FACULTATEA: ȘTIINȚE JURIDICE, SOCIALE ȘI POLITICE

SPECIALIZAREA: DREPT
ANUL I

REFERAT DREPT CIVIL

Probele în dreptul civil

STUDENT:
BALMUȘ (FRANGOLEA) SILVIA

1
CUPRINS

CONSIDERAȚII GENERALE _______________________________________________ pag.3

NOȚIUNEA DE PROBĂ ___________________________________________________ pag.3
CONVENȚII ASUPRA PROBELOR __________________________________________ pag.4
SUBIECTUL, OBIECTUL ȘI SARCINA PROBEI _______________________________ pag.5
PROPUNEREA PROBELOR ________________________________________________ pag.5
APRECIEREA ȘI ASIGURAREA PROBELOR ________________________________ pag.6
PROBA PRIN ÎNSCRISURI ________________________________________________ pag.7
ÎNSCRISUL AUTENTIC ___________________________________________________ pag.7
ÎNSCRISUL SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ ___________________________________ pag.8
PROBA CU MARTORI ____________________________________________________ pag.9
MĂRTURISIREA ________________________________________________________ pag.10
PREZUMȚIILE __________________________________________________________ pag.10
BIBLIOGRAFIA _________________________________________________________ pag.12

2
CONSIDERAȚII GENERALE
Dreptul este un sistem de norme alcătuit pe de o parte dintr-o structură de norme
organizate în ramuri şi instituţii juridice iar pe de altă parte dintr-o structură paralelă de principii,
noţiuni şi reguli juridice nescrise dar care pot fi desprinse prin analiza sistemului legislativ sau
impuse ideologic de către sistemul politic.
Dreptul este un sistem ierarhizat , piramidal, alcătuit din norme mai puternice ca tărie şi
norme mai slabe, care trebuiesc interpretate în conformitate cu regulile impuse de normele
superioare. Cele mai importante norme sunt cele constituţionale cărora le urmează ca tărie
normele organice iar apoi cele ordinare. În plus, sistemul normativ este organizat pe ramuri
împarţite în două mari trunchiuri – cel al dreptului public şi cel al dreptului privat1.
Dreptul este un sistem deschis, dinamic, care se întregeşte mereu cu legi noi. Criteriile de
admitere a noilor legi sunt date de axiomele constituţionale. Legiuitorul trebuie să articuleze
sistemul de drept astfel încât să nu dea naştere unor contradicţii, ambiguităţi sau suprapuneri2.
Instituția probelor este calificată ca o instituție centrală a procesului civil, probele fiind
deosebit de importante pentru protecția și ocrotirea drepturilor subiective civile. Încă din dreptul
roman s-a consacrat adagiul „ idem est non esse et non probari”, deci de a fi sau nu probat este
tot una. Tocmai de aceea se vorbește despre un drept subiectiv procesual: dreptul la probă, care
dublează și întărește dreptul subiectiv substanțial3.

NOȚIUNEA DE PROBĂ
În literatura de specialitate noţiunea de probă este folosită în mai multe sensuri.
În sens larg, prin probă se înţelege fie acţiunea de stabilire a existenţei sau inexistenţei
unui anumit fapt, fie mijlocul legal prin care se poate stabili faptul care trebuie dovedit, fie
rezultatul obţinut prin folosirea mijloacelor de probă.
În sens restrâns, prin probă se înţelege, pe de o parte, mijlocul de probă prin care se
poate dovedi un raport juridic, iar pe de altă parte, faptul probator, adică un fapt material care,
odată dovedit printr-un mijloc de probă, este folosit la rândul său, pentru a dovedi un alt fapt
material, determinant pentru soluţionarea pricinii. Din acest punct de vedere se distinge între
fapte principale, care trebuie dovedite, şi fapte probatorii. Prin probă se înţelege şi orice mijloc

1
Mihăilă Arthur – Logică juridică – suport de curs ID – pag.16
2
Ibidem – pag.17
3
Referatele.com – paragraf 1

3
de convingere admis de lege, care poate servi pentru a demonstra în faţa unei instanţe de judecată
sau a altui organ jurisdicţional, existenţa ori inexistenţa unui fapt juridic sau a unui act juridic,
precum şi a oricăror alte situaţii şi împrejurări referitoare la raporturile juridice dintre părţi. În
mod obişnuit, noţiunea de probă este folosită în sensul de mijloc de probă, mijloacele de probă
fiind înscrisurile, martorii, prezumţiile, mărturisirea, expertiza, cercetarea la faţa locului4.
Probele au o importanță primordială în procesul civil. Pentru a putea pronunța hotărârea,
judecătorul trebuie să cunoască raporturile juridice civile dintre părți, faptele care au dat naștere
conflictului de interese dedus judecății, iar apoi să aplice la aceste fapte norma de drept
corespunzătoare. Litigiul nu poate fi rezolvat numai pe baza afirmațiilor părților, afirmații care
de regulă, sunt contradictorii, impunându-se probarea afirmațiilor prin probe, reprezentând
mijloacele prin care judecătorul poate lua cunoștință de raporturile de drept material supuse
judecății5.

CONVENȚII ASUPRA PROBELOR

Convențiile asupra admisibilității, obiectului sau sarcinii probelor sunt valabile, cu
excepția celor care privesc drepturi de care părțile nu pot dispune, a celor care fac imposibilă ori
dificilă dovada acetelor sau faptelor juridice, ori, după caz, contravin ordinii publice sau bunelor
moravuri – art.256 NCPC6.
Din cuprinsul prevederilor examinate ar rezulta, prin interpretarea literală a acestora sau
pur și simplu prin interpretarea lor restrictivă, că nu sunt posibile convențiile cu privire la forța
probantă a unei probe. Credem că este vorba de o omisiune legislativă accidentală. Asemenea
convenții sunt, în principiu, admisibile, dacă prin ele nu se încalcă ordinea publică sau bunele
moravuri. De exemplu, părțile pot conveni ca acele copii care, potrivit dispozițiilor art. 280 alin.
(3) NCPC, constituie numai un început de dovaăa, să aibă putere doveditoare până la proba
contrară. N-ar fi valabile asemenea convenții dacă prin ele se micșoreaza puterea doveditoare a
probei7.

4
Constantin Diaconu, Cristian Firică - Drept.civil. Partea generală. Persoanele –Curs în tehnologie ID/IFR – Editura
Fundației România de Mâine, București, 2014 -pag.187
5
Gabriel Boroi, Mirela Stanciu – Drept procesual civil, Editura Hamangiu, 2015 – pag.404
6
Mircea Ursuța – Noul cod de procedură civilă modificat – Editura Universul Juridic, 2014 – pag.61
7
I.Deleanu, Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole. Vol.I, Articolele 1-621. Editura Universul Juridic,
2013 – pag.379

4
SUBIECTUL, OBIECTUL ȘI SARCINA PROBEI
Subiectul probei este judecătorul, deoarece probele au misiunea de a-l convinge pe
judecător.
Obiectul probei reprezintă faptele și actele juridice care au creat raportul juridic dedus
judecății, adică actele și faptele juridice care au creat, modificat sau stins acest raport juridic, sau
care au determinat ineficacitatea sa, dând dreptul de a se cere anularea, rezoluțiunea, rezilierea
actului juridic. Astfel, prin obiectul probei înțelegem faptele juridice lato sensu din care izvorăsc
drepturile și obligațiile cu privire la care părțile se află în litigiu. Obiectul probei înglobează o
mare diversitate de fapte juridice: fapte generatoare de drepturi și obligații, fapte modificatoare
de drepturi și obligații , fapte extinctive de drepturi și obligații, precum și fapte de ineficacitate.
Faptele care trebuie dovedite pot fi fapte materiale (dărâmarea unui zid, tăierea unui
arbore infirmaitatea unei persoane ca urmare a unui accident) și fapte psihologice (dolul, reaua-
credință).
În cazul în care judecătorul cunoaște personal faptele care formează obiectului litigiului,
el nu poate pronunța hotărârea pe baza acestora, ci be paza probelor care au fost administrate în
cauză, deoarece în caz contrar, instanța superioară ar fi în imposibilitate de a mai exercita
controlul judiciar sub aspectul temeiniciei hotărârii8.

PROPUNEREA PROBELOR
Probele se propun, sub sancțiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare
în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Sancţiunea care
intervine în cazul nerespectării acestei reguli este decăderea părţilor din dreptul de a mai propune
probele cu care doresc să-şi dovedească pretențiile şi apărările lor.
În cazul probei cu înscrisuri, la cererea de chemare în judecată trebuie să fie anexate
copiile de pe aceste înscrisuri, pe care reclamantul le va certifica pentru conformitate cu
originalul, în atâtea exemplare câte sunt necesare pentru comunicare, plus un exemplar pentru
instanţa de judecată.
Înscrisurile întocmite într-o limbă străină trebuie să fie însoţite de traducerea legalizată
efectuată de un traducător autorizat.

8
Gabriel Boroi, Mirela Stanciu – Drept procesual civil, Editura Hamangiu, 2015 – pag.406

5
 Dacă se solicită proba cu martori, este necesar să se indice în cerere numele, prenumele şi
adresa acestora (eventual, adresa de poştă electronică, numărul de telefon, numărul de fax sau
alte date de contact). Nu este suficient să se menţioneze generic această probă în cererea de
chemare în judecată, fără a se indica elementele de identificare ale martorilor.
În situaţia în care reclamantul doreşte să îşi dovedească pretenţiile din acţiune cu
interogatoriu, va trebui să propună acest mijloc de probă prin cererea de chemare în judecată şi
să solicite înfăţişarea personală în faţa instanţei de judecată a pârâtului (dacă este persoană
fizică), iar întrebările vor fi depuse la dosar în şedinţa de judecată în care se administrează proba
respectivă.
În situaţia în care legea prevede că pârâtul trebuie să răspundă în scris la interogatoriu
(ex., în cazul persoanei juridice), reclamantul trebuie să ataşeze cererii de chemare în judecată
interogatoriul pentru a fi comunicat pârâtului. De menţionat că, atunci când probele propuse nu
sunt suficiente pentru lămurirea procesului, instanţa de judecată poate să dispună completarea
acestora de către părţi. De asemenea, instanţa de judecată poate, din oficiu, să pună în discuţia
contradictorie a părţilor necesitatea administrării altor probe decât cele propuse şi pe care le
poate ordona chiar dacă părţile nu sunt de acord9.

APRECIEREA ȘI ASIGURAREA PROBELOR

Aprecierea probelor constă în operațiunea mintală pe care o va face judecătorul pentru a
detremina puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și a tuturor probelor
împreună10. Probele se administrază în cursul dezbaterilor judiciare, după sesizarea instanței cu
judecarea cauzei. Articolul 359 alin.(1) C.proc.civ. prevede că oricine are interes să constate de
urgență mărturia unei persoane, părerea unui expert, starea unor bunuri, mobile sau immobile
ori să obțină recunoașterea unui înscris, a unui fapt sau a unui drept, dacă este pericol ca proba
să dispară ori să fie greu de administrat în viitor, va putea cere, atât înainte, cât și în timpul
procesului, administrarea acestor probe.
Asigurarea probelor se poate cere pe cale principală, deci înainte de a exista o judecată
asupra fondului, situație în care competența aparține judecătoriei în raza căreia se află martorul
sau obiectul constatării, sau pe cale incidentală, adică în timpul judecății, dacă nu s-a ajuns la

9
https://www.viata-libera.ro/justitie/80939-breviar-juridic-propunerea-probelor-in-procesul-civil - scris de
Judecător Eugen Mortu, Tribunalul Galați.
10
G.Boroi, Codul 2001, pag.365; V.M.Ciobanu, G.Boroi , T.C.Briciu, Curs selectiv 2011, pag.254

6
faza administrării probelor, situație în care este competentă instanța care judecă procesul în
primă instanță – art.360 alin.(1)C.proc.civ.11

PROBA PRIN ÎNSCRISURI

Articolul 265 C.proc.civ. definește înscrisul ca fiind orice scriere sau altă consemnare
care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de suportul ei material ori de
modalitatea de conservare și stocare.
În literatura juridică dezvoltată sub imperiul Codului civil din 1864, care nu cuprindea o
definiție a înscrisului, acesta era definit drept orice declarație despre un act juridic sau fapt stricto
sensu, făcută prin scriere de mână, dactilografiere, litografiere, imprimare pe hârtie sau pe orice
alt material12.
Prin înscris înţelegem orice act sau document scris (sens restrâns) precum şi în orice lucru
care poartă o scriere sau o însemnare de orice fel (sens larg), prin care se atestă existenţa unui act
juridic sau a unui fapt juridic ori o anumită împrejurare sau situaţie privitoare la acestea. În
domeniul dreptului civil noţiunea de înscris este utilizată în general în sens larg, fiind considerat
astfel orice obiect confecţionat din orice fel de material (hârtie, pânză, lemn, metal, sticlă,
material plastic etc.) care poartă o scriere sau o însemnare intangibilă realizată în orice mod (prin
scriere cu mâna, cu ajutorul oricărui instrument sau substanţe, dactilografiere, tipărire,
înregistrare magnetică etc.), cum ar fi: declaraţii scrise, scrisori obişnuite, contracte, hârtii
eliberate de societăţi comerciale, instituţii publice (chitanţe, bonuri, facturi, bilete de călătorie,
adeverinţe etc.).
Înscrisul ocupă cel mai important loc în ierarhia mijloacelor de probă, datorită însuşirilor
pe care le are (exactitate, durabilitate, caracter preconstituit etc.13.

ÎNSCRISUL AUTENTIC
Înscrisul autentic, este înscrisul întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o
autoritate publică, de notarul public sau de o altă persoană investită de stat cu autoritate public, în
forma și condițiile stabilite de lege. Elementele asupra cărora înscrisul poartă autenticitatea sunt:

11
Gabriel Boroi, Mirela Stanciu – Drept procesual civil, Editura Hamangiu, 2015 – pag.415, 417,418
12
Ibidem pag.421
13
Constantin Diaconu, Cristian Firică -Drept.civil. Partea generală.Persoanele –Curs în tehnologie ID/IFR – Editura
Fundației România de Mâine, București, 2014 – pag.191

7
stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut,
semnătura acestora și data înscrisului. Constituie înscrisuri autentice: actele autentice notariale,
actele de stare civilă14, încheierea, hotărârea judecătorească, procesul-verbal întocmit de agentul
procedural însărcinat cu înmânarea actului de procedură15.

ÎNSCRISUL SUB SEMNĂTURĂ PRIVATĂ

Înscrisurile sub semnătură privată sunt acele înscrisuri întocmite de părți fără intervenția
vreunui organ al statului, semnate de părțile sau de partea de la care emană, indiferent de
suportul lor material. Conținutul înscrisului poate fi redactat pe orice support material, sub orice
formă (manuscrisă, dactilografiată, imprimată, electronic), în limba română sau într-un limbaj
convențional al părților16.
Singura condiție cerută pentru ca înscrisul sub semnătură privată să fie valabil este
semnătura părții sau, după caz, semnăturile părților de la care emană înscrisul, care exprimă
voința autorilor acestuia de a-și însuși conținutul acelui înscris. Semnătura trebuie să fie olografă,
neputând fi dactilografiată, imprimată, înlocuită cu o parafă sau prin punere de deget. Părțile nu
sunt obligate să semneze cu numele lor întreg, fiind sufficient, dar în același timp și
indispensabil, ca semnătura să fie astfel făcută încât ea să-îl individualizeze pe semnatar17.
Semnătura se execută, de regulă, la sfârșitul înscrisului, atestând în acest fel cunoașterea
în întregime a cuprinsului actului18.
Formalitatea multiplului exemplar presupune ca înscrisul sub semnătură privată, poate
avea putere doveditoare numai dacă a fost făcut în atâtea exemplare originale câte părți cu
interese contrarii sunt, iar fiecare exemplar trebuie să facă mențiune despre numărul originalelor
în care au fost făcute19.
Nerespectarea formalității multiplului exemplar atrage nevalabilitatea înscrisului sub
semnătură privată ca mijloc de probă cu acest titlu, fără însă a fi afectată valabilitatea convenției,
care va putea fi dovedită prin alte mijloace de probă, inclusiv martori sau prezumții20.

14
Gabriel Boroi, Mirela Stanciu – Drept procesual civil, Editura Hamangiu, 2015 – pag.424
15
Constantin Diaconu, Cristian Firică -Drept.civil. Partea generală.Persoanele –Curs în tehnologie ID/IFR – Editura
Fundației România de Mâine, București, 2014 – pag.193
16
M.Fodor, V.M.Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod, vol.I, pag.711
17
Gabriel Boroi, Mirela Stanciu – Drept procesual civil, Editura Hamangiu, 2015 – pag.426-427
18
A.Ionașcu.Probele, pag.118
19
Gabriel Boroi, Mirela Stanciu – Drept procesual civil, Editura Hamangiu, 2015 – pag.427
20
Ibidem, pag.429

8
 O altă condiție specială și anume formalitatea „bun și aprobat” este cerută în cazul
înscrisurilor sub semnătură privată care constată obligații unilateral, având ca obiect plata unei
sume de bani sau o cantitate de bunuri fungibile. Mențiunea „bun și aprobat pentru…”, trebuie să
fie scrisă în întregime cu mâna celui care îl subscribe, cu arătarea sumei în litere sau a cantității
datorate.
Nerespectarea formalității „bun și aprobat ”, atrage nevalabilitatea ca mijloc de probă,
fără însă a fi afectată obligativitatea unilaterală, aceasta putând fi dovedită prin alte mijloace de
probă, inclusiv martori și prezumții, înscrisul putând fi considerat început de dovadă scrisă21.
Când datele unui act juridic sunt redate pe un suport informatic, documentul care
reproduce aceste date constituie instrumentul probator al actului, dacă este inteligibil și prezintă
garanții sufiecient de serioase pentru a face deplină credință în privința conținutului acestuia și a
identității persoanei de la care emană. Înscrierea datelor unui act juridic pe suport informatic este
prezumată a prezenta garanții suficient de serioase pentru a face deplină credință în cazul în care
este făcută în mod sistematic și fără lacune și când datele sunt protejate contra alterărilor și
contrafacerilor, astfel încât integritatea documentului este deplin asigurată22.

PROBA CU MARTORI
Martorii sunt acele persoane, străine de interesele de conflict, care relatează în fața
instanței de judecată despre fap te referitoare la pricina ce se judecă, fapte c ear putea servi la
rezolvarea ei. Relatarea făcută de martor se numește depoziție (declarație) de martor sau
mărturie. Depoziția martorului sau mărturia numită și probă testimonială, reprezintă mijlocul de
probă în care o persoană fizică declară verbal, înaintea instanței de judecată, detalii despre un
fapt trecut, precis și pertinent, despre care are cunoștință personală23.

MĂRTURISIREA
Recunoașterea de către una dintre părți, din proprie inițiativă sau în cadrul procedurii
interogatoriului, a unui fapt pe care partea adversă își întemeiază pretenția sau, după caz,
apărarea se numește mărturisire.

21
Ibidem, pag.430-431
22
Codul de procedură civilă , Editura C.H.Beck, București, 2016 – pag.83
23
Gabriel Boroi, Mirela Stanciu – Drept procesual civil, Editura Hamangiu, 2015 – pag.450

9
 Natura juridică a mărturisirii este mixtă, în sensul că mărturisirea reprezintă atât un
mijloc de probă, cât și un act de dispoziție al părții care o face.
Mărturisirea extrajudiciară este cea făcută în afara judecății procesului în care se folosește
această probă. Ea poate fi verbală sau scrisă. Mărturisirea judiciară este aceea obținută în cursul
judecății, în fața instanței, prin intermediul interogatoriului, dar poate fi făcută și fără a fi
provocată, deci spontan, înscriindu-se apoi în încheierea de ședință. Mărturisirea judiciară este
simplă atunci când partea chemată la interogatoriu recunoaște, fără rezerve sau adaosuri, faptul
pretins de adversar.
Mărturisirea calificată conține o recunoaștere a faptului invocate de partea care a propus
interogatoriul, însă adaugă anumite elemente sau împrejurări în legătură directă cu acest fapt,
anterioare sau concomitente acestuia., care îi schimbă consecințele juridice.
Mărturisirea complexă conține o recunoaștere a faptului pretins de partea adversă, însă cu
adăugarea unui alt fapt, în legătură cu cel recunoscut , care tinde să diminueze sau să anihileze
efectele juridice ale faptului mărturisit24.

PREZUMȚIILE
Prezumțiile sunt probe indirecte, reprezentând concluziile trase de lege sau de judecător
de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut, pentru stabilirea raportului juridic dintre părți.
Prezumțiile reprezintă rezultatul a două raționamente: din cunoașterea probelor directe
(înscrisuri, mărturii etc.) și din cunoașterea faptului vecin și conex prin care se deduce existența
faptului principal.
Există două categorii de prezumții: legale și judiciare.
Prezumțiile legale sunt stabilite prin norme juridice care nu pot fi interpretate extensiv.
Artixcolul 328 alin.(1)teza I C.proc.civ.prevede că „ prezumția legală scutește de dovadă pe
acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind
dovedite”. Cu toate acestea, așa cum arată alin.(1) teza a II-a al aceluiași articol, „ partea căreia îi
profită prezumția trebuie să dovedească faptul cunoscut, vecin și conex, pe care se întemeiază
aceasta”. Așadar, prezumțiile legale scutesc partea căreia îi revine sarcina probei de a dovedi
faptul generator de drepturi, , iar dacă această dovadă a fost făcută și este vorba de o prezumție
legală ce poate fi combătută prin proba contrară, sarcina probei privind faptul generator de

24
Ibidem, pag.481

10
drepturi trece asupra părții împotriva căreia este stabilită prezumția, care va trebui să facă dovada
inexistenței acestui fapt.
Prezumțiile judiciare reprezintă consecințele logice pe care judecătorul le poate trage de
la un fapt cunoscut pentru a stabili un fapt necunoscut și care nu sunt determinate de lege 25.
Așadar, prezumțiile judiciare reprezintă raționamente utilizate de judecător, întemeiate pe probe
directe sau pe un început de dovadă scrisă ori pe anumite situații26.

BIBLIOGRAFIA

1. Mihăilă Arthur – Logică juridică – suport de curs ID

2. Referatele.com

25
Ibidem, pag.490-493
26
T.C.Briciu, în V.M. Ciobanu, M.Nicolae (coord.), Noul Cod, vol.1, pag.789

11
3. Constantin Diaconu, Cristian Firică - Drept.civil. Partea generală. Persoanele –Curs în
tehnologie ID/IFR – Editura Fundației România de Mâine, București, 2014
4. Gabriel Boroi, Mirela Stanciu – Drept procesual civil, Editura Hamangiu, 2015
5. Mircea Ursuța – Noul cod de procedură civilă modificat – Editura Universul Juridic,
2014
6. I.Deleanu, Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole. Vol.I, Articolele 1-621.
Editura Universul Juridic, 2013
7. https://www.viata-libera.ro/justitie/80939-breviar-juridic-propunerea-probelor-in-
procesul-civil - scris de Judecător Eugen Mortu, Tribunalul Galați.
8. G.Boroi, Codul 2001, pag.365; V.M.Ciobanu, G.Boroi , T.C.Briciu, Curs selectiv 2011,
9. M.Fodor, V.M.Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod, vol.I
10. A.Ionașcu. Probele
11. Codul de procedură civilă , Editura C.H.Beck, București, 2016
12. T.C.Briciu, în V.M. Ciobanu, M.Nicolae (coord.), Noul Cod, vol.1

12