6.3.

Organele de cercetare penală speciale

Potrivit art. 55 alin. (5) CPP, atribuțiile organelor de cercetare penală speciale sunt
îndeplinite de ofițeri anume desemnați în condițiile legii, care au primit avizul conform al
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Conform art. 57 alin. (2) CPP, organele de cercetare penală speciale efectuează acte
de urmărire penală, corespunzător specializării structurii din care fac parte:
– în cazul săvârșirii infracțiunilor de către militari;
– în cazul săvârșirii infracțiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de Codul penal
comise de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune
în pericol siguranța navei sau a navigației ori a personalului;
– pot efectua punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică, din dispoziția
procurorului, în cazul infracțiunilor contra securității naționale prevăzute în Titlul X din
Codul penal, intitulat „Infracțiuni contra securității naționale”, și infracțiunilor de terorism.
Organele de cercetare penală speciale își desfășoară activitatea de urmărire penală
sub conducerea și supravegherea procurorului. Astfel, procurorul poate să dispună cu
privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală de către organele de cercetare
penală speciale.
Și în cazul organelor de cercetare penală speciale există o dublă subordonare
ierarhică, acestea subordonându-se pe linie administrativă organelor ierarhic superioare,
iar sub aspectul efectuării activităților de cercetare penală se subordonează din punct de
vedere funcțional procurorului. Astfel, potrivit art. 303 CPP, dispozițiile date de procuror în
legătură cu efectuarea actelor de cercetare penală sunt obligatorii și prioritare, iar
organele ierarhic superioare ale organelor de cercetare penală speciale nu pot da
îndrumări sau dispoziții privind cercetarea penală.

6.4. Atribuțiile organelor de cercetare penală în cadrul procesului penal

Potrivit art. 57 alin. (1) CPP, organele de cercetare penală ale poliției judiciare
efectuează urmărirea penală pentru orice infracțiune care nu este dată, prin lege, în
competența organelor de cercetare penală speciale sau procurorului, precum și în alte
cazuri prevăzute de lege.
De asemenea, conform art. 57 alin. (2) CPP, organele de cercetare penală speciale
efectuează acte de urmărire penală numai în condițiile art. 55 alin. (5) și (6) CPP,
corespunzător specializării structurii din care fac parte, în cazul săvârșirii infracțiunilor de
către militari sau în cazul săvârșirii infracțiunilor de corupție și de serviciu prevăzute de
Codul penal săvârșite de către personalul navigant al marinei civile, dacă fapta a pus sau
a putut pune în pericol siguranța navei sau navigației ori a personalului. De asemenea,
organele de cercetare penală speciale pot efectua, în cazul infracțiunilor contra securității
naționale prevăzute în Titlul X din Codul penal și infracțiunilor de terorism, din dispoziția
procurorului, punerea în aplicare a mandatelor de supraveghere tehnică.
Din coroborarea textelor celor două alineate ale art. 57 CPP remarcăm că atribuțiile
organelor de cercetare penală, ca organe judiciare, sunt legate numai de desfășurarea
urmăririi penale, deoarece acestea nu colaborează în mod direct, în cadrul procesului
penal, cu instanțele judecătorești.
Efectuarea tuturor actelor de cercetare penală (cu excepția celor date de lege în
competența exclusivă a procurorului) intră în sfera atribuțiilor organelor de cercetare
penală. Acestea constau în:
– strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea
persoanelor care au săvârșit o infracțiune și la stabilirea răspunderii penale a acestora;
 – efectuarea de acte de cercetare care nu suferă amânare, chiar dacă privesc o cauză
pentru care nu au competența de a efectua urmărirea penală;
– formularea de propuneri motivate, care trebuie să cuprindă datele și informațiile care
sunt obligatorii în cadrul unei proceduri, atunci când apreciază că este necesară
administrarea unor mijloace de probă sau folosirea unor metode speciale de
supraveghere, care pot fi autorizate ori dispuse, în faza de urmărire penală, numai de
procuror sau de judecătorul de drepturi și libertăți;
– dispunerea extinderii urmăririi penale sau a schimbării încadrării juridice a faptei;
– strângerea probelor necesare pentru identificarea bunurilor și valorilor supuse
confiscării speciale și confiscării extinse, potrivit Codului penal;
– pe parcursul urmăririi penale, organele de cercetare penală fac propuneri motivate
procurorului privind luarea unor măsuri de prevenție, efectuarea de percheziții, punerea
în mișcare a acțiunii penale etc.
Nu intră în sfera de activitate a organelor de cercetare penală:
– punerea în mișcare a acțiunii penale;
– dispunerea controlului judiciar, a controlului judiciar pe cauțiune, a arestului la
domiciliu și a arestării preventive;
– dispunerea măsurilor de siguranță cu caracter medical și a măsurilor asigurătorii;
– soluțiile de clasare a cauzei penale sau de renunțare la urmărirea penală.
În desfășurarea activității de urmărire penală, procurorul poate să dispună cu privire la
efectuarea oricărui act de urmărire penală de către organele de cercetare penală ale
poliției judiciare sau de organele de cercetare penală speciale. În acest sens, dispozițiile
date de către procuror în legătură cu efectuarea activităților de cercetare penală sunt
obligatorii și prioritare pentru acestea.

Secțiunea a 3-a. Subiecții procesuali principali

în procesul penal

§1. Considerații generale

Conform art. 33 alin. (1) CPP, subiecții procesuali principali sunt suspectul și persoana
vătămată.
Aceștia au capacitatea, pe parcursul procesului penal, de a se transforma în părți ale
procesului penal, deși, în timp ce dobândirea calității de inculpat atrage pierderea calității
de suspect, dobândirea calității de parte civilă nu conduce la pierderea calității de
persoană vătămată, însă pierderea calității de persoană vătămată va duce la pierderea
calității de parte civilă în procesul penal 1. O explicație a neincluderii prin dispozițiile
Codului de procedură penală actual în categoria părților ar fi aceea că în procesul penal,
în exercitarea acțiunii penale și a acțiunii civile, suspectul și persoana vătămată nu sunt
incluse nici în categoria subiecților activi și nici în categoria subiecților pasivi ai raportului
juridic de drept procesual penal.
Deși sunt incluși în categorii diferite, atât părțile, cât și subiecții procesuali principali au
în cursul procesului penal aceleași drepturi și obligații, cu excepția celor pe care legea le
acordă numai subiecților procesuali principali [art. 33 alin. (2) CPP].

1
T.V. GHEORGHE, în N. VOLONCIU A.S. UZLĂU (COORD.), op. cit., p. 219.
 §2. Suspectul

2.1. Noțiunea de suspect în procesul penal

În primele legiuiri scrise în perioada Evului Mediu din țara noastră, se constată
utilizarea unei terminologii echivoce și neunitare pentru desemnarea celor vinovați de
săvârșirea infracțiunilor (împricinați, făptuitori, tâlhari, lotri ș.a.).
După apariția primelor coduri și în special a Codului de procedură penală de la 1936,
se constată trecerea la consolidarea unor terminologii specifice (inculpat sau învinuit).
Astfel, învinuitul era persoana împotriva căreia se introdusese un denunț, o plângere sau
o acțiune directă sau persoana față de care se desfășurau, din oficiu, primele cercetări. În
acest context, conținutul noțiunilor de învinuit și inculpat era determinat de modul
specific de organizare a procesului penal, care parcurgea următoarele faze: primele
cercetări, instrucția preparatorie, judecata și executarea pedepsei.
Ulterior, potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală din 1968, dobândirea calității
de învinuit presupunea și existența unei premise, constând într-o încălcare a normelor
penale care incriminează săvârșirea unor infracțiuni.
În prezent, denumirea de învinuit a fost schimbată cu aceea de suspect. Astfel,
conform art. 77 CPP, suspectul este persoana cu privire la care, din datele și probele
existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea
penală, fiind unul dintre participanții procesuali importanți la desfășurarea urmăririi
penale.

2.2. Momentul dobândirii calității de suspect

Noțiunea de suspect desemnează o poziție procesuală diferită de cea a făptuitorului

sau a inculpatului. Suspectul nu este parte în proces, dar statutul său se apropie mai mult
de cel al inculpatului decât de cel al făptuitorului.
Ca urmare a eliminării dispozițiilor procesuale penale care reglementau instituția
actelor premergătoare, cât și a instituției învinuitului din Codurile de procedură penală
anterioare, prezentăm evoluția acestor dispoziții, pentru a le delimita de cele existente în
prezent în Codul de procedură penală.
În Codul de procedură penală de la 1936 era definită noțiunea de învinuit în capitolul
consacrat părților, în timp ce în cuprinsul Codului de procedură penală de la 1968
învinuitul era subiect al procesului penal, dar nu avea calitatea de parte în procesul
penal. De altfel, Codul de procedură penală de la 1936 nu a folosit o terminologie unitară
pentru învinuit, denumindu-l persoană vinovată, infractor, bănuit, acuzat, fără a se acorda
atenție definirii ori diferențelor de conținut.
În legislația altor țări, cum este cea rusească, ce a influențat mult legislația română,
bănuitul, în faza primelor cercetări, avea un rol pasiv, neputând fi ascultat și, în
consecință, nu își putea formula apărările.
În legătură cu acest aspect, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 210/2000 2, a
respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 alin. (1), ale art. 172 alin.
(1) și ale art. 224 CPP 1968, motivând că „garantarea dreptului de apărare nu poate fi
asigurată în afara procesului penal, înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul
nu are calitatea procesuală de învinuit sau inculpat”.
În Codul de procedură penală anterior, învinuitul era definit ca persoana față de care
se efectua urmărirea penală, atât timp cât nu fusese pusă în mișcare acțiunea penală
împotriva sa. Pornind de la această dispoziție legală, în literatura de specialitate, noțiunea
de învinuit a fost definită ca desemnând „persoana față de care se efectuează urmărirea

2
M. Of. nr. 110 din 5 martie 2001.
penală, atât timp cât nu s-au născut raportul juridic fundamental, ca și raporturile
accesorii, ca urmare a punerii în mișcare a acțiunii penale” 3, sau „persoana față de care a
început urmărirea penală, subiect de drepturi și obligații procesuale” 4.
Potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală anterior, exista o fază a actelor
premergătoare începerii urmăririi penale, care preceda nașterea raportului juridic
procesual penal. Persoana față de care se desfășurau actele premergătoare se numea
făptuitor. Actele premergătoare începerii urmăririi penale nu aveau caracter obligatoriu,
dar erau legate de necesitatea verificării condițiilor care stăteau la baza începerii
urmăririi penale.
Efectuarea de către organul de urmărire penală a unor acte de urmărire penală,
anterior începerii urmăririi penale, în vederea strângerii datelor necesare declanșării
procesului penal, nu reprezenta momentul începerii procesului penal și se făcea tocmai
pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri pentru începerea acestuia.
Făptuitorul dobândea calitatea de învinuit odată cu începerea urmăririi penale. Acesta
era momentul în care lua naștere, în cauză, raportul de drept procesual ca raport juridic
ce se stabilea între organul judiciar și persoanele care luau parte la activitatea de tragere
la răspundere penală.
Analizând vechea reglementare, constatăm că momentul în care se putea trece la faza
de începere a urmăririi penale împotriva făptuitorului nu era precis determinat, astfel
încât începerea urmăririi penale se putea dispune atât cu privire la faptă, cât și cu privire
la făptuitor. Sub acest aspect, Codul de procedură penală din 1936 era mai exact, prin
introducerea, prin Legea nr. 3/1956 5, a instituției punerii sub învinuire, astfel că, în art.
2481 se prevedea că, după pornirea procesului penal, de îndată ce existau suficiente date
cu privire la faptă și la cel care a săvârșit-o, organul de urmărire penală trebuia să
procedeze la punerea sub învinuire.
Învinuitul era subiect al procesului penal, dar nu avea calitatea de parte în procesul
penal, calitatea de învinuit menținându-se până la punerea în mișcare a urmăririi penale,
când dobândea o altă calitate procesuală, aceea de inculpat.
În prezent, prin noile dispoziții, în urma săvârșirii unei infracțiuni, ia naștere un raport
juridic penal de conflict între stat, ca titular al ordinii de drept, și infractor, ca subiect
activ, constând în dreptul statului de a aplica sancțiunea prevăzută de norma penală
încălcată (dreptul de a trage la răspundere penală) și în obligația infractorului de a
suporta sancțiunea (de a răspunde penal) ca urmare a nesocotirii normei6.
În urma aducerii acestui raport juridic în fața organelor judiciare, în cursul unui proces
penal, subiectul pasiv al raportului juridic de conflict (persoana vătămată) devine subiect
activ al raportului de drept procesual penal, în timp ce subiectul activ al raportului juridic
penal (infractorul) primește diferite calități procesuale, devenind subiect pasiv al
raportului de drept procesual penal 7. Cu alte cuvinte, infractorul va îmbrăca pe parcursul
procesului penal diferite „haine juridice”, fiecare dintre acestea arătând stadiul în care se
află procesul penal, precum și drepturile și obligațiile pe care le are, în fiecare caz în
parte8.

3
V. DONGOROZ, GH. DĂRÎNGĂ, S. KAHANE, D. LUCINESCU, A. NEMEȘ, M. POPOVICI, P. SÎRBULESCU, V. STOICAN ,
Noul Cod de procedură penală și Codul de procedură penală anterior. Prezentare comparativă, Ed. Politi-
că, București, 1969.
4
V. DONGOROZ, S. KAHANE, I. OANCEA, I. FODOR, N. ILIESCU, C. BULAI, R.M. STĂNOIU , Explicații teoretice ale
Codului penal român. Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, București, 1969.
5
B. Of. nr. 11 din 4 aprilie 1956.
6
A se vedea M. ZOLYNEAK, M. MICHINICI, op. cit., p. 45.
7
I. GORGĂNEANU, Acțiunea penală, p. 18.
8
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 165.
 Astfel, înainte de pornirea procesului penal, persoana care a săvârșit infracțiunea are
calitatea de făptuitor. Sub aspect terminologic, noțiunea de făptuitor pare a desemna
însăși persoana care se face vinovată de săvârșirea faptei cercetate, deși în realitate este
vorba despre persoana față de care a fost formulată o plângere sau care este suspectată
de încălcarea legii penale.
Noțiunea de făptuitor nu era definită, așa cum nu este definită nici în prezent prin
dispozițiile Codului de procedură penală, însă această calitate există, legiuitorul
menționând-o în cuprinsul art. 61 alin. (2) CPP, care stipulează că, în cazul infracțiunilor
flagrante, organele de constatare au dreptul de a face percheziții corporale sau ale
vehiculelor, de a-l prinde pe făptuitor și de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire
penală. De asemenea, conform art. 310 CPP, se prevede că, tot în cazul infracțiunii
flagrante, orice persoană are dreptul să îl prindă pe făptuitor.
În ceea ce privește începerea urmăririi penale, Codul de procedură penală abordează o
procedură diferită față de reglementarea anterioară, în sensul că pentru dobândirea
calității de suspect nu mai este determinantă declanșarea acestei faze a procesului
penal9. Astfel, potrivit art. 305 alin. (1) CPP, atunci când actul de sesizare îndeplinește
condițiile prevăzute de lege, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi
penale cu privire la fapta săvârșită ori a cărei săvârșire se pregătește, chiar dacă autorul
este indicat sau cunoscut. De asemenea, conform art. 305 alin. (3) CPP, atunci când
există probe din care să rezulte bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit
fapta pentru care s-a început urmărirea penală și nu există vreunul dintre cazurile
prevăzute la art. 16 alin. (1) CPP, organul de urmărire penală dispune ca urmărirea
penală să se efectueze în continuare față de aceasta, care dobândește calitatea de
suspect.
Constatăm astfel din dispozițiile celor două alineate ale art. 305 CPP că începerea
urmăririi penale nu mai deține un rol determinant în dobândirea calității de suspect în
procesul penal.
După dobândirea calității de suspect, organele de urmărire penală au obligația de a-i
aduce la cunoștință, înainte de prima audiere, această calitate, fapta pentru care este
suspectat, încadrarea juridică a acesteia, precum și drepturile procesuale prevăzute la
art. 83 CPP, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
De la sesizarea sau autosesizarea organelor judiciare și până la rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare, persoana față de care se desfășoară procesul penal este
considerată nevinovată, iar după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare,
inculpatul devine condamnat, urmând să execute pedeapsa stabilită de instanță.

2.3. Drepturile și obligațiile suspectului

2.3.1. Drepturile suspectului

Existența noțiunilor de făptuitor, suspect sau inculpat nu este menită să reflecte

diferite grade de vinovăție, ci statutul subiectului pasiv al raportului de drept procesual
penal corespunzător diferitelor etape ale procesului penal.
Legiuitorul a stabilit în art. 78 CPP că suspectul are drepturile prevăzute de lege pentru
inculpat, afară de cazul când prin lege nu se prevede altfel, tocmai ca urmare a
caracterului comun al regimului instituit pentru aceștia, pe care îl exemplificăm prin
următoarele:
– art. 4 alin. (2) CPP, care prevede că, „După administrarea întregului probatoriu, orice
îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se interpretează în favoarea
suspectului sau inculpatului”;
9
Ibidem.
 – potrivit art. 5 CPP, „(1) Organele judiciare au obligația de a asigura, pe bază de
probe, aflarea adevărului cu privire la faptele și împrejurările cauzei, precum și cu privire
la persoana suspectului sau inculpatului. (2) Organele de urmărire penală au obligația de
a strânge și de a administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau
inculpatului. Respingerea sau neconsemnarea cu rea-credință a probelor propuse în
favoarea suspectului sau inculpatului se sancționează conform dispozițiilor prezentului
cod”;
– conform art. 306 alin. (3) CPP, „După începerea urmăririi penale, organele de
cercetare penală strâng și administrează probele, atât în favoarea, cât și în defavoarea
suspectului ori inculpatului”.
Raportându-ne la art. 83 CPP, constatăm că suspectul are următoarele drepturi:
– dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se
atenția că, dacă refuză să dea declarații, nu va suferi nicio consecință defavorabilă, iar
dacă va da declarații, acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;
– dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat și încadrarea
juridică a acesteia;
– dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;
– dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu își desemnează unul, în cazurile de
asistență obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;
– dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a
ridica excepții și de a pune concluzii;
– dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a
cauzei;
– dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se
exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
– dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
– dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;
– alte drepturi prevăzute de lege.
În categoria altor drepturi prevăzute de lege pentru suspect putem include dreptul la
prezumția de nevinovăție, prevăzut de art. 4 CPP, dreptul de a fi reprezentat, dreptul de a
solicita continuarea procesului penal (art. 18 CPP).

2.3.2. Obligațiile suspectului

Desfășurarea normală a procesului penal impune ca fiecare participant să respecte

obligațiile prevăzute expres de lege, precum și pe cele ce decurg din modul de organizare
a procesului penal. Evidențiem astfel:
– suportarea unor măsuri procesuale ce s-au dispus împotriva sa (reținerea, internarea
medicală în vederea efectuării unei expertize medico-legale psihiatrice);
– obligația de a se prezenta la chemările organelor judiciare;
– obligația de a comunica în termen de 3 zile organului judiciar schimbarea adresei
unde locuiește [art. 259 alin. (2) CPP];
– obligația de a păstra și conserva obiectele lăsate în custodie în urma percheziției
efectuate [art. 160 alin. (3) CPP].
Nerespectarea de către suspect a obligațiilor ce îi revin se sancționează prin mijloace
specifice dreptului procesual penal, potrivit art. 283 alin. (4) CPP, cu amendă judiciară de
la 500 de lei la 5.000 de lei, astfel:
– neîndeplinirea obligației de prezentare, la cererea organului judiciar, a obiectelor ori
înscrisurilor cerute de acestea;
– nerespectarea obligației de păstrare, prevăzută la art. 160 alin. (3) CPP;
– manifestările ireverențioase față de organul judiciar;
 – nerespectarea obligației de a încunoștința în scris, în termen de cel mult 3 zile,
organele judiciare despre orice schimbare a locuinței pe parcursul procesului penal.

2.4. Garantarea drepturilor suspectului

Pentru a avea eficiență juridică, drepturile fundamentale și procesuale ale suspectului

trebuie să fie garantate prin instituții juridice adecvate. Garantarea drepturilor
suspectului în cursul procesului penal se realizează în raport de principiile cuprinse în
Titlul I al Părții generale a Codului de procedură penală. Încălcarea lor de către organele
judiciare poate atrage sancțiuni procesuale, de drept penal sau de natură disciplinară.
Dintre garanțiile necesare asigurării drepturilor suspectului, menționăm:
a) garantarea dreptului la apărare (art. 10 CPP). Acest drept este garantat, pe
parcursul întregului proces penal, tuturor părților și subiecților procesuali principali.
Potrivit art. 281 alin. (1) lit. f) CPP, neasigurarea asistenței juridice – când aceasta este
obligatorie – atrage nulitatea absolută a actelor efectuate;
b) garantarea dreptului la libertate și siguranță (art. 9 CPP). Legea prevede, în mod
expres, condițiile în care pot fi luate măsurile de restrângere a libertății persoanei,
termenul și temeiurile ce pot sta la baza luării unor astfel de măsuri. Dacă cel împotriva
căruia s-a luat o măsură de restrângere a libertății consideră că aceasta este ilegală, are
dreptul de a formula contestație împotriva dispunerii măsurii [art. 9 alin. (5) CPP]. În cazul
încălcării libertății persoanelor au fost prevăzute și remedii. Astfel, alin. (5) al art. 9 CPP
prevede că orice persoană față de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului
penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite;
c) garantarea respectării demnității umane și a vieții private. Potrivit art. 11 CPP, orice
persoană aflată în curs de urmărire penală sau de judecată trebuie să fie tratată cu
respectarea demnității umane. Este necesar, de asemenea, să fie respectate viața
privată, inviolabilitatea domiciliului și a secretului corespondenței. Încălcarea acestor
norme atrage răspunderea penală, faptele putând întruni elementele constitutive ale
infracțiunilor de:
– cercetare abuzivă (art. 280 CP);
– supunere la rele tratamente (art. 281 CP);
– tortură (art. 282 CP).

§3. Persoana vătămată

Prin intrarea în vigoare a unei norme penale se creează raporturi juridice penale între
stat, pe de o parte, care are dreptul de a pretinde tuturor destinatarilor legii penale
îndeplinirea obligației de conformare prevăzute în norma de drept penal, și destinatarii
legii penale, pe de altă parte, care au obligația de a nu săvârși fapta interzisă.
În urma săvârșirii unei infracțiuni, ia naștere un raport juridic penal de conflict între
stat, ca titular al ordinii de drept, și infractor, ca subiect activ, constând în dreptul statului
de a aplica sancțiunea prevăzută de norma penală încălcată (dreptul de a trage la
răspundere penală) și în obligația infractorului de a suporta sancțiunea (de a răspunde
penal) ca urmare a nesocotirii normei10.
De asemenea, prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală ia naștere și un raport
juridic adiacent între persoana vătămată, ca subiect pasiv al infracțiunii, și infractor.
În urma aducerii acestui raport juridic în fața organelor judiciare, subiecții activi ai
raportului juridic penal devin subiecți pasivi ai raportului de drept procesual penal, iar
statul devine subiect activ al raportului de drept procesual penal 11. Alături de aceștia, în
10
A se vedea M. ZOLYNEAK, M. MICHINICI, op. cit., p. 45.
11
I. GORGĂNEANU, Acțiunea penală, p. 18.
procesul penal poate participa și persoana vătămată, în scopul tragerii la răspundere
penală a infractorului, precum și al îndeplinirii unei datorii civice de a preveni săvârșirea
altor infracțiuni12.
Persoana vătămată este persoana căreia i-au fost afectate drepturile și interesele
legitime prin săvârșirea infracțiunii, această calitate dobândindu-se în mod automat, fără
îndeplinirea altor condiții, prin săvârșirea infracțiunii 13. În funcție de sfera drepturilor și
intereselor legale încălcate, vătămarea poate fi de natură fizică, morală sau materială.
În literatura de specialitate14 s-a susținut că încălcarea prin infracțiune a unor drepturi
personale nepatrimoniale ale unei persoane nu poate fi compensată printr-o reparație
materială. Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice 15, în
prezent abrogat, consacra un nou sistem de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale tot
prin mijloace nepatrimoniale. Astfel, în conformitate cu art. 54-55, persoanele ale căror
drepturi erau încălcate prin fapte ilicite aveau dreptul să se adreseze justiției pentru a
obține obligarea autorului faptei ilicite la încetarea faptei păgubitoare, în caz contrar fiind
obligat la plata unei amenzi civile pentru fiecare zi de întârziere.
Codul penal din 1936 prevedea la art. 92 alin. (2) că despăgubirile acordate părții
vătămate trebuie să constituie întotdeauna o justă și integrală reparație a daunelor
materiale sau morale suferite în urma săvârșirii infracțiunii. S-a creat astfel cadrul legal
ca pentru daune morale să se poată acorda despăgubiri materiale, însă dispozițiile
Decretului nr. 212/196016 au înlăturat noțiunea de daune morale din conținutul art. 92
alin. (2) CP 1936.
După adoptarea Constituției din 1965, a fost repusă în discuție problema reparării
bănești a daunelor morale. Instanța supremă a admis că „persoana care a suferit o
diminuare a capacității de muncă prin săvârșirea infracțiunii este îndreptățită să
primească echivalentul efortului suplimentar pe care trebuie să îl depună”.

3.1. Noțiunea de persoană vătămată

Conform art. 79 CPP, persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală
prin fapta penală se numește persoană vătămată.
Categoria juridică de persoană vătămată prin săvârșirea infracțiunii nu trebuie
confundată cu noțiunea de victimă a infracțiunii. Aceasta, întrucât persoana vătămată
poate fi atât persoana fizică, dar și persoana juridică, pe când victimă nu poate fi decât
persoana fizică. Astfel, persoană vătămată, în cazul unor infracțiuni ca violul (art. 218 CP),
tâlhăria (art. 233 CP), lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 205 CP), nu poate fi decât o
persoană fizică.
Codul de procedură penală anterior recunoștea calitatea de parte vătămată oricărei
persoane care a suferit o vătămare materială sau morală prin săvârșirea unei infracțiuni
pentru care acțiunea penală se punea în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate, însă vătămarea unei persoane prin săvârșirea unei infracțiuni nu ducea în mod
automat la dobândirea calității de parte vătămată 17, deoarece persoana vătămată trebuia
să își manifeste voința, implicit sau explicit, pentru a fi considerată parte vătămată.
Față de dispozițiile Codului de procedură penală anterior, când persoana vătămată
trebuia să își manifeste voința de a participa în procesul penal ca parte vătămată, prin

12
M. UDROIU, op. cit., 2014, p. 69.
13
AL. BOROI, ȘT.G. UNGUREANU, N. JIDOVU, op. cit., p. 69.
14
GH. ELIAN, Persoana vătămată în procesul penal, Ed. Științifică, București, 1961, p. 13.
15
Publicat în B. Of. nr. 8 din 31 ianuarie 1954, abrogat prin art. 230 din Legea nr. 71/2011 pentru pu -
nerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (M. Of. nr. 409 din 10 iunie 2011).
16
B. Of. nr. 8 din 17 iunie 1960.
17
I. NEAGU, op. cit., p. 107.
introducerea unei cereri de constituire ca parte vătămată în procesul penal, în prezent,
potrivit art. 81 alin. (2) CPP, persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau
morală printr-o faptă penală pentru care acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu și
care nu dorește să participe la procesul penal trebuie să înștiințeze despre aceasta
organul judiciar, care, dacă apreciază necesar, o va putea audia în calitate de martor.
Persoana vătămată are calitatea de subiect activ secundar în raport cu acțiunea
penală, întrucât susține învinuirea ce i se aduce inculpatului și contribuie la realizarea
laturii penale a procesului penal.
Persoana vătămată nu poate valorifica pretenții materiale, pentru asemenea pretenții
fiind necesar să se constituie parte civilă.

3.2. Drepturile persoanei vătămate

Față de dispozițiile procesuale penale anterioare, care nu prevedeau în mod distinct în

cuprinsul unui articol drepturile persoanei vătămate, în prezent, în art. 81 alin. (1) CPP au
fost prevăzute următoarele drepturi în procesul penal pentru persoana vătămată:
– dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale;
– dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica
excepții și de a pune concluzii;
– dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale a cauzei;
– dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi
penale, la cererea sa expresă, cu condiția de a indica o adresă pe teritoriul României, o
adresă de poștă electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informații să îi fie
comunicate;
– dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;
– dreptul de a fi ascultată;
– dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor și experților;
– dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se
exprimă bine sau nu poate comunica în limba română. În cazurile urgente se pot folosi
mijloace tehnice de comunicare, dacă se apreciază că acest lucru este necesar și că nu
împiedică exercitarea drepturilor persoanei vătămate;
– dreptul de a i se comunica traducerea într-o limbă pe care o înțelege a oricărei soluții
de netrimitere în judecată, atunci când nu înțelege limba română;
– dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată;
– dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
– alte drepturi prevăzute de lege. În categoria altor drepturi pe care le are persoana
vătămată în cursul procesului penal, amintim drepturile privind promovarea, exercitarea
și stingerea acțiunii penale18.
În ceea ce privește dreptul persoanei vătămate de a fi reprezentată, amintim și art. 80
alin. (1) CPP, conform căruia, „În situația în care în cauză există un număr mare de
persoane vătămate care nu au interese contrarii, acestea pot desemna o persoană care
să le reprezinte interesele în cadrul procesului penal. În cazul în care persoanele
vătămate nu și-au desemnat un reprezentant comun, pentru buna desfășurare a
procesului penal, procurorul sau instanța de judecată poate desemna, prin ordonanță,
respectiv prin încheiere motivată, un avocat din oficiu pentru a le reprezenta interesele”.

18
A se vedea I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 179-180.
 3.3. Solidaritatea procesuală a persoanelor vătămate

Se poate vorbi despre o solidaritate procesuală a persoanelor vătămate în situația în

care în aceeași cauză penală există mai multe persoane vătămate 19.
În baza efectului extensiv al apelului, în cazul în care o persoană vătămată va declara
apel împotriva hotărârii judecătorești, instanța de apel va examina cauza prin extindere și
cu privire la părțile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî
și în privința lor, fără să le poată crea însă o situație mai grea (art. 419 CPP).
Solidaritatea procesuală se manifestă și în cazul infracțiunilor pentru care punerea în
mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate. În aceste
cazuri, plângerea prealabilă produce efecte in rem, și nu in personam. Datorită acestui
aspect, când infracțiunea săvârșită a vătămat mai multe persoane și numai una dintre ele
a făcut plângere prealabilă, aceasta este suficientă pentru a subzista răspunderea penală
a făptuitorului [art. 157 alin. (2) CP]. Când fapta penală a fost săvârșită în participație,
dacă plângerea prealabilă a fost făcută numai cu privire la unul dintre autori, va opera
răspunderea penală pentru toți autorii [art. 157 alin. (3) CP].

Secțiunea a 4-a. Părțile în procesul penal

§1. Noțiunea de parte în procesul penal

Desfășurarea procesului penal necesită participarea, în afara organelor judiciare

analizate, și a unor persoane care au un interes în cauză (persoana vătămată, partea
civilă, suspectul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente) ori care nu au niciun
interes în cauză, dar participarea lor este determinată de justa soluționare a cauzei
penale (martori, experți, interpreți, agenți procedurali ș.a.). Persoanele participante la
procesul penal, în funcție de poziția procesuală pe care o au, dobândesc anumite
drepturi, dar și obligații corelative acestora.
Dintre participanții la desfășurarea procesului penal, un rol important îl au părțile, care
pot fi definite ca persoane fizice sau juridice, care au drepturi și obligații ce izvorăsc în
mod direct din exercitarea acțiunii penale și a acțiunii civile în cadrul procesului penal 20.
În doctrina procesuală penală, părțile au mai fost definite ca subiecți procesuali ale
căror interese contrarii se confruntă în litigiul dedus în fața justiției 21.
Dacă procesul penal este necesar părților (pentru realizarea intereselor lor legitime ce
nu pot fi atinse altfel), părțile sunt deopotrivă necesare procesului 22.
După cum se știe, procesul penal are două laturi – latura penală și latura civilă. Părțile
au calitatea procesuală specifică laturii procesului penal în care își au localizate drepturile
și obligațiile legale. Vom întâlni astfel părți care au drepturi și obligații determinate de
exercitarea acțiunii penale (inculpatul) și părți care au drepturi și obligații determinate de
exercitarea acțiunii civile, găsindu-și locul în latura civilă a procesului penal (partea civilă
și partea responsabilă civilmente).
Părțile în procesul penal au, de regulă, interese contrare. Astfel, inculpatul încearcă, de
cele mai multe ori, să nege fapta săvârșită sau să recunoască o contribuție cât mai
redusă la săvârșirea ei, pentru a primi o sancțiune penală cât mai mică și a suporta o
despăgubire cât mai redusă către partea civilă, iar partea civilă are interesul să se
stabilească întregul adevăr în cauză, pentru tragerea la răspundere penală, în mod

19
GH. MATEUȚ, op. cit., p. 78.
20
I. NEAGU, op. cit., p. 100.
21
N. VOLONCIU, op. cit., vol. I, p. 175.
22
S. SATTA, Diritto processuale civile, Padova, 1967, p. 72.
corespunzător, a inculpatului sau pentru a fi despăgubită proporțional cu prejudiciul
suferit în urma infracțiunii săvârșite.
În unele cauze, datorită împrejurărilor în care au fost săvârșite faptele penale, pot fi
întâlnite mai multe părți care au interese comune, existând între acestea o solidaritate
procesuală. Astfel, când fapta săvârșită a afectat, din punct de vedere material, mai
multe persoane (incendierea unei porțiuni de pădure, proprietatea mai multor persoane),
pot exista mai multe persoane cu interese comune. De asemenea, când fapta penală a
fost săvârșită în mod nemijlocit de către mai mulți participanți, va exista o solidaritate a
acestora.
Punctul de vedere potrivit căruia statul, prin procuror, ar fi parte în procesul penal 23 a
rămas singular în literatura de specialitate. Aceasta și pentru că în Codul de procedură
penală, la art. 32 alin. (2), sunt enumerate părțile în procesul penal, acestea fiind doar
inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmente.
Întrucât părțile, alături de organele judiciare, pot efectua acte procesuale, beneficiază
de drepturile și obligațiile prevăzute de lege pentru a și le putea realiza.
Pentru ca o persoană să fie parte în procesul penal, trebuie să îndeplinească
următoarele condiții24:
a) partea civilă, partea responsabilă civilmente și inculpatul trebuie să aibă, sub aspect
civil, capacitate procesuală (legitimatio ad processum) atât de folosință, cât și de
exercițiu;
b) să existe un interes al părții pentru a se justifica astfel participarea sa la
desfășurarea procesului penal;
c) dreptul părților care exercită acțiunea civilă să nu fie supus unui termen sau unei
condiții suspensive.

§2. Inculpatul

2.1. Noțiunea de inculpat

Desfășurarea oricărui proces penal este declanșată de existența unei persoane căreia i
se impută săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Codul de procedură penală anterior prevedea în art. 23 că „Persoana împotriva căreia
s-a pus în mișcare acțiunea penală este parte în procesul penal și se numește inculpat”,
astfel că prin exercitarea acțiunii penale învinuitul devenea inculpat și dobândea calitatea
de parte în proces. Din momentul dobândirii calității de inculpat, acesta dobândea și o
serie de drepturi în procesul penal.
Conceptul de „inculpat” a fost preluat din limba franceză și este de origine latină,
desemnând persoana aflată în greșeală.
Dispozițiile art. 82 CPP definesc inculpatul ca fiind persoana împotriva căreia s-a pus în
mișcare acțiunea penală, devenind astfel parte în procesul penal.
Rezultă că noțiunea de inculpat este definită în raport de momentul punerii în mișcare
a acțiunii penale. Dobândirea calității de inculpat presupune și existența unei premise,
constând într-o încălcare a legii penale prin săvârșirea unei infracțiuni.
Înainte de modificarea Legii nr. 15/1968 privind Codul penal, inculpatul putea fi doar o
persoană fizică față de care s-a pus în mișcare acțiunea penală. După modificarea
dispozițiilor Codului penal din 1969 prin Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și
completarea Codului penal25, au fost introduse condițiile răspunderii penale a persoanei
juridice, dispoziții care se mențin și în cuprinsul Legii nr. 286/2009 privind Codul penal,
23
V. DONGOROZ ȘI COLAB., op. cit., p. 87.
24
N. VOLONCIU, op. cit., vol. I, p. 176.
25
M. Of. nr. 601 din 12 iulie 2006.
astfel încât aceasta dobândi calitatea de inculpat în procesul penal prin săvârșirea unei
infracțiuni și punerea în mișcare a acțiunii penale.
Dispozițiile Codului de procedură penală, în acord cu prevederile instrumentelor
juridice internaționale care ocrotesc minorul, cuprind prevederi care reglementează o
procedură specială în cauzele cu infractori minori (art. 504-520). Aceste norme conțin
drepturi ale inculpaților minori, dar și norme speciale de desfășurare a urmăririi penale și
a judecării lor. Avem astfel în vedere referatul de evaluare a minorului, asistența juridică
obligatorie26, ședința de judecată nepublică, participarea obligatorie a procurorului,
citarea obligatorie a direcției generale de asistență socială și protecție a copilului din
localitatea unde se desfășoară audierea.
Când infracțiunea a fost săvârșită de mai mulți făptuitori care au capacitate penală și
sunt cercetați și judecați împreună, devin coinculpați. În cazul acestora, actele
desfășurate pe parcursul procesului penal se caracterizează prin următoarele 27:
– toate probele privind existența infracțiunii sunt opozabile tuturor coinculpaților;
– orice act efectuat de vreunul dintre coinculpați produce efecte față de toți
coinculpații, dacă se referă la fapta sau circumstanțele în care s-a săvârșit;
– căile de atac folosite de unul sau unii dintre coinculpați profită tuturor coinculpaților,
dacă sunt admise;
– coinculpații răspund în mod solidar în legătură cu prejudiciul cauzat persoanei
vătămate prin săvârșirea infracțiunii.

2.2. Momentul dobândirii calității de inculpat

Potrivit Codului de procedură penală de la 1936, procurorul punea în mișcare acțiunea

penală prin sesizarea judecătorului de instrucție, iar în cazul infracțiunii flagrante și al
faptelor pedepsite cu maximum 3 ani închisoare corecțională, efectua primele cercetări,
după care sesiza instanța de judecată prin rechizitoriu (ceea ce însemna și punerea în
mișcare a acțiunii penale).
Prin dispozițiile Legii nr. 29/1968 privind Codul de procedură penală, acțiunea penală
putea fi pusă în mișcare de către procuror, în cursul urmăririi penale, prin ordonanță,
situație în care învinuitul devenea inculpat, înainte de sesizarea instanței de judecată, iar
dacă urmărirea penală se desfășura fără punerea în mișcare a acțiunii penale, după
terminarea cercetărilor penale, dacă acestea duceau la concluzia că a fost săvârșită o
faptă penală și că învinuitul este autorul acesteia, se întocmea un rechizitoriu prin care se
dispune punerea în mișcare a acțiunii penale, învinuitul dobândind calitatea procesuală
de inculpat.
De asemenea, conform art. 279 CPP 1968, prin intermediul persoanei vătămate se
putea pune în mișcare acțiunea penală inițial numai în situația în care plângerea
prealabilă se adresa direct instanței de judecată [art. 279 lit. a) CPP 1968], ulterior
intervenind modificări ale acestor dispoziții prin Legea nr. 356/2006, conform cărora
plângerea se adresa organului de cercetare penală sau procurorului.
În prezent, legiuitorul a simplificat modalitatea de punere în mișcare a acțiunii penale,
astfel încât, coroborând art. 14 alin. (2) cu art. 82 și art. 309 CPP, constatăm că acțiunea
penală se pune în mișcare de procuror prin ordonanță, în cursul urmăririi penale, când
acesta constată că există probe din care rezultă că o persoană a săvârșit o infracțiune și
nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1) CPP, cu alte
cuvinte, ordonanța fiind actul de inculpare.

26
C. TURIANU, Răspunderea juridică pentru faptele săvârșite de minori, Ed. Continent XXI, București,
1995, p. 194.
27
GH. MATEUȚ, Procedură penală, Partea generală, vol. I, Ed. Fundației „Chemarea”, Iași, 1993, p. 75.
 Există însă și o altă situație, conform art. 360 CPP, atunci când în cursul ședinței de
judecată se săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, iar președintele completului de
judecată constată acea faptă și îl identifică pe făptuitor, înaintând încheierea de ședință
procurorului competent, astfel încât acesta poate declara că începe urmărirea penală,
pune în mișcare acțiunea penală și îl poate reține pe suspect sau pe inculpat, actul de
inculpare fiind în acest caz declarația orală a procurorului.
După punerea în mișcare a acțiunii penale, calitatea de inculpat subzistă pe toată
durata exercitării acțiunii penale, până la stingerea acesteia (art. 17 CPP). Prin
pronunțarea unei hotărâri definitive de condamnare, inculpatul devine condamnat, care
nu este parte în procesul penal, nefiind enumerat în art. 32 CPP, fiind subiect de drept
penal execuțional, plasat în timp în afara procesului penal 28.

2.3. Drepturile și obligațiile inculpatului

În art. 83 CPP au fost prevăzute drepturile pe care le are inculpatul pe parcursul

procesului penal, însă sub aspectul obligațiilor, acestea nu au fost prevăzute în mod
expres în cadrul unui articol, ci se regăsesc în cuprinsul dispozițiilor Codului de procedură
penală, urmând a le evidenția.

2.3.1. Drepturile inculpatului

Inculpatului i se recunosc următoarele drepturi, prevăzute de art. 83 CPP:

– dreptul de a nu da nicio declarație pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se
atenția că, dacă refuză să dea declarații, nu va suferi nicio consecință defavorabilă, iar
dacă va da declarații, acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa;
– dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat și încadrarea
juridică a acesteia;
– dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;
– dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu își desemnează unul, în cazurile de
asistență obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu;
– dreptul de a propune administrarea de probe în condițiile prevăzute de lege, de a
ridica excepții și de a pune concluzii;
– dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și civile a
cauzei;
– dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se
exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
– dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
– dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale;
– alte drepturi prevăzute de lege (dreptul de a fi reprezentat, dreptul de a ataca
hotărârile judecătorești pronunțate împotriva sa).
Adăugăm acestor drepturi și pe cel prevăzut la art. 364 alin. (4) teza I CPP, care
consacră dreptul inculpatului, inclusiv aflat în stare de deținere, de a solicita în scris, pe
tot parcursul judecății, să fie judecat în lipsă, fiind reprezentat de avocatul său ales sau
numit din oficiu.

2.3.2. Obligațiile inculpatului

Având în vedere că obligațiile inculpatului rezultă din normele care reglementează

desfășurarea procesului penal, vom enumera câteva dintre cele pe care le are acesta în
cursul procesului penal. Astfel, inculpatul:

28
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 184.
 – are obligația de a se supune măsurilor procesuale (reținerea, arestul la domiciliu,
arestarea preventivă, internarea medicală provizorie);
– are obligația de a se prezenta la chemarea organelor judiciare, iar în cazul
neprezentării poate fi emis mandat de aducere împotriva sa;
– are obligația de a comunica în scris orice schimbare de domiciliu, în termen de 3 zile;
– are obligația de a păstra obiectele ce i-au fost lăsate în custodie, în urma percheziției
domiciliare;
– are obligația de a păstra disciplina ședinței de judecată.

§3. Partea civilă

În cazul săvârșirii unei infracțiuni, pe lângă urmările socialmente periculoase, este

posibil să se producă și un prejudiciu material sau moral în dauna unei persoane fizice ori
juridice, astfel încât infracțiunea să devină sursa unor obligații civile 29. Pentru repararea
prejudiciului material sau moral, persoana vătămată are la dispoziție opțiunea de a cere
repararea prejudiciului pe calea unei acțiuni civile.

3.1. Noțiunea de parte civilă

Prin săvârșirea unei infracțiuni se poate produce persoanei vătămate un prejudiciu

material sau moral, care poate fi reparat prin intermediul unei acțiuni civile, ce poate fi
exercitată fie în procesul penal alături de acțiunea penală, fie separat la o instanță civilă.
Potrivit art. 84 CPP, „Persoana vătămată care exercită acțiunea civilă în cadrul
procesului penal este parte în procesul penal și se numește parte civilă”. Tot calitate de
parte civilă în procesul penal o au și succesorii persoanei prejudiciate, dacă exercită
acțiunea civilă în cadrul procesului penal.
Având în vedere că persoană vătămată în urma unei infracțiuni poate fi atât o
persoană fizică, dar și o persoană juridică, devine evident faptul că într-un proces penal
calitatea de parte civilă o pot avea atât o persoană fizică, cât și o persoană juridică.

3.2. Constituirea părții civile în procesul penal

Calitatea de parte civilă poate fi dobândită de către o persoană fizică sau juridică. În
principiu, se poate constitui parte civilă numai persoana care a fost vătămată nemijlocit
prin infracțiune. Această calitate se determină de legea civilă și poate izvorî din
încălcarea unui drept sau a unui interes legitim.
Constituirea ca parte civilă în procesul penal se poate face, potrivit art. 20 CPP, pe tot
parcursul urmăririi penale, iar în faza de judecată, până la începerea cercetării
judecătorești, organele judiciare având obligația de a aduce la cunoștința persoanei
vătămate acest drept.
Modalitatea prin care persoana vătămată se poate constitui parte civilă în procesul
penal este printr-o cerere scrisă sau orală, iar în cazul în care constituirea ca parte civilă
se face oral, organele judiciare au obligația de a consemna aceasta într-un proces-verbal,
dacă constituirea ca parte civilă se face în cursul urmăririi penale, iar dacă se va face în
faza de judecată, atunci consemnarea se va face în încheierea instanței de judecată.
Constituirea ca parte civilă în procesul penal se poate face atât de către persoana
vătămată sau de succesorii acesteia, cât și de către alte persoane, potrivit legii. Astfel,
conform art. 19 alin. (3) CPP, în cazul în care persoana vătămată este o persoană lipsită
de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, acțiunea civilă se
exercită de către reprezentantul legal al acesteia sau de către procuror [situație în care
29
I. NEAGU, Tratat de procedură penală. Partea generală, ed. a 3-a, Ed. Universul Juridic, București,
2013, p. 308.
este necesar a fi respectate dispozițiile art. 20 alin. (1) și (2) CPP privind constituirea ca
parte civilă în procesul penal]. De asemenea, potrivit art. 93 CPP, și avocatul persoanei
vătămate poate formula cereri în numele acesteia, inclusiv în ceea ce privește
constituirea ca parte civilă în procesul penal.
În cazul în care termenul până la care se poate constitui parte civilă în procesul penal,
precum și modalitatea în care trebuie formulată cererea de constituire ca parte civilă nu
sunt respectate, persoana vătămată, precum și succesorii acesteia pierd dreptul de a se
mai putea constitui parte civilă în cadrul procesului penal, dar vor putea cere repararea
prejudiciului prin introducerea acțiunii civile la o instanță civilă.
Sub aspectul întinderii prejudiciului și al posibilității reparării acestuia, dispozițiile
Codului de procedură penală dau posibilitatea părții civile ca, până la terminarea
cercetării judecătorești:
– să îndrepte erorile materiale din cuprinsul cererii de constituire ca parte civilă;
– să mărească sau să micșoreze întinderea pretențiilor;
– să solicite repararea prejudiciului material prin plata unei despăgubiri bănești, în
cazul în care repararea în natură nu mai este posibilă.
În privința daunelor morale, o lungă perioadă de timp s-a aplicat concepția rigidă a
inadmisibilității lor, impusă prin Decizia de îndrumare a Tribunalului Suprem nr. 7/1952 și
Decretele nr. 31/1954 și nr. 212/1960. Începând cu anul 1990, în practica judiciară au
început să se aplice opiniile doctrinare privind admisibilitatea daunelor morale, iar prin
Legea nr. 281/2003 a fost introdus alin. (5) în cuprinsul art. 14 CPP 1968, care prevedea
că „Acțiunea civilă poate avea ca obiect și tragerea la răspundere civilă pentru repararea
daunelor morale, – potrivit legii civile”, dispoziții similare regăsindu-se și în prezent în
cuprinsul art. 19 alin. (5) CPP, potrivit căruia „Repararea prejudiciului material și moral se
face potrivit dispozițiilor legii civile”.
Constituirea ca parte civilă în procesul penal este mai avantajoasă, deoarece
exercitarea acțiunii civile alături de acțiunea penală în procesul penal permite obținerea
mai rapidă a despăgubirilor (procesul penal fiind caracterizat prin celeritate).
Până la intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură
penală, se considera avantajoasă constituirea ca parte civilă nu numai ca urmare a
celerității procesului penal, ci și ca urmare a dispozițiilor art. 15 alin. (4) CPP 1968,
conform cărora acțiunea civilă era scutită de taxa de timbru dacă se exercita în cadrul
procesului penal. În prezent, potrivit art. 20 alin. (8) CPP, exercitarea acțiunii civile atât la
instanța penală, cât și separat la instanța civilă este scutită de taxa de timbru,
armonizându-se astfel dispozițiile procesuale penale cu cele ale art. 29 alin. (1) lit. i) din
O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru 30.

3.3. Drepturile și obligațiile părții civile

3.3.1. Drepturile părții civile

Când prin săvârșirea infracțiunii au fost cauzate prejudicii materiale sau morale,
persoana vătămată dobândește în mod automat o serie de drepturi, care, de regulă, sunt
realizate în cadrul procesului penal.
Pe parcursul procesului penal, partea civilă are aceleași drepturi și obligații ca și
persoana vătămată, potrivit art. 85 alin. (1) CPP. Acestea sunt:
– dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale;
– dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica
excepții și de a pune concluzii;

30
M. Of. nr. 392 din 29 iunie 2013.
 – dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii penale și a laturii
civile a cauzei;
– dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi
penale, la cererea sa expresă, cu condiția de a indica o adresă pe teritoriul României, o
adresă de poștă electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informații să îi fie
comunicate;
– dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;
– dreptul de a fi ascultată;
– dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor și experților;
– dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se
exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
– dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată;
– dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
– alte drepturi prevăzute de lege.
În baza dreptului de a fi reprezentată, menționăm dispozițiile art. 85 alin. (3) CPP,
referitoare la posibilitatea desemnării unui reprezentant al părților civile, în situația în
care există un număr mare de părți civile care nu au interese contrarii, în scopul
reprezentării intereselor lor în cadrul procesului penal.
În categoria altor drepturi, putem exemplifica drepturile privitoare la: îndreptarea
erorilor materiale, întinderea pretențiilor, solicitarea reparării prejudiciului material prin
plata unei despăgubiri, prevăzute la art. 20 alin. (5) CPP; renunțarea la pretențiile civile,
prevăzută la art. 22 CPP; posibilitatea încheierii unei tranzacții, prevăzută la art. 23 CPP.

3.3.2. Obligațiile părții civile

Îndatoririle părții civile în procesul penal nu trebuie să fie înțelese ca obligații impuse
de lege (întrucât partea civilă poate renunța oricând la calitatea sa, cu excepția
reprezentanților persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de
exercițiu restrânsă). Acestea vor fi incluse ca necesități de conformare la normele de
conduită procesuală în scopul valorificării pretențiilor cu privire la recuperarea
prejudiciului31.
Astfel, cele mai importante îndatoriri ale părții civile sunt 32:
– de a se constitui parte civilă în faza de urmărire penală sau cel mai târziu în fața
instanței, până la citirea actului de sesizare a acesteia;
– de a respecta ordinea luării cuvântului în dezbateri în fața primei instanțe, partea
civilă luând cuvântul după persoana vătămată;
– de a nu depăși termenul de 10 zile prevăzut de lege pentru declararea apelului;
– de a indica natura și întinderea pretențiilor, motivele și probele pe care acestea se
întemeiază [art. 20 alin. (2) CPP].

§4. Partea responsabilă civilmente

În cazul în care se încalcă o normă juridică prin săvârșirea unei infracțiuni, se naște un
raport juridic de drept substanțial între stat și infractor, care dă dreptul statului, prin
organele judiciare, de a trage la răspundere penală pe cel care a săvârșit o infracțiune,
prin exercitarea unei acțiuni penale, răspunderea penală fiind în acest caz personală.
Spre deosebire de răspunderea penală, care este personală, răspunderea civilă poate
reveni și altor persoane decât infractorului, respectiv părții responsabile civilmente, care

31
TR. POP, citat de I. NEAGU, op. cit., p. 119.
32
I. NEAGU, op. cit., p. 121.
are în ceea ce privește acțiunea civilă toate drepturile pe care legea le prevede pentru
inculpat.
Instituirea acestei calități procesuale are menirea de a proteja persoana care a suferit
un prejudiciu material sau moral împotriva insolvabilității autorului prejudiciului, în acest
fel instituindu-se o răspundere complementară, indirectă, și anume răspunderea civilă
delictuală pentru prejudiciile materiale sau morale cauzate prin infracțiune 33, în acest
mod răspunderea pentru fapta altuia găsindu-și aplicabilitate și în procesul penal.

4.1. Noțiunea de parte responsabilă civilmente

Conform art. 86 CPP, partea responsabilă civilmente este persoana care, potrivit legii
civile, are obligația legală sau convențională de a repara în întregime sau în parte,
singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracțiune și care este chemată să
răspundă în procesul penal alături sau în locul inculpatului pentru prejudiciile cauzate
persoanei vătămate prin săvârșirea infracțiunii, fiind parte în procesul penal. În cazul în
care fapta prevăzută de legea penală a fost săvârșită de mai mulți inculpați, vor fi
introduse în proces toate părțile responsabile civilmente.

4.2. Persoanele care pot avea calitatea de părți responsabile civilmente

Având în vedere că stabilirea răspunderii părții responsabile civilmente în procesul

penal se realizează în determinarea legii civile, așa cum precizează art. 86 CPP, rezultă că
nu orice persoană poate fi chemată să răspundă civil pentru prejudiciile cauzate prin
săvârșirea infracțiunii de către inculpat, ci numai persoanele care au vocație potrivit legii.
Dispozițiile care reglementează angajarea răspunderii civile pentru faptele prevăzute
de legea penală săvârșite de alte persoane sunt cuprinse în Legea nr. 287/2009 privind
Codul civil și în Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanții
și răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenților economici, autorităților sau
instituțiilor publice34.
Potrivit dispozițiilor Codului civil, următoarele categorii de persoane pot avea calitatea
de părți responsabile civilmente:
a) conform art. 1372 C. civ., cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei
hotărâri judecătorești este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub
interdicție răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urme persoane.
În baza acestor dispoziții, în cadrul procesului penal, vor răspunde următoarele
categorii de persoane:
– părinții, tutorele, curatorul sau oricare altă persoană care avea obligația de
supraveghere, pentru prejudiciile cauzate de minori;
– tutorele sau curatorul, pentru prejudiciile cauzate de persoanele puse sub interdicție;
b) potrivit art. 1373 C. civ., comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de
prepușii săi ori de câte ori fapta săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu
scopul funcțiilor încredințate.
Comitentul este persoana care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită
direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau
însărcinări în interesul său ori al altuia.
Pentru angajarea răspunderii acestuia, se cer a fi îndeplinite următoarele condiții:
existența unui raport de prepușenie; prepusul să fi săvârșit fapta în legătură cu atribuțiile
sau cu scopul funcțiilor încredințate, condiții ce trebuie dovedite de persoana vătămată 35.

33
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 198.
34
B. Of. nr. 132 din 18 noiembrie 1969.
35
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 4029/1973, în R.R.D. nr. 7/1974, p. 55.
 Comitentul nu răspunde dacă dovedește că victima cunoștea sau, după împrejurări,
putea să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acționat fără nicio
legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.
Potrivit dispozițiilor Legii nr. 22/1969, următoarele categorii de persoane pot fi părți
responsabile civilmente:
a) persoanele care îndeplinesc funcții de conducere, precum și orice alte persoane în
sarcina cărora s-a stabilit o culpă pentru angajarea, trecerea sau menținerea în funcție a
unor gestionari fără respectarea condițiilor legale privind vârsta, studiile și stagiul ori cele
referitoare la antecedentele penale (art. 28 și art. 30 din Legea nr. 22/1969), dacă
gestionarii au produs un prejudiciu prin fapte penale;
b) persoanele în legătură cu care s-a constatat, printr-o hotărâre judecătorească
rămasă definitivă, că au dobândit de la un gestionar bunuri sustrase de acesta din
gestiunea sa, dacă le-a dobândit în afara obligațiilor de serviciu ale gestionarului,
cunoscând că acesta gestionează astfel de bunuri (art. 34 din Legea nr. 22/1969);
c) persoanele care au constituit o garanție pentru gestionar (art. 10 și urm. din Legea
nr. 22/1969).
Deși în cazul persoanelor menționate mai sus ca fiind părți responsabile civilmente în
procesul penal intervine o răspundere civilă pentru prejudiciul cauzat de o altă persoană
prin infracțiune, există unele elemente de diferențiere, astfel că, în timp ce în cazul
persoanelor prevăzute ca fiind părți responsabile civilmente conform dispozițiilor Codului
civil culpa este prezumată, în cazul celorlalte persoane, menționate conform Legii nr.
22/1969, culpa sau foloasele materiale obținute din săvârșirea infracțiunii trebuie
dovedite36.
Prin Decizia nr. 1/201637, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să
judece recursul în interesul legii, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în interpretarea și
aplicarea unitară a dispozițiilor art. 86 CPP, a stabilit că, „în cazul asigurării obligatorii de
răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, societatea de
asigurare are calitate de parte responsabilă civilmente și are obligația de a repara
singură prejudiciul cauzat prin infracțiune, în limitele stabilite în contractul de asigurare și
prin dispozițiile legale privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă”, iar prin Decizia
nr. 3/201038, tot Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că, „în procesul penal, Fondul
de protecție a victimelor străzii are calitatea de parte responsabilă civilmente și poate fi
obligat, singur sau în solidar cu inculpatul, la plata despăgubirilor civile către persoanele
păgubite prin accidente de vehicule neasigurate”.
Pe de altă parte, tot prin soluționarea unui recurs în interesul legii 39, Înalta Curte de
Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, a stabilit că,
„în procesul penal, Fondul de garantare a asiguraților în cazul asigurării obligatorii de
răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de autovehicule asigurate la o
societate de asigurare aflată în faliment nu are calitatea de parte responsabilă
civilmente”.
În reglementarea anterioară, conform art. 15 din Decretul nr. 221/1960 cu privire la
executarea silită împotriva persoanelor fizice a plății impozitelor și a taxelor neachitate în
termen și a creanțelor bănești ale organizațiilor socialiste, precum și cu privire la
executarea confiscării40, în prezent abrogat, puteau fi atrase să răspundă civil, alături de
36
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 200.
37
M. Of. nr. 258 din 6 aprilie 2016.
38
M. Of. nr. 866 din 23 decembrie 2010.
39
Decizia nr. 26/2017 (M. Of. nr. 162 din 21 februarie 2018).
40
Decretul nr. 221/1960, publicat în B. Of. nr. 10 din 1 iulie 1960, abrogat prin art. 116 din O.G. nr.
inculpat, și persoanele care au gospodărit împreună cu inculpatul ori au avut raporturi
strânse cu acesta, dacă s-a constatat că au obținut foloase de pe urma infracțiunii
săvârșite de autor. În această situație, persoanele în cauză nu se puteau apăra invocând
necunoașterea activității infracționale a persoanei care a cauzat prejudiciul avutului
public, deoarece era suficient să se dovedească faptul că aceasta a realizat un beneficiu
ilicit41.
Apreciem că în mod nejustificat a fost înlăturată această formă de răspundere, de
vreme ce răspunderea era atrasă numai în măsura în care trebuia să acopere prejudiciul
creat prin infracțiune și de care anumite persoane profitaseră.

4.3. Modalități de constituire ca parte responsabilă civilmente

Persoana chemată să răspundă civil pentru infracțiunea cauzatoare de prejudicii,

săvârșită de altă persoană, devine parte responsabilă civilmente. Dobândirea calității de
parte responsabilă civilmente în procesul penal are loc pe două căi, și anume:
– prin introducerea în procesul penal;
– prin intervenție, în cazul în care consideră necesar.
a) Introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente
Persoana responsabilă civilmente va fi atrasă în procesul penal la cererea persoanei
care a suferit prejudiciul material sau moral. Inculpatul nu are dreptul să ceară atragerea
ca parte în procesul penal a părții responsabile civilmente.
Astfel cum dispune art. 21 CPP, introducerea în procesul penal a părții responsabile
civilmente poate avea loc, la cererea părții îndreptățite potrivit legii civile (fiind, astfel, un
drept al părții civile, și nu al inculpatului 42), până la începerea cercetării judecătorești.
Asupra acestui termen s-a pronunțat însă Curtea Constituțională prin Decizia nr.
257/2017, prin care a constatat că sintagma „în termenul prevăzut la art. 20 alin. (1)” din
cuprinsul art. 21 alin. (1) CPP este neconstituțională, Curtea reținând că părții
responsabile civilmente trebuie să i se recunoască posibilitatea participării cu drepturi
depline în procedura camerei preliminare, astfel încât să i se asigure dreptul de a formula
cereri și excepții cu privire la legalitatea sesizării instanței, legalitatea administrării
probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, în vederea realizării
unui echilibru între drepturi fundamentale relative aflate în concurs, și anume dreptul de
acces liber la justiție și dreptul la apărare ale persoanei vătămate ce se constituie parte
civilă, pe de o parte, și dreptul de acces liber la justiție și dreptul la apărare ale părții
responsabile civilmente, pe de altă parte.
Introducerea în procesul penal a părții responsabile civilmente se face, de altfel, tot în
conformitate cu art. 20 CPP, și de către procuror, în cazul în care este vorba despre
exercitarea acțiunii civile de către acesta, atunci când persoana vătămată este lipsită de
capacitate de exercițiu sau are capacitate de exercițiu restrânsă. În acest caz, cât
privește termenul până la care partea responsabilă civilmente va putea fi introdusă în
procesul penal, se aplică aceleași dispoziții prezentate anterior, ținându-se seama de cele
decise de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 257/2017 cu privire la prevederile art. 21
alin. (1) CPP.
În cazul în care introducerea părții responsabile civilmente în procesul penal nu a fost
făcută în termen, pretențiile părții civile față de partea responsabilă civilmente nu vor mai

11/1996 privind executarea creanțelor bugetare (publicată în M. Of. nr. 23 din 31 ianuarie 1996, abrogată
prin O.G. nr. 61/2002).
41
M. POPOVICI, Din practica judiciară referitoare la condițiile de exercitare de către unitățile industriale
a acțiunii civile în procesul penal, în R.R.D. nr. 8/1977, p. 39-43.
42
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 794/1974, în R.R.D. nr. 10/1974, p. 72.
putea fi valorificate în procesul penal, ci la o instanță civilă, pe calea unei acțiuni
separate43.
b) Constituirea părții responsabile civilmente prin intervenție
Intervenția în proces a acestei părți poate avea loc din proprie inițiativă, în cursul
urmăririi penale sau în fața instanței, până la terminarea cercetării judecătorești la prima
instanță. Întrucât partea responsabilă civilmente are posibilitatea să intervină în procesul
penal din momentul declanșării acestuia, toate actele efectuate până la intervenția din
proprie inițiativă îi sunt opozabile fără a fi refăcute.
Partea responsabilă civilmente are interesul protejării drepturilor sale civile și a celor
aparținând inculpatului, întrucât hotărârea definitivă a instanței penale, cu privire la
existența faptei și a făptuitorului, are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile.

4.4. Drepturile și obligațiile părții responsabile civilmente

4.4.1. Drepturile părții responsabile civilmente

Potrivit art. 21 alin. (4) CPP, partea responsabilă civilmente are, în ceea ce privește
acțiunea civilă, toate drepturile pe care legea le prevede pentru inculpat. De asemenea,
conform art. 87 CPP, în cursul procesului penal, partea responsabilă civilmente are
aceleași drepturi procesuale ca și persoana vătămată, drepturi pe care aceasta și le poate
exercita în limitele și în scopul soluționării acțiunii civile.
Astfel, partea responsabilă civilmente are următoarele drepturi:
– dreptul de a fi informată cu privire la fapta pentru care inculpatul este cercetat și
încadrarea juridică a acesteia;
– dreptul de a consulta dosarul, în condițiile legii;
– dreptul de a fi informată cu privire la drepturile sale;
– dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica
excepții și de a pune concluzii;
– dreptul de a formula orice alte cereri ce țin de soluționarea laturii civile a cauzei sau
a laturii penale (în măsura în care soluționarea acesteia ar influența latura civilă a
cauzei);
– dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi
penale, la cererea sa expresă, cu condiția de a indica o adresă pe teritoriul României, o
adresă de poștă electronică sau mesagerie electronică, la care aceste informații să îi fie
comunicate;
– dreptul de a fi ascultată;
– dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor și experților;
– dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înțelege, nu se
exprimă bine sau nu poate comunica în limba română;
– dreptul de a fi asistată de avocat sau reprezentată;
– dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
– alte drepturi prevăzute de lege.
În procesul penal, partea responsabilă civilmente are aceleași drepturi pe care le are
inculpatul în latura civilă a procesului penal și va putea acționa prin toate mijloacele
procesuale recunoscute părților în proces, pentru infirmarea sau restrângerea răspunderii
civile. Între inculpat și partea responsabilă civilmente există solidaritate procesuală,
actele pe care le realizează, cu rezultate favorabile sau nu, le sunt opozabile.
Partea responsabilă civilmente are o poziție procesuală autonomă față de inculpat și în
baza acestei poziții va acționa alături de inculpat, când au aceleași interese, dar și
distinct, când au interese diferite (de exemplu, partea responsabilă civilmente vrea să
43
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 216.
dovedească faptul că prepusul său care a cauzat prejudiciul a acționat în afara funcțiilor
încredințate). Partea responsabilă civilmente poate să exercite calea de atac atunci când
inculpatul nu dorește să uzeze de posibilitatea respectivă.
Conform art. 96 CPP, atunci când nu participă la proces, partea responsabilă civilmente
poate fi reprezentată.
De asemenea, partea responsabilă civilmente va putea folosi tot materialul de
urmărire penală aflat la dosarul cauzei, deși nu este subiect în latura penală a procesului,
ci este subiect pasiv procesual în acțiunea civilă.
În procesul penal, partea responsabilă civilmente are interesul să demonstreze că nu
au fost create prejudicii prin săvârșirea faptei ori că prejudiciul invocat de partea civilă
este exagerat sau că acțiunea civilă exercitată nu este întemeiată. Mai poate dovedi, de
asemenea, că faptei îi lipsește caracterul penal sau a fost săvârșită în condiții care exclud
răspunderea penală.

4.4.2. Obligațiile părții responsabile civilmente

În general, partea responsabilă civilmente are obligațiile pe care le are și inculpatul în

acțiunea civilă. Deși legiuitorul nu a prevăzut în mod expres și limitativ obligațiile
inculpatului, acestea rezultă din normele care reglementează desfășurarea procesului
penal. Astfel, partea responsabilă civilmente are următoarele îndatoriri:
– de a răspunde civil, pentru sau în solidar cu inculpatul, pentru prejudiciul cauzat prin
săvârșirea faptei. Aceasta este principala obligație a părții responsabile civilmente;
– de a se prezenta la organele judiciare atunci când este chemată;
– de a suporta executarea unui mandat de aducere;
– de a suporta unele măsuri asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin
infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare;
– de a păstra disciplina ședinței de judecată.

Secțiunea a 5-a. Subiecții procesuali care pot înlocui

părțile în procesul penal

În procesul penal, atât părțile, cât și subiecții procesuali principali pot fi înlocuiți, în
condițiile prevăzute de lege, de către alte persoane care dobândesc calitatea de subiecți
procesuali cu poziții procesuale diferite. Acești subiecți procesuali sunt: succesorii,
reprezentanții și substituiții procesuali.

§1. Succesorii

Succesorii sunt persoanele fizice sau juridice care, în condițiile legale, succed în
drepturi persoanele fizice decedate sau persoanele juridice reorganizate, desființate ori
dizolvate (moștenitorii, organizațiile succesoare în drepturi și lichidatorii) 44. Putem
considera astfel că, în cazul persoanei fizice, succesorii sunt moștenitorii, iar în cazul
persoanei juridice sunt succesorii în drepturi sau lichidatorii. Dacă una dintre părți este o
persoană juridică, în caz de reorganizare a acesteia, se introduce în cauză unitatea
succesoare în drepturi, iar în caz de desființare sau de dizolvare, se introduc în cauză
lichidatorii.
Înlocuirea prin succesori nu poate avea loc pentru activitățile procesuale ce țin de
latura penală a procesului, întrucât răspunderea penală este strict personală în cazul
suspectului sau inculpatului, iar în cazul persoanei vătămate, dreptul de a participa în
procesul penal, în latura penală, se stinge odată cu moartea sa.
44
GH. MATEUȚ, op. cit., p. 86.
 Înlocuirea părților prin succesori este posibilă, întotdeauna, în privința laturii civile a
cauzei penale.
În latura civilă a cauzei penale, succesiunea poate fi activă (translatio activa) sau
pasivă (translatio pasiva)45.
a) Succesiunea activă (translatio activa)
Conform art. 24 alin. (1) CPP, acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale în
caz de deces, reorganizare, desființare sau dizolvare a părții civile, dacă moștenitorii sau,
după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii acesteia își exprimă opțiunea de a continua
exercitarea acțiunii civile, în termen de cel mult două luni de la data decesului sau a
reorganizării, desființării ori dizolvării.
b) Succesiunea pasivă (translatio pasiva)
Potrivit art. 24 alin. (2) CPP, acțiunea civilă rămâne în competența instanței penale în
caz de deces, reorganizare, desființare sau dizolvare a părții responsabile civilmente, în
cazul în care partea civilă indică moștenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori
lichidatorii părții responsabile civilmente.
Prin urmare, în cursul procesului penal, pot lua locul părților atât succesorii părții civile
decedate sau desființate, în scopul reparării prejudiciului cauzat prin infracțiune, cât și
succesorii părții responsabile civilmente decedate sau desființate, după caz 46.
Termenul până la care partea civilă trebuie să indice moștenitorii sau, după caz,
succesorii în drepturi ori lichidatorii părții responsabile civilmente este de cel mult două
luni de la data decesului sau a reorganizării, desființării sau dizolvării persoanei juridice.
Tot în termen de două luni de la data decesului sau a reorganizării, desființării ori
dizolvării persoanei juridice, moștenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori
lichidatorii părții civile trebuie să își exprime opțiunea de a continua exercitarea acțiunii
civile, în caz contrar, instanța va lăsa nesoluționată acțiunea civilă [art. 25 alin. (6) CPP].
De asemenea, instanța va lăsa nesoluționată acțiunea civilă și în cazul în care partea
civilă nu va indica moștenitorii, succesorii în drepturi ori lichidatorii părții responsabile
civilmente în termen de două luni de la data la care a luat cunoștință de deces,
reorganizare, desființare sau dizolvare a părții responsabile civilmente.

§2. Reprezentanții

La desfășurarea procesului penal, prezența unora dintre părți sau subiecți procesuali
principali este necesară, dar nu în mod permanent, ci numai pentru anumite acte. Pentru
a nu împiedica normala activitate a organelor judiciare, dar și a activității cotidiene a
părților sau a subiecților procesuali principali, legea a prevăzut dreptul acestora de a fi
înlocuiți prin reprezentare.
Reprezentantul este persoana care îndeplinește, în lipsa unei părți sau a unui subiect
procesual principal, dar în numele și în interesul exclusiv al acestora, activitatea
procesuală necesară pentru apărarea intereselor lor legitime 47.
Reprezentarea judiciară în procesul penal poate fi legală (obligatorie) sau
convențională (voluntară)48. Pe cale de consecință, și reprezentanții în procesul penal
sunt de două feluri:
a) reprezentanți legali, menționați de dispozițiile legale. Astfel, potrivit art. 19 alin. (3)
CPP, când persoana vătămată este lipsită de capacitate de exercițiu sau are capacitate

45
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 219.
46
A.L. LORINCZ, op. cit., 2015, p. 146-147.
47
GR. THEODORU, op. cit., p. 171.
48
N. VOLONCIU, op. cit., vol. I, p. 144-145.
de exercițiu restrânsă, acțiunea civilă se exercită în numele acesteia de către
reprezentantul legal (părinte, tutore sau curator).
În cursul procesului penal, conform art. 491 CPP, persoanele juridice sunt reprezentate
la îndeplinirea actelor procesuale și procedurale de reprezentantul legal, iar în cazul în
care s-a pus în mișcare acțiunea penală și împotriva reprezentantului legal al persoanei
juridice, aceasta își va numi un mandatar pentru a o reprezenta.
Codul de procedură penală prevede și situația în care se instituie reprezentarea
obligatorie: conform art. 200 alin. (8) CPP, când inculpatul este arestat, instanța care
urmează a efectua comisia rogatorie dispune desemnarea unui avocat din oficiu, care îl
va reprezenta, în absența avocatului ales.
Și reprezentanții legali pot fi la rândul lor reprezentați;
b) reprezentanți convenționali. Partea în proces sau subiectul procesual principal poate
încheia o convenție cu o altă persoană prin care să o împuternicească să se prezinte în
proces în numele și în interesul său, exercitându-i drepturile procesuale și îndeplinindu-i
obligațiile care îi revin. Mandatul poate să fie special, cu împuternicire expresă de
reprezentare pentru anumite acte ale procesului, sau general, pentru reprezentare în tot
timpul procesului penal.
Conform art. 96 CPP, în cursul procesului penal, suspectul, inculpatul, celelalte părți,
precum și persoana vătămată pot fi reprezentați, cu excepția cazurilor în care prezența
acestora este obligatorie sau este apreciată ca fiind necesară de procuror, judecător sau
instanța de judecată, după caz.
Reprezentantul (legal sau convențional) nu poate exercita drepturile procesuale care
sunt intuitu personae și nici nu poate, din proprie inițiativă, să renunțe la vreunul dintre
drepturile celor pe care îi reprezintă.
Reprezentant poate fi orice persoană cu capacitate deplină de exercițiu, indiferent
dacă are sau nu calitatea de avocat.
Referitor la poziția procesuală a reprezentanților, aceștia devin subiecți procesuali, și
nu părți în proces.
Reprezentanții legali și cei convenționali pot efectua același acte juridice procesuale pe
care le poate efectua și persoana pe care o reprezintă, dacă aceasta ar fi participat la
desfășurarea procesului penal. Reprezentanții sunt obligați să facă tot ceea ce le permite
legea în limitele împuternicirii date de reprezentat, pentru apărarea intereselor acestuia.
Dacă mandatul de reprezentare este încredințat unei persoane care nu are calitatea
de avocat, nu poate presta anumite activități, cum ar fi punerea de concluzii în ședința de
judecată. În astfel de situații, reprezentantul trebuie să fie asistat de un avocat.
Persoana vătămată și partea civilă – persoane fizice – lipsite de capacitate de exercițiu
vor acționa în procese penale numai prin reprezentanți legali.

§3. Substituiții procesuali

Substituiții procesuali sunt persoanele care îndeplinesc activități procesuale, în cazurile

anume prevăzute de lege, în nume propriu, pentru realizarea unui drept al altei persoane.
Aceștia apar ca subiecți în cadrul procesului penal ca urmare a unui drept procesual al
lor, însă pentru valorificarea unui interes al altuia, fiind liberi să aprecieze dacă intervin în
vederea realizării drepturilor procesuale pe care le au49.
Spre deosebire de reprezentant, care acționează în numele și în interesul părții pe care
o reprezintă, fiind obligat să acționeze potrivit mandatului primit și fiind răspunzător de
îndeplinirea obligațiilor asumate, substituitul procesual acționează în numele său, dar în

49
I. NEAGU, M. DAMASCHIN, op. cit., p. 228.
interesul părții, având dreptul, și nu obligația, să acționeze, atunci când consideră
necesar, fără a avea vreo răspundere dacă nu acționează50.
Astfel, potrivit art. 289 alin. (7) CPP, plângerea se poate face și de către unul dintre
soți pentru celălalt soț sau de către copilul major pentru părinți. Persoana pentru care
acționează substituitul procesual poate să declare că nu este de acord cu actul procesual,
așa cum este cazul persoanei vătămate, care poate să declare că nu își însușește
plângerea.
De asemenea, conform art. 409 alin. (2) CPP, apelul poate fi declarat pentru inculpat și
de soțul acestuia.

50
GR. THEODORU, op. cit., p. 174.