Capitolul al II-lea.

Principiile fundamentale
care stau la baza procesului penal român

Secțiunea 1. Noțiunea și sistemul principiilor fundamentale

§1. Noțiune

Pentru definirea noțiunii de principii fundamentale ale procesului penal, remarcăm în literatura juridică
existența mai multor categorii de definiții, care însă au unele aspecte comune.
Astfel, unii autori1 care și-au exprimat opinia asupra noțiunii de „principii fundamentale ale procesului
penal” au considerat că acestea sunt reguli cu caracter general în temeiul cărora este reglementată întreaga
desfășurare a procesului penal.
În opinia altor autori2, noțiunea de „principiu al procesului penal” reprezintă o categorie teoretică cu largi
implicații practice care s-a conturat în gândirea juridică și în știința dreptului procesual penal, în timp ce,
potrivit altor autori3, principiile procesului penal constituie idei diriguitoare, fundamentale, în baza cărora
este organizat sistemul procesual și se desfășoară întreaga activitate procesuală penală.
Principiile fundamentale ale procesului penal sunt prevăzute în Codul de procedură penală la art. 2-12.

§2. Sistemul principiilor fundamentale

Noțiunea de sistem4 al principiilor fundamentale ale procesului penal presupune două aspecte:
a) cunoașterea elementelor componente ale acestuia;
b) interdependența dintre aceste principii în realizarea procesului penal.
De altfel, principiile fundamentale ale procesului penal au valoare deosebită atât în activitatea de creare a
dreptului material, în interpretarea acestuia, cât și în aplicarea sa practică, funcționalitatea întregului sistem al
principiilor fundamentale fiind asigurată prin interacțiunea și convergența proprie lor, a căror finalitate este
procesul penal prin însuși scopul acestuia5.
În dispozițiile Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală au fost introduse, alături de principiile
clasice (al legalității, al aflării adevărului, al prezumției de nevinovăție, al dreptului la apărare, al respectării
demnității umane, al garantării libertății persoanei), principii noi, precum cel al dreptului la un proces echitabil
desfășurat într-un termen rezonabil, al separării funcțiilor judiciare în procesul penal, al obligativității acțiunii
penale strâns legat de cel subsidiar al oportunității, ne bis in idem, iar în materia probațiunii, principiul loialității
în obținerea probelor6.

1
GR. THEODORU, L. MOLDOVAN, Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1997, p. 33.
2
I. NEAGU, op. cit., p. 33.
3
S. KAHANE, Drept procesual penal, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1963, p. 37.
4
I. NEAGU, op. cit., p. 38.
5
E. STANCU, C.S. PARASCHIV, AL. PINTEA, A.L. LORINCZ, M. DAMASCHIN , Drept procesual penal, Ed. Augusta, Timișoara, 1999, p. 40, ci-
tat de AL. BOROI, ȘT.G. UNGUREANU, N. JIDOVU, op. cit., p. 31.
6
Expunere de motive la Proiectul noului Cod de procedură penală, document disponibil online pe site-ul www.cdep.ro.
 Secțiunea a 2-a. Analiza principiilor fundamentale
ale procesului penal român

§1. Principiul legalității procesului penal

Principiul legalității nu constituie numai obiectul de cercetare al dreptului procesual penal, el reprezintă o
transpunere în plan particular a principiului general al legalității 7 consacrat în art. 1 alin. (5) din Constituție,
unde se arată că „respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”.
În art. 2 CPP se arată că procesul penal se desfășoară potrivit dispozițiilor prevăzute de lege 8.
Atât urmărirea penală, procedura în camera preliminară, judecata sau punerea în executare a hotărârilor
penale rămase definitive, precum și celelalte proceduri penale (procedura de reabilitare judecătorească sau de
reparare a pagubei pricinuite de condamnarea sau privarea de libertate pe nedrept) trebuie să se realizeze doar
în baza dispozițiilor prevăzute de Codul de procedură penală.
Tot în acest sens, Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor instituie necesitatea
respectării legii în activitatea judecătorească. Astfel, art. 2 alin. (3) arată că judecătorii sunt independenți 9, se
supun numai legii și trebuie să fie imparțiali. Ei trebuie să ia decizii fără niciun fel de restricții, influențe,
presiuni, amenințări sau intervenții, directe sau indirecte, din partea oricărei autorități, fie chiar autorități
judiciare.
Respectând principiului legalității procesului penal, activitatea procesuală penală se desfășoară de către
organele judiciare10, care trebuie să respecte competența pe care o au și să asigure exercițiul drepturilor
procesuale ale părților, în vederea soluționării corecte a cauzelor penale 11.
Pentru asigurarea legalității procesului penal intervin atât un sistem complex de garanții procesuale, cât și
numeroase sancțiuni aplicabile persoanelor care au încălcat legea cu ocazia desfășurării activităților procesuale
penale. În acest sens, arătăm că nerespectarea normelor de procedură penală determină aplicarea sancțiunii
excluderii probelor nelegal administrate într-o cauză penală, nulitatea unor acte procesuale sau procedurale,
iar încălcarea obligațiilor de către unii participanți în cauza penală poate atrage amenzi judiciare.

§2. Principiul separării funcțiilor judiciare

În acord cu necesitatea respectării celor mai exigente standarde internaționale în materie procesuală
penală, respectiv standardele Curții Europene a Drepturilor Omului 12, art. 3 CPP reglementează modalitatea în
care se exercită în cursul procesului penal următoarele funcții judiciare: de urmărire penală (prin organele de
cercetare penală și procuror), de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale în cursul urmăririi
penale (prin judecătorul de drepturi și libertăți), de verificare a legalității trimiterii sau netrimiterii în judecată
(prin judecătorul de cameră preliminară) și de judecată (de către instanțele de judecată).
Acest principiu al procesului penal nu are corespondent în vechiul cod, dar era abordat în doctrină, însă într-
o viziune diferită de cea din noul cod, deoarece se făcea distincție între funcțiile procesuale de acuzare, de
apărare și de judecată. De altfel, separarea vizează doar organele judiciare care au competențe în procesul
penal, neavând în vedere și pe inculpat sau persoanele vătămate. Astfel, s-a considerat că separarea funcțiilor
judiciare presupune separarea activităților îndeplinite de organele de cercetare penală, procuror, judecătorul
de drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară și instanța de judecată.

7
I. NEAGU, op. cit., p. 41.
8
Principiilor nullum crimen sine lege și nulla poena sine lege din dreptul penal le corespunde în dreptul procesual penal princi -
piul nulla iustitia sine lege (GR. THEODORU, L. MOLDOVAN, op. cit., p. 35).
9
Scopul independenței judecătorilor constă inclusiv în a garanta fiecărei persoane dreptul fundamental de a fi examinat cazul
său în mod echitabil, având la bază doar aplicarea legii [art. 2 alin. (3) teza finală din Legea nr. 303/2004].
10
GR. THEODORU, L. MOLDOVAN, op. cit., p. 35.
11
Ibidem.
12
Expunere de motive privind Proiectul Codului de procedură penală, document disponibil online pe site-ul www.just.ro.
 Astfel, chiar dacă nu aceasta este concepția tradițională în legătură cu principiul separării funcțiilor
judiciare, noul cod consacră în art. 3 alin. (1) următoarele funcții judiciare: funcția de urmărire penală, funcția
de dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală, funcția de
verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în judecată și funcția de judecată. Cum principiul separării
funcțiilor judiciare presupune ca fiecare dintre ele să fie exercitată de un organ diferit, potrivit art. 3 alin. (4)-(7)
CPP, funcția de urmărire penală este exercitată de procuror și de organele de cercetare penală, funcția de
dispoziție asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei în faza de urmărire penală este
exercitată de judecătorul de drepturi și libertăți, funcția de verificare a legalității trimiterii ori netrimiterii în
judecată este exercitată de judecătorul de cameră preliminară și funcția de judecată se realizează de către
instanța de judecată13.
Această separație a funcțiilor judiciare nu reprezintă materializarea unui concept de separație organică a
organelor judiciare, ci se subordonează modalității de exercitare a unei funcții judiciare, care pe parcursul
desfășurării procesului penal este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcții judiciare, ca urmare a faptului
că existența unei situații de cumul al funcțiilor judiciare generează o situație de incompatibilitate 14, excepție de
la această regulă făcând funcția de verificare a legalității trimiterii sau netrimiterii în judecată, care este
compatibilă cu funcția de judecată, mai puțin în situația în care se dispune începerea judecății potrivit art. 341
alin. (7) pct. 2 lit. c) CPP.
Prin separarea funcțiilor judiciare se consolidează protecția drepturilor fundamentale ale persoanelor
implicate în procesul penal.

§3. Principiul prezumției de nevinovăție în procesul penal

Principiul prezumției de nevinovăție în procesul penal reprezintă o regulă de bază a procesului penal și,
totodată, unul dintre drepturile fundamentale ale omului.
Prezumția de nevinovăție a dominat multă vreme normele juridice și practica judiciară. Doar în urmă cu
aproximativ două secole a început să se contureze în legislația unor state (SUA, Franța ș.a.) principiul
prezumției de nevinovăție. Până atunci, învinuitul era supus torturii pentru a își recunoaște vina ori era supus
unor încercări – proba înecului, a focului ș.a. –, judecătorului rămânându-i doar misiunea de a constata dacă
învinuitul s-a înecat ori a fost ars de foc, cazuri în care era considerat vinovat.
Bazele principiului prezumției de nevinovăție se regăsesc în documente ca Declarația de Independență în
SUA, Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului – document al Revoluției franceze de la 1789 15. Acest
principiu se regăsește și în Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la New York în 1948, în
Convenția europeană a drepturilor omului, adoptată în 1959, în Pactul internațional cu privire la drepturile
civile și politice, adoptat în 1966, sau în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, adoptată în 2000.
De asemenea, principiul prezumției de nevinovăție este înscris și în Constituția României, unde în cuprinsul art.
23 alin. (11) se prevede că, „Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de condamnare, persoana
este considerată nevinovată”.
Codul de procedură penală consacră o reglementare mai extinsă decât dispozițiile constituționale în materia
principiului prezumției de nevinovăție, astfel că, în conformitate cu art. 4 alin. (1) CPP, „Orice persoană este
considerată nevinovată până la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă”, prezumția de
nevinovăție constituind atât o garanție procedurală, cât și un drept subiectiv. Această prezumție este garantată
prin reglementarea separației funcțiilor judiciare, situație în care oferim exemplul dispozițiilor procedurale care
reglementează incompatibilitatea judecătorului de cameră preliminară, care admite plângerea împotriva unei
soluții de netrimitere în judecată, de a continua judecarea cauzei.
13
C. GHIGHECI, în N. VOLONCIU, A.S. UZLĂU (COORD.), R. MOROȘANU, C. VOICU, V. VĂDUVA, G. TUDOR, D. ATASIEI, T.V. GHEORGHE, C.
GHIGHECI, C.M. CHIRIȚA, T. MANEA , Codul de procedură penală comentat, ed. a 3-a, Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 10-11.
14
A se vedea M. UDROIU, Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură penală, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p.
10.
15
GR. THEODORU, op. cit., p. 120.
 De altfel, încălcarea prezumției de nevinovăție poate proveni fie din partea unui procuror, a unui judecător
sau a unei instanțe, prin declarațiile sau prin actele acestora care denotă faptul că o persoană a săvârșit o
infracțiune sau care anticipează aprecierea săvârșirii unei infracțiuni de către o persoană 16.
Prezumția de nevinovăție presupune17:
– desfășurarea unui proces obiectiv în fiecare fază a sa, prezumția de nevinovăție acționând pe tot parcursul
procesului penal;
– sub aspectul sarcinii probei, prezumția de nevinovăție impune ca organele judiciare să facă dovada
învinuirilor pe care le susțin. În desfășurarea procesului penal, organele judiciare au obligația administrării
probelor, atât a celor care susțin vinovăția suspectului sau inculpatului, cât și a celor în apărarea acestuia;
– interpretarea oricărui dubiu în favoarea celui cercetat, acesta neputând fi supus rigorilor legii decât în
condițiile existenței unor probe certe de vinovăție (in dubio pro reo).
Prezumția de nevinovăție are un caracter relativ, putând fi înlăturată pe baza unor probe certe cu privire la
fapta și persoana cercetate18.
Conceptul de „prezumție de nevinovăție” presupune:
a) garantarea protecției persoanelor în procesul penal împotriva arbitrariului în stabilirea vinovăției și
tragerii la răspundere penală, în lipsa probelor de vinovăție nicio persoană neputând fi trimisă în judecată și
condamnată.
Prezumția de nevinovăție constituie, de asemenea, baza dreptului la apărare și a celorlalte drepturi
procesuale pe care legea le acordă suspectului sau inculpatului. În acest sens, chiar dacă prezumția de
nevinovăție nu este de natură să releve adevărul într-o cauză penală, constituie o modalitate prin care
completul de judecată, din administrarea tuturor probelor într-o cauză penală, poate să stabilească vinovăția
inculpatului, dincolo de orice dubiu rezonabil 19. De altfel, în acest sens, art. 4 alin. (2) CPP prevede că, după
administrarea întregului probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează
în favoarea suspectului sau inculpatului, dispozițiile fiind completate cu cele ale art. 396 alin. (2) CPP, care
prevăd că instanța pronunță condamnarea dacă constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există,
constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat.
Același principiu îl găsim consacrat în art. 99 alin. (2) CPP, care prevede că „Suspectul sau inculpatul
beneficiază de prezumția de nevinovăție, nefiind obligat să își dovedească nevinovăția, și are dreptul de a nu
contribui la propria acuzare”.
În virtutea existenței „prezumției de nevinovăție”, nu înseamnă că se acordă girul de onestitate persoanelor
cercetate. Este vorba numai despre garanția judiciară că nimeni nu va fi tras la răspundere penală și sancționat
discreționar. Fiecare organ judiciar care contribuie la soluționarea cauzei va trebui să plece de la prezumția de
nevinovăție și să aibă în vedere că orice dubiu profită inculpatului (in dubio pro reo);
b) acest principiu se află la baza tuturor garanțiilor procesuale legate de respectarea drepturilor și a
libertăților persoanei pe parcursul procesului penal;
c) prezumția de nevinovăție se află în strânsă legătură cu aflarea adevărului și dovedirea împrejurărilor de
fapt, astfel ca vinovăția să fie stabilită cu certitudine doar pe bază de probe.

§4. Principiul aflării adevărului

În cadrul procesului penal, aflarea adevărului se limitează la faptele și la împrejurările care fac obiectul
probațiunii. A afla adevărul într-o cauză penală înseamnă a realiza o concordanță deplină între situația de fapt,

16
A se vedea C. BÎRSAN, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole. Vol. I. Drepturi și libertăți, Ed. All
Beck, București, 2005, p. 544.
17
AL. BOROI, ȘT.G. UNGUREANU, N. JIDOVU, op. cit., p. 37.
18
Ibidem.
19
M. UDROIU, op. cit., 2014, p. 15-16.
așa cum s-a petrecut aceasta în materialitatea ei, și concluziile la care a ajuns organul judiciar cu privire la
împrejurările respective20.
În ceea ce privește posibilitatea aflării adevărului într-o cauză penală, menționăm că s-au conturat în
doctrina procesuală penală două curente de opinie care abordează această problemă în mod diferit.
Astfel, potrivit primei teorii, a adevărului obiectiv21, trebuie să existe o corespondență între realitatea
faptelor și activitatea întreprinsă de organele judiciare în scopul relevării unui adevăr absolut 22.
Cea de-a doua teorie, a adevărului judiciar23, consideră că trebuie să existe o concordanță absolută între
materialul probator din dosarul cauzei și faptele stabilite de către organele judiciare, „adevărat” putând fi
considerat doar ceea ce s-a stabilit pe bază de probe.
Astfel, conform art. 5 alin. (1) CPP, organele judiciare au obligația de a asigura, pe bază de probe, aflarea
adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire la persoana suspectului sau
inculpatului. În completarea acestui enunț, menționăm art. 99 alin. (3) CPP, în care se prevede că în procesul
penal persoana vătămată, suspectul și părțile au dreptul de a propune organelor judiciare administrarea de
probe.
Pentru realizarea obiectivelor principiului aflării adevărului, Codul de procedură penală instituie un întreg
sistem de drepturi și garanții24:
a) obligația organelor judiciare de a afla adevărul în fiecare cauză penală, acestea având îndatorirea să
strângă probele necesare pentru lămurirea cauzei. În acest sens, art. 5 alin. (2) CPP prevede obligația organelor
de urmărire penală de a strânge și de a administra probe, atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau
inculpatului;
b) potrivit art. 100 alin. (1) CPP, în cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge și
administrează probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la cerere,
iar în cursul judecății, conform alin. (2) al aceluiași articol, instanța administrează probe la cererea procurorului,
a persoanei vătămate sau a părților și, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru
formarea convingerii sale;
c) în ceea ce privește rezolvarea unei cauze penale, atunci când constată că au fost respectate dispozițiile
legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal
administrate, procurorul fie emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de
urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de inculpat și că acesta răspunde penal, fie emite
ordonanță prin care clasează sau renunță la urmărirea penală;
d) în desfășurarea procesului penal, instanța de judecată soluționează cauza dedusă judecății cu garantarea
respectării drepturilor subiecților procesuali și asigurarea administrării probelor pentru lămurirea completă a
împrejurărilor cauzei, în scopul aflării adevărului, cu respectarea deplină a legii, iar în cazul în care inculpatul
recunoaște învinuirea și solicită ca soluționarea cauzei deduse judecății să se facă doar în baza probelor
administrate la dosar în faza de urmărire penală, instanța, dacă apreciază că probele sunt suficiente pentru
aflarea adevărului, va soluționa cauza potrivit procedurii simplificate, excepție făcând situațiile în care
inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care pedeapsa este detențiunea pe viață;
e) limitări în ceea ce privește aflarea adevărului într-o cauză penală sunt relevate în legătură cu
administrarea probelor, având în vedere faptul că este interzisă utilizarea de violențe, amenințări sau orice alte
mijloace de constrângere, precum și de promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obține probe, în același timp
fiind interzis organelor judiciare penale sau altor persoane care acționează pentru acestea să provoace o
persoană să săvârșească ori să continue săvârșirea unei fapte penale, în scopul obținerii unei probe.

20
N. VOLONCIU, op. cit., vol. I, p. 90.
21
G. ANTONIU, N. VOLONCIU, N. ZAHARIA, Dicționar de procedură penală, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1988, p. 15.
22
A.L. LORINCZ, op. cit., 2015, p. 37.
23
Ibidem.
24
N. VOLONCIU, op. cit., vol. I, p. 91.
 În vederea aplicării stricte a acestui principiu, legislația procesuală penală prevede obligația verificării
concordanței dintre realitate și concluziile trase de către organul care a avut anterior cauza spre soluționare,
fiind vorba, de altfel, despre un control sistematic și eficient în scopul aflării adevărului.

§5. Ne bis in idem

Fiind o preluare a dispozițiilor art. 4 din Protocolul nr. 7 la Convenția europeană a drepturilor omului 25,
acesta reprezintă un principiu fundamental al procesului penal, prin care se asigură realizarea deplină atât a
dreptului la un proces echitabil, așa cum prevede art. 6 din Convenția europeană, cât și a principiului
legalității26.
Dispozițiile art. 6 CPP prevăd că nicio persoană nu poate fi urmărită sau judecată pentru săvârșirea unei
infracțiuni atunci când față de acea persoană s-a pronunțat anterior o hotărâre penală definitivă cu privire la
aceeași faptă, chiar și sub altă încadrare juridică, conținând astfel trei garanții procesuale, conform cărora nicio
persoană nu va putea fi urmărită penal, judecată sau trasă la răspundere penală prin aplicarea unei sancțiuni
pentru aceeași faptă27.
Potrivit unei opinii28, la care achiesăm, autoritatea de lucru judecat se relevă printr-un efect pozitiv, conform
căruia organele judiciare pot pune în executare o hotărâre penală definitivă, precum și printr-un efect negativ,
motivat de existența unei cauze de împiedicare a exercitării acțiunii penale.
Pentru a se putea invoca aplicabilitatea acestui principiu, este necesar a fi întrunite următoarele condiții:
a) existența unei hotărâri penale definitive;
b) un nou proces penal să fi început împotriva aceleiași persoane;
c) punerea în mișcare a acțiunii penale să se facă în vederea tragerii la răspundere penală pentru săvârșirea
aceleiași fapte.
Dacă pe parcursul urmăririi penale se constată existența cazului care împiedică punerea în mișcare a acțiunii
penale sau exercitarea acesteia prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. i) CPP – există autoritate de lucru judecat –,
atunci când acțiunea penală a fost deja pusă în mișcare, prin ordonanță se va dispune clasarea, ca urmare a
existenței unui caz prin care acțiunea penală este lipsită de obiect. În schimb, dacă se constată existența
aceluiași caz în timpul judecății, acțiunea penală se stinge prin încetarea procesului penal, conform art. 396 alin.
(6) CPP.

§6. Principiul obligativității punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale

Dispozițiile Codului de procedură penală nu prevăd în mod distinct principiul oficialității, însă art. 7 CPP
reglementează principiul obligativității punerii în mișcare și a exercitării acțiunii penale.
Principiul oficialității consacră regula potrivit căreia actele necesare desfășurării procesului penal se
îndeplinesc din oficiu de către organele judiciare competente, aplicându-se laturii penale a procesului penal, în
timp ce acțiunea civilă se exercită din oficiu, de către procuror, în cazul în care persoana vătămată este lipsită
de capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă.
Legiuitorul Codului de procedură penală a preluat din principiul oficialității, așa cum era reglementat prin
dispozițiile vechiului Cod de procedură penală, doar obligativitatea procurorului de a pune în mișcare și de a
exercita acțiunea penală din oficiu, atunci când există probe din care să rezulte săvârșirea unei infracțiuni și nu
există vreo cauză legală de împiedicare a acesteia, așa cum rezultă din art. 7 alin. (1) CPP.
Consacrând în dispozițiile Codului de procedură penală prevederile Recomandării nr. 87 din 17 septembrie
1987 privind simplificarea procesului de justiție penală, în cazurile și în condițiile prevăzute expres de lege,
atunci când urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal administrate, conform art. 327
25
Document disponibil online pe site-ul www.echr.coe.int.
26
M. UDROIU, op. cit., 2014, p. 25.
27
Ibidem.
28
M. UDROIU, op. cit., 2014, p. 25.
CPP, procurorul fie întocmește rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată a inculpatului, fie
întocmește ordonanța prin care dispune clasarea sau renunțarea la urmărirea penală.
Potrivit art. 3 alin. (2) CPP, funcțiile judiciare se exercită din oficiu, în afară de cazurile în care legea prevede
altfel, menținându-se rolul activ al organelor judiciare, chiar dacă acest fapt nu mai este relevat distinct ca
principiu în dispozițiile Codului de procedură penală.
Organele de cercetare penală, din oficiu, pot sesiza procurorul în legătură cu începerea urmăririi penale, de
asemenea, conform art. 305 alin. (1) CPP, atunci când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de
lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la fapta săvârșită ori a cărei
săvârșire se pregătește, chiar dacă autorul este indicat sau cunoscut.
După începerea urmăririi penale, organele de cercetare penală strâng și administrează probele atât în
favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau a inculpatului, procurorul fiind obligat să pună în mișcare și să
exercite acțiunea penală din oficiu, atunci când există probe din care rezultă săvârșirea unei infracțiuni și nu
există vreo cauză legală de împiedicare.
Faptul că funcțiile judiciare „se exercită din oficiu, în afară de cazul când, prin lege, se dispune altfel”,
reprezintă o restrângere a principiului oficialității, deoarece, potrivit art. 7 alin. (3) CPP, în cazurile expres
prevăzute de lege, procurorul pune în mișcare și exercită acțiunea penală după introducerea plângerii
prealabile a persoanei vătămate sau după obținerea autorizării ori sesizării organului competent sau după
îndeplinirea unei alte condiții prevăzute de lege. Aceasta se referă la situația în care legea nu permite organului
judiciar să declanșeze acțiunea penală din oficiu, fiind necesară plângerea prealabilă, încuviințarea sau
autorizarea organului competent prevăzut de lege.
Constatăm astfel că în cuprinsul alin. (2) și (3) ale art. 7 CPP sunt reglementate două excepții de la principiul
obligativității punerii în mișcare și exercitării acțiunii penale de către procuror:
A. Posibilitatea procurorului de a renunța la exercitarea acțiunii penale dacă, în raport cu elementele
concrete ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului ei, potrivit art. 7 alin. (2) CPP (cunoscută
sub numele de principiul oportunității urmăririi penale). Astfel, conform art. 318 alin. (1) CPP, în cazul
infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul
poate renunța la urmărirea penală când constată că nu există un interes public 29 în urmărirea faptei.
B. Tot excepții de la principiul obligativității punerii în mișcare și exercitării acțiunii penale de către procuror
sunt și situațiile care reies din dispozițiile art. 7 alin. (3) CPP, în care pentru punerea în mișcare și exercitarea
acțiunii penale este necesară fie introducerea plângerii prealabile a persoanei vătămate, fie obținerea
autorizării ori sesizarea organului competent sau îndeplinirea altei condiții prevăzute de lege 30, și anume:
a) instituția plângerii prealabile ca o condiție indispensabilă pentru punerea în mișcare a acțiunii penale o
întâlnim numai la anumite infracțiuni prevăzute în Codul penal [de exemplu, art. 193 – lovirea sau alte violențe,
art. 196 – vătămarea corporală din culpă, art. 206 – amenințarea, art. 224 – violarea de domiciliu, art. 225 –
violarea sediului profesional, art. 226 – violarea vieții private, art. 218 alin. (1) – violul în forma simplă, art. 238
– abuzul de încredere etc.].
Când acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, aceasta poate să
împiedice exercitarea acțiunii prin retragerea plângerii prealabile, prevăzută de art. 158 CP.

29
Potrivit art. 318 alin. (2) CPP, „Interesul public se analizează în raport cu: a) conținutul faptei și împrejurările concrete de să -
vârșire a faptei; b) modul și mijloacele de săvârșire a faptei; c) scopul urmărit; d) urmările produse sau care s-ar fi putut produce
prin săvârșirea infracțiunii; e) eforturile organelor de urmărire penală necesare pentru desfășurarea procesului penal prin raporta -
re la gravitatea faptei și la timpul scurs de la data săvârșirii acesteia; f) atitudinea procesuală a persoanei vătămate; g) existența
unei disproporții vădite între cheltuielile pe care le-ar implica desfășurarea procesului penal și gravitatea urmărilor produse sau
care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii”, iar conform alin. (3) al aceluiași articol, „Când autorul faptei este cunoscut, la
aprecierea interesului public sunt avute în vedere și persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârșirii in -
fracțiunii, atitudinea suspectului sau a inculpatului după săvârșirea infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminua -
rea consecințelor infracțiunii”.
30
A.L. LORINCZ, op. cit., 2015, p. 39.
 În situația în care persoana vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de
exercițiu restrânsă ori o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor, acțiunea penală se pune în mișcare
și din oficiu, conform art. 157 alin. (4) CP;
b) o situație aparte față de ceea ce am analizat până acum o reprezintă cazul infracțiunii de violență în
familie, prevăzută de art. 199 alin. (2) CP. Astfel, în cazul infracțiunilor prevăzute în art. 193 CP (lovirea sau alte
violențe) și art. 196 CP (vătămarea corporală din culpă) săvârșite asupra unui membru de familie, acțiunea
penală poate fi pusă în mișcare și din oficiu. Împăcarea înlătură răspunderea penală;
c) alte situații sunt cele în care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de sesizarea sau
autorizarea organului competent, astfel:
– potrivit art. 431 CP, pentru infracțiunile prevăzute la art. 413-417 CP (absența nejustificată, dezertarea,
încălcarea consemnului, părăsirea postului sau comenzii, insubordonarea, cuprinde în Capitolul I „Infracțiuni
săvârșite de militari” al Titlului XI, intitulat „Infracțiuni contra capacității de luptă a forțelor armate”), acțiunea
penală se pune în mișcare numai la sesizarea comandantului;
– potrivit art. 9 CP, punerea în mișcare a acțiunii penale pentru infracțiunile săvârșite în afara teritoriului
țării de către un cetățean român sau de către o persoană juridică română se face cu autorizarea prealabilă a
procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai
întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în
termen de până la 30 de zile de la data solicitării autorizării, termen ce poate fi prelungit până la 180 de zile, în
condițiile legii;
– potrivit art. 10 CP, în cazul infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării de către un cetățean străin sau
de o persoană fără cetățenie, îndreptate împotriva statului român sau a unui cetățean român ori a unei
persoane juridice române, punerea în mișcare a acțiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și numai dacă fapta nu face obiectul unei
proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis;
d) alte situații în care punerea în mișcare a acțiunii penale este condiționată de îndeplinirea altor condiții:
– pentru faptele săvârșite în exercițiul funcției lor, membrii Guvernului pot fi urmăriți penal, conform
dispozițiilor cuprinse în art. 109 alin. (2) din Constituție, numai la cererea Camerei Deputaților, Senatului sau a
Președintelui României. Cererea de a fi începută urmărirea penală pentru membrii Guvernului poate fi făcută
numai de către Camera Deputaților, Senat și Președintele României. Trimiterea în judecată a unui membru al
Guvernului atrage suspendarea acestuia din funcție. În toate aceste cazuri, competența de judecată aparține
Înaltei Curți de Casație și Justiție;
– potrivit art. 96 din Constituție, Camera Deputaților și Senatul, în ședință comună, cu votul a cel puțin două
treimi din numărul deputaților și senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Președintelui României pentru
săvârșirea infracțiunii de înaltă trădare, prevăzută de art. 398 CP;
Excepțiile de la principiul oficialității au caracter absolut, în sensul că organele de urmărire penală și instanța
de judecată nu pot acționa împotriva voinței organelor și persoanelor prevăzute de lege, actele efectuate prin
încălcarea acestei voințe fiind sancționate cu nulitatea.
Aceste excepții își au explicația – așa cum s-a putut observa – fie în calitățile persoanelor care au încălcat
legea penală (demnitari, militari), fie în natura infracțiunilor săvârșite (cele pentru care este necesară plângerea
prealabilă).

§7. Caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal

Din perspectiva dispozițiilor Convenției europene a drepturilor omului, dreptul la un proces echitabil
comportă două accepțiuni: într-un sens larg, s-ar putea spune că el cuprinde toate garanțiile pe care le instituie
art. 6 din Convenție31, o asemenea abordare globală având justificarea în unitatea sa de reglementare, ca

31
Art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului: „1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod
public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie
urmare a faptului că aceste paragrafe dau substanță dreptului general la un proces echitabil atât în materie
civilă, cât și în materie penală, iar, în sens restrâns, dispozițiile înscrise în art. 6 parag. 2 și 3 reprezintă garanții
specifice dreptului la un proces echitabil în materie penală.
De altfel, art. 21 din Constituție privind accesul liber la justiție nu face decât să reitereze prevederile art. 6
din Convenție cu privire la dreptul oricărei persoane de a se adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a
libertăților și a intereselor sale legitime, având în același timp dreptul la un proces echitabil și la soluționarea
cauzelor într-un termen rezonabil.
De asemenea, în art. 10 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară se prevede că „Toate
persoanele au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o
instanță imparțială și independentă, constituită potrivit legii”.
Art. 8 CPP prevede în acest sens că organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea penală și
judecata cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât
să fie constatate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni, nicio persoană nevinovată să nu
fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într-
un termen rezonabil. Constatăm astfel că printre garanțiile procesuale oferite de dispozițiile acestui articol se
numără dreptul părților și al subiecților procesuali principali de a avea acces la o instanță imparțială și
independentă, dreptul inculpatului de a fi judecat într-un termen rezonabil, dreptul suspectului, inculpatului și
martorului de a păstra tăcerea, respectarea principiilor specifice judecății (principiul publicității, oralității,
nemijlocirii și al contradictorialității), dreptul la traducere și interpretare, legalitatea și loialitatea administrării
probelor.
Art. 6 parag. 1 din Convenție recunoaște oricărei persoane învinuite de săvârșirea unei infracțiuni dreptul de
a obține, într-un termen rezonabil, o decizie definitivă cu privire la temeinicia și legalitatea acuzației ce i se
aduce. Dispoziții similare se regăsesc și în cuprinsul art. 8 CPP, legiuitorul reglementând astfel în mod distinct în
conținutul actual al Codului de procedură penală principiul operativității.
În aprecierea termenului rezonabil în materie penală se pot lua în considerare următoarele criterii:
comportamentul părților, complexitatea cauzei, comportamentul organelor judiciare.
În ceea ce privește organele judiciare, acestea sunt obligate să manifeste promptitudine în desfășurarea
activităților de cercetare la fața locului, valorificare a urmelor descoperite, ridicare de înscrisuri și alte obiecte
necesare procesului penal ș.a., pentru a nu se deprecia sau pierde mijloace de probă valoroase pentru
soluționarea cauzei, să efectueze toate actele procesuale și procedurale (ascultări de persoane, expertize,
constatări ș.a.), să respecte instituția termenelor în procesul penal (de exemplu, termenul de 24 de ore de la
expirarea măsurii de supraveghere tehnică autorizate de procuror, în care acesta are obligația de a sesiza
judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță
sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află sediul parchetului din care
face parte procurorul care a emis ordonanța).
Alte garanții privind respectarea dreptului la un proces echitabil sunt:

asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate
împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunțată în mod public, dar accesul în sala de ședință poate fi interzis presei și publicului
pe întreaga durată a procesului sau a unei părți a acestuia în interesul moralității, al ordinii publice ori al securității naționale într-o
societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecția vieții private a părților la proces o impun, sau în măsura con -
siderată absolut necesară de către instanță atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natură să aducă atingere inte -
reselor justiției. 2. Orice persoană acuzată de o infracțiune este prezumată nevinovată până ce vinovăția sa va fi legal stabilită. 3.
Orice acuzat are, în special, dreptul: a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănun -
țit, asupra naturii și cauzei acuzației aduse împotriva sa; b) să dispună de timpul și de înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; c)
să se apere el însuși sau să fie asistat de un apărător ales de el și, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apără -
tor, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiției o cer; d) să întrebe sau să solicite audie -
rea martorilor acuzării și să obțină citarea și audierea martorilor apărării în aceleași condiții ca și martorii acuzării; e) să fie asistat în
mod gratuit de un interpret, dacă nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere”.
 – existența unor instituții procesuale32 cum ar fi extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării
juridice a faptei, în cazul în care, după începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală constată fapte
noi, date cu privire la participarea unor alte persoane sau împrejurări care pot duce la schimbarea încadrării
juridice a faptei;
– desfășurarea activităților de urmărire penală și de judecată de către organe specializate ale statului, care
dispun de pregătirea necesară și de mijloace eficiente pentru valorificarea și administrarea mijloacelor de
probă, în vederea tragerii la răspundere penală a făptuitorului.
De asemenea, în vederea armonizării legislației naționale cu prevederile Convenției și a jurisprudenței Curții
Europene a Drepturilor Omului, au fost reglementate în cuprinsul art. 488 1-4886 CPP dispoziții referitoare la
contestația privind durata procesului penal. Astfel, potrivit art. 4881 CPP, în cazul în care activitatea de urmărire
penală sau de judecată nu se îndeplinește într-o durată rezonabilă, se poate face contestație de către suspect,
inculpat, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, precum și de către procuror, în
cursul judecății, în vederea accelerării procedurii.

§8. Principiul garantării dreptului la libertate și siguranță

Libertatea individuală face parte din drepturile fundamentale ale omului. Pornind de la dispozițiile art. 5
parag. 1 lit. c) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care
consacră dreptul la libertate și la siguranță pentru orice persoană, reiterăm faptul că nimeni nu poate fi arestat
sau reținut decât în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente 33 și dacă există motive
verosimile de a bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de
a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia, situație în care privarea de
libertate are un scop precis34.
De asemenea, tot în cuprinsul acestei Convenții, la art. 5 parag. 3 se prevede că orice persoană arestată sau
deținută trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu
exercitarea atribuțiilor judiciare, având dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul
procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în
cauză la audiere.
În România, drepturile și libertățile persoanelor sunt interpretate în concordanță cu Declarația Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele și tratatele la care România este parte, iar în cazul în care există neconcordanță
între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile
interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne
conțin dispoziții mai favorabile (art. 20 din Constituție).
De altfel, art. 23 din Constituție reglementează respectarea libertății individuale, sens în care
percheziționarea, reținerea sau arestarea 35 unei persoane sunt permise numai în cazurile și cu procedura
prevăzute de lege.
Dispozițiile constituționale se regăsesc și în cuprinsul art. 9 CPP, ca principiu fundamental al procesului
penal, potrivit căruia „În cursul procesului penal este garantat dreptul oricărei persoane la libertate și
siguranță”, instituindu-se astfel caracterul de excepție al măsurilor preventive. Astfel, „Orice măsură privativă
sau restrictivă de libertate se dispune în mod excepțional și doar în cazurile și în condițiile prevăzute de lege”.
Făcând aplicarea art. 202 alin. (3) CPP, rezultă că orice măsură preventivă care va fi dispusă de către organele
judiciare trebuie să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse persoanei față de care este luată și necesară
pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia.

32
I. NEAGU, op. cit., p. 67.
33
A se vedea C.E.D.O., cauza Pantea c. României, hot. din 3 iunie 2003, în C. BÎRSAN, op. cit., p. 318.
34
C. BÎRSAN, op. cit., p. 310.
35
Aceste dispoziții sunt în prezent incidente și în cazul arestului la domiciliu, după cum a arătat Curtea Constituțională în Deci -
zia nr. 740/2015 (M. Of. nr. 927 din 15 decembrie 2015).
 De asemenea, în cazul în care se constată că o măsură privativă sau restrictivă de libertate a fost dispusă în
mod nelegal, organele judiciare competente au obligația de a dispune revocarea măsurii și, după caz, punerea
în libertate a celui reținut sau arestat.
Tot ca o garanție a respectării dreptului la libertate, a fost stipulat în art. 9 CPP dreptul la repararea pagubei
suferite de orice persoană față de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă
de libertate, în baza art. 538-542 CPP.

§9. Principiul garantării dreptului la apărare

Dreptul la apărare este consacrat în toate legislațiile moderne, fiind înscris în majoritatea constituțiilor
statelor, dar și în norme ale dreptului internațional, printre care amintim Declarația Universală a Drepturilor
Omului adoptată în 1948 și Convenția europeană a drepturilor omului adoptată în 1959, care au consfințit și ele
dreptul la apărare printre drepturile fundamentale ale omului.
Constituția României consacră prin art. 24 garantarea dreptului la apărare, astfel că, „În tot cursul
procesului, părțile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”, fapt fundamentat și prin
dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat 36, care
prevăd că „Avocatul promovează și apără drepturile, libertățile și interesele legitime ale omului”.
De asemenea, potrivit art. 10 alin. (6) CPP, dreptul la apărare trebuie exercitat cu bună-credință și potrivit
scopului pentru care a fost recunoscut de lege.
Continuând să fie promovat și prin dispozițiile Codului de procedură penală actual, care prevăd și
garantează în mod expres dreptul la apărare, amintim în acest sens că organele judiciare sunt obligate să
asigure părților și subiecților procesuali principali exercitarea deplină și efectivă a dreptului la apărare pe tot
parcursul procesului penal, sens în care aceștia au dreptul fie de a se apăra ei înșiși, fie de a fi asistați de avocat.
Pentru desfășurarea acestei activități, conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, avocatul are dreptul să
asiste și să reprezinte persoanele fizice și juridice în fața instanțelor autorității judecătorești și a altor organe de
jurisdicție, a organelor de urmărire penală, a autorităților și instituțiilor publice, precum și în fața altor persoane
fizice sau juridice, care au obligația să permită și să asigure avocatului desfășurarea nestingherită a activității
sale, în condițiile legii.
Aceste dispoziții se regăsesc de altfel și în capitolul din Codul de procedură penală intitulat „Avocatul.
Asistența juridică și reprezentarea”, în cuprinsul căruia sunt prevăzute dispoziții referitoare la asistența juridică
a suspectului, a inculpatului, a persoanei vătămate, a părții civile și a părții responsabile civilmente.
Garantarea dreptului la apărare, ca principiu fundamental, presupune mai mult decât asistența juridică, în
doctrină apreciindu-se că dreptul la apărare are un conținut complex, care se manifestă sub următoarele
aspecte37:
a) posibilitatea părților de a-și asigura singure apărarea. În acest sens, suspectul sau inculpatul are dreptul
de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat și încadrarea juridică a acesteia, are dreptul de a
consulta dosarul, în condițiile legii; în faza de judecată, inculpatul își poate face singur apărarea și în cadrul
ultimului cuvânt care i se acordă după încheierea dezbaterilor. De asemenea, toate părțile pot exercita apelul
drept cale de atac ordinară și, în anumite condiții, și unele căi extraordinare de atac;
b) dreptul părților la asistență juridică. În acest sens, suspectul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de
unul ori de mai mulți avocați în tot cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară și al judecății.
De asemenea, în cursul urmăririi penale, avocatul persoanei vătămate, al părții civile sau al părții responsabile
civilmente are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, dreptul de a consulta actele
dosarului și de a formula cereri și depune memorii, iar în cursul judecății, avocatul persoanei vătămate, al părții
civile sau al părții responsabile civilmente exercită drepturile persoanei asistate, cu excepția celor pe care
aceasta le exercită personal, și dreptul de a consulta actele dosarului.

36
Republicată în M. Of. nr. 440 din 24 mai 2018.
37
A.L. LORINCZ, op. cit., 2015, p. 44.
 Asistența juridică constă în sprijinul, îndrumarea și lămuririle pe care apărătorul le acordă persoanei pe care
o asistă în timpul procesului penal 38, activitatea avocatului realizându-se, potrivit art. 3 din Legea nr. 51/1995,
printre altele, prin: consultații și cereri cu caracter juridic; asistență și reprezentare juridică în fața instanțelor
judecătorești, a organelor de urmărire penală, a autorităților cu atribuții jurisdicționale, a notarilor publici și a
executorilor judecătorești, a organelor administrației publice și a instituțiilor, precum și a altor persoane
juridice, în condițiile legii; redactarea de acte juridice, atestarea identității părților, a conținutului și a datei
actelor prezentate spre autentificare; asistarea și reprezentarea persoanelor fizice sau juridice interesate în fața
altor autorități publice cu posibilitatea atestării identității părților, a conținutului și a datei actelor încheiate;
apărarea și reprezentarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor
fizice și juridice în raporturile acestora cu autoritățile publice, cu instituțiile și cu orice persoană română sau
străină; activități de mediere; orice mijloace și căi proprii exercitării dreptului la apărare, în condițiile legii.
De regulă, asistența juridică este facultativă, dar există anumite situații expres și limitativ prevăzute de lege
când aceasta devine obligatorie. Astfel, potrivit art. 90 CPP asistența juridică este obligatorie în următoarele
situații:
– când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenție ori într-un centru educativ,
când este reținut sau arestat, chiar în altă cauză, când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a
internării medicale, chiar în altă cauză, precum și în alte cazuri prevăzute de lege;
– în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea;
– în cursul procedurii în cameră preliminară și în cursul judecății în cauzele în care legea prevede pentru
infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.
În cursul procesului penal, atât părțile și subiecții procesuali principali, cât și avocatul au dreptul să
beneficieze de timpul și înlesnirile necesare pregătirii apărării, iar dacă în cursul judecății se consideră că
încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare urmează a fi schimbată, instanța este obligată să pună în
discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei mai la urmă sau
amânarea judecății, pentru a-și pregăti apărarea.

§10. Principiul respectării demnității umane și a vieții private

În art. 11 CPP legiuitorul a consacrat două principii fundamentale, și anume principiul respectării demnității
umane și principiul respectării vieții private.

10.1. Respectarea demnității umane

Introducerea acestui principiu s-a impus în urma aderării României la Convenția împotriva torturii și a altor
pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante 39, fiind prevăzut în mod distinct și în art. 22 alin.
(2) din Constituție, care prevede că „Nimeni nu poate fi supus torturii și niciunui fel de pedeapsă sau de
tratament inuman ori degradant”.
Acest principiu a fost expus pentru prima dată în mod expres în legislație penală prin art. 5 1 CPP 1968,
introdus prin Legea nr. 32/1990 pentru modificarea și completarea unor dispoziții ale Codului de procedură
penală40, și în cuprinsul art. 267 1 CP 1969, prin incriminarea infracțiunii de tortură, încurajând respectul
universal efectiv al drepturilor omului și al libertăților fundamentale, astfel încât nicio persoană să nu fie supusă
torturii, pedepselor sau tratamentelor cu cruzime, inumane ori degradante, chiar în cazul în care se fac
vinovate de săvârșirea unor infracțiuni grave 41. De altfel, și în cuprinsul Codului penal actual se regăsesc

38
Ibidem.
39
Convenția a fost adoptată la New York în 1984, România aderând la ea prin Legea nr. 19/1990 (M. Of. nr. 112 din 10 octom -
brie 1990).
40
M. Of. nr. 128 din 17 noiembrie 1990.
41
GR. THEODORU, op. cit., p. 76.
incriminate atât infracțiunea de tortură (art. 282 CP), cât și infracțiunile de cercetare abuzivă (art. 280 CP),
supunere la rele tratamente (art. 281 CP), represiune nedreaptă (art. 283 CP).
Principiul analizat presupune dreptul persoanei la integritate psihică și fizică, tortura neputând fi exercitată
în nicio împrejurare, nici chiar în cazuri excepționale (stare de război sau de amenințare cu războiul, de
instabilitate politică ș.a.), din ordinul superiorului sau al unei autorități publice pentru a o justifica, însă legea
prevede că durerea sau suferința rezultate exclusiv din sancțiunile legale inerente acestora nu constituie
tortură.
În prezent, principiul respectării demnității umane este consacrat în art. 11 alin. (1) CPP, care prevede că
„Orice persoană care se află în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie tratată cu respectarea
demnității umane”.
În acord cu dispozițiile procesuale penale care consacră în mod expres respectarea demnității umane pe tot
parcursul procesului penal se înscriu și dispozițiile art. 101 CPP, prin care se consacră principiul loialității
administrării probelor, fiind totodată „oprit a se întrebuința violențe, amenințări ori alte mijloace de
constrângere, precum și promisiuni sau îndemnuri în scopul de a se obține probe”. Cu toate acestea, în cazul în
care se constată probe obținute prin tortură, precum și existența unor probe derivate din acestea, conform art.
102 CPP, aceste probe vor fi excluse și nu vor putea fi folosite în cadrul procesului penal, iar nulitatea actului
prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei astfel de probe ori prin care aceasta a fost administrată va
determina excluderea probei.

10.2. Respectarea vieții private

În acord cu art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului 42, potrivit căruia nicio persoană nu poate
face obiectul unor imixtiuni arbitrare în viața sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondența
sa, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputației sale, orice persoană având dreptul la protecția legii împotriva
unor asemenea imixtiuni sau atingeri, se înscriu și dispozițiile art. 17 din Pactul internațional privitor la
drepturile civile și politice 43, precum și dispozițiile art. 8 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale44, unde se prevede că „Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și
de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale”, sau cele ale art. 7 din Carta drepturilor fundamentale a
Uniunii Europene.
De asemenea, menționăm art. 26 alin. (1) din Constituția României, care garantează ocrotirea vieții intime,
familiale și private a persoanei, art. 27 care consacră inviolabilitatea domiciliului și art. 28 privind secretul
corespondenței.
Ca element de noutate, în art. 11 alin. (2) CPP legiuitorul român consacră pentru prima dată în cuprinsul
Codului de procedură penală garantarea exercitării drepturilor la viață privată, la inviolabilitatea domiciliului și
a corespondenței, ca urmare a faptului că prin specificul activităților desfășurate pe parcursul procesului penal

42
Declarația Universală a Drepturilor Omului a fost adoptată la 10 decembrie 1948, prin Rezoluția 217 A, în cadrul celei de-a III-
a Sesiuni a Adunării generale a Organizației Națiunilor Unite. Documentul este disponibil online pe site-ul www.ohchr.org.
43
Adoptat și deschis spre semnare de Adunarea generală a Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966. A intrat în vigoare la 23
martie 1976, conform art. 49, pentru toate dispozițiile, cu excepția celor de la art. 41; la 28 martie au intrat în vigoare și dispozițiile
art. 41. România a ratificat Pactul la 31 octombrie 1974, prin Decretul nr. 212/1974 (B. Of. nr. 146 din 20 noiembrie 1974). Docu -
ment disponibil online pe site-ul www.lege5.ro.
44
Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale a fost elaborată în cadrul Consiliului Europei și
semnată la 4 noiembrie 1950, la Roma. Document disponibil online pe site-ul www.echr.coe.int. Convenția constituie unul dintre
instrumentele internaționale cele mai importante și eficace de protecție a drepturilor omului în lume, pentru două rațiuni principa -
le: locul pe care îl ocupă în cadrul sistemelor de drept naționale ale statelor care au ratificat-o, loc care explică profunda influență
pe care o exercită asupra legislației și jurisprudenței acestor state, și faptul că, spre deosebire de alte instrumente internaționale
de acest gen, Convenția europeană a drepturilor omului are în cuprinsul său și un mecanism jurisdicțional supranațional ale cărui
soluții se impun statelor contractante, astfel fiind garantată efectiv respectarea drepturilor omului proclamate prin Convenție. În
acest sens, a se vedea M. UDROIU, O. PREDESCU, Protecția europeană a drepturilor omului și procesul penal român. Tratat, Ed. C.H.
Beck, București, 2008, p. 10.
poate apărea, în anumite condiții, necesitatea efectuării unor acte procesuale care, prin natura lor, pot
reprezenta imixtiuni, restrângeri sau intervenții ale organelor judiciare în viața intimă, familială sau privată a
unei persoane, situații care pot atrage incriminarea acestor fapte ca infracțiuni de violare a domiciliului (art.
224 CP), violare a sediului profesional (art. 225 CP), violare a vieții private (art. 226 CP).

§11. Principiul desfășurării procesului penal în limba română

Conform art. 6 parag. 3 lit. a) și e) din Convenția europeană a drepturilor omului, orice acuzat are dreptul de
a fi informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înțelege și în mod amănunțit, despre natura și
cauza acuzației aduse împotriva sa, precum și cu privire la dreptul de a fi asistat gratuit de un interpret, în cazul
în care nu înțelege sau nu vorbește limba folosită la audiere.
De altfel, dispoziții privind folosirea limbii materne și a interpretului în justiție regăsim și în cuprinsul art.
128 din Constituția României, unde se stipulează că, în timpul procesului penal, procedura judiciară se
desfășoară în limba română, iar cetățenii străini sau apatrizii care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română au
dreptul de a lua cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii,
prin interpret, care este asigurat în mod gratuit. Aceste dispoziții erau prezente și în cuprinsul art. 7 CPP 1968,
astfel încât în procesul penal procedura judiciară se desfășura în limba română, iar potrivit art. 8 din același cod,
părților care nu vorbeau sau nu înțelegeau limba română ori nu se puteau exprima li se asigura, în mod gratuit,
posibilitatea de a lua cunoștință de piesele dosarului, dreptul de a vorbi, precum și dreptul de a pune concluzii
în instanță, prin interpret.
În prezent, legiuitorul român, prin art. 12 alin. (1) și (2) CPP, intitulat „Limba oficială și dreptul la interpret”,
a dat expresie dispozițiilor Directivei 2010/64/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 octombrie
2010 privind dreptul la interpretare și traducere în cadrul procedurilor penale 45, care stipulează în cuprinsul
alin. (1) al art. 2 recomandarea ca statele membre să se asigure ca persoanelor suspectate sau acuzate, care nu
vorbesc sau nu înțeleg limba în care se desfășoară procedura penală respectivă, să li se ofere, fără întârziere,
servicii de interpretare în cadrul procedurilor penale desfășurate în fața autorităților de urmărire penală și a
celor judiciare, inclusiv în cadrul interogatoriilor efectuate de poliție, în cadrul tuturor audierilor în fața
instanței și în cadrul oricăror audieri intermediare necesare.
Tot în acest sens trebuie să menționăm și art. 3 din aceeași directivă, care recomandă ca statele membre să
se asigure ca persoanelor suspectate sau acuzate, care nu înțeleg limba în care se desfășoară procedurile
penale respective, să li se furnizeze într-un interval rezonabil de timp traducerea scrisă a tuturor documentelor
esențiale pentru a se garanta faptul că respectivele persoane pot să își exercite dreptul la apărare și pentru a se
garanta caracterul echitabil al procedurilor 46.
Acest aspect trebuie interpretat și în sensul dispozițiilor art. 6 parag. 3 lit. e) din Convenție, care fac referire
la noțiunea de „interpret”, și nu la aceea de „traducător”, demonstrând faptul că o traducere orală poate fi
suficientă pentru îndeplinirea cerințelor Convenției 47.
Preluând aceste recomandări, art. 12 alin. (3) CPP prevede în mod explicit dreptul părților și al subiecților
procesuali de a beneficia, în mod gratuit, de un interpret, atunci când nu vorbesc, nu înțeleg sau nu se pot
exprima în limba română. De asemenea, în cazul în care asistența juridică este obligatorie, suspectului sau
inculpatului i se asigură în mod gratuit posibilitatea de a comunica prin interpret cu avocatul său, în vederea
pregătirii audierii sale, a introducerii unei căi de atac sau a oricărei alte cereri în legătură cu soluționarea cauzei.

45
J.O. L 280 din 26 octombrie 2010. Termenul de transpunere a directivei a fost 27 octombrie 2013. Document disponibil onli -
ne pe portalul eur-lex.europa.eu.
46
A se vedea, în acest sens, C.E.D.O., cauza Husain c. Italiei, dec. din 24 februarie 2005, citată de O. PREDESCU, M. UDROIU, Con-
venția europeană a drepturilor omului și dreptul procesual penal român, Ed. C.H. Beck, București, 2007, p. 483-484; cauza Kamasin-
ski c. Austriei, hot. din 19 decembrie 1989, citată de C. BÎRSAN, op. cit., p. 559.
47
Ibidem.
 Menționăm, în sensul celor precizate mai sus, că aplicarea acestor dispoziții se face în mod distinct în
cuprinsul art. 83 lit. f), art. 81 alin. (1) lit. g 1), art. 85 alin. (1) cu referire la art. 81, art. 87 alin. (1) cu referire la
art. 81 și art. 78 cu referire la art. 83 CPP.