3)].
Acest principiu are un conținut mai larg, el constituind regula potrivit căreia este
interzisă utilizarea oricărei strategii sau manopere ce are ca scop administrarea, cu rea-
credință, a unui mijloc de probă sau care are ca efect provocarea comiterii unei
infracțiuni, dacă prin aceste mijloace se aduce atingere demnității persoanei, drepturilor
acesteia la un proces echitabil sau la viața privată 37.
Aceste dispoziții au fost preluate din cuprinsul art. 68 CPP 1968 cu denumirea
„Interzicerea mijloacelor de constrângere” și care reglementa interdicțiile existente în
cuprinsul alin. (1) și (3) ale art. 101 CPP actual [interdicția folosirii violențelor,
amenințărilor, mijloacelor de constrângere, promisiunilor sau îndemnurilor în scopul
obținerii probelor – alin. (1) – și interdicția de a provoca o persoană să săvârșească ori să
continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe – alin. (3)].
Menționăm aici dispozițiile Codului de procedură penală care reglementează justiția
negociată, de natură să nuanțeze mai mult sensul noțiunilor de „promisiuni sau
îndemnuri” incluse în acest text. Este evident că utilizarea de către organele judiciare a
35
N. VOLONCIU, op. cit., vol. I, p. 356.
36
Ibidem.
37
M. UDROIU, op. cit., 2014, p. 211.
acestor mijloace, permise de lege, nu poate constitui un mijloc neloial de obținere a
probelor.
Prin dispozițiile art. 101 alin. (2) CPP se interzice folosirea metodelor sau tehnicilor de
ascultare care afectează capacitatea persoanei de a își aminti și de a relata în mod
conștient și voluntar faptele care constituie obiectul probei. Acestea nu fac referire la
folosirea testului poligraf, ci la folosirea mijloacelor care atrag o intruziune deosebită și cu
rezultate incerte în conștiința umană (hipnoza, serul adevărului etc.). Justificarea acestei
interdicții constă în necesitatea respectării demnității umane în procesul penal, principiu
care este consacrat și în art. 11 alin. (1) CPP.
De asemenea, conform art. 101 alin. (3) CPP, este interzis organelor judiciare penale
sau altor persoane care acționează pentru acestea să provoace o persoană să
săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe,
sensul în care legiuitorul a dorit să se interpreteze aceste dispoziții fiind cel al folosirii
investigatorilor sub acoperire. În prezent, legislațiile penale europene, dar și art. 148-149
CPP (art. 2241-2244 CPP 1968, introduse prin Legea nr. 281/2003), în acord cu cele
statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reglementează folosirea
investigatorilor sub acoperire în scopul dovedirii săvârșirii unor infracțiuni, acesta fiind un
aspect al anchetei proactive, care se bazează pe suspiciunea rezonabilă că o infracțiune
va fi săvârșită sau că ea a fost săvârșită, dar nu a fost descoperită, depășindu-se astfel
vechiul concept de anchetă reactivă, în care organele de urmărire se limitau la
strângerea probelor cu privire la săvârșirea unei infracțiuni de către o persoană 38.
6.2. Excluderea probelor
Tot în legătură cu principiul loialității administrării probelor au fost introduse dispoziții

care reglementează excluderea probelor obținute în mod nelegal în procesul penal,
instituție nouă în sistemul nostru procesual, abordată de doctrină odată cu introducerea
textului art. 64 alin. (2) CPP 1968 prin Legea nr. 281/2003, potrivit căruia „Mijloacele de
probă obținute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul penal”.
În prezent, potrivit art. 102 alin. (1) CPP, probele obținute prin tortură, precum și
probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului penal. De asemenea, în
cuprinsul alin. (2) al aceluiași articol se reia conținutul art. 64 alin. (2) CPP 1968, astfel că
„Probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal”.
O altă instituție nou-introdusă în dispozițiile Codului de procedură penală este aceea a
probelor derivate, a căror reglementare o regăsim în cuprinsul art. 102 alin. (4) CPP.
Astfel, probele derivate din probe administrate în mod nelegal, altele decât cele
administrate prin tortură, vor fi excluse din materialul probator al cauzei, dacă au fost
obținute în mod direct din probele administrate în mod nelegal.
Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin
care aceasta a fost administrată determină excluderea probei. Prin modificarea adusă
textului art. 102 CPP prin Legea nr. 255/2013 se revine în materia probațiunii la
sancțiunea nulității. Astfel, potrivit formei actuale a textului de la art. 102 alin. (3) CPP,
probele ar putea fi excluse dacă actul prin care s-a dispus sau autorizat administrarea
probei sau prin care aceasta a fost administrată este lovit de nulitate absolută ori de
nulitate relativă. În cazul în care actul prin care s-a dispus sau autorizat administrarea
probei ori prin care aceasta a fost administrată este lovit de nulitate relativă, trebuie să
se producă o vătămare ce nu poate fi înlăturată în alt mod.
38
C. GHIGHECI, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 278 și urm.
Cu privire excluderea probei s-a pronunțat și Curtea Constituțională, prin Decizia nr.
22/201839 admițând o excepție de neconstituționalitate și constatând că dispozițiile art.
102 alin. (3) CPP sunt constituționale în măsura în care prin sintagma „excluderea probei”
din cuprinsul lor se înțelege și eliminarea mijloacelor de probă din dosarul cauzei. În
motivare, Curtea a reținut că accesul permanent al judecătorului învestit cu soluționarea
cauzei penale la mijloacele materiale de probă declarate nule (nulitate absolută sau
relativă) nu poate avea ca efect decât o readucere în atenția judecătorului, respectiv o
reîmprospătare a memoriei acestuia cu informații care pot fi de natură a-i spori
convingerile referitoare la vinovăția/nevinovăția inculpatului, dar pe care nu le poate
folosi, în mod legal, în soluționarea cauzei. Așa fiind, excluderea juridică a probelor
obținute în mod nelegal și declarate nule în procesul penal, în lipsa înlăturării acestora din
dosarele penale, este insuficientă pentru o garantare efectivă a prezumției de
nevinovăție a inculpatului și a dreptului la un proces echitabil al acestuia, prin dispozițiile
criticate fiind încălcate art. 21 alin. (3) și art. 23 alin. (11) din Constituție.
6.3. Aprecierea probelor
Aprecierea probelor este unul dintre cele mai importante momente ale procesului
penal, deoarece întregul volum de muncă depus de organele de urmărire penală,
instanțele de judecată, subiecții procesuali principali și părțile din proces se concretizează
în soluția ce va fi dată în urma acestei activități 40.
Prin aprecierea probelor, ca operațiune finală a activității de probațiune, organele
judiciare determină măsura în care acestea le formează convingerea că faptele și
împrejurările la care se referă au avut sau nu loc în realitate 41.
În istoria procesului penal au fost utilizate mai multe concepte privind modul de
administrare a probelor pe parcursul procesului penal, înregistrându-se în acest sens o
evoluție a sistemelor de probațiune42.
În acest sens, în sistemul acuzatorial, regimul probator se caracteriza printr-un
caracter empiric și religios, ca mijloace de probă utilizându-se jurământul religios,
ordaliile sau duelul judiciar.
În sistemele de factură inchizitorială se aplica sistemul probelor formale sau legale, în
temeiul căruia mijloacele de probă erau limitate și, în același timp, ierarhizate sau tarifate
prin lege, adică cu o valoare probantă dinainte stabilită, realizând o ierarhizare a
probelor, considerând mărturisirea a fi „regina probelor”; legea fixa dinainte, limitativ,
mijloacele de probațiune, apoi felul probei necesare pentru dovedirea fiecărui fapt (proba
preconstituită) și enumera forța probantă a fiecăreia43.
Ulterior, sistemul formal a fost înlocuit cu sistemul sentimental și cu sistemul științific
al probelor. În sistemul sentimental, judecătorii aveau libertatea de a aprecia probele,
luându-le în considerare pe acelea care le confereau certitudine, iar în sistemul științific
se foloseau procedee tehnice ca detectorul de minciuni sau narcoanaliza, interpretabile
sub aspectul corectitudinii rezultatului 44.
39
M. Of. nr. 177 din 26 februarie 2018.
40
41
Prin Decizia nr. 171/2001 (M. Of. nr. 387 din 16 iulie 2001), Curtea Constituțională a constatat că
dispozițiile art. 63 alin. (2) CPP (din 1968 – n.a.), în temeiul cărora „Aprecierea fiecărei probe se face de
organul de urmărire penală și de instanța de judecată potrivit convingerii lor (...)”, contravin art. 124 alin.
(3) din Constituție, potrivit căruia „Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”. Așa fiind, apre -
cierea probelor se va face potrivit legii.
42
A.L. LORINCZ, op. cit., 2015, p. 149.
43
Ibidem.
44
A.L. LORINCZ, op. cit., 2015, p. 149.
În sistemul continental, din care face parte și sistemul nostru procesual, s-a adoptat în
materia probațiunii principiul liberei aprecieri a probelor, completat cu principiul liberei
sau intimei convingeri a judecătorului. În timp, a fost limitată libertatea absolută a
judecătorului, impunându-se diferite standarde de apreciere a probelor. Primul standard
de probațiune este cel al preponderenței probelor, care constă în adoptarea soluției care
este susținută de probele preponderente, acest standard fiind folosit de regulă în
procesele civile.
În materie penală, s-a impus standardul probei dincolo de orice dubiu rezonabil (proof
beyond any reasonable doubt), pentru condamnare nefiind suficient să existe o
probabilitate cu privire la vinovăția autorului, ci trebuie ca probele în acest sens să creeze
judecătorului o convingere care admite existența unui dubiu, însă el trebuie să se
păstreze în limite rezonabile45. În cazul în care dubiul cu privire la vinovăția autorului
depășește aceste limite rezonabile, nu se poate dispune o soluție de condamnare a
acuzatului, impunându-se aplicarea principiului in dubio pro reo, potrivit căruia, în cazul în
care acuzarea nu reușește să răstoarne deplin această prezumție, faptul va fi interpretat
ca o probă în favoarea nevinovăției inculpatului 46.
Secțiunea a 2-a. Mijloacele de probă și

procedeele probatorii
§1. Noțiune
Probele sunt fapte și împrejurări prin care se constată adevărul și se soluționează

cauza penală. În acest sens, art. 97 alin. (1) CPP definește probele ca fiind orice elemente
de fapt care servesc la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la
identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru
justa soluționare a cauzei și care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.
Pentru ca organul judiciar să poată folosi probele în rezolvarea cauzei, acestea trebuie
administrate. Se constată astfel că proba nu trebuie confundată cu mijloacele de probă,
deoarece acestea din urmă reprezintă mijloacele legale prin care se administrează
probele47.
De asemenea, mijloacele de probă nu trebuie confundate cu subiectul probei, care
este reprezentat de persoana care poate forma elementul de informare care constituie
probe (martor, expert, inculpat etc.)48.
Reglementarea procesuală penală română anterioară a adoptat sistemul 49 referitor la
enumerarea mijloacelor de probă în sens limitativ. Referitor la noțiunea de mijloace de
probă, unii autori50 consideră că aceasta trebuie delimitată strict, datorită faptului că
împrejurarea de fapt care determină vinovăția sau nevinovăția făptuitorului nu se poate
confunda cu mijlocul prin care această împrejurare este cunoscută sau demonstrată. În
virtutea acestui sistem, o probă putea fi administrată prin orice mijloc de probă indicat de
45
C. GHIGHECI, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 273-274.
46
Potrivit practicii judiciare, chiar dacă inculpatul se autodenunță, instanța nu poate dispune condam -
narea sa, dacă pe parcursul procesului penal prezumția de nevinovăție nu a fost răsturnată, întrucât orice
îndoială profită inculpatului, iar recunoașterea lui nu are valoare probatorie absolută. A se vedea Trib. Bu -
curești, s. I pen., sent. nr. 866/2005, în I. CIOLCĂ, Probele în procesul penal. Practică judiciară, ed. a 2-a,
Ed. Hamangiu, București, 2011, p. 56, citată de C. GHIGHECI, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p.
273.
47
48
V. D ONGOROZ , Drept procesual penal, p. 212, citat de N. V OLONCIU , op. cit., vol. I, p. 358.
49
50
Ibidem.
art. 64 CPP 1968, și nu prin alte mijloace care nu erau prevăzute de lege, considerând că
folosirea oricăror mijloace neoprite de lege 51 pentru determinarea convingerii organelor
judiciare cu privire la existența vinovăției sau nevinovăției făptuitorului într-o cauză
penală se regăsește în cadrul procedurilor în care judecarea cauzelor se realizează de
jurați.
Menționăm că, față de dispozițiile anterioare ale art. 64 CPP 1968, unde enumerarea
era limitativă, în prezent, sub acest aspect, legiuitorul a revenit la formula instituită prin
dispozițiile Codului de procedură penală din 1936, enumerând în art. 97 alin. (2)
principalele mijloace de probă, dar lăsând posibilitatea de a extinde aceste mijloace
atunci când nu sunt interzise prin lege (de exemplu, testul poligraf).
Astfel, potrivit art. 97 alin. (2) CPP, proba se obține în procesul penal prin următoarele
mijloace:
– declarațiile suspectului sau ale inculpatului;
– declarațiile persoanei vătămate;
– declarațiile părții civile sau ale părții responsabile civilmente;
– declarațiile martorilor;
– înscrisuri, rapoarte de expertiză sau constatare, procese-verbale, fotografii, mijloace
materiale de probă;
– orice alt mijloc de probă care nu este interzis prin lege.
Există modalități diferite în ceea ce privește folosirea mijloacelor de probă.
Fiecare mijloc de probă, în funcție de specificul său, își are procedeele sale de
administrare52. Astfel, în cuprinsul art. 97 alin. (3) CPP, cu caracter de noutate, este
definit și procedeul probatoriu ca fiind modalitatea legală de obținere a mijloacelor de
probă, astfel că prin dispozițiile art. 97 CPP legiuitorul a realizat definirea și delimitarea
strictă a celor trei noțiuni: probă, mijloc de probă, procedeu probatoriu.
Totuși, există și posibilitatea ca prin același procedeu probatoriu să se ajungă la
administrarea unor mijloace de probă diferite. În acest sens, ascultarea unei persoane
constituie un procedeu probatoriu atât în cazul suspectului sau inculpatului, cât și în cazul
declarației altei persoane. Astfel, declarațiile suspectului sau ale inculpatului, declarațiile
persoanei vătămate, ale părții civile se obțin prin audierea suspectului, a inculpatului, a
persoanei vătămate sau a părții civile, ca procedeu probatoriu, sau prin procedee
probatorii auxiliare (confruntarea ori videoconferința). De asemenea, rapoartele de
expertiză sau de constatare se obțin prin intermediul expertizelor și al constatărilor.
Totodată, același mijloc de probă, datorită modalităților diferite de administrare, poate
să conducă la procedee probatorii diferite: înscrisurile pot fi examinate prin cercetare
directă, traducere, descifrare sau comparare cu alte scripte, ridicarea sau descoperirea
înscrisurilor respective putându-se realiza fie prin percheziție, fie prin cercetare la fața
locului53.
§2. Libertatea mijloacelor de probă și importanța acestora
După cum se cunoaște, procesul penal funcționează pe baza principiului libertății

probelor, și anume atât sub aspectul libertății de a produce probe, cât și sub aspectul
aprecierii acestora54.
51
52
Idem, p. 268.
53
54
I. T ANOVICEANU , Tratat de drept și procedură penală, vol. IV, Tipografia Curierul Juridic, București,
1924-1927, p. 611.
La libertatea probelor trebuie adăugată și libertatea mijloacelor de probă, care trebuie
înțeleasă în sensul că aducerea în fața organelor judiciare a situațiilor de fapt ce
constituie probe în cauză se poate realiza prin orice mijloace de probă legale 55.
Funcționalitatea mijloacelor de probă în procesul penal relevă importanța deosebită a
acestora la aflarea adevărului și la soluționarea cauzelor penale 56.
Datorită importanței instituțiilor probelor și a mijloacelor lor de administrare în
procesul penal, legea conferă un spațiu relevant acestora în Codul de procedură penală și
în Codul penal, prin instituirea unui ansamblu de garanții procesuale referitoare la
administrarea probelor (art. 101, art. 102 CPP), cât și a unor instituții cu caracter de
constrângere ce pot fi aplicate acelora care încalcă legea cu ocazia administrării lor (art.
280-283 CP).
Secțiunea a 3-a. Audierea persoanelor
§1. Reguli generale în materia audierii persoanelor
1.1. Persoanele audiate
În scopul aflării adevărului cu privire la fapta ce formează obiectul procesului penal, al

identificării persoanelor care au săvârșit infracțiunea și al stabilirii răspunderii penale a
acestora, pentru justa soluționare a acțiunii penale, a acțiunii civile, pentru dispunerea
măsurilor procesuale, este necesar ca, în cursul urmăririi penale, al camerei preliminare și
al judecății, dar și cu ocazia executării hotărârilor penale, să fie ascultate persoanele care
au cunoștință despre fapte și împrejurări ce pot conduce la aflarea adevărului într-o cauză
penală.
În cursul procesului penal, printr-o activitate complexă, organele judiciare iau declarații
subiecților procesuali prevăzuți de lege, declarații care constituie mijloace de probă.
Organele competente care procedează la audierea persoanelor sunt, după caz, în faza
de urmărire penală, organele de cercetare penală, procurorul și judecătorul de drepturi și
libertăți, iar în faza de judecată, instanța de judecată. Menționăm, de asemenea, că
inculpatul poate fi audiat și în cursul camerei preliminare de către judecătorul de cameră
preliminară.
Potrivit art. 104 CPP, în cursul procesului penal, în condițiile prevăzute de lege, pot fi
audiate următoarele persoane: suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă,
partea responsabilă civilmente, martorii și experții.
Față de aceste dispoziții în care sunt prevăzute expres și limitativ persoanele care pot
fi audiate în cursul procesului penal, este necesar să amintim că în cursul procedurilor
judiciare penale pot fi întâlnite situații în care persoane cu alte calități procesuale
atribuite de lege este necesar a fi audiate în altă calitate procesuală, existând dispoziții
speciale derogatorii în acest sens. Astfel, menționăm reprezentantul legal al persoanei
juridice inculpate, care reprezintă persoana juridică la îndeplinirea actelor procesuale și
procedurale, în conformitate cu art. 491 alin. (1) CPP. De asemenea, persoane necesar a
fi audiate, dar care au o altă calitate în proces decât cea indicată de lege, sunt și
persoanele chemate la judecarea minorului, conform art. 508 alin. (1) și (2) CPP: părinții,
tutorele, curatorul, persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află temporar
minorul, acestea având, printre altele, dreptul și îndatorirea de a da lămuriri în privința
măsurilor ce ar urma să fie luate față de minor. De asemenea, este și cazul revizuienților-
condamnați, potrivit art. 461 alin. (1) și (2) CPP, când la rejudecarea cauzei după
55
56
admiterea în principiu a cererii de revizuire, dacă instanța găsește necesar, administrează
din nou probele din cursul primei judecăți.
În cuprinsul dispozițiilor Codului de procedură penală sunt întâlnite atât noțiunea de
audiere, cât și aceea de ascultare. Astfel, conform art. 10 alin. (3) CPP, „Suspectul are
dreptul de a fi informat de îndată și înainte de a fi ascultat despre fapta pentru care se
efectuează urmărirea penală și încadrarea juridică a acesteia”. De asemenea, în cuprinsul
art. 106 alin. (1) CPP sunt întâlniți atât termenul „audiere”, cât și termenul „ascultare”.
Astfel, se prevede că, „Dacă, în timpul audierii unei persoane, aceasta prezintă semne
vizibile de oboseală excesivă sau simptomele unei boli care îi afectează capacitatea fizică
ori psihică de a participa la ascultare, organul judiciar dispune întreruperea ascultării și,
dacă este cazul, ia măsuri pentru ca persoana să fie consultată de un medic”.
Cu privire la utilizarea celor doi termeni, potrivit unei opinii 57, la care achiesăm,
legiuitorul folosește în Codul de procedură penală termenul de „audiere 58” și pe acela de
„ascultare59” pentru a indica faptul că se referă la două operațiuni procedurale distincte,
chiar dacă acestea sunt similare în diferite componente ale lor, opinie care se bazează pe
art. 37 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative60, conform căruia „În limbajul normativ aceleași noțiuni se
exprimă numai prin aceiași termeni”.
Pe de altă parte, există și o opinie contrară 61, în care se apreciază că nu sunt diferențe
procedurale între cele două activități probatorii, „audierea” și „ascultarea” presupunând
ambele atât relatarea liberă a aspectelor de fapt pe care suspectul sau inculpatul le
aduce la cunoștința organelor judiciare, cât și formularea de întrebări de către organele
judiciare sau de către subiecții procesuali principali ori părțile prezente la audiere (în faza
de judecată).
Locul unde are loc audierea persoanelor este la sediul organului de urmărire penală
sau al instanței de judecată, însă, în cazul în care persoana se află în imposibilitate de a
se prezenta pentru a fi audiată, organul judiciar procedează la luarea declarațiilor la locul
unde se află, fie personal, fie prin comisie rogatorie, inclusiv internațională. Dacă există
riscul ca un martor să nu mai poată fi audiat în cursul judecății, procurorul poate solicita
judecătorului de drepturi și libertăți audierea anticipată a acestuia 62, potrivit art. 308 CPP.
57
T.V. GHEORGHE, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 293.
58
„Audierea” reprezintă procedeul probatoriu complex prin care se obține declarația ca mijloc de pro-
bă, procedeu constând în cunoașterea datelor personale ale persoanei, în aducerea la cunoștință a drep-
turilor și obligațiilor, în relatarea liberă a persoanei, în întrebările puse de ceilalți participanți și răspunsu-
rile obținute, în consemnarea și semnarea celor afirmate, precum și a întrebărilor puse.
59
„Ascultarea” este, în cadrul audierii, doar modalitatea în care persoana comunică efectiv prin fraze
relatarea liberă sau răspunsurile la întrebări ori, în cadrul soluționării unor cereri în materia măsurilor pre-
ventive, este punctul de vedere exprimat personal de inculpat în legătură cu acea măsură preventivă. De
exemplu, legea stabilește principiul potrivit căruia, la luarea măsurilor preventive în cursul urmăririi pena -
le, suspectul sau inculpatul trebuie audiat, obținându-se astfel o declarație ce constituie mijloc de probă.
În schimb, dacă controlul judiciar ori cel pe cauțiune se ia în cursul camerei preliminare sau al judecății ori
în cazul prelungirii arestării preventive, al înlocuirii măsurii preventive, al menținerii acesteia în camera
preliminară sau în cursul judecății, inculpatul va fi ascultat, în sensul că i se va acorda cuvântul personal
pentru a-și argumenta punctul de vedere asupra acelei măsuri, întocmai cum i se acordă cuvântul avoca -
tului său, aceste susțineri fiind consemnate în încheierea de ședință. În acest sens, a se vedea T.V.
GHEORGHE, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 293.
60
Republicată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010.
61
62
N. VOLONCIU, op. cit., vol. I, p. 246-247.
1.2. Folosirea interpreților
În acord cu principiul care reglementează limba oficială și dreptul la interpret în cursul

procesului penal, conform art. 12 alin. (1) CPP, limba oficială în procesul penal este limba
română. Rezultă astfel necesitatea ca persoanele care nu înțeleg, nu vorbesc sau nu se
exprimă bine în limba română, dar care trebuie să fie audiate, să beneficieze de asistența
unui interpret.
Persoanele cărora este necesar să li se asigure interpret pe parcursul procesului penal
sunt: cetățenii români aparținând minorităților naționale; cetățenii străini și apatrizii;
persoanele cu handicap auditiv, de vorbire sau ambele.
Potrivit art. 105 alin. (1) CPP, ori de câte ori persoana audiată nu înțelege, nu vorbește
sau nu se exprimă bine în limba română, audierea se face prin interpret. Remarcăm grija
legiuitorului de a se asigura o fidelă corespondență în actele procedurale între traducerea
în limba română și limba sau limbajul în care se exprimă persoana audiată, prin aceea că,
inclusiv în situația în care aceasta se poate exprima într-o anumită măsură în limba
română, dar nu bine, se impune asistarea de către un interpret care cunoaște limba
română, dar și limba pe care o înțelege persoana audiată sau limbajul special în care se
exprimă o persoană care este surdă, mută ori surdo-mută, aceasta și ca urmare a faptului
că în procedura judiciară sunt utilizați termeni juridici. Trebuie să menționăm, de
asemenea, că, în situația persoanelor care sunt surde, mute sau surdo-mute,
comunicarea între persoana audiată și interpret se poate face și în scris.
Interpretul poate fi desemnat de organul judiciar sau ales de persoana care necesită
asistența acestuia, dintre interpreții autorizați potrivit legii.
Coroborând dispozițiile alin. (2) și (4) ale art. 105 CPP, concluzionăm că, pentru situații
de excepție, justificate de luarea urgentă a unei măsuri procesuale sau de
indisponibilitatea interpretului autorizat, audierea poate avea loc în prezența oricărei
persoane care poate comunica cu cel ascultat, organul judiciar având însă obligația de a
relua audierea prin interpret imediat ce aceasta este posibilă (inclusiv în cazul
persoanelor cu dizabilități).
1.3. Reguli speciale privind ascultarea
Dispozițiile art. 711 CPP 1968, introduse prin Legea nr. 356/2006, precizau doar
condițiile ascultării învinuitului sau inculpatului, orientate în special pe protecția vieții
celui audiat. În prezent, art. 106 CPP este mult mai amplu, atingând o problematică mai
complexă în legătură cu audierea tuturor categoriilor de persoane care pot fi ascultate în
timpul procesului penal, așa cum sunt ele prevăzute în art. 104 CPP.
Actualul Cod de procedură penală cuprinde dispoziții în materia ascultării persoanei
aflate în stare de oboseală sau boală orientate către asigurarea dreptului la apărare și
către obținerea de probe în procesul penal. Astfel, dacă în timpul audierii unei persoane
aceasta prezintă semne vizibile de oboseală excesivă sau simptomele unei boli care îi
afectează capacitatea fizică ori psihică de a participa la ascultare, organul judiciar
dispune întreruperea ascultării și, dacă este cazul, ia măsuri pentru ca persoana să fie
consultată de un medic. Apariția acestor simptome impune întreruperea ascultării și
reluarea ei doar după ce persoana și-a recăpătat capacitatea de a fi audiată.
Alin. (2) al art. 106 CPP reglementează și situația în care se impune ca o persoană
aflată în detenție să fie audiată. Astfel, în cazuri excepționale, o persoană aflată în
detenție poate fi audiată prin videoconferință la locul de deținere, dacă prin această
modalitate nu se prejudiciază buna desfășurare a procesului penal ori drepturile și
interesele părților, iar dacă persoana audiată se află în una dintre situațiile de asistență
juridică obligatorie prevăzute la art. 90 CPP, ascultarea nu va putea avea loc decât în
prezența avocatului la locul de deținere.
§2. Declarațiile părților și ale subiecților procesuali principali
2.1. Declarațiile suspectului sau ale inculpatului
2.1.1. Noțiunea și importanța declarațiilor suspectului sau ale inculpatului
Declarațiile suspectului sau ale inculpatului prezintă aspecte foarte importante, al

căror rol este edificator în soluționarea procesului și stabilirea adevărului. Fiind parte în
procesul penal, inculpatul este un subiect interesat al procesului, poziție procesuală care
determină valoarea și eficiența acestui mijloc de probă și face necesară o reglementare
cu prevederi speciale privitoare la conținutul și procedura probatoriului, la forța sa
probantă în complexul probator.
De altfel, legea procesuală penală, prin art. 97 alin. (2) lit. a) CPP, înscrie declarațiile
suspectului sau ale inculpatului între mijloacele de probă în procesul penal.
Specificul acestui mijloc de probă este determinat de poziția suspectului sau
inculpatului în procesul penal. El este figura centrală, subiectul primar al procesului penal,
iar organele judiciare sunt obligate să constate temeinic și motivat dacă suspectul sau
inculpatul a săvârșit fapta ce formează obiectul cauzei penale și dacă este vinovat pentru
acea faptă63. Din momentul în care declarațiile suspectului sau inculpatului conțin apărări,
organele de urmărire penală și instanța de judecată sunt obligate să le verifice și să
administreze probele indicate pentru a constata temeinicia lor64.
Declarațiile suspectului sau inculpatului constau în relatările acestora cu privire la
faptele săvârșite de ei, precum și cu privire la acuzația ce li se aduce, reprezentând unul
dintre mijloacele de probă indicate de lege prin intermediul căruia se poate constata
existența sau inexistența unei infracțiuni, se pot identifica persoana care a săvârșit-o,
forma de vinovăție cu care s-a săvârșit acea faptă prevăzută de legea penală și pot fi
stabilite împrejurările în care s-a săvârșit fapta, contribuind astfel la aflarea adevărului
într-o cauză penală.
Acest mijloc de probă, prin specificul său, înglobează dreptul la apărare al persoanei
acuzate de săvârșirea unei infracțiuni, instanța urmând a stabili vinovăția sau nevinovăția
acesteia și să decidă pe baza probelor dacă acuzatul care susține că nu a comis acțiunea
considerată drept o infracțiune a săvârșit sau nu a săvârșit acea faptă prevăzută de legea
penală65. Pentru aceasta, instanța este obligată să ia măsurile care se impun pentru ca
inculpatul să fie prezent la ședința de judecată, pentru a i se oferi astfel posibilitatea de
a-și expune personal apărarea, deoarece condamnarea inculpatului fără ca acesta să fi
avut posibilitatea de a fi audiat personal este contrară cerințelor unui proces echitabil în
sensul art. 6 parag. 1 din Convenție66.
De altfel, declarațiile suspectului sau inculpatului constituie un drept al acestuia, și nu
o obligație (nemo tenetur edere contra se), el putând refuza să dea declarații prin
invocarea dreptului la tăcere67. În virtutea acestui drept, suspectul sau inculpatul, în
63
V. DONGOROZ ȘI COLAB., op. cit., vol. I, p. 185.
64
GR. THEODORU, Tratat, 2007, p. 362.
65
C.E.D.O., cauza Ekbatani c. Suediei, hot. din 26 mai 1988, parag. 33, cauza Mircea c. României, hot.
din 29 martie 2007, parag. 47, hudoc.echr.coe.int, citate de T.V. GHEORGHE, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU
(COORD.), op. cit., p. 300.
66
C.E.D.O., cauza Mircea c. României, supra cit., parag. 54, citată de T.V. GHEORGHE, în N. VOLONCIU,
A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 300.
67
În același sens, GR. THEODORU, op. cit., p. 363; M. UDROIU, op. cit., 2014, p. 236.
declarațiile date, poate pune la dispoziția organelor judiciare acele informații necesare
aflării adevărului, dar, în același timp, își poate exercita și dreptul la apărare.
Acest ultim aspect instituie obligația pe care o au organele judiciare de a-l asculta pe
suspect sau pe inculpat în cele mai importante momente ale desfășurării procesului
penal. Astfel, în faza de urmărire penală, suspectul este audiat atunci când organul
judiciar îi comunică acestuia calitatea în care este audiat [art. 108 alin. (1) CPP]. Tot în
faza de urmărire penală, inculpatul este audiat după punerea în mișcare a acțiunii penale
[art. 309 alin. (2) CPP]. De asemenea, și în faza de cercetare judecătorească, inculpatul
este audiat (art. 378 CPP).
Audierea suspectului sau inculpatului în proces prezintă importanță și din perspectiva
stabilirii celor mai adecvate măsuri procesuale, proporționale cu situația care le-a
determinat, dar și cu comportamentul procesual al acestuia – în principal măsurile
preventive. Astfel, suspectul sau inculpatul este audiat înainte de dispunerea măsurii
reținerii [art. 209 alin. (5) CPP], iar inculpatul este audiat înainte de dispunerea măsurii
controlului judiciar [art. 212 alin. (3) CPP], înainte de dispunerea măsurii controlului
judiciar pe cauțiune [art. 216 alin. (3) CPP], cu ocazia dispunerii măsurii arestului la
domiciliu, dacă este prezent [art. 219 alin. (5) CPP], precum și cu ocazia dispunerii
măsurii arestului preventiv, dacă este prezent [art. 225 alin. (7) CPP].
Există situații, în timpul urmăririi penale, în care inculpatul nu este audiat, deoarece
acesta lipsește nejustificat, se sustrage sau este dispărut [art. 309 alin. (5) CPP]. De
asemenea, în faza de judecată, inculpatul nu este ascultat în cazul în care nu se prezintă,
deși a fost legal citat (art. 353 CPP).
2.1.2. Procedura de obținere a declarațiilor suspectului sau inculpatului
Procedura de obținere a declarației suspectului sau inculpatului presupune un complex

de reguli de ordin procesual și de ordin tactic ce trebuie respectate. Regulile de ordin
tactic referitoare la obținerea declarațiilor de la acest subiect procesual sunt studiate de
criminalistică.
O persoană poate fi ascultată în calitate de suspect sau de inculpat atunci când față de
ea se efectuează urmărirea penală sau se exercită acțiunea penală. Audierea trebuie să
se efectueze potrivit dispozițiilor procesuale penale, în raport cu fiecare fază a procesului
penal.
Deși Codul de procedură penală nu mai prevede dispoziții exprese în acest sens,
considerăm că, în cursul urmăririi penale, suspectul sau inculpatul trebuie audiat fără a fi
de față ceilalți făptuitori, aceasta în acord cu prevederea art. 71 CPP 196868, dispoziție
care își păstrează actualitatea din rațiuni tactice.
În cursul judecății, dacă sunt mai mulți inculpați, audierea fiecăruia dintre ei se face în
prezența celorlalți inculpați [art. 379 alin. (1) CPP] și, numai când interesul aflării
adevărului o cere, instanța poate dispune audierea vreunuia dintre inculpați fără ca
ceilalți să fie de față [art. 379 alin. (2) CPP]. Aceste prevederi își găsesc justificarea prin
aceea că, în cursul judecății, fiecare inculpat cunoaște conținutul declarațiilor celorlalți
inculpați, acesta nemaiputând fi luat prin surprindere și pus în dificultate în privința
propriilor susțineri69.
La fel ca în cazul dispozițiilor Codului de procedură penală anterior, audierea
inculpatului minor se realizează după reguli distincte, care îi protejează dezvoltarea
morală și afectivă față de efectele negative ale participării sale în calitate de subiect
procesual în procesul penal. Audierea acestuia în cursul judecății va avea loc, de
68
Art. 71 alin. (2) CPP 1968: „În cursul urmăririi penale, dacă sunt mai mulți învinuiți sau inculpați, fie -
care este ascultat fără să fie de față ceilalți”.
69
principiu, o singură dată, iar reascultarea poate fi admisă doar în cazuri temeinic
justificate [art. 509 alin. (5) CPP], minorul inculpat în vârstă de până la 16 ani putând fi
chiar îndepărtat din ședință dacă administrarea anumitor probe l-ar putea influența
negativ [art. 509 alin. (3) CPP]. De asemenea, minorul trebuie să beneficieze de asistența
celui care are responsabilitatea ocrotirii sale, în cursul audierii, dar și pe parcursul
procesului penal, conform art. 505 alin. (1) și art. 508 alin. (1) CPP.
Audierea suspectului sau inculpatului constituie o obligație procesuală pentru organul
judiciar70, fiind necesar ca acesta să procedeze la citarea lor în vederea luării de
declarații, exceptând cazul în care suspectul sau inculpatul este dispărut, se sustrage de
la urmărirea penală sau de la judecată, și-a schimbat adresa și nu a adus-o la cunoștința
organului judiciar, iar acesta din urmă nu a putut identifica o altă adresă. În cazul
minorului cu vârsta mai mică de 16 ani, citarea se va face prin intermediul părinților sau
al tutorelui, cu excepția cazului când acest lucru nu este posibil [art. 257 alin. (6) CPP].
Pentru obținerea declarației suspectului sau inculpatului este necesară parcurgerea a
trei etape distincte71:
– cunoașterea datelor suspectului sau inculpatului;
– comunicarea de către organele judiciare a drepturilor și a obligațiilor suspectului sau
inculpatului;
– procedura de ascultare propriu-zisă a suspectului sau inculpatului.
2.1.2.1. Cunoașterea datelor suspectului sau inculpatului

Prima etapă în desfășurarea audierii suspectului sau inculpatului constă în colectarea
datelor acestuia cu privire la nume, prenume, poreclă, data și locul nașterii, codul
numeric personal, numele și prenumele părinților, cetățenia, starea civilă, situația
militară, studiile, profesia ori ocupația, locul de muncă, domiciliul și adresa unde locuiește
efectiv și adresa la care dorește să îi fie comunicate actele de procedură, antecedentele
penale sau dacă împotriva sa se desfășoară un alt proces penal, dacă solicită un interpret
în cazul în care nu vorbește sau nu înțelege limba română ori nu se poate exprima,
precum și cu privire la orice alte date pentru stabilirea situației sale personale [art. 107
alin. (1) CPP], unele dintre aceste date fiind utile la conturarea personalității suspectului
sau inculpatului.
Din dispozițiile precizate mai sus constatăm aplicarea principiului limbii oficiale și a
dreptului la interpret, prevăzut de art. 12 CPP, în procedura primei audieri propriu-zise de
către organul judiciar, care are obligația de a întreba suspectul sau inculpatul care nu
vorbește sau nu înțelege limba română ori nu se poate exprima dacă solicită un interpret.
Aceste norme se aplică și în cazul în care organul judiciar constată că suspectul sau
inculpatul prezintă o deficiență de vorbire, de auz sau ambele.
Demersul organului judiciar de colectare a datelor suspectului sau inculpatului este
obligatoriu numai cu ocazia primei audieri, această activitate fiind lăsată ulterior la
aprecierea organului judiciar, numai când există situații în care o astfel de activitate se
justifică (verificarea și rectificarea unor date eronate, completarea datelor în cazul în care
la prima audiere nu s-au consemnat toate datele relevante prevăzute de lege).
Codul de procedură penală menționează expres obligația organului judiciar de a
solicita date referitoare la adresa locului la care se dorește comunicarea actelor
procedurale72, în scopul parcurgerii cu celeritate a fazelor procesului penal și pentru
70
GR. THEODORU, op. cit., p. 363.
71
A se vedea I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 453.
72
P. BUNECI (COORD.), Noul Cod de procedură penală. Note. Corelații. Explicații, Ed. C.H. Beck, Bucu-
rești, 2014, p. 120.
asigurarea cunoașterii etapelor procesuale de către suspect sau inculpat, care își poate
astfel exercita dreptul la apărare, la exercitarea căilor de atac etc.
După comunicarea domiciliului, suspectul sau inculpatul are obligația de a comunica în
scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei, atrăgându-i-se atenția că, în cazul
neîndeplinirii acestei obligații, citațiile și orice alte acte comunicate la prima adresă
rămân valabile și se consideră că a luat cunoștință de ele, el fiind cel care suportă riscul
procesual al schimbării domiciliului fără a-l aduce la cunoștința organului judiciar [art. 108
alin. (2) lit. b) CPP].
În cazul în care suspectul sau inculpatul este dispărut pe întreaga perioadă a urmăririi
penale și se prezintă pentru prima dată în cursul judecății – în primă instanță sau chiar în
calea de atac a apelului –, obligația aplicării integrale a dispozițiilor art. 107-108 CPP
revine instanței de judecată care îl audiază pentru prima dată pe inculpat 73.
2.1.2.2. Comunicarea de către organele judiciare a drepturilor și a obligațiilor

suspectului sau inculpatului
La fel ca în cazul dispozițiilor Codului de procedură penală anterior, a doua etapă a
audierii suspectului sau inculpatului este reprezentată de asigurarea și exercitarea
drepturilor fundamentale ale acestora. Acest fapt implică în mod firesc înștiințarea în
prealabil asupra calității procesuale, a faptei prevăzute de legea penală de care este
suspectat și a încadrării juridice a acesteia, precum și a drepturilor și obligațiilor
procesuale ale suspectului sau inculpatului. Comunicarea drepturilor și obligațiilor
procesuale ale suspectului sau inculpatului se face și în scris, sub semnătură, înainte de
prima audiere. Aceste îndatoriri ale organului judiciar reprezintă transpunerea în normele
procesuale penale a Directivei 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din
22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale 74. Directiva se
aplică din momentul în care o persoană este informată de către autoritățile competente
ale unui stat membru cu privire la faptul că este suspectată sau acuzată de săvârșirea
unei infracțiuni, până în momentul finalizării procedurilor, prin aceasta înțelegându-se
hotărârea definitivă în legătură cu întrebarea dacă persoana suspectată sau acuzată a
comis infracțiunea, inclusiv, dacă este cazul, pronunțarea sentinței și soluționarea unei
căi de atac75.
Potrivit art. 83 CPP, drepturile inculpatului, ca și ale suspectului, sunt următoarele:
a) dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se
atenția că, dacă refuză să dea declarații, nu va suferi nicio consecință defavorabilă, iar
dacă va da declarații, acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;
b) dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat și încadrarea
juridică a acesteia;
c) dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;
d) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu își desemnează unul, în cazurile de
asistență obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;
e) dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a
ridica excepții și de a pune concluzii;
73
74
J.O. L 142 din 1 iunie 2012. Documentul este disponibil și online, pe portalul eur-lex.europa.eu.
75
I. DRAGNEA, în P. BUNECI (COORD.), op. cit., p. 121. De asemenea, potrivit art. 3 din Directiva 2012/13/
UE, statele membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate sunt informate prompt cu privire la
cel puțin următoarele drepturi procedurale: a) dreptul de a fi asistate de un avocat; b) orice drept la con-
siliere juridică gratuită și condițiile pentru obținerea unei astfel de consilieri; c) dreptul de a fi informate
cu privire la acuzare; d) dreptul la interpretare și traducere; e) dreptul de a păstra tăcerea.
f) dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a
cauzei;
g) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se
exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
h) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
i) dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;
j) alte drepturi prevăzute de lege.
De asemenea, suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoștință următoarele
obligații:
– obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare, atrăgându-i-se atenția că,
în cazul neîndeplinirii acestei obligații, se poate emite mandat de aducere împotriva sa,
iar în cazul sustragerii, judecătorul poate dispune arestarea sa preventivă;
– obligația de a comunica în scris, în termen de 3 zile, orice schimbare a adresei,
atrăgându-i-se atenția că, în cazul neîndeplinirii acestei obligații, citațiile și orice alte acte
comunicate la prima adresă rămân valabile și se consideră că a luat cunoștință de ele.
Aducerea la cunoștință a drepturilor și a obligațiilor suspectului sau inculpatului în faza
de urmărire penală se va face de către organul judiciar înainte de prima audiere. Acestea
se vor comunica și în scris, sub semnătură, iar în cazul în care suspectul sau inculpatul nu
poate ori refuză să semneze, se va încheia un proces-verbal.
Asupra dispozițiilor art. 83 alin. (1) lit. a) CPP cu privire la dreptul suspectului sau
inculpatului de a nu da nicio declarație și informarea că, în caz de refuz de a da declarații,
nu va suferi consecințe defavorabile și atenționarea că declarațiile date vor putea fi
folosite ca mijloace de probă împotriva sa, legiuitorul reglementează dreptul de a păstra
tăcerea și de a nu contribui la propria incriminare, fapt care constituie o garanție
procedurală implicită a dreptului la un proces echitabil potrivit art. 6 parag. 1 din
Convenție, potrivit căruia, în materia audierii persoanelor, autoritățile judiciare nu pot
obliga un suspect sau inculpat să dea declarații, având, totodată, o putere limitată de a
trage concluzii în defavoarea lor din refuzul de a da declarații 76. Din momentul exercitării
dreptului la tăcere intervin obligația pentru organele judiciare de a înceta ascultarea și
interdicția de a mai pune întrebări, cu excepția situației în care suspectul sau inculpatul
își exercită dreptul la tăcere numai cu privire la anumite întrebări care i se pun 77.
Menționăm, de asemenea, că dispozițiile art. 83 alin. (1) lit. c) CPP referitoare la
informarea suspectului sau inculpatului despre dreptul de a avea un avocat ales și dreptul
de a i se desemna un avocat din oficiu dacă nu își desemnează avocat ales, în cazurile de
asistență juridică obligatorie, au un efect extins asupra întregului proces penal și sunt de
natură a-l proteja pe suspect sau inculpat de necunoașterea aprofundată a legii penale și
procesuale penale78.
Încunoștințarea privind dreptul de a consulta dosarul 79 [art. 83 alin. (1) lit. b) CPP],
dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a ridica
excepții și de a pune concluzii [art. 83 alin. (1) lit. d) CPP], precum și dreptul de a formula
orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a cauzei [art. 83 alin. (1) lit.
e) CPP] asigură dreptul general la apărare, a cărui exercitare presupune mai întâi
cunoașterea probelor existente la dosarul cauzei pe care se bazează acuzația, precum și
76
M. UDROIU, op. cit., 2014, p. 244.
77
78
Ibidem.
79
Dreptul de a consulta dosarul este prevăzut explicit în Directiva 2012/13/UE și a fost transpus în Co-
dul de procedură penală prin art. 94, intitulat „Consultarea dosarului”, cât și prin art. 352 alin. (7) CPP,
pentru faza judecății.
accesul liber la justiție, care dă dreptul suspectului sau inculpatului de a formula cereri și
de a pune concluzii (pertinente) în fața organului judiciar.
Dreptul de a apela la un mediator, potrivit art. 83 alin. (1) lit. g) CPP, în cazurile
permise de lege, face parte, de asemenea, din drepturile pe care organul judiciar trebuie
să le aducă la cunoștința suspectului sau inculpatului, pentru că exercitarea lui poate
conduce fie la absolvirea de răspundere penală, în cazul în care părțile au posibilitatea
împăcării sau a retragerii plângerii prealabile, fie la diminuarea acesteia, în cazul în care
se ajunge la un acord cu privire la despăgubirile civile, conform art. 67-70 din Legea nr.
192/2006 privind medierea și organizarea profesiei de mediator.
Art. 83 alin. (1) lit. h) CPP face referire la dreptul inculpatului, potrivit art. 108 alin. (4)
CPP, de a fi informat de către organul judiciar despre posibilitatea încheierii, pe parcursul
urmăririi penale, a unui acord ca urmare a recunoașterii vinovăției, iar în cursul judecății,
în faza de cercetare judecătorească, posibilitatea de a beneficia de reducerea cu o treime
a pedepsei cu închisoarea prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită și cu o pătrime
în cazul pedepsei amenzii, ca urmare a recunoașterii învinuirii, dacă pentru infracțiunea
săvârșită nu se prevede pedeapsa detențiunii pe viață [art. 374 alin. (4) coroborat cu art.
396 alin. (10) CPP].
2.1.2.3. Procedura de ascultare propriu-zisă a suspectului sau inculpatului

După parcurgerea celor două etape, se trece la ascultarea propriu-zisă a relatării
suspectului sau inculpatului, acesta fiind lăsat să facă o expunere liberă descriptivă a
faptei care face obiectul cauzei penale, în limita a ceea ce dorește și consideră că îi este
de folos în apărare, precum și a obiecțiunilor cu privire la acuzația ce i se aduce în
legătură cu acea faptă.
Potrivit art. 71 alin. (3) CPP 1968, învinuitul sau inculpatul era mai întâi lăsat să declare
tot ce știe în cauză, și nu tot ceea ce dorește referitor la fapta prevăzută de legea penală
care i-a fost comunicată, așa cum prevede în prezent art. 109 alin. (1) CPP, legiuitorul
conferind noului text o acuratețe sporită față de exprimarea anterioară, relevând,
totodată, dreptul suspectului sau inculpatului de a nu se autoincrimina 80. Peste aceste
dispoziții se suprapun dispozițiile menținute în textul de lege al art. 378 alin. (1) CPP,
unde legiuitorul menține exprimarea anterioară din cuprinsul art. 323 alin. (2) CPP 1968
în legătură cu lăsarea inculpatului să arate „tot ceea ce știe” despre fapta pentru care a
fost trimis în judecată.
Textul actual al art. 109 alin. (1) CPP limitează obiectul ascultării suspectului sau
inculpatului doar la „fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată”, spre
deosebire de vechiul text, care se referea la „tot ce știe în cauză persoana audiată”
(astfel, potrivit noii reglementări, pot fi și alte fapte sau alți făptuitori despre care organul
judiciar nu a comunicat nimic făptuitorului).
După ce suspectul sau inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce dorește referitor la
fapta prevăzută de legea penală care i-a fost comunicată, i se vor putea pune întrebări,
având posibilitatea ca atât înainte, cât și în cursul audierii să se consulte cu avocatul. De
asemenea, conform art. 109 alin. (2) CPP, organul judiciar poate permite suspectului sau
inculpatului să utilizeze însemnări și notițe proprii.
Menționăm, de asemenea, că o modificare importantă de concepție asupra dreptului la
tăcere și la apărare al suspectului sau inculpatului este prezentă în dispozițiile art. 109
alin. (3) CPP, care permite în prezent să își manifeste dreptul în mod divizibil, cu privire
numai la anumite fapte, împrejurări sau întrebări puse, și nu neapărat cu privire la
ansamblul declarației. Constatăm astfel că dreptul la tăcere poate fi exercitat în cursul
audierii fie total, suspectul sau inculpatul refuzând să răspundă la toate întrebările, fie
80
parțial, prin refuzul de a răspunde la anumite întrebări, acest fapt consemnându-se în
cuprinsul procesului-verbal81.
Astfel cum am arătat, după relatarea liberă făcută de persoana audiată, i se pot pune
întrebări, potrivit art. 109 alin. (1) teza finală CPP. Menționăm că în cursul urmăririi penale
nu există o ordine a punerii întrebărilor, deoarece singurul subiect activ în această
privință este organul de urmărire penală, reprezentat de organul de cercetare penală și
de procuror.
Avocatul inculpatului, coinculpatului sau al altor subiecți procesuali are dreptul să
asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală și să formuleze obiecțiuni, dar nu are
dreptul să intervină activ în audiere [art. 92 alin. (1) și (6) și art. 93 CPP].
Întrebările adresate de organul judiciar și de ceilalți participanți la audiere trebuie să
aibă scopul de a completa și preciza expunerea făcută de suspect sau inculpat ori să
verifice acuratețea, veridicitatea celor declarate82.
Pentru obținerea declarațiilor suspectului sau inculpatului, conform art. 101 alin. (1)
CPP, este oprit a se întrebuința violențe, amenințări ori alte mijloace de constrângere,
precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obține probe, încălcarea acestor
dispoziții constituind infracțiunea de cercetare abuzivă, prevăzută la art. 280 CP.
Persoana aflată în detenție poate fi audiată la locul de deținere prin videoconferință, în
cazuri excepționale și dacă organul judiciar apreciază că aceasta nu aduce atingere bunei
desfășurări a procesului ori drepturilor și intereselor părților.
Codul de procedură penală actual cuprinde dispoziții în materia ascultării persoanei
aflate în stare de oboseală excesivă sau boală orientate către persoana audiată, potrivit
art. 106 alin. (1) CPP, incluzând aici atât suspectul și inculpatul, cât și celelalte persoane
care pot fi ascultate în procesul penal. Aceasta, deoarece oboseala excesivă sau boala
reprezintă stări care afectează capacitatea fizică și psihică a persoanei suspectului sau
inculpatului. În cazul în care simptomele bolii impun consultul unui medic, organul judiciar
ia măsuri în acest sens.
2.1.3. Consemnarea declarațiilor
Pentru a putea fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal, declarațiile

suspectului sau inculpatului trebuie să fie consemnate în scris de către organul de
urmărire penală, în faza de urmărire penală, precum și de grefierul de ședință, în faza de
judecată.
Astfel, relatările libere ale suspectului sau inculpatului, precum și întrebările și
răspunsurile adresate se consemnează în scris în declarație de către organul judiciar.
Această consemnare are rolul de a determina organele judiciare să formuleze unele
concluzii pe bază de raționament logic asupra a ceea ce se cunoaște concret despre
suspect sau inculpat.
De asemenea, în cuprinsul declarației se consemnează ora de început și ora de sfârșit
a ascultării, acest fapt reprezentând o garanție a respectării dreptului la un proces
echitabil, putându-se verifica modul în care a fost realizată ascultarea (pe timp de zi sau
de noapte, pe o perioadă rezonabilă de timp sau epuizantă pentru cel audiat etc.) 83.
În cazul în care suspectul sau inculpatul este de acord cu conținutul declarației scrise,
o semnează, iar când nu poate să semneze, deși este de acord cu conținutul acesteia,
sau refuză să semneze, organul judiciar consemnează acest lucru în declarația scrisă.
81
82
I. DRAGNEA, în P. BUNECI (COORD.), op. cit., p. 122, citat de T.V. GHEORGHE, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU
83
I. DRAGNEA, în P. BUNECI (COORD.), op. cit., p. 123, citat de T.V. GHEORGHE, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU
Potrivit art. 110 alin. (2) teza a II-a CPP, dacă suspectul sau inculpatul are de făcut
completări, rectificări ori precizări, acestea sunt indicate în finalul declarației, fiind urmate
de semnătura suspectului sau inculpatului, acest text referindu-se la situația în care
procedura luării declarației nu a fost încă finalizată și suspectul sau inculpatul mai poate
adăuga relatări înainte de a semna declarația.
Art. 110 alin. (4) CPP prevede că declarația trebuie semnată și de organul judiciar care
a procedat la audiere, de avocații prezenți ai tuturor părților și persoanei vătămate,
precum și de interpret, atunci când acesta și-a adus contribuția la luarea ei. În acest sens,
potrivit unei opinii84, la care achiesăm, de lege ferenda, se impune completarea art. 110
alin. (4) CPP cu dispoziții care să prevadă includerea judecătorului de cameră preliminară,
care fie în procedura de cameră preliminară, fie în procedura plângerii împotriva soluțiilor
de neurmărire penală sau de netrimitere în judecată poate să îl audieze pe inculpat.
Conform art. 110 alin. (5) CPP, în cursul urmăririi penale, audierea suspectului sau
inculpatului se înregistrează cu mijloace tehnice audio sau audiovideo, fapt care
reprezintă o noutate în legislația noastră procesuală penală, fiind importantă sub două
aspecte. În primul rând, constituie o garanție împotriva supunerii suspectului sau
inculpatului la rele tratamente pe perioada audierii, existența ei putând constitui o
dovadă în favoarea suspectului sau inculpatului atunci când acesta susține că a fost
supus la rele tratamente, iar, pe de altă parte, este importantă și pentru organele
judiciare, care pot proba lipsa de temeinicie a declarațiilor suspectului sau inculpatului
referitoare la supunerea la rele tratamente 85. Atunci când înregistrarea nu este posibilă,
acest lucru se consemnează în declarația suspectului sau inculpatului, cu indicarea
concretă a motivului86.
2.1.4. Valoarea probatorie a declarațiilor suspectului sau inculpatului
Considerăm că declarațiile suspectului sau inculpatului constituie un important mijloc

de probă în procesul penal, deoarece, în caz de mărturisire, acestea vor contribui la
reconstituirea amănunțită a faptelor necesare pentru soluționarea cauzei, iar în caz de
tăgadă, vor putea conduce la stabilirea nevinovăției.
Pe de altă parte, deși suspectul sau inculpatul poate furniza cele mai multe date cu
privire la săvârșirea faptei, există totuși unele rezerve în procesul de apreciere a probelor
furnizate prin declarațiile sale, deoarece acesta, voluntar sau involuntar, încearcă
denaturarea declarațiilor și, implicit, denaturarea adevărului într-o cauză penală.
Există, de asemenea, și situații în care inculpații au recunoscut săvârșirea unor fapte,
însă adevărații autori erau alte persoane, aceste relatări fiind făcute fie ca urmare a
sentimentelor de afecțiune față de adevărații făptuitori, fie pentru a ascunde organelor
judiciare alte fapte săvârșite de inculpați 87.
În prezent, declarația suspectului sau inculpatului nu mai este considerată a fi „regina
probelor”, așa cum era considerată a fi în sistemul probelor formale, când recunoașterea
de către inculpat a faptei săvârșite constituia un motiv suficient pentru ca acesta să fie
condamnat, deși constatăm că tendința legiuitorului a fost de a prelua dispoziții din
sistemul de drept anglo-saxon care reglementează justiția negociată transpusă prin
posibilitatea încheierii de către inculpat a unui acord de recunoaștere a vinovăției (art.
478-488 CPP).
84
85
86
În faza de judecată, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară prevede cu titlu general obli -
gativitatea înregistrării audio a ședinței de judecată, deci și a audierii persoanelor.
87
A se vedea I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 461.
Art. 63 CPP 1968 prevedea că declarațiile învinuitului sau inculpatului puteau servi la
aflarea adevărului numai în măsura în care erau coroborate cu fapte și împrejurări care
rezultau din ansamblul probelor existente în cauză.
În prezent, legiuitorul nu a mai prevăzut dispoziții exprese în acest sens în cuprinsul
Codului de procedură penală, însă considerăm că în procesul penal declarația suspectului
sau inculpatului este divizibilă, sens în care organul judiciar are posibilitatea de a reține
din întreg materialul probator doar ceea ce se coroborează cu alte probe administrate în
cauză, și retractabilă, în sensul că suspectul sau inculpatul poate retracta declarația și
poate face relatări contrare celor declarate anterior.
De asemenea, potrivit art. 103 alin. (1) CPP, probele nu au o valoare dinainte stabilită
prin lege și sunt supuse liberei aprecieri a organelor judiciare, aprecierea fiecărei probe
făcându-se în urma examinării tuturor probelor administrate în cauză, astfel că, dacă
declarațiile date de către suspect sau inculpat în diferite momente ale procesului penal
sunt contradictorii, organul judiciar le va reține doar pe acelea care se coroborează cu
alte probe administrate în cauză, indiferent de momentul la care au fost date 88.
2.2. Declarațiile persoanei vătămate, ale părții civile și ale părții

responsabile civilmente
2.2.1. Noțiunea și importanța declarațiilor persoanei vătămate, ale părții

civile și ale părții responsabile civilmente
Codul de procedură penală conferă importanță declarațiilor persoanei vătămate, părții

civile și părții responsabile civilmente, prin includerea lor alături de celelalte mijloace de
probă, ca urmare a faptului că acestea pot fi ascultate în procesul penal în vederea
administrării unor probe necesare rezolvării cauzei, având cunoștință despre săvârșirea
infracțiunii și despre făptuitor 89.
Astfel, declarațiile părților și ale persoanei vătămate pot contribui la stabilirea
adevărului cu privire la existența sau inexistența infracțiunii, la stabilirea persoanei
făptuitorului, a gradului de vinovăție a acestuia, precum și cu privire la alte împrejurări de
natură a servi la justa soluționare a cauzei penale90. Alături de aceste considerente,
declarațiile acestor subiecți procesuali constituie deopotrivă și un mijloc de apărare a
intereselor lor legitime, dispozițiile privind audierea persoanei vătămate, a părții civile și a
părții responsabile civilmente fiind prevăzute de legiuitor atât în faza urmăririi penale, cât
și în faza judecății, desfășurându-se în principiu după regulile generale privind audierea
persoanelor.
Pentru audierea persoanei vătămate, a părții civile și a celei responsabile civilmente în
faza urmăririi penale, organul judiciar este obligat să citeze persoana pentru a-i comunica
drepturile și obligațiile în contextul procedurii audierii, de unde rezultă și obligativitatea
luării declarațiilor acestora.
În faza judecății, art. 380 CPP stabilește în mod imperativ în sarcina instanței obligația
de a trece la audierea persoanei vătămate, a părții civile și a celei responsabile
civilmente după audierea inculpaților. Admitem astfel că nu s-ar putea concepe obligația
de audiere în cursul judecății fără corespondent în cursul urmăririi penale.
De asemenea, organul judiciar poate emite mandat de aducere față de orice persoană
– deci și față de persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente – dacă
ascultarea ei este necesară, existând, prin urmare, și obligația corelativă a organului
judiciar de a face toate demersurile pentru a asculta persoana respectivă.
88
A.L. LORINCZ, op. cit., p. 176.
89
90
V. DONGOROZ ȘI COLAB., op. cit., vol. I, p. 196.
Pe de altă parte, conform art. 283 alin. (2) CPP, lipsa nejustificată a persoanei
vătămate, a părții civile și a celei responsabile civilmente, chemate să dea declarații, se
sancționează cu amendă judiciară, ceea ce indică obligația acestora de a se supune
procedurii audierii lor.
2.2.2. Procedura de obținere a declarațiilor persoanei vătămate, părții civile

și părții responsabile civilmente
Pentru obținerea declarației persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile

civilmente, este necesară parcurgerea a trei etape distincte:
– cunoașterea datelor persoanei audiate;
– comunicarea de către organele judiciare a drepturilor și a obligațiilor persoanei
vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente;
– procedura de ascultare propriu-zisă a persoanei vătămate, a părții civile și a părții
responsabile civilmente.
2.2.2.1. Cunoașterea datelor persoanei vătămate, ale părții civile și ale părții
responsabile civilmente
Audierea persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente începe
cu stabilirea datelor personale ale acestora, similar procedurii aplicate suspectului sau
inculpatului.
Așa cum am precizat anterior, potrivit art. 111 alin. (1) și art. 112 alin. (1) CPP, la
începutul primei audieri, organul judiciar adresează persoanei vătămate, părții civile și
părții responsabile civilmente întrebările prevăzute la art. 107 CPP cu privire la nume,
prenume, poreclă, data și locul nașterii, codul numeric personal, numele și prenumele
părinților, cetățenia, starea civilă, situația militară, studiile, profesia ori ocupația, locul de
muncă, domiciliul și adresa unde locuiesc efectiv și adresa la care doresc să le fie
comunicate actele de procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva lor se
desfășoară un proces penal, dacă solicită un interpret în cazul în care nu vorbesc sau nu
înțeleg limba română ori nu se pot exprima, precum și cu privire la orice alte date pentru
stabilirea situației lor personale.
2.2.2.2. Comunicarea de către organele judiciare a drepturilor și a obligațiilor

persoanei vătămate, părții civile și părții responsabile civilmente
Procedura de obținere a declarațiilor persoanei vătămate, părții civile și părții
responsabile civilmente continuă cu informarea acestora asupra drepturilor și obligațiilor
procesuale ce le revin, majoritatea fiind cele prevăzute de lege pentru suspect sau
inculpat, însă individualizate pentru fiecare persoană în parte ca urmare a calității sale
procesuale distincte.
În ceea ce privește persoana vătămată, legiuitorul a prevăzut în cuprinsul art. 111 alin.
(2) CPP următoarele drepturi care se aduc la cunoștința acesteia de către organul
judiciar:
a) dreptul de a fi asistată de avocat, iar în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de
a i se desemna un avocat din oficiu. În privința dreptului persoanei vătămate de a fi
asistată obligatoriu de un avocat în anumite cazuri, precizăm că aceste cazuri sunt
menționate la art. 93 alin. (4) și (5) CPP, și anume asistența juridică este obligatorie când
persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de
exercițiu restrânsă, de asemenea, când organul judiciar apreciază că, din anumite
motive, persoana vătămată nu și-ar putea face singură apărarea, caz în care dispune
luarea măsurilor pentru desemnarea unui avocat din oficiu;
b) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege. Potrivit art. 67 alin.
(2) din Legea nr. 192/2006, în latura penală a procesului, dispozițiile privind medierea se
aplică numai în cauzele privind infracțiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii
prealabile sau împăcarea înlătură răspunderea penală;
c) dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepții și de a pune
concluzii, în condițiile prevăzute de lege;
d) dreptul de a fi încunoștințată cu privire la desfășurarea procedurii, dreptul de a
formula plângere prealabilă, precum și dreptul de a se constitui parte civilă.
Pe lângă drepturile enumerate de legiuitor, pentru persoana vătămată există și
anumite obligații prevăzute în mod distinct în textul de lege, astfel:
a) obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare. Conform art. 283 alin.
(2) CPP, lipsa nejustificată a persoanei vătămate, chemată să dea declarații, se
sancționează cu amendă judiciară de la 250 de lei la 5.000 de lei;
b) obligația de a comunica orice schimbare de adresă. Deși textul nu indică, după cum
o face în cazul suspectului sau inculpatului, termenul în care persoana vătămată are
obligația de a comunica schimbarea adresei, termenul de 3 zile poate fi reținut, în opinia
noastră, pentru identitate de tratament juridic. Spre deosebire însă de suspect sau
inculpat, în situația în care persoana vătămată nu comunică orice schimbare de adresă
către organul judiciar, pentru aceasta legiuitorul nu a prevăzut sancțiunea amenzii
judiciare în cazul nerespectării obligației de a încunoștința în scris organele judiciare
despre schimbarea locuinței pe parcursul procesului penal.
În cuprinsul textului de lege era stipulată și obligația prevăzută la lit. g) de la alin. (2)
al art. 111 CPP, în prezent abrogată prin Legea nr. 255/2013 și care prevedea obligația
persoanei vătămate de a spune adevărul cu privire la evenimentele care s-au petrecut în
cazul infracțiunii a cărei victimă este; considerăm că aceasta s-a dorit a fi imaginea în
oglindă a dispozițiilor care prevăd obligativitatea martorului care, prin jurământul său,
confirmă că va spune tot ceea ce știe și nu va face afirmații mincinoase.
De asemenea, persoanei vătămate i se aduce la cunoștință cu ocazia primei audieri
faptul că, în cazul în care inculpatul va fi privat de libertate, respectiv condamnat la o
pedeapsă privativă de libertate, poate să fie informată cu privire la punerea în libertate în
orice mod sau evadarea acestuia, în scopul de a asigura o măsură de protecție a
persoanei vătămate și o garanție pentru asigurarea dreptului la siguranță al acesteia față
de eventuale acțiuni păgubitoare ale autorului infracțiunii 91.
În cazul persoanelor vătămate pentru care a fost stabilită în condițiile legii existența
unor nevoi specifice de protecție, organul judiciar poate dispune una sau mai multe dintre
următoarele măsuri, atunci când este posibil și când acesta apreciază că nu se aduce
atingere bunei desfășurări a procesului ori drepturilor și intereselor părților:
a) audierea lor în incinte concepute sau adaptate acestui scop;
b) audierea lor prin intermediul sau în prezența unui psiholog sau a altui specialist în
consilierea victimelor;
c) audierea, cât și eventuala lor reaudiere se realizează de aceeași persoană, dacă
acest lucru este posibil și dacă organul judiciar apreciază că aceasta nu aduce atingere
bunei desfășurări a procesului ori drepturilor și intereselor părților.
Audierea de către organele de cercetare penală a persoanelor vătămate care au fost
victime ale infracțiunii de violență în familie, prevăzută de art. 199 CP, ale infracțiunilor
de viol, agresiune sexuală, act sexual cu un minor și corupere sexuală a minorilor,
prevăzute la art. 218-221 CP, ale infracțiunii de rele tratamente aplicate minorului,
prevăzută la art. 197 CP, hărțuire, prevăzută de art. 208 CP, și hărțuire sexuală,
prevăzută de art. 223 CP, precum și în alte cazuri în care, din cauza împrejurărilor
91
comiterii faptei, acest lucru se apreciază ca fiind necesar, se efectuează numai de către o
persoană de același sex cu persoana vătămată, la cererea acesteia, cu excepția cazului
când organul judiciar apreciază că aceasta aduce atingere bunei desfășurări a procesului
ori drepturilor și intereselor părților.
Dacă persoana vătămată este minor, înregistrarea audierii prin mijloace tehnice audio
sau audiovideo este obligatorie în toate cazurile. Atunci când înregistrarea nu este
posibilă, acest lucru se consemnează în declarația persoanei vătămate, cu indicarea
concretă a motivului pentru care înregistrarea nu a fost posibilă.
Audierea persoanei vătămate de către organul judiciar care a înregistrat o plângere cu
privire la săvârșirea unei infracțiuni se desfășoară de îndată, iar dacă acest lucru nu este
posibil, se va realiza ulterior depunerii plângerii, fără întârzieri nejustificate. Declarația
dată de persoana vătămată în astfel de circumstanțe constituie mijloc de probă, chiar
dacă a fost administrată înainte de începerea urmăririi penale.
De asemenea, legiuitorul a prevăzut și în cazul părții civile și al părții responsabile
civilmente obligația organelor judiciare de a le comunica următoarele drepturi, conform
art. 112 alin. (2) CPP:
a) dreptul de a fi asistate de avocat, iar în cazurile de asistență obligatorie, dreptul de
a li se desemna un avocat din oficiu;
b) dreptul de a apela la un mediator în cazurile permise de lege;
c) dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepții și de a pune
concluzii în legătură cu soluționarea laturii civile a cauzei, în condițiile prevăzute de lege.
2.2.2.3. Procedura de ascultare propriu-zisă a persoanei vătămate, a părții civile și a

părții responsabile civilmente
Din dispozițiile art. 111 alin. (3) și cele ale art. 112 alin. (1) CPP rezultă că audierea
propriu-zisă a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente se
desfășoară potrivit acelorași reguli procedurale aplicabile suspectului sau inculpatului.
Astfel, după parcurgerea celor două etape, a cunoașterii datelor persoanei vătămate,
ale părții civile și ale părții responsabile civilmente și a comunicării de către organele
judiciare a drepturilor și a obligațiilor acestora, vor fi apoi lăsate să declare tot ceea ce
doresc cu privire la obiectul cauzei, având, totodată, dreptul de a se consulta cu avocatul,
declarațiile urmând a fi consemnate conform aceleiași proceduri ca și în cazul
declarațiilor suspectului sau inculpatului. De asemenea, organul judiciar poate adresa
întrebări acestora, dar și suspectul sau părțile pot adresa întrebări, prin avocații care
participă la audiere.
Art. 111 alin. (4) și art. 112 alin. (1) CPP stipulează posibilitatea organului de urmărire
penală de a înregistra prin mijloace tehnice audio-video audierea persoanei vătămate, a
părții civile și părții responsabile civilmente, dar nu obligatoriu, ca în cazul audierii
suspectului sau inculpatului, ci doar când consideră necesar sau la solicitarea expresă a
acestor persoane, cu condiția de a avea la dispoziție mijloacele tehnice necesare.
2.2.3. Cazuri speciale de obținere a declarațiilor persoanei vătămate, ale

părții civile și ale părții responsabile civilmente

Curs Probe Mijloace de Proba 2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Probe Mijloace de Proba 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul al VI-lea.

Probele, mijloacele de probă

§1. Noțiunea și importanța probelor în procesul penal

Pentru constatarea existenței faptelor și a împrejurărilor de fapt care formează

1.2. Importanța probelor în procesul penal

Din momentul declanșării procesului penal și până la soluționarea definitivă a cauzei

§2. Clasificarea probelor

În literatura de specialitate se menționează următoarele criterii de clasificare a

3.1. Noțiunea de obiect al probațiunii

Obiectul probațiunii (thema probandum) este reprezentat de ansamblul faptelor sau

3.2. Fapte și împrejurări care formează obiectul probațiunii

În ansamblul de fapte și împrejurări care formează obiect al probațiunii, literatura

3.3. Fapte auxiliare, fapte similare și fapte negative

3.4. Fapte și împrejurări ce nu pot forma obiect al probațiunii

În materie penală, în principiu, este admisibilă orice probă.

3.5. Fapte și împrejurări ce nu trebuie dovedite

§4. Cerințele probelor

§5. Sarcina probațiunii

Administrarea probelor reprezintă activitatea procesuală prin care organele judiciare,

6.1. Principiul loialității administrării probelor

6.2. Excluderea probelor

Tot în legătură cu principiul loialității administrării probelor au fost introduse dispoziții

6.3. Aprecierea probelor

Secțiunea a 2-a. Mijloacele de probă și

Probele sunt fapte și împrejurări prin care se constată adevărul și se soluționează

§2. Libertatea mijloacelor de probă și importanța acestora

După cum se cunoaște, procesul penal funcționează pe baza principiului libertății

Secțiunea a 3-a. Audierea persoanelor

§1. Reguli generale în materia audierii persoanelor

1.1. Persoanele audiate

În scopul aflării adevărului cu privire la fapta ce formează obiectul procesului penal, al

În acord cu principiul care reglementează limba oficială și dreptul la interpret în cursul

1.3. Reguli speciale privind ascultarea

§2. Declarațiile părților și ale subiecților procesuali principali

2.1. Declarațiile suspectului sau ale inculpatului

2.1.1. Noțiunea și importanța declarațiilor suspectului sau ale inculpatului

Declarațiile suspectului sau ale inculpatului prezintă aspecte foarte importante, al

2.1.2. Procedura de obținere a declarațiilor suspectului sau inculpatului

Procedura de obținere a declarației suspectului sau inculpatului presupune un complex

2.1.2.1. Cunoașterea datelor suspectului sau inculpatului

2.1.2.2. Comunicarea de către organele judiciare a drepturilor și a obligațiilor

2.1.2.3. Procedura de ascultare propriu-zisă a suspectului sau inculpatului

2.1.3. Consemnarea declarațiilor

Pentru a putea fi folosite ca mijloace de probă în procesul penal, declarațiile

2.1.4. Valoarea probatorie a declarațiilor suspectului sau inculpatului

Considerăm că declarațiile suspectului sau inculpatului constituie un important mijloc

2.2. Declarațiile persoanei vătămate, ale părții civile și ale părții

2.2.1. Noțiunea și importanța declarațiilor persoanei vătămate, ale părții

Codul de procedură penală conferă importanță declarațiilor persoanei vătămate, părții

2.2.2. Procedura de obținere a declarațiilor persoanei vătămate, părții civile

Pentru obținerea declarației persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile

2.2.2.2. Comunicarea de către organele judiciare a drepturilor și a obligațiilor

2.2.2.3. Procedura de ascultare propriu-zisă a persoanei vătămate, a părții civile și a

2.2.3. Cazuri speciale de obținere a declarațiilor persoanei vătămate, ale

S-ar putea să vă placă și