Curs Participantii 4. 1

§9.
Competența judecătorului de drepturi și libertăți și a judecătorului de cameră

preliminară
În mod corespunzător funcției judiciare de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale
persoanei în faza de urmărire penală și funcției judiciare de verificare a legalității trimiterii sau netrimiterii în
judecată, Codul de procedură penală a prevăzut instituția judecătorului de drepturi și libertăți și instituția
judecătorului de cameră preliminară, care s-au dorit a contribui, pe de o parte, la organizarea eficientă a
activității de judecată din cadrul instanței, iar, pe de altă parte, la asigurarea caracterului fluent al acesteia, cele
două instituții apărând în peisajul procesual penal pentru a prelua o parte a cererilor și a plângerilor care în
trecut se soluționau de către completurile de judecată din cadrul instanțelor judecătorești 1.
9.1. Competența judecătorului de drepturi și libertăți
Conform art. 53 CPP, judecătorul de drepturi și libertăți este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit
competenței acesteia, soluționează, în cursul urmăririi penale, cererile, propunerile, plângerile, contestațiile
sau orice alte sesizări privind:
– măsurile preventive;
– măsurile asigurătorii;
– măsurile de siguranță cu caracter provizoriu;
– actele procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege;
– încuviințarea perchezițiilor, a folosirii metodelor și tehnicilor speciale de supraveghere sau cercetare ori a
altor procedee probatorii potrivit legii;
– procedura audierii anticipate;
– alte situații expres prevăzute de lege.
9.2. Competența judecătorului de cameră preliminară
Potrivit art. 54 CPP, judecătorul de cameră preliminară este judecătorul care, în cadrul instanței, potrivit
competenței acesteia:
– verifică legalitatea trimiterii în judecată dispuse de procuror;
– verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire
penală;
– soluționează plângerile împotriva soluțiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată;
– soluționează alte situații expres prevăzute de lege.
Secțiunea a 3-a. Competența organelor de

urmărire penală
Conform art. 55 CPP, organele de urmărire penală care desfășoară activități premergătoare judecății și care
ajută pe parcursul urmăririi penale la descoperirea și strângerea de probe necesare soluționării cauzei și la
identificarea făptuitorului sunt:
– procurorul;
– organele de cercetare penală ale poliției judiciare;
– organele de cercetare penală speciale.
1
Seminar „Pregătirea implementării noilor coduri: instituții noi procesual penale”, București, 15 aprilie 2011, document dispo -
nibil online pe site-ul www.just.ro.
§1. Competența procurorului
Transpunând dispozițiile art. 131 alin. (3) din Constituție, prin care se statuează că procurorii sunt constituiți
în parchete care funcționează pe lângă instanțele de judecată, conduc și supraveghează activitatea de cercetare
penală a poliției judiciare, în condițiile legii, art. 55 alin. (3) CPP prevede atribuțiile procurorului pe parcursul
procesului penal astfel:
– supraveghează sau efectuează urmărirea penală;
– sesizează judecătorul de drepturi și libertăți și instanța de judecată;
– exercită acțiunea penală;
– exercită acțiunea civilă, în cazurile prevăzute de lege;
– încheie acordul de recunoaștere a vinovăției, în condițiile legii;
– formulează și exercită contestațiile și căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârilor judecătorești;
– îndeplinește orice alte atribuții prevăzute de lege.
În realizarea atribuțiilor privind supravegherea urmăririi penale, potrivit art. 56 alin. (1) CPP, procurorul
conduce și controlează în mod nemijlocit activitatea de urmărire penală a poliției judiciare și a organelor de
cercetare penală speciale prevăzute de lege, pentru ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu
respectarea dispozițiilor legale. De asemenea, procurorul poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare
penală sau să îl efectueze personal.
Există unele situații expres și limitativ prevăzute de legiuitor în care procurorul este obligat să efectueze
personal urmărirea penală. Astfel cum prevede art. 56 alin. (3) CPP, urmărirea penală se efectuează în mod
obligatoriu de către procuror:
– în cazul infracțiunilor pentru care competența de judecată în primă instanță aparține Înaltei Curți de
Casație și Justiție sau curții de apel;
– în cazul infracțiunilor prevăzute în Codul penal la art. 188 (omorul), art. 189 (omorul calificat), art. 190
(uciderea la cererea victimei), art. 191 (determinarea sau înlesnirea sinuciderii), art. 257 (ultrajul), art. 277
(compromiterea intereselor justiției), art. 279 (ultrajul judiciar), art. 280 (cercetarea abuzivă), art. 281
(supunerea la rele tratamente), art. 282 (tortura), art. 283 (represiunea nedreaptă), art. 289 (luarea de mită),
art. 290 (darea de mită), art. 291 (traficul de influență), art. 292 (cumpărarea de influență), art. 293 (fapte
săvârșite de către membrii instanțelor de arbitraj sau în legătură cu aceștia), art. 294 (fapte săvârșite de către
funcționari străini sau în legătură cu aceștia);
– în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție depășită, care au avut ca urmare moartea unei persoane;
– în cazul infracțiunilor pentru care competența de a efectua urmărirea penală aparține Direcției de
Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție;
– în alte cazuri prevăzute de lege.
În cazul infracțiunilor enumerate mai sus, este competent să efectueze urmărirea penală procurorul de la
parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în primă instanță cauza, cu excepția cazurilor în
care legea prevede altfel.
De asemenea, în cazul infracțiunilor săvârșite de militari, urmărirea penală se efectuează față de toți
participanții la săvârșirea infracțiunilor, în mod obligatoriu, de către procurorul militar din cadrul parchetelor
militare sau secțiilor militare ale parchetelor, potrivit competenței parchetului din care fac parte, fiind mai apoi
sesizată instanța competentă potrivit art. 44 CPP.
§2. Competența organelor de cercetare penală ale poliției judiciare
Atribuțiile organelor de cercetare penală ale poliției judiciare sunt îndeplinite de lucrători specializați din
Ministerul Afacerilor Interne anume desemnați în condițiile legii speciale, care au primit avizul conform al
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori avizul procurorului
desemnat în acest sens.
Conform art. 57 alin. (1) CPP, organele de cercetare ale poliției judiciare au o competență materială
generală, care le conferă posibilitatea de a efectua cercetarea penală pentru orice infracțiune care nu este dată
în mod obligatoriu prin dispozițiile legii procesuale penale în competența procurorului sau a organelor de
cercetare penală speciale, acestea având în competență atât infracțiuni care sunt de competența judecătoriei,
cât și infracțiuni ce țin de competența altor instanțe de judecată.
În acest sens, legiuitorul a stabilit atribuții clare cu privire la sfera activităților ce pot fi desfășurate de către
organele de cercetare penală, potrivit art. 306 CPP, astfel:
– organele de cercetare penală au obligația ca, după sesizare, să caute și să strângă datele ori informațiile cu
privire la existența infracțiunilor și identificarea persoanelor care au săvârșit infracțiuni, să ia măsuri pentru
limitarea consecințelor acestora, să strângă și să administreze probele cu respectarea legii;
– după începerea urmăririi penale, organele de cercetare penală strâng și administrează probele atât în
favoarea, cât și în defavoarea suspectului ori inculpatului;
– când organul de cercetare penală apreciază că este necesară administrarea unor mijloace de probă sau
folosirea unor metode speciale de supraveghere, care pot fi autorizate ori dispuse, în faza de urmărire penală,
numai de procuror sau, după caz, de judecătorul de drepturi și libertăți, formulează propuneri motivate, care
trebuie să cuprindă datele și informațiile care sunt obligatorii în cadrul acelei proceduri;
– organul de cercetare penală are obligația de a strânge probele necesare pentru identificarea bunurilor și
valorilor supuse confiscării speciale și confiscării extinse, potrivit Codului penal.
Sub aspectul competenței teritoriale a organului de cercetare penală, art. 63 CPP prevede că, și în cazul
organului de cercetare penală al poliției judiciare, se aplică dispozițiile art. 41 și art. 42 CPP.
Potrivit art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 78/2016, ofițerii și agenții de poliție judiciară din cadrul structurilor
specializate în combaterea criminalității organizate ale Poliției Române sunt desemnați de către ministrul
afacerilor interne și cu avizul conform al procurorului-șef al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de
Criminalitate Organizată și Terorism.
Conform art. 10 din O.U.G. nr. 43/2002, în cadrul Direcției Naționale Anticorupție funcționează ofițeri de
poliție, constituind poliția judiciară a Direcției Naționale Anticorupție, în scopul efectuării cu celeritate și în mod
temeinic a activităților de descoperire și de urmărire a infracțiunilor de corupție. Detașarea ofițerilor și a
agenților de poliție judiciară în cadrul Direcției Naționale Anticorupție se face, la propunerea nominală a
procurorului-șef al acestei direcții, prin ordin al ministrului afacerilor interne, iar numirea lor în funcții se face
prin ordin al procurorului-șef al acestei direcții.
§3. Competența organelor de cercetare penală speciale
Conform art. 55 alin. (5) CPP, atribuțiile organelor de cercetare penală speciale sunt îndeplinite de ofițeri
anume desemnați în condițiile legii, care au primit avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Organele de cercetare penală speciale efectuează acte de urmărire penală numai în condițiile art. 55 alin.
(5) și (6) CPP, corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârșirii infracțiunilor de către
militari sau în cazul săvârșirii infracțiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de Codul penal de către
personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranța navei sau navigației
ori a personalului.
De asemenea, organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracțiunilor contra securității
naționale prevăzute în Titlul X din Codul penal, intitulat „Infracțiuni contra capacității de luptă a forțelor
armate” (art. 413-437), precum și în cazul infracțiunilor de terorism prevăzute în cuprinsul Legii nr. 535/2004
privind prevenirea și combaterea terorismului, din dispoziția procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de
supraveghere tehnică.
Potrivit art. 33 din Legea nr. 191/2003 privind infracțiunile la regimul transportului naval, cercetarea penală
în cazul infracțiunilor prevăzute de această lege se efectuează de către persoanele desemnate în condițiile art.
55 alin. (5) și (6) CPP.
§4. Competența unor organe care nu fac parte din sistemul organelor judiciare
4.1. Competența organelor de constatare potrivit art. 61 CPP
Actualul Cod de procedură penală include în cuprinsul art. 29 următorii participanți în procesul penal:
organele judiciare, avocatul, părțile, subiecții procesuali principali, precum și alți subiecți procesuali.
În categoria „altor subiecți procesuali”, art. 34 CPP identifică următoarele categorii de subiecți procesuali:
martorul, expertul, interpretul, agentul procedural, organele speciale de constatare, precum și orice alte
persoane prevăzute de lege având drepturi, obligații sau atribuții în procedurile judiciare penale.
În acest sens, potrivit art. 61 CPP, următoarele organe au atribuții privind constatarea infracțiunilor:
– organele inspecțiilor de stat, ale altor organe de stat, precum și ale autorităților publice, instituțiilor
publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile care constituie încălcări ale
dispozițiilor și obligațiilor a căror respectare o controlează, potrivit legii;
– organele de control și cele de conducere ale autorităților administrației publice, ale altor autorități
publice, instituții publice sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile săvârșite în
legătură cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor;
– organele de ordine publică și siguranță națională, pentru infracțiunile constatate în timpul exercitării
atribuțiilor prevăzute de lege.
Astfel cum prevede art. 61 alin. (2) CPP, aceste organe de constatare a săvârșirii infracțiunilor au
următoarele obligații:
– luarea măsurilor de conservare a locului săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor
materiale de probă;
– încheierea procesului-verbal de constatare a săvârșirii infracțiunii, precum și consemnarea în cuprinsul
acestuia a obiecțiilor, precizărilor și a explicațiilor pe care le fac făptuitorul sau alte persoane prezente la locul
constatării infracțiunii;
– înaintarea de îndată către organele de urmărire penală a actelor încheiate împreună cu mijloacele
materiale de probă.
În cazul în care infracțiunea constatată este o infracțiune flagrantă, aceleași organe au dreptul de a face
percheziții corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor și de a-l prezenta de îndată organelor de
urmărire penală.
Procesul-verbal încheiat de către organele de constatare constituie act de sesizare a organelor de urmărire
penală și nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.
De menționat este și faptul că organele de ordine publică și siguranță națională sunt cele din cadrul
Ministerului Afacerilor Interne, Serviciului de Protecție și Pază, Serviciului de Telecomunicații Speciale,
Serviciului Român de Informații.
În cadrul Ministerului Afacerilor Interne își desfășoară activitatea Jandarmeria Română, care, potrivit art. 19
alin. (1) lit. r) din Legea nr. 550/2004 privind organizarea și funcționarea Jandarmeriei Române 2, efectuează, în
condițiile legii, acte necesare începerii urmăririi penale pentru infracțiunile constatate pe timpul executării
misiunilor specifice, potrivit art. 61 CPP.
De asemenea, conform art. 21 lit. u) din O.U.G. nr. 104/2001 privind organizarea și funcționarea Poliției de
Frontieră Române3, în zona de competență, Poliția de Frontieră Română desfășoară activități pentru
constatarea faptelor penale și, prin organele de cercetare penală ale poliției judiciare din cadrul Poliției de
Frontieră Române, efectuează cercetări în legătură cu acestea, conform legii.
2
M. Of. nr. 1175 din 13 decembrie 2004.
3
M. Of. nr. 351 din 29 iunie 2001.
Potrivit art. 11 din Legea nr. 14/1992 privind organizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații 4, în
cazul în care din verificările și activitățile specifice efectuate rezultă date și informații care indică pregătirea sau
săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, acestea sunt transmise organelor de urmărire penală în
condițiile prevăzute de art. 61 CPP.
4.2. Competența comandanților de nave și aeronave potrivit art. 62 CPP
Comandanții de nave și aeronave sunt competenți să facă percheziții corporale sau ale vehiculelor și să
verifice lucrurile pe care făptuitorii le au cu sine sau le folosesc, pe timpul cât navele și aeronavele pe care le
comandă se află în afara porturilor sau aeroporturilor și pentru infracțiunile săvârșite pe aceste nave sau
aeronave.
Conform art. 62 alin. (1) CPP, comandanții de nave și aeronave au următoarele obligații:
– luarea măsurilor de conservare a locului săvârșirii infracțiunii și de ridicare sau conservare a mijloacelor
materiale de probă;
– încheierea procesului-verbal de constatare a săvârșirii infracțiunii, precum și consemnarea în cuprinsul
acestuia a obiecțiilor, precizărilor și a explicațiilor pe care le fac făptuitorul sau alte persoane prezente la locul
constatării infracțiunii;
– înaintarea, de îndată ce nava sau aeronava ajunge în primul port sau aeroport românesc, către organele
de urmărire penală a actelor încheiate împreună cu mijloacele materiale de probă.
De asemenea, sunt competenți să facă percheziții corporale sau ale vehiculelor și să verifice lucrurile pe
care făptuitorii le au cu sine sau le folosesc, pe timpul cât navele și aeronavele pe care le comandă se află în
afara porturilor sau aeroporturilor și pentru infracțiunile săvârșite pe aceste nave sau aeronave. În cazul în care
infracțiunea constatată este o infracțiune flagrantă, aceleași organe au dreptul de a-l prinde pe făptuitor și de
a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală.
Procesul-verbal încheiat de către comandanții de nave și aeronave constituie act de sesizare a organelor de
urmărire penală și nu poate fi supus controlului pe calea contenciosului administrativ.
Secțiunea a 4-a. Probleme legate de competența

în materie penală
§1. Prorogarea de competență
1.1. Considerații generale
În legătură cu instituția prorogării de competență au fost exprimate în doctrină opinii diverse. Astfel, potrivit
unei opinii5, prorogarea reprezintă o deviație accidentală (sporadică) de la competența ordinară.
Altă opinie6 sugerează faptul că prorogarea de competență constă în extinderea competenței unui organ
judiciar și asupra unor infracțiuni sau persoane care nu îi sunt date în competență potrivit normelor obișnuite.
În opinia altor autori7, prorogarea de competență constă în prelungirea, extinderea competenței normale a
organelor judiciare asupra unor cauze care, de regulă, revin altor organe.
De asemenea, în sens larg, se consideră că prin prorogare de competență 8 se înțelege extinderea unei
instituții peste limitele sale normale sau devierea prin prelungire a anumitor dispoziții legale dincolo de regulile
obișnuite.
Analizând normele procesuale penale care privesc materia prorogării competenței, precum și opiniile
exprimate în literatura de specialitate, putem conchide că aceasta operează numai în favoarea organelor
4
M. Of. nr. 33 din 3 martie 1992.
5
V. D ONGOROZ ȘI COLAB ., op. cit., p. 111.
6
G R . T HEODORU , op. cit., p. 36.
7
I. S TOENESCU , S. Z ILBERSTEIN , Drept procesual civil, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1977, p. 186.
8
N. V OLONCIU , op. cit., vol. I, p. 306.
superioare în grad, organul judiciar prelungindu-și competența doar asupra unei cauze care ar reveni unui
organ judiciar inferior sau egal în grad 9.
Prorogarea de competență determină întotdeauna reuniunea cauzelor și, implicit, rezolvarea acestora la
același organ judiciar.
Conform Codului de procedură penală, prorogarea competenței se impune în caz de:
– infracțiune continuată, concurs formal de infracțiuni sau în orice alte cazuri când două sau mai multe acte
materiale alcătuiesc o singură infracțiune, situație în care reunirea cauzelor este obligatorie [art. 43 alin. (1)
CPP];
– când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană; când la săvârșirea unei
infracțiuni au participat două sau mai multe persoane; când între două sau mai multe infracțiuni există legătură
și reunirea cauzelor se impune pentru buna înfăptuire a justiției, situație în care reunirea cauzelor este
facultativă [art. 43 alin. (2) CPP];
– în cazul în care în fața aceleiași instanțe sunt mai multe cauze care au același obiect [art. 43 alin. (3) CPP];
– în cazul schimbării încadrării juridice sau a calificării faptei (art. 49 CPP);
– în cazul chestiunilor prealabile (art. 52 CPP).
Sunt și alte situații de prorogare de competență când organul de urmărire penală își extinde competența, în
cazuri urgente, asupra unor acte de cercetare ce nu suferă amânare (art. 60 CPP) sau în afara circumscripției
sale teritoriale (conform art. 59 CPP).
1.2. Reunirea cauzelor
1.2.1. Considerații generale
Conform dispozițiilor Codului de procedură penală anterior, reunirea cauzelor se impunea în cazurile expres
reglementate de normele procesuale penale care prevedeau situațiile de indivizibilitate și pe cele de conexitate
de la art. 33 și art. 34. Indivizibilitatea se deosebea de conexitate prin aceea că prima se caracteriza prin
unicitatea infracțiunii (sau a faptei), a doua prin pluralitatea infracțiunilor 10, puterea de coeziune în cazul
indivizibilității fiind mult mai mare decât în cazul conexității 11.
Astfel, potrivit art. 34 CPP 1968, exista conexitate în următoarele situații: când două sau mai multe
infracțiuni sunt săvârșite prin acte diferite, de una sau de mai multe persoane împreună, în același timp și în
același loc; când două sau mai multe infracțiuni sunt săvârșite în timp ori în loc diferit, după o prealabilă
înțelegere între infractori; când o infracțiune este săvârșită pentru a pregăti, a înlesni sau ascunde comiterea
altei infracțiuni ori este săvârșită pentru a înlesni sau a asigura sustragerea de la răspundere penală a
făptuitorului altei infracțiuni; când între două sau mai multe infracțiuni există legătură și reunirea cauzelor se
impune pentru o bună înfăptuire a justiției 12. Pe lângă aceste cazuri de conexitate mai sus menționate, mai
existau și alte cazuri speciale.
În conformitate cu art. 33 CPP 1968, exista indivizibilitate: când la săvârșirea unei infracțiuni au participat
mai multe persoane (în calitate de coautori, complici, instigatori); când două sau mai multe infracțiuni au fost
săvârșite prin același act (concursul ideal sau formal de infracțiuni); în cazul infracțiunii continuate sau în orice
alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracțiune (infracțiunea complexă și
infracțiunea de obicei).
Prin dispozițiile actualului Cod de procedură penală s-au menținut cazurile de conexitate și cele de
indivizibilitate, chiar dacă nu cu denumirea dată prin dispozițiile vechiului Cod de procedură penală, însă
9
AL. BOROI, ȘT.G. UNGUREANU, N. JIDOVU, op. cit., p. 125.
10
T R . P OP , Drept procesual penal, vol. II, Tipografia Națională, Cluj, 1946, p. 198.
11
12
Competența de a judeca infracțiunea de vătămare corporală imputată primului inculpat împotriva celui de-al doilea, acestuia
din urmă imputându-i-se săvârșirea unei tentative de omor împotriva celui dintâi – reunirea cauzelor impunându-se pentru că exis -
tă legătură între infracțiuni, pentru buna înfăptuire a justiției [art. 34 lit. d) CPP 1968] –, revine instanței superioare (Trib. Suprem,
s. pen., dec. nr. 2191/1980, în C.D. 1980, p. 346; C.S.J., s. pen., dec. nr. 2/1994).
legiuitorul a optat în prezent pentru instituirea a două proceduri diferite, în funcție de obligativitatea reunirii
cauzelor sau de faptul că aceasta poate fi facultativă în anumite situații 13.
Potrivit art. 43 alin. (3) CPP, dispozițiile alin. (1) și (2) ale aceluiași articol privind reunirea cauzelor sunt
aplicabile și în cazurile în care în fața aceleiași instanțe sunt mai multe cauze cu același obiect.
1.2.2. Reunirea obligatorie a cauzelor
Art. 43 alin. (1) CPP reglementează situațiile în care se impune reunirea obligatorie a cauzelor, astfel:
– în cazul infracțiunii continuate;
– în cazul concursului formal de infracțiuni;
– în orice alte cazuri când două sau mai multe acte materiale alcătuiesc o singură infracțiune.
Constatăm astfel că reunirea obligatorie a cauzelor se impune în situațiile în care mai multe acțiuni sau
inacțiuni formează conținutul constitutiv al unei infracțiuni sau mai multe acte materiale formează conținutul
mai multor infracțiuni.
Astfel, conform art. 35 alin. (1) CP, infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite
intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții 14, acțiuni sau inacțiuni care prezintă, fiecare în parte,
conținutul aceleiași infracțiuni.
De asemenea, în cazul concursului formal (ideal) de infracțiuni se impune reunirea obligatorie a cauzelor, ca
urmare a specificului acestei instituții de drept penal, care există în cazul în care o acțiune sau o inacțiune
săvârșită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs,
realizează conținutul mai multor infracțiuni.
Ultima situație care impune reunirea cauzelor este cea a infracțiunii complexe, care, potrivit art. 35 alin. (2)
CP, există atunci când în conținutul său intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanțial agravant, o
acțiune sau o inacțiune care constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală.
1.2.3. Reunirea facultativă a cauzelor
Pentru o mai bună rezolvare a cauzelor, legiuitorul a prevăzut în cuprinsul art. 43 alin. (2) CPP situațiile în
care se poate dispune reunirea cauzelor, dacă prin aceasta nu se întârzie judecata, astfel:
– când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană;
– când la săvârșirea unei infracțiuni au participat două sau mai multe persoane;
– când între două sau mai multe infracțiuni există legătură și reunirea cauzelor se impune pentru buna
înfăptuire a justiției.
Primul caz de reunire facultativă a cauzelor se poate realiza în situația în care suntem în prezența unui
concurs real de infracțiuni, așa cum este el reglementat în art. 38 alin. (1) CP, și anume există concurs real de
infracțiuni când două sau mai multe infracțiuni au fost săvârșite de aceeași persoană, prin acțiuni sau inacțiuni
distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele. Există concurs real de infracțiuni și
atunci când una dintre infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni.
În cel de-al doilea caz de reunire facultativă a cauzelor, legiuitorul a avut în vedere situația participației
penale, reunind în textul unui singur alineat dispozițiile prevăzute la art. 34 lit. a) și b) CPP 1968. În prezent,
dispozițiile privind participarea mai multor persoane la săvârșirea unei infracțiuni (autor, coautori, instigatori și
complici) sunt prevăzute în art. 46-48 CP.
Al treilea caz de reunire facultativă a cauzelor este reprezentat de existența unei legături între două sau mai
multe infracțiuni, reunirea cauzelor în această situație impunându-se pentru o mai bună înfăptuire a justiției.
13
I. N EAGU , M. D AMASCHIN , op. cit., p. 374.
14
Prin Decizia nr. 368/2017 (M. Of. nr. 566 din 17 iulie 2017), Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate
și a constatat că sintagma „și împotriva aceluiași subiect pasiv” din cuprinsul dispozițiilor art. 35 alin. (1) CP este neconstituțională.
1.2.4. Procedura de reunire a cauzelor
Legiuitorul a prevăzut o procedură de reunire a cauzelor atât la cerere, în cazul anumitor persoane, cât și
din oficiu, la cererea instanței competente. Această procedură este reglementată în art. 45 CPP.
Persoanele care pot solicita reunirea cauzelor sunt:
– procurorul;
– părțile;
– persoana vătămată.
Ca moment al solicitării, legiuitorul a prevăzut că reunirea cauzelor se va putea face dacă acestea se află în
fața primei instanțe de judecată, chiar după desființarea sau casarea hotărârii, sau în fața instanței de apel.
Asupra cererii de reunire a cauzelor instanța se pronunță prin încheiere, care poate fi atacată numai odată
cu fondul cauzei, și nu separat. Dacă însă instanța soluționează cauza la același termen la care a dispus
reunirea, aceasta va pronunța o sentință, în cazul în care reunirea s-a realizat în fața instanței de fond, iar dacă
reunirea s-a realizat în fața instanței de apel, se va pronunța o decizie15.
Potrivit art. 44 CPP, în caz de reunire, dacă, în raport cu diferiții făptuitori ori diferitele fapte, competența
aparține, potrivit legii, mai multor instanțe de grad egal, competența de a judeca toate faptele și pe toți
făptuitorii revine instanței mai întâi sesizate, iar dacă, după natura faptelor sau după calitatea persoanelor,
competența aparține unor instanțe de grad diferit, competența de a judeca toate cauzele reunite revine
instanței superioare în grad.
Odată ce competența judecării cauzelor reunite a fost dobândită de o instanță, chiar dacă pentru fapta sau
pentru făptuitorul care a determinat competența unei anumite instanțe s-a dispus disjungerea sau încetarea
procesului penal ori s-a pronunțat achitarea, instanța declarată inițial competentă să judece cauzele reunite
rămâne competentă să judece în continuare. În cazurile în care în legătură cu infracțiunea săvârșită sunt
constatate infracțiuni de tăinuire, favorizare a făptuitorului și nedenunțare a unor infracțiuni, ele vor fi de
competența instanței care judecă infracțiunea la care acestea se referă, iar în cazul în care competența după
calitatea persoanelor aparține unor instanțe de grad diferit, competența de a judeca toate cauzele reunite
revine instanței superioare în grad.
Dacă dintre instanțe una este civilă, iar alta este militară, competența revine instanței civile. Dacă instanța
militară este superioară în grad, competența revine instanței civile echivalente în grad competente.
1.3. Disjungerea
Operațiunea prin care cauzele reunite se despart se numește disjungere, fiind operațiunea inversă reunirii
cauzelor.
Conform art. 38 CPP 1968, în situația conexității și indivizibilității determinate de o participație penală,
instanța putea dispune, în interesul unei bune judecăți, disjungerea cauzei, astfel ca judecarea unora dintre
infractori sau dintre infracțiuni să se facă separat, situație în care competența de a judeca infracțiunile
conexate rămânea dobândită instanței, chiar dacă judecarea lor ar fi fost de competența altei instanțe în
situația în care nu s-ar fi comis în conexitate cu cele judecate separat, ca urmare a disjungerii cauzei.
În prezent, după cum se arată în art. 46 alin. (1) CPP, pentru motive temeinice privind mai buna desfășurare
a judecății, instanța poate dispune disjungerea acesteia cu privire la unii dintre inculpați sau la unele dintre
infracțiuni. Constatăm astfel o nouă abordare a acestei instituții comparativ cu reglementarea anterioară, când
disjungerea era posibilă doar în cazul de indivizibilitate prevăzut la art. 33 lit. a) CPP 1968, adică în situația când
la săvârșirea unei infracțiuni au participat mai multe persoane, precum și în cazurile de conexitate prevăzute la
art. 34 CPP 1968.
Disjungerea cauzei se dispune de instanță prin încheiere, din oficiu sau la cererea procurorului ori a părților.
15
C. VOICU, A.S. UZLĂU, G. TUDOR, V. VĂDUVA, Noul Cod de procedură penală. Ghid de aplicare pentru practicieni, Ed. Hamangiu,
București, 2014, p. 36.
1.4. Alte situații privind prorogarea competenței 16
1.4.1. Competența în caz de schimbare a încadrării juridice
Conform art. 41 alin. (1) CPP 1968, instanța care era sesizată cu judecarea unei infracțiuni rămânea
competentă a o judeca chiar în cazul în care constata, după efectuarea cercetării judecătorești, că infracțiunea
este de competența instanței inferioare. În această situație, exista un caz de prorogare de competență, dar
numai atunci când necesitatea schimbării încadrării juridice într-o infracțiune care atrăgea competența unei
instanțe inferioare reieșea din probele administrate în etapa cercetării judecătorești. Astfel, dacă schimbarea
încadrării juridice rezulta din cuprinsul rechizitoriului, instanța superioară, fiind greșit sesizată, nu își putea
proroga competența și își declina competența în favoarea unei instanțe inferioare.
În prezent, potrivit art. 49 alin. (1) CPP, instanța sesizată cu judecarea unei infracțiuni rămâne competentă a
o judeca, chiar dacă, după schimbarea încadrării juridice, infracțiunea este de competența instanței inferioare.
Astfel, prorogarea de competență în ipoteza schimbării încadrării juridice a faptei va opera numai în favoarea
instanței superioare în grad17.
1.4.2. Competența în caz de schimbare a calificării faptei
Schimbarea calificării faptei se deosebește de schimbarea încadrării juridice. Schimbarea calificării faptei se
poate realiza prin dispoziții ale unei legi sau ordonanțe a Guvernului, în timp ce schimbarea încadrării juridice
poate fi făcută de către organele judiciare.
Dispozițiile Codului de procedură penală în ceea ce privește competența în cazul schimbării calificării unei
fapte au rămas neschimbate. Astfel, potrivit art. 49 alin. (2) CPP, schimbarea calificării faptei printr-o lege nouă,
intervenită în cursul judecării cauzei, nu atrage necompetența instanței de judecată, afară de cazul când prin
acea lege s-ar dispune altfel.
În situația în care, după schimbarea calificării faptei, instanța care fusese învestită cu soluționarea cauzei nu
ar mai avea în competență aceeași faptă sub noua calificare, ea va continua totuși rezolvarea acelei cauze prin
prorogare de competență.
1.4.3. Chestiunile prealabile
Pentru ca o chestiune să fie considerată prealabilă, trebuie să aibă caracterul de condiție de fapt sau de
drept pentru soluționarea cauzei care face obiectul procesului penal 18. Chestiunile prealabile se deosebesc de
chestiunile preliminare, care nu sunt de natură penală, iar de rezolvarea acestora nu depinde soluția
pronunțată în cauză. Chestiunile preliminare se rezolvă de către instanță tot înainte de soluționarea cauzei
penale, dar nu influențează fondul cauzei (rezolvarea unei cereri de abținere sau de recuzare).
Chestiunea prealabilă reprezintă un aspect cu precădere procesual, care trebuie să premeargă rezolvarea
altor chestiuni care privesc fondul cauzei19.
Obiectul chestiunii prealabile trebuie să se refere la:
– cerințele esențiale din conținutul constitutiv al infracțiunii (de exemplu, valabilitatea căsătoriei în cazul
infracțiunii de bigamie – art. 376 CP);
– înlăturarea caracterului penal al faptei;
– cauze speciale de impunitate;
– încadrarea corectă a faptei penale;
– orice alte aspecte care se referă la rezolvarea fondului cauzei.
16
Pentru competența în caz de schimbare a calității inculpatului, a se vedea supra, pct. 2.2.1 – Competența personală (ratione
personae).
17
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 382.
18
V. D ONGOROZ , în V. DONGOROZ ȘI COLAB., op. cit., vol. I, p. 144, citat de N. V OLONCIU , op. cit., vol. I, p. 315.
19
Aceste probleme de natură extrapenală ce trebuie rezolvate înainte de rezolvarea cauzei penale și care pot
influența soluția în cauza respectivă se numesc chestiuni prealabile 20.
Potrivit art. 52 alin. (1) CPP, instanța penală este competentă să judece orice chestiune prealabilă
soluționării cauzei, chiar dacă prin natura ei acea chestiune este de competența altei instanțe, cu excepția
situațiilor în care competența de soluționare nu aparține organelor judiciare. Constatăm astfel că, față de
dispozițiile anterioare care reglementau această instituție procesuală penală, au fost introduse norme care
prevăd unele cazuri de excepție în ceea ce privește competența instanței penale în materia rezolvării
chestiunilor prealabile judecății pe fond a cauzei.
De asemenea, conform art. 52 alin. (2) CPP, judecarea chestiunilor prealabile se face potrivit regulilor și
mijloacelor de probă privitoare la materia căreia îi aparține acea chestiune.
Există opinii21 în doctrină care consideră că, în cazul chestiunilor prealabile, prorogarea de competență
operează și în favoarea instanței mai mici în grad decât instanța competentă să soluționeze în mod normal
problema care face obiectul chestiunii prealabile; acest lucru este posibil datorită faptului că există aspecte de
natură civilă, și nu penală.
Și asupra dispozițiilor alin. (3) al art. 52 CPP trebuie făcute unele precizări, căci legiuitorul a lărgit sfera
instanțelor care pot pronunța hotărâri definitive asupra unor chestiuni prealabile și care au autoritate de lucru
judecat în fața instanței penale, fiind vorba nu doar despre hotărârile instanței civile, așa cum era precizat în
textul de lege al alin. (3) al art. 44 CPP 1968, ci despre „hotărârile definitive ale altor instanțe decât cele
penale”.
§2. Rezolvarea unor incidente de competență
2.1. Considerații generale privind incidentele de competență
În scopul unei bune desfășurări a procesului penal, organele judiciare sunt obligate să își verifice
competența de îndată ce au fost sesizate prin unul dintre modurile de sesizare prevăzute de art. 288 CPP.
Verificarea competenței se poate face din oficiu sau poate fi invocată, de către părți ori de către subiecții
procesuali principali, o excepție de necompetență.
Astfel, dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent să efectueze urmărirea penală,
trimite de îndată cauza procurorului care supraveghează urmărirea penală în cauză, în vederea sesizării
organului competent. De asemenea, dacă procurorul constată că nu este competent să efectueze sau să
supravegheze urmărirea penală, va dispune de îndată declinarea de competență și va trimite cauza către
procurorul competent.
În procedura camerei preliminare, judecătorul de cameră preliminară este obligat să își verifice din oficiu
competența materială, teritorială, personală sau, în cazul în care este invocată o excepție de necompetență de
către părți, persoana vătămată sau de către procuror, poate dispune declinarea de competență în favoarea
judecătorului competent.
În faza de judecată, instanța este obligată să își verifice din oficiu competența materială, personală sau
teritorială ori poate fi invocată o excepție de necompetență de către părți, persoana vătămată sau de către
procuror.
De asemenea, și în calea de atac ordinară a apelului, instanța este obligată să verifice din oficiu dacă
hotărârea atacată a fost pronunțată de o instanță competentă.
Și în cazul în care pe parcursul procesului penal apar probe care determină schimbarea încadrării juridice a
faptei sau schimbarea calificării faptei, se poate dispune fie prorogarea de competență, fie declinarea
competenței către organul judiciar competent. De asemenea, pe parcursul procesului penal sunt situații când
două sau mai multe organe judiciare se află într-un conflict de competență, în cazul în care fie ambele își
revendică soluționarea aceleiași cauze, fie își declină reciproc competența.
20
I. N EAGU , op. cit., p. 235.
21
Ibidem.
Apar în asemenea cazuri incidentele de competență. Acestea sunt: declinarea de competență, excepțiile de
necompetență și conflictele de competență.
2.2. Declinarea de competență
Orice organ judiciar trebuie să fie competent în scopul desfășurării activității procesuale. Pentru a putea fi
respectate întocmai normele de competență, legea prevede posibilitatea pentru organul judiciar care constată
că nu este competent a rezolva o anumită cauză penală să trimită cauza respectivă spre rezolvare organului
judiciar competent.
Pentru a se putea rezolva asemenea situații, instituția declinării de competență intervine ca atare. Potrivit
art. 50 alin. (1) CPP, instanța care își declină competența trimite, de îndată, dosarul instanței de judecată
desemnate ca fiind competentă prin hotărârea de declinare.
Hotărârea de declinare a competenței nu este supusă căilor de atac.
Cu privire la actele îndeplinite sau măsurile procesuale dispuse până în momentul declinării de către
instanța inițial învestită, art. 50 alin. (2) și (3) CPP face unele precizări referitoare la valabilitatea acestora.
Astfel, dacă declinarea a fost determinată de competența materială sau după calitatea persoanei, instanța
căreia i s-a trimis cauza poate menține, motivat, probele administrate, actele îndeplinite și măsurile dispuse de
instanța care și-a declinat competența 22. În cazul declinării pentru necompetență teritorială, probele
administrate, actele îndeplinite și măsurile dispuse se mențin.
2.3. Conflictul de competență
Conflictul de competență poate să apară între două sau mai multe organe judiciare care se recunosc
competente în același timp sau care își declină competența succesiv unul celuilalt. În acest sens, putem întâlni
situații diferite, în care fie două sau mai multe organe judiciare se recunosc concomitent competente să
soluționeze o cauză penală (conflict pozitiv), fie două sau mai multe organe judiciare își declină competența
reciproc, unul în favoarea celuilalt (conflict negativ).
Datorită faptului că atât conflictele pozitive, cât și cele negative determină prelungirea nejustificată a
rezolvării cauzei penale, cheltuieli judiciare în plus, dăunând procesului de rezolvare în bune condiții a activității
de înfăptuire a justiției penale23, ele trebuie rezolvate cu celeritate.
Conflictele de competență în materie penală se pot ivi numai între organele judiciare 24 care au aceeași
competență funcțională, de aceea, conflictul de competență nu poate să apară între un organ de cercetare
penală și o instanță de judecată.
Codul de procedură penală reglementează atât conflictul de competență apărut între organele de urmărire
penală, în faza de urmărire penală, cât și conflictul de competență care apare între două sau mai multe instanțe
de judecată.
Potrivit art. 63 alin. (4) CPP, atunci când conflictul se ivește între două sau mai multe organe de cercetare
penală, competența se stabilește de către procurorul care exercită supravegherea activității de cercetare
penală a acestor organe. În cazul în care procurorul nu exercită supravegherea activității tuturor organelor de
cercetare penală între care s-a ivit conflictul, competența se stabilește de către prim-procurorul parchetului în
circumscripția căruia se află organele de cercetare penală.
De asemenea, conflictul de competență dintre doi sau mai mulți procurori se rezolvă de către procurorul
ierarhic superior comun acestora.
În ceea ce privește apariția unui conflict de competență între instanțele de judecată, legiuitorul, în art. 51
CPP, statuează că, atunci când două sau mai multe instanțe se recunosc competente a judeca aceeași cauză ori
22
Trib. jud. Ialomița, dec. pen. nr. 8/1976, în R.R.D. nr. 3/1977, p. 60.
23
I. N EAGU , L. M OLDOVAN , Drept procesual penal. Îndreptar de practică judiciară, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1982,
p. 86.
24
își declină competența reciproc, conflictul pozitiv sau negativ de competență se soluționează de instanța
ierarhic superioară comună.
În caz de conflict pozitiv de competență, instanța ierarhic superioară comună este sesizată de către instanța
care s-a declarat cea din urmă competentă, iar în caz de conflict negativ, de către instanța care și-a declinat cea
din urmă competența. Sesizarea instanței ierarhic superioare comune se poate face și de procuror sau de părți.
În cazul în care instanța superioară comună a fost sesizată asupra unui conflict de competență, până la
soluționarea conflictului pozitiv de competență, judecata se suspendă. Totuși, în cazul în care o instanță și-a
declinat competența ori s-a declarat competentă cea din urmă, este obligată să ia măsurile și să efectueze
actele ce nu suferă amânare.
Rezolvarea conflictului de competență de către instanța ierarhic superioară comună se face de urgență,
printr-o încheiere care nu este supusă niciunei căi de atac.
În cazul în care instanța sesizată cu soluționarea conflictului de competență constată că acea cauză este de
competența altei instanțe decât cele între care a intervenit conflictul și față de care nu este instanță superioară
comună, trimite dosarul instanței superioare comune.
Instanța căreia i s-a trimis cauza prin hotărârea de stabilire a competenței nu se mai poate declara
necompetentă, cu excepția situațiilor în care apar elemente noi care atrag competența altor instanțe.
2.4. Excepțiile de necompetență
Excepția de necompetență constituie mijlocul legal prin care legea permite anumitor subiecți procesuali să
invoce lipsa de competență a organului judiciar în fața căruia se desfășoară procedura judiciară și să solicite o
desesizare a organului respectiv25.
Excepțiile de necompetență sunt reglementate în art. 47 CPP.
Legea prevede că aceste excepții pot fi ridicate din oficiu, de către procuror, de către persoana vătămată
sau de către părți, conform art. 47 alin. (4) CPP.
Excepțiile de necompetență au un regim diferit în funcție de felul competenței puse în discuție, dar și în
funcție de gradul instanței, stabilindu-se un moment diferit până la care pot fi invocate. Astfel, excepția de
necompetență materială sau după calitatea persoanei a instanței inferioare celei competente potrivit legii
poate fi invocată în tot cursul judecății, până la pronunțarea hotărârii definitive. Excepția de necompetență
teritorială26 poate fi invocată în acest caz până la începerea cercetării judecătorești, procedura de soluționare a
ei fiind prin excelență contradictorie27.
Excepția de necompetență materială, după calitatea persoanei sau excepția de necompetență teritorială a
instanței superioare celei competente potrivit legii pot fi invocate până la începerea cercetării judecătorești.
Organul judiciar a cărui lipsă de competență a fost invocată pe calea excepției o poate admite sau respinge.
În urma rezolvării excepției de necompetență, organul judiciar respectiv își va declina competența sau va
continua soluționarea cauzei.
§3. Incompatibilitatea, abținerea și recuzarea
Între săvârșirea infracțiunii și aplicarea unei pedepse autorului ei se situează procesul penal, acestuia
revenindu-i rolul ca, prin desfășurarea în mod organizat a activităților sale specifice de către organele
competente, cu participarea părților și a altor persoane, să ajute la descoperirea săvârșirii infracțiunilor, la
identificarea și prinderea infractorilor, la strângerea și administrarea probelor, la tragerea lor la răspundere
penală prin aplicarea unei sancțiuni 28. Pentru aceasta, este necesar ca organele judiciare să dea dovadă de o
25
26
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 4205/1971, în C.D. 1971, p. 435, dec. nr. 507/1976, în C.D. 1976, p. 474; Trib. jud. Constanța,
dec. pen. nr. 849/1976, în R.R.D. nr. 8/1976, p. 62.
27
28
Idem, p. 1; V. DONGOROZ ȘI COLAB., Explicații teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea specială, vol. II, Ed. Aca-
bună calificare profesională, de probitate morală, obiectivitate și imparțialitate pentru îndeplinirea atribuțiilor
funcționale pe parcursul procesului penal29.
Totuși, în îndeplinirea atribuțiilor funcționale, sunt situații care generează suspiciune sau îndoială cu privire
la obiectivitatea și imparțialitatea organelor judiciare, care determină înlăturarea, ca fiind incompatibilă cu
desfășurarea procesului penal, a respectivei persoane 30.
3.1. Incompatibilitatea. Noțiune
Garanțiile unui proces echitabil înscrise în art. 6 parag. 1 din Convenția europeană privesc nu numai dreptul
la un tribunal stabilit prin lege, independent, dar și imparțial. Conform jurisprudenței instanței europene,
imparțialitatea se definește ca fiind absența oricărei prejudecăți sau a oricărei idei preconcepute privitoare la
soluția unui proces. În acest sens, Curtea a statuat că imparțialitatea la care se referă art. 6 parag. 1 trebuie
apreciată în dublu sens, și anume ca un demers subiectiv, care semnifică încercarea de a determina
convingerea personală a unui judecător într-o anumită împrejurare, denumită imparțialitate subiectivă, iar, pe
de altă parte, semnifică un demers obiectiv, care urmărește să determine dacă judecătorul oferă toate
garanțiile că exclude de la propria persoană orice bănuială legitimă, ceea ce semnifică imparțialitatea obiectivă
a tribunalului31.
Incompatibilitatea este o instituție prin intermediul căreia anumite persoane, ce fac parte din categoria
organelor judiciare, sunt împiedicate să participe la activitatea procesuală 32. Împiedicarea prevăzută de lege se
justifică prin existența unor împrejurări personale de natură a genera suspiciuni sau de a pune sub semnul
îndoielii obiectivitatea acestor persoane în soluționarea cauzei penale.
Când suspiciunea este individuală, fiind îndreptată personal față de unul sau mai mulți subiecți procesuali
oficiali, remediul este înlăturarea din proces a persoanei, fiind considerată incompatibilă 33.
Pot fi considerate incompatibile următoarele persoane: judecătorul, procurorul, magistratul-asistent,
organul de cercetare penală, grefierul și expertul, precum și specialistul care funcționează în cadrul organelor
judiciare sau din afara acestora și care efectuează o constatare.
3.2. Incompatibilitatea judecătorului
Art. 64 CPP indică incompatibilitățile judecătorului. Astfel, judecătorul este incompatibil dacă:
a) a fost reprezentant sau avocat al unei părți ori al unui subiect procesual principal, chiar și în altă cauză;
b) este rudă sau afin, până la gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situație dintre cele prevăzute la
art. 177 CP cu una dintre părți, cu un subiect procesual principal, cu avocatul ori cu reprezentantul acestora;
c) a fost expert sau martor, în cauză;
d) este tutore sau curator al unei părți ori al unui subiect procesual principal;
e) a efectuat, în cauză, acte de urmărire penală sau a participat, în calitate de procuror, la orice procedură
desfășurată în fața unui judecător sau a unei instanțe de judecată;
f) există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorului este afectată.
Nu pot face parte din același complet de judecată judecătorii care sunt soți, rude sau afini între ei, până la
gradul al IV-lea inclusiv, ori se află într-o altă situație dintre cele prevăzute la art. 177 CP.
Judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiași cauze
într-o cale de atac sau la rejudecarea cauzei după desființarea ori casarea hotărârii. Soluționând un recurs în
interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, a
demiei, București, 1976, p. 5; AL. BOROI, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 14.
29
V. DONGOROZ ȘI COLAB., op. cit., p. 149.
30
Idem, p. 150.
31
C. BÎRSAN, op. cit., p. 475.
32
33
V. D ONGOROZ ȘI COLAB., op. cit., p. 149-150.
stabilit34 că judecătorul care a participat la judecarea unei cauze nu poate participa la judecarea aceleiași cauze
într-o cale extraordinară de atac, în etapa admisibilității în principiu (contestație în anulare, revizuire și recurs în
casație).
Judecătorul de drepturi și libertăți nu poate participa, în aceeași cauză, la procedura de cameră preliminară,
la judecata în fond sau în căile de atac.
Judecătorul care a participat la soluționarea plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în
judecată nu poate participa, în aceeași cauză, la judecata în fond sau în căile de atac.
Judecătorul care s-a pronunțat cu privire la o măsură supusă contestației nu poate participa la soluționarea
contestației.
3.3. Incompatibilitatea procurorului
Potrivit art. 65 alin. (1) CPP, cazurile de incompatibilitate a judecătorului prevăzute la art. 64 alin. (1) lit. a)-
d) și f) CPP se aplică și în cazul procurorului. Astfel, procurorul este considerat incompatibil în cazul în care:
e) există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea procurorului este afectată.
Conform art. 65 alin. (3) CPP, se aplică prevederile art. 64 alin. (2) CPP, dacă între procurorul care participă
la judecată și judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau unul dintre membrii
completului de judecată există relație de rudenie sau afinitate până la gradul al IV-lea inclusiv, sunt soți sau se
află în altă situație dintre cele prevăzute la art. 177 CP 35. De asemenea, conform art. 65 alin. (2) CPP, se aplică
prevederile art. 64 alin. (2) CPP, dacă între procurorul care participă la judecată și grefier sau magistratul-
asistent există relație de rudenie sau afinitate până la gradul al IV-lea inclusiv, sunt soți sau se află în altă
situație dintre cele prevăzute la art. 177 CP.
Potrivit art. 65 alin. (4) CPP, procurorul care a participat ca judecător într-o cauză nu poate, în aceeași cauză,
să exercite funcția de urmărire penală sau să pună concluzii la judecarea acelei cauze în primă instanță și în
căile de atac. Această situație se poate întâlni, de exemplu, dacă judecătorul, după ce a efectuat anumite acte
procesuale într-o cauză, obține transferul într-o funcție de procuror și în aceeași cauză trebuie să efectueze
acte de urmărire penală.
În schimb, procurorul care a efectuat urmărirea penală nu este incompatibil să procedeze la refacerea ei,
atunci când judecătorul de cameră preliminară a decis restituirea cauzei la parchet, iar în cazul în care
judecătorul de cameră preliminară admite plângerea împotriva soluției de netrimitere în judecată și trimite
cauza la procuror în scopul completării urmăririi penale, procurorul care anterior a efectuat sau supravegheat
urmărirea penală nu este incompatibil să procedeze la completarea acesteia în urma redeschiderii urmăririi
penale36.
34
Decizia nr. 32/2019 (M. Of. nr. 148 din 25 februarie 2020).
35
Art. 177 CP: „Membru de familie. (1) Prin membru de familie se înțelege: a) ascendenții și descendenții, frații și surorile, copi-
ii acestora, precum și persoanele devenite prin adopție, potrivit legii, astfel de rude; b) soțul; c) persoanele care au stabilit relații
asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copii, în cazul în care conviețuiesc. (2) Dispozițiile din legea penală privitoare
la membru de familie, în limitele prevăzute în alin. (1) lit. a), se aplică, în caz de adopție, și persoanei adoptate ori descendenților
acesteia în raport cu rudele firești”.
36
M. UDROIU, op. cit., 2014, p. 179.
3.4. Incompatibilitatea organelor de cercetare penală
Potrivit art. 65 alin. (1) CPP, cazurile de incompatibilitate a judecătorului prevăzute la art. 64 alin. (1) lit. a)-
d) și f) CPP se aplică în cazul organului de cercetare penală. Astfel, organul de cercetare penală este
incompatibil în cazul în care:
e) există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea organului de cercetare penală este afectată.
Organul de cercetare penală care a efectuat acte de cercetare penală în faza de urmărire penală nu este
incompatibil să procedeze la refacerea actelor de cercetare penală, atunci când judecătorul de cameră
preliminară a decis restituirea cauzei la parchet, iar în cazul în care judecătorul de cameră preliminară admite
plângerea împotriva soluției de netrimitere în judecată dispuse de către procuror și trimite cauza pentru
completarea urmăririi penale, organul de cercetare penală care sub supravegherea procurorului a efectuat
anterior în cauză acte de cercetare penală nu este incompatibil să procedeze la completarea acestora 37.
3.5. Incompatibilitatea magistratului-asistent și a grefierului
În ceea ce privește dispozițiile care reglementează incompatibilitatea magistratului-asistent și a grefierului,

legiuitorul a dispus prin art. 65 alin. (2) CPP că acestora le sunt aplicabile toate ipotezele prevăzute în cuprinsul
art. 64 alin. (1), astfel că magistratul-asistent sau grefierul este incompatibil dacă:
f) există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea magistratului-asistent sau grefierului este afectată.
Conform art. 65 alin. (3) CPP, există de asemenea incompatibilitate dacă între magistratul-asistent sau
grefierul care participă la judecată și judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau
unul dintre membrii completului de judecată, precum și între procuror și grefier sau magistratul-asistent există
relație de rudenie sau afinitate până la gradul al IV-lea inclusiv, sunt soți sau se află în altă situație dintre cele
prevăzute la art. 177 CP.
3.6. Incompatibilitatea expertului și a specialistului care efectuează o constatare
Coroborând dispozițiile art. 174 cu cele ale art. 64 CPP și având în vedere și Decizia Curții Constituționale nr.
87/201938, expertul și specialistul care funcționează în cadrul organelor judiciare sau din afara acestora și care
efectuează o constatare se pot afla într-o situație de incompatibilitate într-o cauză penală în care se dispune
efectuarea unei expertize sau a unei constatări, dacă:
37
Idem, p. 181.
38
Prin Decizia nr. 87/2019 (M. Of. nr. 498 din 19 iunie 2019), Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate
și a constatat că soluția legislativă cuprinsă în dispozițiile art. 174 alin. (1) CPP, care nu prevede aplicarea cazurilor de
incompatibilitate prevăzute de art. 64 din același act normativ și în ceea ce îl privește pe specialistul care funcționează în cadrul
organelor judiciare sau din afara acestora, care efectuează constatarea potrivit art. 172 alin. (10) CPP, este neconstituțională.
f) există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea sa este afectată.
În aceeași cauză, o persoană nu poate avea atât calitatea de expert desemnat de organul judiciar, cât și pe
aceea de expert recomandat de unul dintre subiecții procesuali. De asemenea, nu poate fi desemnată ca expert
recomandat de părți în aceeași cauză o persoană care funcționează în cadrul aceleiași instituții medico-legale,
institut sau laborator de specialitate cu expertul desemnat de conducerea instituției respective la solicitarea
organului judiciar.
Persoana aflată în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 64 nu poate fi desemnată
ca expert, iar în cazul în care a fost desemnată, hotărârea judecătorească nu se poate întemeia pe constatările
și concluziile acesteia. Motivul de incompatibilitate trebuie dovedit de cel ce îl invocă.
3.7. Remediile procesuale ale incompatibilității
În categoria remediilor procesuale ale incompatibilității pot fi considerate abținerea și recuzarea, acestea
având rolul de a garanta imparțialitatea organului judiciar pe tot parcursul desfășurării procesului penal.
Astfel, în cazul în care se constată lipsa de imparțialitate a unui subiect procesual oficial sau în cazul în care
există riscul ca imparțialitatea personală sau funcțională a acestuia să fie afectată, el trebuie să formuleze o
cerere de abținere, dacă nu, procurorul, subiecții procesuali principali sau părțile pot formula o cerere de
recuzare39.
3.7.1. Abținerea
Abținerea este instituția prin care persoana aflată în unul dintre cazurile de incompatibilitate poate cere să
fie înlocuită cu o altă persoană având aceeași calitate. Astfel, în opinia unor autori 40, abținerea reprezintă o
autorecuzare a organului, prin ea prevenindu-se recuzarea. De altfel, abținerea reprezintă o manifestare de
voință a unei persoane din cadrul organului judiciar, care se consideră că se află într-un caz de incompatibilitate
prevăzut de legea procesuală penală, motiv care o împiedică să participe, în calitatea avută, la desfășurarea
procesului penal41.
În conformitate cu art. 66 CPP, persoana incompatibilă este obligată să declare, după caz, președintelui
instanței, procurorului care supraveghează urmărirea penală sau procurorului ierarhic superior că se abține de
a participa la procesul penal, cu arătarea cazului de incompatibilitate și a temeiurilor de fapt care constituie
motivul abținerii.
Declarația de abținere se face de îndată ce persoana obligată la aceasta a luat cunoștință de existența
cazului de incompatibilitate.
Astfel, persoana care constată că se află într-un caz de incompatibilitate este obligată să formuleze cererea
de abținere de îndată ce constată existența unui caz de incompatibilitate dintre cele prevăzute în dispozițiile
procesuale penale. Formularea cererii de abținere are și un caracter moral, deoarece persoana aflată în caz de
incompatibilitate și care a cunoscut acest fapt, în cazul neîndeplinirii obligațiilor ce decurg din aceste dispoziții,
va putea fi sancționată disciplinar 42, ca urmare a încălcării prevederilor legale referitoare la incompatibilități și
interdicții privind judecătorii și procurorii, conform art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004.
39
M. UDROIU, op. cit., 2014, p. 175.
40
T R . P OP , op. cit., vol. II, p. 282, citat de N. V OLONCIU , op. cit., vol. I, p. 325.
41
N. VOLONCIU, AL. VASILIU, Codul de procedură penală comentat. Art. 1-611. Regulile de bază și acțiunile în procesul penal. Com-
petența, Ed. Hamangiu, București, 2007, p. 210-211.
42
V. R ĂMUREANU , op. cit., p. 270.
3.7.2. Recuzarea
Tot ca o garanție a respectării dispozițiilor referitoare la instituția incompatibilității se înscrie și recuzarea,

cu mențiunea că, spre deosebire de abținere, unde este vorba despre inițiativa persoanei aflate într-un caz de
incompatibilitate, în cazul recuzării, inițiativa îndepărtării din procesul penal aparține unor alte persoane care
pe parcursul procesului penal au luat cunoștință despre existența unui caz de incompatibilitate a unei persoane
din cadrul organului judiciar. Dacă persoana aflată într-un caz de incompatibilitate nu s-a abținut, poate fi
recuzată de către ceilalți participanți la proces, de îndată ce se ia cunoștință de cazul de incompatibilitate, pe
tot parcursul procesului.
Spre deosebire de dispozițiile vechiului Cod de procedură penală, în prezent, legiuitorul a lărgit sfera
persoanelor care pot face cerere de recuzare, astfel că ea poate fi introdusă și de către suspect, dar și de către
procuror. Astfel, în cazul în care persoana incompatibilă nu a făcut declarație de abținere, părțile, subiecții
procesuali principali sau procurorul pot face cerere de recuzare, de îndată ce au aflat despre existența cazului
de incompatibilitate [art. 67 alin. (1) CPP].
Cererea de recuzare se formulează doar împotriva persoanei din cadrul organului de cercetare penală, a
procurorului, a judecătorului care efectuează activități judiciare în cauză, fiind inadmisibilă recuzarea
judecătorului sau a procurorului chemat să decidă asupra recuzării. Dispozițiile privind formularea cererii de
recuzare se aplică și în cazul magistratului-asistent, grefierului și expertului sau specialistului care efectuează o
constatare.
Potrivit art. 67 alin. (4) CPP, cererea de recuzare se formulează oral sau în scris, cu arătarea, pentru fiecare
persoană în parte, a cazului de incompatibilitate invocat și a temeiurilor de fapt cunoscute la momentul
formulării cererii, iar în cazul în care cererea de recuzare este formulată oral, se consemnează într-un proces-
verbal sau, după caz, în încheierea de ședință.
Inadmisibilitatea cererii de recuzare poate interveni în următoarele situații:
– nerespectarea condițiilor prevăzute la alin. (2)-(4) ale art. 67 CPP;
– formularea unei cereri de recuzare împotriva aceleiași persoane pentru același caz de incompatibilitate,
cu aceleași temeiuri de fapt invocate într-o cerere anterioară de recuzare, care a fost respinsă.
Constatarea inadmisibilității cererii de recuzare se face de către procurorul sau completul în fața căruia s-a
formulat cererea de recuzare.
Judecătorul de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau completul în fața căruia s-a
formulat recuzarea, cu participarea judecătorului recuzat, se pronunță asupra măsurilor preventive.
3.7.3. Procedura de soluționare a cererii de abținere sau de recuzare a judecătorului
Potrivit art. 68 CPP, abținerea sau recuzarea judecătorului de drepturi și libertăți și a judecătorului de
cameră preliminară se soluționează de un judecător de la aceeași instanță, iar abținerea sau recuzarea
judecătorului care face parte din completul de judecată se soluționează de un alt complet de judecată.
Soluționarea abținerii sau recuzării se face, în cel mult 24 de ore, în camera de consiliu. Dacă apreciază
necesar pentru soluționarea cererii, judecătorul sau completul de judecată, după caz, poate efectua orice
verificări și poate asculta procurorul, subiecții procesuali principali, părțile și persoana care se abține sau a cărei
recuzare se solicită.
În caz de admitere a abținerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile
dispuse se mențin.
Încheierea prin care se soluționează abținerea ori recuzarea nu este supusă niciunei căi de atac.
Când pentru soluționarea abținerii sau a recuzării nu poate fi desemnat un judecător din cadrul aceleiași
instanțe sau, în cazul instanțelor organizate pe secții, din cadrul aceleiași secții și nici din cadrul unei secții cu
aceeași specializare, cererea se soluționează de un judecător de la instanța ierarhic superioară.
La instanțele care nu sunt organizate pe secții, în cazul în care se admite abținerea sau recuzarea și nu se
poate desemna un judecător de la instanța competentă pentru soluționarea cauzei, judecătorul de la instanța
ierarhic superioară desemnează o altă instanță egală în grad cu instanța în fața căreia s-a formulat declarația de
abținere sau cererea de recuzare, din circumscripția aceleiași curți de apel sau din circumscripția unei curți de
apel învecinate.
În cazul în care se admite abținerea sau recuzarea, dacă instanța competentă pentru soluționarea cauzei
este organizată pe secții și nu se poate desemna un judecător de la secția corespunzătoare a acestei instanțe,
soluționarea cauzei se realizează de o altă secție a aceleiași instanțe, care are aceeași specializare. Dacă nu
există o secție cu aceeași specializare, judecătorul de la instanța ierarhic superioară desemnează o altă instanță
egală în grad cu instanța în fața căreia s-a formulat declarația de abținere sau cererea de recuzare, din
circumscripția aceleiași curți de apel sau din circumscripția unei curți de apel învecinate.
3.7.4. Procedura de soluționare a cererii de abținere sau de recuzare a magistratului-asistent
Ca și în celelalte cazuri, declarația de abținere, precum și cererea de recuzare a magistratului-asistent

pentru cazuri de incompatibilitate se pot formula în scris sau oral.
Potrivit art. 68 alin. (3) CPP, abținerea sau recuzarea magistratului-asistent se soluționează de completul de
judecată.
necesar pentru soluționarea cererii, completul de judecată poate efectua orice verificări și poate asculta
procurorul, subiecții procesuali principali, părțile și persoana care se abține sau a cărei recuzare se solicită.
dispuse se mențin.
3.7.5. Procedura de soluționare a cererii de abținere sau de recuzare a grefierului
Și în cazul grefierului, declarația de abținere, precum și cererea de recuzare a acestuia pentru cazuri de
incompatibilitate se pot formula în scris sau oral.
În cazul grefierului, soluționarea declarației de abținere sau a cererii de recuzare se va face de judecătorul
de drepturi și libertăți, de judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, de completul de judecată , potrivit
art. 68 alin. (4) CPP.
necesar pentru soluționarea cererii, judecătorul sau completul de judecată, după caz, poate efectua orice
verificări și poate asculta procurorul, subiecții procesuali principali, părțile și persoana care se abține sau a cărei
recuzare se solicită.
dispuse se mențin.
3.7.6. Procedura de soluționare a abținerii sau recuzării procurorului
Prin analiza textului art. 66 și art. 67 CPP care reglementează abținerea sau recuzarea, putem constata
faptul că, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată, declarația de abținere, precum și cererea de
recuzare a procurorului se formulează fie în scris, fie oral, cu arătarea cazului de incompatibilitate, precum și a
temeiurilor care constituie motivul abținerii sau al recuzării.
Declarația de abținere va fi întocmită de către procuror atunci când a luat cunoștință de existența unui caz
de incompatibilitate dintre cele prevăzute expres de către legiuitor în cuprinsul art. 65 alin. (1) raportat la art.
64 alin. (1) lit. a)-d) și f) și alin. (2) ale aceluiași articol, iar în cazul în care procurorul nu a făcut declarație de
abținere, părțile și subiecții procesuali principali vor putea face cerere de recuzare, atunci când au aflat despre
existența unui caz de incompatibilitate a procurorului.
Potrivit art. 70 alin. (1) CPP, declarația de abținere sau cererea de recuzare se adresează, sub sancțiunea
inadmisibilității, procurorului ierarhic superior. Asupra acestor dispoziții s-a pronunțat Curtea Constituțională,
care, prin Decizia nr. 625/2016 43, admițând excepția de neconstituționalitate, a constatat că soluția legislativă
cuprinsă în dispozițiile art. 70 CPP, care stabilește că asupra cererii de recuzare a procurorului, formulată în faza
de judecată, în faza camerei preliminare sau în fața judecătorului de drepturi și libertăți, se pronunță
procurorul ierarhic superior, este neconstituțională. S-a arătat că recuzarea procurorului în faza judecății
constituie un incident procedural invocat de părțile și subiecții procesuali principali ce suspectează procurorul
de parțialitate, incident a cărui soluționare este de natură să aducă modificări cu privire la cadrul litigiului. În
același timp, Curtea a reținut că, potrivit jurisprudenței sale, procedura de soluționare a cererilor de recuzare
face parte integrantă din procedura de judecată, astfel încât soluționarea sa nu poate intra în competența
procurorului ierarhic superior, ci doar în competența judecătorului.
Chiar dacă a fost recuzat, procurorul poate participa la soluționarea cererii privitoare la dispunerea unei
măsuri preventive și poate efectua acte sau dispune orice măsuri care justifică urgența. De asemenea, în caz de
admitere a abținerii sau a recuzării, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse de către
procurorul recuzat sau a cărui declarație de abținere a fost admisă se mențin.
3.7.7. Procedura de soluționare a abținerii sau recuzării organului de cercetare penală
Astfel cum prevede art. 69 alin. (1) CPP, asupra declarației de abținere sau a cererii de recuzare a persoanei
care efectuează urmărirea penală, înțelegând aici organul de cercetare penală, se pronunță procurorul care
supraveghează urmărirea penală.
Cererea de recuzare a organului de cercetare penală se adresează fie persoanei recuzate, adică organului de
cercetare penală a cărui recuzare se solicită, fie procurorului. În cazul în care cererea este adresată organului de
cercetare penală care efectuează urmărirea penală, acesta este obligat să o înainteze împreună cu lămuririle
necesare, în termen de 24 de ore, procurorului, fără a întrerupe cursul urmăririi penale.
După primirea declarației de abținere sau a cererii de recuzare, procurorul este obligat să soluționeze
abținerea sau recuzarea în cel mult 48 de ore, prin ordonanță care nu este supusă niciunei căi de atac. Acesta
poate da fie soluția admiterii, fie soluția respingerii declarației de abținere sau a cererii de recuzare. În cazul în
care se admite abținerea sau recuzarea, se va stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile dispuse se
mențin.
3.7.8. Procedura de soluționare a abținerii sau recuzării expertului ori a specialistului care efectuează o
constatare
Pentru soluționarea declarației de abținere sau a cererii de recuzare a expertului ori a specialistului care
efectuează o constatare desemnat de către organul de urmărire penală sau instanța de judecată să efectueze
expertiza sau o constatare într-un anumit domeniu (expertiză criminalistică, tehnică, medico-legală, contabilă,
psihiatrică, toxicologică) se aplică dispozițiile art. 68 CPP.
În faza de urmărire penală, declarația de abținere sau cererea de recuzare se formulează în scris sau oral.
Soluționarea declarației de abținere sau a cererii de recuzare se face de către procurorul care supraveghează
sau efectuează urmărirea penală, prin ordonanță, în cel mult 48 de ore de la data formulării acestora, iar soluția
poate fi de admitere sau de respingere a abținerii sau a recuzării.
În caz de admitere a abținerii sau a recuzării, se vor stabili în ce măsură actele îndeplinite ori măsurile
dispuse vor fi menținute, precum și înlocuirea expertului sau specialistului cu un nou expert, respectiv specialist
desemnat.
În faza de judecată, declarația de abținere sau cererea de recuzare se poate formula în scris sau oral,
soluționându-se de către completul de judecată.
43
M. Of. nr. 107 din 7 februarie 2017.
În ceea ce privește procedura de soluționare a declarației de abținere sau a cererii de recuzare, se face în
fața completului de judecată, în ședință nepublică, în procedură necontradictorie, în cel mult 24 de ore socotite
de la data formulării declarației de abținere sau a cererii de recuzare, în camera de consiliu, fără participarea
celui care declară că se abține sau care este recuzat.
În cazul în care apreciază că este necesar, judecătorul sau completul de judecată, după caz, poate efectua
orice verificări și poate asculta procurorul, subiecții procesuali principali, părțile și persoana care se abține sau a
cărei recuzare se solicită44.
Soluționarea declarației de abținere sau a cererii de recuzare se face printr-o încheiere care nu este supusă
niciunei căi de atac.
dispuse vor fi menținute, precum și înlocuirea expertului sau specialistului cu un nou expert, respectiv specialist
desemnat.
§4. Strămutarea cauzelor penale
4.1. Noțiunea și temeiul strămutării
Strămutarea reprezintă instituția procesuală prin intermediul căreia o anumită cauză este luată din
competența unei instanțe și dată spre rezolvare unei alte instanțe de grad egal, această instituție putând opera
doar între instanțele judecătorești45.
Referitor la temeiul strămutării, art. 71 CPP statuează că Înalta Curte de Casație și Justiție strămută
judecarea unei cauze de la curtea de apel competentă la o altă curte de apel, iar curtea de apel strămută
judecarea unei cauze de la un tribunal sau, după caz, de la o judecătorie din circumscripția sa la o altă instanță
de același grad din circumscripția sa, atunci când există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorilor
instanței este afectată datorită împrejurărilor cauzei, calității părților ori atunci când există pericol de tulburare
a ordinii publice.
Strămutarea judecării unei cauze de la o instanță militară competentă la o altă instanță militară de același
grad se dispune de curtea militară de apel, dispozițiile privind strămutarea judecării cauzei de către curtea de
apel competentă fiind aplicabile.
Concluzionând, strămutarea judecării unei cauze se poate solicita în următoarele cazuri:
– existența unei suspiciuni rezonabile potrivit căreia imparțialitatea judecătorilor instanței este afectată
datorită împrejurărilor cauzei sau calității părților;
– există pericol de tulburare a ordinii publice.
Într-o opinie46, un caz special de strămutare a fost prevăzut de către legiuitor în cuprinsul art. 68 alin. (9)
CPP [], conform căruia, la instanțele care nu sunt organizate pe secții, în cazul în care se admite abținerea sau
recuzarea și nu se poate desemna un judecător de la instanța competentă pentru soluționarea cauzei,
judecătorul de la instanța ierarhic superioară desemnează o altă instanță egală în grad cu instanța în fața căreia
s-a formulat declarația de abținere sau cererea de recuzare, din circumscripția aceleiași curți de apel sau din
circumscripția unei curți de apel învecinate. Aceste dispoziții se aplică și în cazul soluționării abținerii sau
recuzării judecătorului care face parte din completul de judecată.
44
A se vedea M. UDROIU, A.M. ȘINC, în M. UDROIU (COORD.), A. ANDONE-BONTAȘ, G. BODORONCEA, S. BOGDAN, M. BULANCEA, D.S.
CHERTES, I.P. CHIȘ, V. CONSTANTINESCU, D. GRĂDINARU, C. JDERU, I. KUGLAY, C. MECEANU, I. NEDELCU, L. POSTELNICU, S. RĂDULEȚU, A.M. ȘINC, R.
SLĂVOIU, I. TOCAN, A.R. TRANDAFIR, M. VASIESCU, G. ZLATI , Codul de procedură penală. Comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck,
București, 2017, p. 890.
45
46
I. N EAGU , M. D AMASCHIN , op. cit., p. 413.
4.2. Procedura strămutării
Pentru lămurirea tuturor aspectelor aflate în legătură cu instituția strămutării, în cuprinsul art. 71-75 CPP,
legiuitorul a prevăzut dispoziții care să reglementeze modalitatea în care se solicită strămutarea unei cauze
(titularii, cuprinsul cererii, precum și instanța la care se depune cererea de strămutare), procedura de
soluționare a cererii de strămutare (procedura premergătoare soluționării, precum și procedura de judecată și
soluționarea propriu-zisă a cererii de strămutare), dar și efectele formulării cererii de strămutare a unei cauze.
a) Formularea cererii de strămutare
Față de dispozițiile anterioare care reglementau procedura de strămutare, în prezent, titularii cererii de
strămutare a unei cauze sunt părțile, persoana vătămată și procurorul, nemaiputând fi solicitată strămutarea,
în cursul judecății, de către ministrul justiției, care nu mai are o astfel de competență.
Cererea se depune la instanța de unde se solicită strămutarea, și nu la cea care este competentă să o
soluționeze, cu indicarea temeiului de strămutare, precum și cu motivarea în fapt și în drept, la cerere fiind
necesar să se anexeze înscrisurile pe care aceasta se întemeiază. În cerere trebuie să se facă mențiune dacă
inculpatul este supus unei măsuri preventive dintre cele prevăzute la art. 202 alin. (4) CPP.
Conform art. 72 alin. (5) CPP, cererea depusă la instanța de unde se solicită strămutarea se va înainta de
îndată Înaltei Curți de Casație și Justiție sau curții de apel competente împreună cu înscrisurile anexate.
Introducerea unei cereri de strămutare a cauzei nu suspendă judecarea cauzei.
b) Procedura de informare
După primirea cererii, Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competentă poate solicita
informații de la președintele instanței de unde se solicită strămutarea sau de la președintele instanței ierarhic
superioare celei la care se află cauza a cărei strămutare se cere, comunicându-i, totodată, termenul fixat pentru
judecarea cererii de strămutare.
Atunci când Înalta Curte de Casație și Justiție este instanța ierarhic superioară, informațiile se cer
președintelui curții de apel la care se află cauza a cărei strămutare se cere, iar atunci când curtea de apel
competentă este instanța ierarhic superioară, informațiile se cer președintelui tribunalului la care se află cauza
a cărei strămutare se cere.
Potrivit art. 73 alin. (2) și (3) CPP, președintele instanței ierarhic superioare celei la care se află cauza ia
măsuri pentru încunoștințarea părților despre introducerea cererii de strămutare, despre termenul fixat pentru
soluționarea acesteia, cu mențiunea că părțile pot trimite memorii și se pot prezenta la termenul fixat pentru
soluționarea cererii. În informațiile trimise Înaltei Curți de Casație și Justiție sau curții de apel se face mențiune
expresă despre efectuarea încunoștințărilor, atașându-se și dovezile de comunicare a acestora.
c) Soluționarea cererii de strămutare
Până la modificarea dispozițiilor Codului de procedură penală anterior prin prevederile Legii nr. 356/2006,
era consacrată regula potrivit căreia examinarea cererii de strămutare se făcea în ședință secretă. În prezent,
conform art. 73 alin. (1) CPP, soluționarea cererii de strămutare se face în ședință publică, cu participarea
procurorului, în cel mult 30 de zile de la data înregistrării cererii. Neprezentarea părților care au fost legal
încunoștințate nu împiedică soluționarea cererii de strămutare a cauzei.
În cazul în care inculpatul se află în stare de arest preventiv sau arest la domiciliu, Înalta Curte de Casație și
Justiție sau curtea de apel competentă poate dispune aducerea acestuia la judecarea strămutării, dacă
apreciază că prezența sa este necesară pentru soluționarea cererii.
Pentru soluționarea cererii de strămutare, în timpul desfășurării ședinței, Înalta Curte de Casație și Justiție
sau curtea de apel competentă acordă cuvântul părții care a formulat cererea de strămutare, celorlalte părți
prezente, precum și procurorului. Dacă procurorul a formulat cererea, acestuia i se acordă primul cuvântul.
Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competentă soluționează cererea de strămutare prin
sentință și fie admite, fie respinge cererea de strămutare.
În cazul în care admite cererea, Înalta Curte de Casație și Justiție dispune strămutarea judecării cauzei la o
curte de apel învecinată curții de la care se solicită strămutarea, iar curtea de apel dispune strămutarea
judecării cauzei la una dintre instanțele de același grad cu instanța de la care se solicită strămutarea din
circumscripția sa. În acest caz, Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competentă hotărăște în ce
măsură se mențin actele îndeplinite în fața instanței de la care s-a strămutat cauza.
În cazul respingerii cererii de strămutare, în aceeași cauză nu mai poate fi formulată o nouă cerere pentru
aceleași motive.
Potrivit art. 75 alin. (4) CPP, în cazul în care se dispune strămutarea judecării căii de atac a apelului,
rejudecarea cauzei, în caz de desființare a sentinței cu trimitere spre rejudecare, se va efectua de către instanța
corespunzătoare în grad celei care a soluționat fondul din circumscripția celei la care s-a strămutat cauza,
indicată prin decizia de desființare.
Instanța de la care a fost strămutată cauza, precum și instanța la care s-a strămutat cauza vor fi înștiințate
de îndată despre admiterea cererii de strămutare. Dacă instanța de la care a fost strămutată cauza a procedat
între timp la judecarea cauzei, hotărârea pronunțată este desființată prin efectul admiterii cererii de
strămutare.
Sentința prin care Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel competentă dispune asupra
strămutării nu este supusă niciunei căi de atac, nici ordinare și nici extraordinare 47.
După strămutarea cauzei, contestațiile și celelalte căi de atac se judecă de instanțele corespunzătoare din
circumscripția instanței la care s-a strămutat cauza.
Conform art. 75 alin. (3) CPP, strămutarea se poate dispune și în cursul procedurii de cameră preliminară,
situație în care judecarea cauzei se va efectua de către instanța la care s-a strămutat cauza, iar procurorul
căruia i-a fost restituit dosarul, dacă dispune din nou trimiterea în judecată, va sesiza tot instanța la care s-a
strămutat cauza, cu excepția situației în care aceasta nu mai este competentă.
§5. Desemnarea altei instanțe pentru judecarea cauzei
Ca urmare a faptului că instituția strămutării se aplică exclusiv în faza de judecată, în art. 76 CPP sunt
cuprinse dispoziții speciale care reglementează o instituție similară strămutării, dar aplicabilă în faza de
urmărire penală, prin care se desemnează o altă instanță competentă care să poată fi sesizată prin rechizitoriu
pentru judecarea cauzei.
Tot o instituție similară strămutării este și cea reglementată prin art. 326 CPP, care prevede posibilitatea
trimiterii cauzei la un alt parchet, atunci când există o suspiciune rezonabilă că activitatea de urmărire penală
este afectată din pricina împrejurărilor cauzei sau a calității părților ori a subiecților procesuali principali sau
există pericolul de tulburare a ordinii publice, situație în care procurorul general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție, la cererea părților, a unui subiect procesual principal sau din oficiu, poate
trimite cauza la un parchet egal în grad. În acest caz, dispozițiile art. 73, precum și cele ale art. 74 CPP, care
reglementează procedura de soluționare a cererii de strămutare, sunt aplicabile în mod corespunzător.
Desemnarea unei alte instanțe pentru judecarea cauzei se poate solicita instanței competente atunci când
procurorul apreciază că:
– există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorilor instanței este afectată ca urmare a
împrejurărilor cauzei sau calității părților;
– există un pericol de tulburare a ordinii publice.
Astfel, conform art. 76 alin. (1) CPP, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate
cere Înaltei Curți de Casație și Justiție să desemneze o altă curte de apel decât cea căreia i-ar reveni
competența să judece cauza în primă instanță, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.
De asemenea, potrivit art. 76 alin. (2) CPP, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală
poate cere curții de apel competente să desemneze un alt tribunal sau, după caz, o altă judecătorie decât cea
căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță, care să fie sesizate în cazul în care se va emite
rechizitoriul.
47
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 5861/2006, în I. NEAGU, op. cit., 2013, p. 435.
Pentru soluționarea cererii și desemnarea altei instanțe în cazul în care cererea se admite, legiuitorul a
prevăzut un termen maxim de 15 zile.
Spre deosebire de instituția strămutării, soluționarea cererii de desemnare a unei alte instanțe se face în
condiții de nepublicitate, în camera de consiliu, prin încheiere; indiferent dacă se admite sau se respinge
cererea, încheierea nu este supusă niciunei căi de atac.
În cazul în care se admite cererea, Înalta Curte de Casație și Justiție sau curtea de apel va desemna o
instanță egală în grad cu cea căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță și care va urma să
fie sesizată cu rechizitoriul procurorului.
În cazul respingerii cererii de desemnare a altei instanțe pentru judecarea cauzei, în aceeași cauză nu mai
poate fi formulată o nouă cerere pentru aceleași motive.

Curs Participantii 4. 1

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Participantii 4. 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

§9.

Competența judecătorului de drepturi și libertăți și a judecătorului de cameră

9.1. Competența judecătorului de drepturi și libertăți

9.2. Competența judecătorului de cameră preliminară

Secțiunea a 3-a. Competența organelor de

§2. Competența organelor de cercetare penală ale poliției judiciare

§3. Competența organelor de cercetare penală speciale

4.1. Competența organelor de constatare potrivit art. 61 CPP

4.2. Competența comandanților de nave și aeronave potrivit art. 62 CPP

Secțiunea a 4-a. Probleme legate de competența

§1. Prorogarea de competență

1.1. Considerații generale

1.2. Reunirea cauzelor

1.2.1. Considerații generale

1.2.2. Reunirea obligatorie a cauzelor

1.2.3. Reunirea facultativă a cauzelor

1.4.1. Competența în caz de schimbare a încadrării juridice

1.4.2. Competența în caz de schimbare a calificării faptei

1.4.3. Chestiunile prealabile

§2. Rezolvarea unor incidente de competență

2.1. Considerații generale privind incidentele de competență

2.2. Declinarea de competență

2.3. Conflictul de competență

2.4. Excepțiile de necompetență

§3. Incompatibilitatea, abținerea și recuzarea

3.1. Incompatibilitatea. Noțiune

3.2. Incompatibilitatea judecătorului

3.3. Incompatibilitatea procurorului

3.5. Incompatibilitatea magistratului-asistent și a grefierului

În ceea ce privește dispozițiile care reglementează incompatibilitatea magistratului-asistent și a grefierului,

3.6. Incompatibilitatea expertului și a specialistului care efectuează o constatare

3.7. Remediile procesuale ale incompatibilității

Tot ca o garanție a respectării dispozițiilor referitoare la instituția incompatibilității se înscrie și recuzarea,

3.7.3. Procedura de soluționare a cererii de abținere sau de recuzare a judecătorului

3.7.4. Procedura de soluționare a cererii de abținere sau de recuzare a magistratului-asistent

Ca și în celelalte cazuri, declarația de abținere, precum și cererea de recuzare a magistratului-asistent

3.7.5. Procedura de soluționare a cererii de abținere sau de recuzare a grefierului

3.7.6. Procedura de soluționare a abținerii sau recuzării procurorului

3.7.7. Procedura de soluționare a abținerii sau recuzării organului de cercetare penală

§4. Strămutarea cauzelor penale

4.1. Noțiunea și temeiul strămutării

§5. Desemnarea altei instanțe pentru judecarea cauzei

S-ar putea să vă placă și