TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI-prof. Mihaela Aghenitei

Universitatea ”Dunărea de Jos”
Departamentul pentru Învațământ la

Distanță și cu Frecvență Redusă
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Mihaela Agheniței
Facultatea: Științe Juridice, Sociale și Politice

Specializarea: Drept
Anul I
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
Lect. univ. dr. Agheniței Mihaela
IFR
2019
Cuprins
CUPRINS
Capitolul 1
NOȚIUNI GENERALE PRIVIND TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI ............................. 7
OBIECTIVE ..............................................................................................................................7
1.1. Definiție ............................................................................................................................8
1.2. Sistemul Ştiințelor Juridice .............................................................................................9
1.3. Funcțiile Sistemului Juridic ............................................................................................9
TEME DE AUTOEVALUARE .................................................................................................11
Capitolul 2
CONCEPTUL DE DREPT ................................................................................................. 13
OBIECTIVE ............................................................................................................................13
2.1. Etimologia termenului „Drept"......................................................................................... 13
2.2. Evoluția dreptului de-a lungul timpului........................................................................13
2.3. Dreptul ca obiect de studiu a științei .............................................................................. 15
2.4. Constantele Dreptului ....................................................................................................... 15
Capitolul 3
CONCEPTUL DE STAT .................................................................................................... 17
OBIECTIVE ............................................................................................................................17
3.1. Noțiuni generale despre stat.........................................................................................17
3.2. Constantele statului .......................................................................................................... 18
3.3. Tipuri și forme de stat ....................................................................................................... 18
3.4. Trăsăturile statului............................................................................................................. 18
3.5. Funcțiile statului ................................................................................................................ 19
Capitolul 4
DREPTUL ȘI STATUL ...............................................................................................................21
OBIECTIVE ............................................................................................................................19
4.1. Statul de drept ...............................................................................................................21
4.2. Legătura dintre stat și drept .........................................................................................21
4.3. Teorii în gândirea juridică .............................................................................................22
Teoria generală a dreptului 3

Cuprins
Capitolul 5
IZVOARELE DREPTULUI ................................................................................................ 25
OBIECTIVE ............................................................................................................................25
5.1. Noțiunea de izvor a dreptului........................................................................................25
5.2. Cutuma ca izvor de drept ..............................................................................................25
5.3. Doctrina și rolul ei ca izvor de drept ............................................................................26
5.4. Jurisprudența ca izvor de drept....................................................................................26
5.5. Legea ca izvor de drept .................................................................................................26
5.6. Contractul normativ ca izvor de drept..........................................................................27
Capitolul 6
SISTEMUL DREPTULUI ............................................................................................................... 29
OBIECTIVE ............................................................................................................................29
6.1. Noțiunea de sistem de drept .........................................................................................29
6.2. Criteriile constituirii sistemului dreptului ....................................................................30
6.3. Ramurile dreptului .........................................................................................................32
6.4. Dreptul public şi dreptul privat .....................................................................................33
Capitolul 7
NORMA JURIDICĂ............................................................................................................... 35
OBIECTIVE ............................................................................................................................35
7.1. Definiția și trăsăturile normei juridice ..........................................................................35
7.2. Trăsăturile normelor juridice ........................................................................................42
7.3. Structura normei juridice ..............................................................................................43
7.4. Clasificarea normelor juridice.......................................................................................44
Capitolul 8
ACȚIUNEA NORMELOR JURIDICE ................................................................................ 47
OBIECTIVE ............................................................................................................................47
8.1. Acțiunea normelor juridice în timp ...............................................................................47
8.2. Acțiunea normelor juridice în spațiu ............................................................................49
8.3. Acțiunea legii asupra persoanelor ................................................................................50
Capitolul 9
INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE .................................................................... 53
OBIECTIVE ............................................................................................................................53
9.1. Noțiuni de interpretarea normelor juridice...................................................................53
4 Teoria generală a dreptului

Cuprins
9.2. Metode de interpretare a normelor juridice .................................................................54

Capitolul 10
RAPORTUL JURIDIC ....................................................................................................... 67
OBIECTIVE ............................................................................................................................67
10.1. Definiția și trăsăturile raportului juridic...............................................................................67
10.2. Elementele raportului juridic.......................................................................................67
10.3. Subiectele raportului juridic........................................................................................68
10.4. Conținutul raportului juridic........................................................................................68
10.5. Obiectul raportului juridic ...........................................................................................69
Capitolul 11
SUBIECTELE DE DREPT................................................................................................. 71
OBIECTIVE ............................................................................................................................71
11.1. Persoana fizică ............................................................................................................71
11.2. Capacitatea juridică.....................................................................................................71
11.3. Persoana juridică.........................................................................................................72
Capitolul 12
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ............................................................................................. 75
OBIECTIVE ............................................................................................................................75
12.1. Noțiunea de răspundere juridică ................................................................................75
12.2. Principiile răspunderii juridice....................................................................................76
12.3. Subiectele răspunderii juridice...................................................................................78
12.4. Conduita ilicită, cauză a declanșării răspunderii juridice .........................................78
12.5. Formele răspunderii ilicite ..........................................................................................78
Capitolul 13
REALIZAREA DREPTULUI .............................................................................................. 81
OBIECTIVE ............................................................................................................................81
13.1. Noţiunea de realizare a dreptului................................................................................81
13.2. Formele realizării dreptului .........................................................................................82
13.3. Fazele aplicării dreptului .............................................................................................83
Capitolul 14
TEHNICI PRIVIND ELABORAREA NORMELOR JURIDICE ........................................... 85
OBIECTIVE ............................................................................................................................85

Cuprins
14.1. Tehnica juridică ...........................................................................................................85

14.2. Tehnica legislativă.......................................................................................................86
14.3. Etapele elaborării actelor normative ..........................................................................86
14.4. Tehnica sistematizării actelor normative ...................................................................87
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ .................................................................................................89

Noțiuni generale privind teoria generală a dreptului
Capitolul 1
NOȚIUNI GENERALE PRIVIND TEORIA
GENERALĂ A DREPTULUI
CONŢINUT
Definiția, știința și funcțiile sistemului juridic, metode de cercetare

1.1. Definiție
1.2. Sistemul Ştiințelor Juridice
1.3. Funcțiile Siste mului Juridic
1.4. Teoria Generală a Dreptului și locul ei în sistemul Ştiințelor Juridice
1.5. Metode de cercetare a Științelor Juridice
OBIECTIVE
Studiul acestei teme va clarifica ce este şi care e rolul noțiunilor fundamentale ale
TGD, relaționarea lor în sistemul juridic; utilizarea metodelor de cercetare.
O teorie despre drept poate fi ştiinţifică şi generală în măsura în care reuşeşte să
facă abstracţie de particularităţile fiecărei ramuri de drept, pe de o parte, cât şi de
particularităţile naţionale ale dreptului în fiecare ţară.
Teoria generală a dreptului formulează cele mai generale categorii valabile pentru
ramurile ştiinţei juridice: norma juridică, sistem de drept, izvor de drept, raport juridic,
răspundere juridică etc.
Fenomenul juridic este alcătuit din totalitatea ideilor, conceptelor, opiniilor cu privire
la drept, cu privire la necesitatea impunerii anumitor comportamente membrilor unei
comunități prin norme juridice. Teoria Generală a Dreptului ne ajută să înțelegem
fenomenul juridic prin însușirea conceptelor și categoriilor juridice teoretice pe care le
elaborează; elaborează și definește norma juridică și raportul juridic, noțiunea de subiect
de drept, noțiunea de răspundere juridică, de aplicare ori interpretare a
dreptului. Dreptul apare odată cu statul, atunci când societatea umană se structurează în
forme de organizare diferențiate din nevoia reală de a se apăra împotriva celor care
atentau la existența ei și în scopul unei gospodăriri mai bune a resurselor materiale. Nu
doar statul poate asigura forța de constrângere. Armata, biserica, grupuri criminale,
economice sau revoluționare pot și chiar au impus, uneori, regulile lor celorlalți sub
amenințarea cu sanctiunea.

1.1. Definiție
Accepțiunile noțiunii de drept, sunt:

- Dreptul obiectiv este ansamblul tuturor normelor juridice cuprinse în
acte normative care reglementează raporturile sociale și care pot să fie
sau să nu mai fie în vigoare. Orice lege dată pentru a reglementa conduita
umană face parte din dreptul obiectiv. Dreptul obiectiv (norma agendi) este
alcătuit din: dreptul pozitiv (totalitatea normelor juridice aflate în vigoare pe
teritoriul unui stat și nu numai - a se vedea în cest sens dreptul Uniunii
Europene, un drept pozitiv sui generis) și din dreptul negativ (totalitatea
normelor juridice ieșite din vigoare);
- Dreptul subiectiv reprezintă posibilitatea, facultatea, prerogativele
unui subiect de drept de a avea de a-și valorifica și apăra împotriva altuia
un anumit interes legalmente protejat. Orice drept subiectiv există numai
în baza și în conformitate cu un drept obiectiv care îl prescrie.
În literatura de specialitate sunt considerați ca fiind cei mai importanți
factori de configurare ai dreptului următorii:
- mediul natural - particularitățile mediului geografic influențează
apariția unor norme juridice care să reglementeze utilizarea
anumitor componente ale respectivului mediu.
- cadrul social economic - reprezintă un important factor de
configurare a dreptului datorită interdependenței între social,
economic, juridic.
- cadrul istoric
- cadrul etnic ideologic
- cadrul național - care au în vedere condițiile istorice și
particularitățile etnico-naționale ale populației. De pildă, existența
unei populații cu o structură etnică omogenă.
- cadrul politic
- cadrul ideologic și cultural
- factorul internațional
- factorul uman
- factorul biologic și fiziologic inculpabil
Esența dreptului înseamnă determinarea calitativă și interrelaționările
sale intime care îi conferă locul și rolul în relațiile sociale. Dreptul este
expresia voinței și a interesului.
Definiția dreptului : DREPTUL reprezintă ansamblul regulilor
asigurate și garantate de către stat, care au ca scop organizarea și
disciplinarea comportamentelor umane, în principiu, relațiile din societate
într-un climat specific manifestării coexistenței și libertăților, a apărării
drepturilor esențiale ale omului și a statornicirii spiritului de dreptate.
Teoria dreptului nu trebuie înţeleasă ca o simplă trecere în revistă a
normelor şi instituţiilor juridice, ci ca o explorare în profunzime a
conceptului de „drept", dezvoltând elementul formal şi normativ al
normelor.

În ţara noastră, în primele decenii ale secolului nostru, problemele

generale despre drept au fost studiate sub denumirea de enciclopedia
dreptului. Termenul enciclopedie este de origine elenă şi înseamnă
„învăţământul în cerc" având înţelesul unei ştiinţe care arată obiectul de
studiu, sfera de probleme, prin care se delimitează de alte ştiinţe.
1.2. Sistemul Ştiințelor Juridice
Ştiinţele juridico-istorice. Ele studiază dreptul în evoluţia lui

istorică, concretă, in mod cronologic. Din punct de vedere istoric, dreptul
poate fi studiat in general, fie pe anumite ramuri sau instituţii.
Studierea diferitelor concepţii care au existat de-a lungul istoriei cu
privire la drept formează obiectul unei discipline distincte: istoria
doctrinelor juridice sau istoria doctrinelor politico-juridice.
Ştiinţele juridice de ramură. Normele de drept reglementează
diferite categorii de relaţii sociale in forme specifice. Aceste forme,
determinate de particularităţile relaţiilor sociale pe care le reglementează,
constituie criteriul principal de diviziune a dreptului in mai multe ramuri, pe
baza cărora se formează ştiinţele juridice de ramură.
Fiecare dintre ramurile dreptului formează obiectul de studiu al unei
discipline juridice aparte, astfel încât fiecăreia dintre ele îi corespunde o
ramură a ştiinţei juridice.
1.3. Funcțiile Sistemului Juridic
În general, demersul cunoaşterii ştiinţifice- demers realizat implicit la

nivelul fiecărei ştiinţe - presupune:
- descoperirea faptelor brute;
- fixarea faptelor brute ca date în limbajul specific (trecerea la faptele
ştiinţifice);
- elaborarea, în temeiul faptelor ştiinţifice, a ipotezelor şi teoriilor, a
căror veridicitate este verificabilă
Din acest demers se conturează cele două dimensiuni ale ştiinţei: -
dimensiunea descriptivă- stabilirea şi fixarea metodică a faptelor ştiinţifice;
-dimensiunea teoretică- elaborarea de ipoteze şi teorii.
Funcţiile ştiinţelor juridice sunt:
- explicarea teleologic-normativă;
- implicarea teoretic-critică;
- universalitatea pragmatică (dacă ştiinţa este cunoaşterea metodică
a generalului, cum spunea Aristotel) şi dacă fiecare sistem naţional are
aceleaşi note fundamentale, cu particularităţile proprii, atunci o ştiinţă
juridică realizează universalitatea descripţiilor cu specificitatea descripţiilor
ei cu specificitatea criteriilor ei aplicative).

1.4. Teoria Generală a Dreptului și locul ei în sistemul

Ştiințelor Juridice
În "Teoria dreptului în sistemul ştiinţelor juridice" (Analele Universităţii

Bucureşti, 1991), Nicolae Popa subliniază că cercetarea fenomenului
juridic nu poate fi restrânsă nici la nivelul istoricităţii sale, nici la nivelul
unei tratări de tip particular- adică a formelor dreptului pozitiv, activ, în
vigoare într-o anumită ţară, ci trebuie realizată prin surprinderea
aspectelor de generalitate, a constantelor dreptului. Studiul conceptelor,
categoriilor şi principiilor fundamentale ale dreptului este realizat de Teoria
generală a dreptului.
În cadrul Teoriei generale a dreptului sunt elaborate concepte
precum: dreptul (esenţa, conţinutul şi forma dreptului), norma juridică,
izvorul de drept, raportul juridic, tehnica juridică, răspunderea juridică, etc.
Demersul fundamentării acestor concepte prezintă ca punct iniţial datele
furnizate de ştiinţele juridice de ramură şi ştiinţele juridice istorice,
asigurându-se astfel, la nivelul conceptelor posibilităţi de identificare,
delimitare, ordonare şi structurare a realităţii juridice.
Teoria generală a dreptului este ştiinţa juridică despre fenomenul
dreptului şi cercetează structurile, mecanismele sistemului de drept în care
întâlnim aplicaţiile conceptelor filozofice: fenomenul juridic, dreptul
obiectiv, raporturile juridice, conştiinţa juridică, ea valorifică diverse
concepţii filozofice la nivelul unor domenii ale acestora precum ontologia,
epistemologia, antropologia, axiologia, etica. Ea cuprinde ipoteze şi teorii
competitive despre ceva determinat obiectul la care se referă şi îl explică,
ale cărei legi caută a le descoperi: fenomenul dreptului şi celelalte
componente ale fenomenului juridic (realităţii juridice).
1.5 Metode de cercetare a Științelor Juridice
Teoria generală a dreptului, fiind cea mai generală dintre ramurile

ştiinţei, are şi un rol metodologic. Teoria generală a dreptului, prin
premisele pe care le oferă celorlalte discipline juridice, asigură unitatea
metodologică a cercetării ştiinţifice in cadrul acestor discipline:
- Metode de cercetare
- Metoda istorică
- Metoda logică
- Metoda experimentală
- Metoda cantitativă
- Metode prospective

TEME DE AUTOEVALUARE
1. Definiţi dreptul obiectiv și dreptul subiectiv .
......................................... .................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
...................................................................... ....................
2. Ce este fenomenul juridic?
........................................................................ ..................
..........................................................................................
..........................................................................................
.......................................................... ................................
...................................................................... ...................
3. Care sunt metodele de cercetare ale științelor juridice?
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
...................................................................... ..................
4. Ce cuprinde sistemul științelor juridice?
..........................................................................................
..........................................................................................
............................................... ...........................................
..........................................................................................
...................................................................... ....................
5. Enumerați funcțiile sistemulu i juridic.
..........................................................................................
..........................................................................................
................................................................. .........................
..........................................................................................
...................................................................... ....................


Conceptul de drept
Capitolul 2
CONCEPTUL DE DREPT
CONŢINUT
Evoluția noțiunii de drept și dezvoltarea conceptului de drept .

2.1. Etimologia termenului „Drept"
2.2. Evoluția dreptului de -a lungul timpului
2.3. Dreptul ca obiect de studiu a științei
2.4. Constantele Dreptului
OBIECTIVE
Studiul acestei teme va ajuta la înţelegerea apariției și dezvoltării dreptului, a științei
dreptului ca ramură distinctă.
2.1. Etimologia termenului „Drept"
Etimologia cuvântului „drept" porneşte din limba latină, de la

latinescul directum, răspândit apoi în diverse limbi (droit în franceză, diritto
în italiană).
Termenul „drept" poate fi înţeles în două sensuri, care reprezintă
realităţi distincte, şi anume sensul juridic şi sensul obiectiv.
Sensul juridic al termenului poate fi privit sub două aspecte şi anume
sub aspectul dreptului obiectiv şi al dreptului subiectiv.
2.2. Evoluția dreptului de-a lungul timpului
Pentru studiul dreptului trebuie avută în vedere şi viziunea istorică,

legată de descifrarea originilor dreptului.
Ca instituţie ce derivă de la societate şi îşi găseşte suportul în
relaţiile reciproce dintre oameni, dreptul este indiscutabil legat de evoluţia
generală a societăţii, de particularităţile societăţii în diferitele trepte de
dezvoltare istorică.
De-a lungul timpului, filozofii antici au dat o serie de definiţii dreptului,
care prezintă interes a fi cunoscute, întrucât dreptul, în oricare din

Conceptul de drept
înţelesurile care îi sunt date, reprezintă o realitate atât de prezentă şi de

activă în viaţa oamenilor, încât în mod firesc, a constituit obiect de
preocupare, de studiu şi de reflecţie pentru gânditorii antici.
Raportând dreptul la realităţile şi cerinţele vieţii sociale, gânditorii
antichităţii au constatat că dreptul are, în primul rând, un rol social întrucât
reglementează relaţii sociale, potrivit unor reguli care fac posibilă
convieţuirea socială, întrucât stă la baza ordinii juridice în lipsa căreia
liniştea socială nu poate fi concepută.
Ca fenomen aflat în strânsă corelaţie cu viaţa socială, evoluţia
dreptului se află în mod firesc legată de evoluţia omenirii. Aşadar, se poate
afirma că din momentul apariţiei primelor forme de organizare în familie,
gintă, trib apar şi primele forme incipiente, rudimentare ale normelor
juridice. Acestea se transformă treptat în deprinderi, obiceiuri, tradiţii.
Cercetările efectuate de antropologi, sociologi şi istorici arată că pe
această primă treaptă de dezvoltare a societăţii, raporturile membrilor
comunităţii erau reglementate de tabu-uri sau norme tribale de interdicţie.
(spre exemplu – ocrotirea pământului, a conducătorilor, atingerea anumitor
plante, etc.)
Aceste reguli seamănă puternic cu regulile restrictive din normele
juridice penale ulterioare. Apariţia acestor norme este fundamentată pe
faptul că reprezintă ,,un prim deziderat al oricărei ordini” şi că anumite
reguli sociale sunt indispensabile unei forme de organizare socială. Aceste
seturi normative se dezvoltă treptat, concomitent cu schimbările sociale.
Hegel spunea ,,Numai după ce oamenii şi-au născocit trebuinţe
multiple şi când dobândirea acestora se împleteşte cu satisfacerea lor,
numai atunci se pot alcătui legi”.
Aşadar urmează o nouă etapă – aceea a normei cutumiare sau
dreptul obişnuielnic – acele reguli nescrise de conduită, repetate în timp,
în situaţii similare, ce ajung să devină ordine pentru o anumită comunitate.
Odată cu apariţia formei organizate, structurale a societăţii – statul –
dreptul trece într-o altă etapă evolutivă.
Unele norme vechi, obiceiuri sunt recunoscute de stat şi devin norme
juridice. Altele sunt edictate de puterea de stat în temeiul guvernării, prin
instituire de reguli generale şi obligaţii. În acest timp, societatea, ca un
etern vulcan născocitor de interacţiuni sociale, dă naştere unor noi reguli
sociale (obişnuielnice, morale, religioase, etc.), reguli ce nu se confundă şi
nu se contopesc cu cele juridice.
Treptat, dreptul se configurează ca un sistem distinct, structurat,
desprins de morală şi obiceiuri, alcătuit din norme juridice scrise, instituite
de stat şi aplicabile, la nevoie, prin forţa publică.
Dreptul ca entitate apare odată cu constituirea puterii publice, adică
în timpul primelor organizaţii statale.
Aşadar primele ,,monumente legislative” le întâlnim în Orientul antic
şi în antichitatea greco-română. Apar însă importante legiuri în Babilon –
Codul lui Hamurabi, India – Legile lui Manu, China – Codul lui Mu.

Conceptul de drept
Codul lui Hamurabi – esenţa dreptului mesopotamian a fost edictat

cu 2000 de ani înainte de Hristos. Conţine norme juridice, morale,
religioase.
Legile lui Manu – cuprind norme juridice contopite cu norme
religioase. Erau redactate în versuri şi se refereau la castă, la deciziile
regale şi tradiţii.
Legile lui Moise – reprezintă vechiul drept ebraic, în care norma
juridică se confundă cu norma religioasă. Conţin reguli ce se referă la
crime, desfăşurarea judecăţii, pedepse, legitima apărare, circumstanţe
atenuante.
Legile lui Solon – reprezintă dreptul atenian şi se referă mai mult la
raporturi juridice civile. Un cod de legi reformist legat de căsătorie, adopţie,
calendar, comerţ, circulaţie monetară.
Dreptul roman – Codul lui Justinian – un adevărat cod cu prevederi
legale foarte variate, cuprinzând întreaga materie de drept public şi privat.
Are la bază Legea celor XII Table .
2.3. Dreptul ca obiect de studiu a științei
Dreptul, conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în

societate, face obiectul ştiinţei dreptului.
Ştiinţa reprezintă un sistem de cunoştinţe despre natură, societate şi
gândire, format în mod istoric şi care se dezvoltă pe baza practicii sociale.
Ştiinţa dreptului are mai multe subdiviziuni. Unele dintre acestea
studiază diferite grupuri de norme juridice care au un obiect comun (ştiinţa
dreptului civil, a dreptului penal, administrativ etc). Altele se referă la
organizarea diferitelor organe de stat (drept constituţional, drept
administrativ). În normele de drept îşi găsesc expresie şi elemente ale
activităţii statale: elaborarea dreptului, aplicarea normelor de drept,
interpretarea lor.
2.4. Constantele Dreptului
Constatând dificultatea elaborării unei definiţii complete şi universal

acceptate a dreptului, urmare a diversităţii elementelor ce caracterizează
acest fenomen şi imposibilităţii cuprinderii lor într-o singură definiţie,
juristul belgian Edmond Picard introduce termenul generic de "constante"
(permanenţe) ale dreptului, prin care surprinde ceea ce exprimă elementul
de esenţă a acestuia, indiferent de evoluţia şi schimbările fenomenale
care-l afectează. Acest termen a fost preluat de mai toţi juriştii şi
teoreticienii domeniului (inclusiv de către Mircea Djuvara în perioada
interbelică).

Conceptul de drept
1. Ce se înțelege prin noțiunea de drept ?

..........................................................................................
...................................................................................... ....
..........................................................................................
..........................................................................................
........................................................................ ..................
2. Enumerați câteva prevederi legale din antichitate
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
3. Dați dou ă exemple de subdiviziuni ale științei dreptului
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
4. Ce se înțelege prin constantele dreptului ?
..........................................................................................
..........................................................................................
......................................... .................................................
..........................................................................................
..........................................................................................

Conceptul de stat
Capitolul 3
CONCEPTUL DE STAT
CONȚINUT
Evoluția noțiunii de stat și dezvoltarea acestui concept .
3.1. Noțiuni generale despre stat
3.2. Constantele statului
3.3. Tipuri și forme de stat
3.4. Trăsăturile statului
3.5. Funcțiile statului
OBIECTIVE
Înțelegerea apariției și dezvoltării statului, a trăsăturilor și funcțiilor acestuia.
3.1. Noțiuni generale despre stat
Dreptul este strâns legat de stat. Aceste două fenomene politice se

împletesc atât de strâns încât nu pot fi separate unul de celălalt.
Cuvântul "stat" provine din limba latină de la cuvântul status.
Cuvântul stat are două laturi şi anume:
- organizaţia politică de pe un anumit teritoriu formată din diverse
instituţii, în care îşi desfăşoară activitatea reprezentanţii populaţiei:
deputaţii, senatori, funcţionarii publici şi diverse organe cum ar fi:
parlament, guvern, etc.
- a doua latură a acestui sens ar fi teritoriul cu relieful lui locuit în
majoritate de o populaţie delimitat prin frontiere.
Definiţie: „Statul este o organizaţie politică formată din reprezentanţi
ai populaţiei de pe un anumit teritoriu, care sunt investiţi cu atribuţii de
putere care constau în posibilitatea de a putea lua decizii obligatorii, în
numele întregii populaţii, decizii concretizate în norme de drept sau în acte
de aplicare a dreptului care, dacă nu sunt respectate de bună-voie, sunt
aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere". (Gh. Boboş)
Sau, M. Djuvara: "Statul reprezintă „suveranitatea unei populaţii
numită naţiune, aşezată pe un teritoriu", sau "autoritatea pe care o

Conceptul de stat
organizaţie publică o deţine şi care-i dă libera facultate, de organizare şi

de creare a dreptului pe teritoriul respectiv".
Sintetic: statul este o putere organizată asupra unei populaţii, pe un
anumit teritoriu. (F. Ricaux).
3.2. Constantele statului
Ca elemente universale şi perene ce caracterizează statul,

constantele sunt identificate în ambele accepţiuni ale noţiunii de stat.
Constantele statului în sensul istorico-geografic sunt: teritoriul,
populaţia, puterea publică.
Constantele statului în sens politico-juridic sunt :
- constituirea şi exercitarea puterii, a autorităţii ca "putere" sau
"autoritate publică";
- constituirea şi funcţionarea organelor statului pe principiul
"separaţiei puterilor";
- formele de guvernământ;
- structura fundamentală a organelor statului pe categorii-legislative,
executive, judecătoreşti;
- constante identificate în aparatul conceptual: sistem electoral,
parlament, guvern, ministere, lege, impozit etc.
3.3. Tipuri și forme de stat
Noţiunea de formă a statului este privită în literatura de specialitate

ca fiind formată din anumite elemente componente cum ar fi: forma de
guvernământ, structura de stat şi regimul politic.
Forma de guvernământ reprezintă raportul stabilit între organele de
stat şi procesul de constituire şi exercitare a puterii.
Structura de stat se referă la organizarea puterii de stat în funcţie de
împărţirea administrativ teritorială.
Regimul politic constituie pentru unii politologi un element al formei
de stat iar pentru alţii un element al sistemului politic.
3.4. Trăsăturile statului
Din definiţia statului rezultă principalele trăsături ale statului, şi

anume:
- Este instituţia politică cu cel mai înalt grad de organizare şi
structurare. Sub acest aspect, statul are trei componente şi anume:
puterea legislativă, puterea executivă şi puterea judecătorească, toate
acestea fiind organizate atât la nivel central, cât şi la nivel local. Prin
gradul său de organizare şi instituţionalizare, diversificat pe orizontală şi
verticală, statul asigură executarea, în principal, a puterii politice în
societate;
- Constituie o organizaţie politică a unei comunităţi umane, pe raza
unui teritoriu delimitat prin frontiere stricte;

Conceptul de stat
- Are caracter suveran, prin faptul că reprezintă organizarea politică a

unei comunităţi umane, ca expresie a voinţei cetăţenilor;
- Este o instituţie specializată, care asigură funcţionalitatea socială
prin contribuţii financiare ale cetăţenilor, care plătesc impozite;
- Are un caracter istoric, apariţia sa fiind impusă de cerinţele
dezvoltării sociale;
- Are, de regulă, caracter naţional, cel puţin pentru epocile modernă
şi contemporană, întrucât reprezintă organizarea politică a unei naţiuni.
Prin trăsăturile sale, prin modul său de organizare, prin scopul său
pentru care a apărut, statul reprezintă principala instituţie a sistemului
politic, căreia îi dă contur şi consistenţă.
3.5. Funcțiile statului
Rolul statului ca principală instituţie de organizare şi conducere

politică a societăţii se realizează prin următoarele funcţii:
- legislativă - prin care autorităţile statului adoptă normele de
conduită şi care in ansamblul lor formează sistemul de drept;
- organizatorică (executivă) - prin care se realizează punerea în
aplicare a actelor normative, cât şi buna desfăşurare a serviciilor
publice;
- judecătorească - prin care se soluţionează situaţiile litigioase care
apar în societate.
1. Proveniența cuvântului stat.

..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
2. Dați trei exemple de constant ale statului .
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
3. Enumerați trăsăturile statului.
..........................................................................................
..........................................................................................
.......................................................... ................................

Conceptul de stat
..........................................................................................
..........................................................................................
4. Prin ce se realizează rolul statului?
..........................................................................................
..........................................................................................
.............................................................................. ............
..........................................................................................
..........................................................................................

Dreptul și statul
Capitolul 4
DREPTUL ȘI STATUL
CONȚINUT
Evoluția noțiunii de drept și dezvoltarea conceptului de drept.
4.1 Statul de drept
4.2 Legătura dintre stat și drept
4.3 Teorii în gândirea juridică
OBIECTIVE
Înțelegerea apariției și dezvoltării dreptului, a științei dreptului ca ramură distinctă.
4.1. Statul de drept
Statul de drept reflectă faptul că exercitarea puterii politice de către

stat se face în temeiul legilor, folosind numai forţa argumentelor logice şi
legale, iar nu argumentul forţei brutale şi ilegale.
Denumirea de „stat de drept" a fost sugerată de Montesquies în
lucrarea sa „Despre spiritul legilor", în care a introdus o formulare rămasă
celebră, şi anume: „nimeni să nu fie constrâns să facă lucruri rele pe care
legea nu te obligă şi să nu le facă pe cele pe care legea le îngăduie".
Statul de drept reprezintă în epoca contemporană o problemă de cea
mai mare importanţă teoretică şi practică, făcând atât obiectul unor ample
studii teoretice, cât şi al unor legiferări cuprinse în convenţii internaţionale.
Dintre convenţiile internaţionale pot fi amintite: Declaraţia universală a
drepturilor omului, Convenţia Europeană asupra drepturilor omului etc.
4.2. Legătura dintre stat și drept
Convieţuirea oamenilor în comun, în societate, a pus problema

organizării lor, a disciplinării relaţiilor dintre ei, în existenţa lor legată de
anumite forme de comunicare.
Între stat şi drept există o legătură foarte strânsă, o legătură de
complementaritate.

Conceptul de stat
Statul, ca organizaţie politică, include în noţiunea sa şi dreptul, ca o

parte eficientă a activităţii sale. Dreptul este deci un instrument de lucru pe
care îl folosesc organele de stat, o formă de exprimare pe care o iau
organele de stat.
4.3. Teorii în gândirea juridică
Dreptul nu este un dat, ci un proces; un proces de geneză şi evoluţie,

datorat unui complex de factori socio-istorici.
Istoria dreptului se regăseşte în istoria gândirii dreptului, care este şi
istoria aplecării reflexive şi înţelegerii esenţei dreptului.
Această istorie a dreptului, coroborată cu cea a statului au generat
multe curente de gândire juridică, politică, din care au luat naştere o serie
de „şcoli”, denumire generică a unei teorii care a atras în jurul ei o mulţime
de cercetători ca au încercat să explice fenomenul juridic.
Vom expune succint câteva dintre aceste „şcoli şi curente”.
Teoria dreptului natural
S-a clădit pe teoriile dreptului natural, apărute încă din antichitate,
dar bine conturate în Evul Mediu şi în perioada Renaşterii.
Dreptul natural este conceput ca ceva mai presus de om şi societate,
care se impune dreptul pozitiv.
Aşadar, această concepţie pleacă de la ideea că dreptul se
manifestă în două ipostaze: dreptul pozitiv – elaborat omenesc şi dreptul
natural – dedus din firea lucrurilor, etern, absolut, imuabil.
Concepţia antică a dreptului natural vedea în drept şi în stat un mijloc
al realizării dreptăţii şi echităţii.
Dreptul ar cuprinde trei precepte fundamentale:
- să trăieşti onest;
- să nu prejudiciezi pe altcineva;
- să dai fiecăruia ceea ce este al lui.
Idei ale dreptului natural îi preocupă în Evul Mediu pe părinţii
Bisericii, care-i dau acestei teorii o fundamentare religioasă.
În Epoca Modernă, adepţi ai acestei teorii admit şi ei că dreptul
pozitiv trebuie întemeiat pe dreptul natural, dar deduc esenţa acestuia din
urmă din raţiunea umană, nu din cea divină.
Neotomismul, neokantianismul reiau astăzi şi nuanţează idei şi
argumente proprii teoriei dreptului natural.
Școala istorică a dreptului
Este denumită astfel după numele curentului – istoricism juridic.
Potrivit şcolii istorice, orice popor are un spirit, un suflet al său, care
se oglindeşte în morală, drept, artă, limbaj. Acestea sunt considerate
produse spontane şi imediate ale spiritului popular.
Şcoala istorică susţine că obiceiul are un rol important în crearea şi
definirea dreptului, deoarece el trebuie utilizat şi invocat câtă vreme va fi
nevoie, cât va cere realitatea socială.

Dreptul și statul
Şcoala istorică a dreptului accentuează aşadar dimensiunea

naţională, specifică a dreptului.
Teorii sociologice ale dreptului
Efortul teoretic în ştiinţa dreptului s-a orientat la un moment dat spre
ideea că acesta este pentru societate un instrument de armonizare a
intereselor grupurilor şi indivizilor animaţi de motivaţii diferite, chiar
opozabile.
Teoria solidarităţii sociale admite împărţirea dreptului în două
categorii: drept social – care rezultă din viaţa socială a oamenilor şi dreptul
pozitiv – elaborat de stat şi care dă consacrare juridică dreptului social.
Teoria normativistă
Legată de un curent mai larg – pozitivismul juridic – teoria
normativistă susţine că esenţa dreptului ţine de ceea ce-l defineşte
nemijlocit – norma juridică.
Supranumită şi teoria pură a dreptului – susţine că ştiinţa dreptului
este doar o ierarhie de relaţii normative. Ea nu mai ia în considerare
diferitele determinări exterioare dreptului şi, în consecinţă, nici dreptul
natural, nici dreptul social.
Normele sunt apreciate în funcţie de cum sunt formulate în diferite
acte juridice normative, de cum s-au cristalizat ca obiceiuri juridice sau de
cum s-au formulat în practica judiciară.
Deşi priveşte dreptul ca pe un fenomen izolat, rupt de ansamblul
fenomenului social cu care interacţionează, teoria normativistă a obţinut
unele rezultate notabile în analiza laturii formale a dreptului, în cercetarea
tehnicii juridice.
Existenţialismul juridic
După al doilea război mondial, filozofia existenţialistă îşi pune
amprenta pe o parte a cercetării juridice. Existenţialismul pune accent pe
lumea subiectivităţii, înţeleasă ca sursă a libertăţii umane. O libertate
privită însă ca un liber arbitru, ca o nedeterminare absolută.
În acest context, dreptul este menit să asigure protecţia individului,
un minim de securitate socială faţă de ,,invazia incertitudinii existenţiale”.
După Sartre, indivizii sunt liberi în cadrul statului, dar fiecare însă
trebuie să nu încalce libertatea celorlalţi.
Putem observa că, această concepţie existenţialistă în drept mută
accentul de pe conţinutul reglementărilor juridice pe soluţionarea cazurilor
concrete de către organele care aplică dreptul.
Teoria statului de drept
În secolul al XIX – lea s-a conturat tot mai acut ideea că, pentru
preîntâmpinarea abuzului de putere, autoritatea statului trebuie îngrădită
prin autoritatea dreptului.

Conceptul de stat
Strâns legată de teoria separaţiei puterilor în stat, teoria statului de

drept afirmă că acest principiu al separaţiei puterilor ( legislativă, executivă
şi judecătorească ) are virtutea de a garanta şi proteja drepturile omului.
Principiul separaţiei puterilor, original în concepţia politică a lui
Aristotel, formulat sistematic în Epoca Modernă de John Locke şi
Montesquieu, a favorizat dezvoltarea teoriei despre drepturile subiective
ale indivizilor în relaţia lor cu statul.
Teoria statului de drept, deşi astăzi vulnerabilă în anumite aspecte,
preocupă şi gândirea juridică actuală, fiind chemată să ofere soluţii mai
ales în dezvoltarea dreptului în statele care au renunţat la sistemul
comunist.
Ce este statul de drept?

................................................................................... .......
..........................................................................................
..........................................................................................
..................................................................... .....................
Care este legătura dintre stat și drept?
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
Ce presupune teoria dreptului natural?
..........................................................................................
..........................................................................................
......................................................... .................................
..........................................................................................
Ce cuprinde teoria normativistă?
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
În ce constă tepria statului de drept?
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................

Izvoarele dreptului
Capitolul 5
IZVOARELE DREPTULUI
CONȚINUT
Izvoarele dreptului. Definiții și relaționări.

5.1. Noțiunea de izvor a dreptului
5.2. Cutuma ca izvor de drept
5.3. Doctrina și rolul ei ca izvor de drept
5.4. Jurisprudența ca izvor de drept
5.5. Legea ca izvor de drept
5.6. Contractul normativ ca izvor de drept
OBIECTIVE
Înțelegerea noțiunii de izvor a dreptului, utilitatea acestora în aplicarea dreptului.
5.1. Noțiunea de izvor a dreptului
Noţiunea de „izvor" semnifică, în general, sursa ori originea unui

lucru sau al unui fenomen, dar în acelaşi timp, semnifică şi documentul,
textul original, istoric, ştiinţific etc pe care se întemeiază o anume
judecată, o anume concluzie, o anume susţinere ori opinie despre ceva
pus în discuţie.
Izvoarele sau sursele dreptului sunt manifestări ale relaţiilor sociale
care generează norma juridică, indiferent de natura ei (de drept public sau
privat).
5.2. Cutuma ca izvor de drept
Cutuma (tradiţia sau obiceiul) reprezintă unul dintre izvoarele formale

cele mai importante ale dreptului.

Izvoarele dreptului
În studiul cutumei, ca izvor de drept, unii cercetători stabilesc două

etape: prima ar reprezenta studiul folclorului juridic şi a doua studiul
obiceiurilor juridice care există în evoluţia istorică a unei comunităţi etnice.
Ambele etape alcătuiesc studiul etnogeniei juridice.
5.3. Doctrina și rolul ei ca izvor de drept
Prin doctrină înţelegem opiniile exprimate în ştiinţa juridică al cărei

obiect este studiul dreptului pozitiv. Oamenii de ştiinţă din domeniul
dreptului deţin ponderea esenţială în doctrină, deşi nu sunt singurii creatori
de doctrină. Alături de ei există opiniile exprimate în diferite moduri (note
sau studii publicate, conferinţe), de către practicieni.
5.4. Jurisprudența ca izvor de drept
Noţiunea de jurisprudenţă are două sensuri: unul configurează

activitatea de aplicare a dreptului, înfăptuită de organele judiciare,
indiferent de rolul şi locul pe care îl ocupă într-o ierarhie legată în
conformitate cu componenţele lor. Sunt în acest sens creatoare de
jurisprudenţă instanţele judecătoreşti, organele de procuratură (prin
soluţiile rămase definitive), hotărârile organelor jurisdicţionale.
În al doilea sens, prin jurisprudenţă înţelegem chiar ştiinţa dreptului.
Este, fără îndoială, un sens foarte larg care- pătruns în lexicul nostru din
limba veche- nu mai este de mult utilizat, ca atare, nici în doctrină şi nici în
practica judiciară.
Jurisprudenţa este un izvor de drept formal, pentru că include
experienţa practică a organelor judiciare care aplică dreptul pozitiv şi, prin
aceasta, îl probează şi îi legitimează validitatea.
5.5. Legea ca izvor de drept
Analizând problematica legii ca izvor de drept, trebuie să definim

această noţiune. Există un sens larg şi unul restrâns al conceptului de
lege, după cum avem în vedere numai actul pe care îl adoptă pe baza
unei proceduri specifice, Parlamentul (sens restrâns), sau este vorba de
orice act cu putere obligatorie, de orice act normativ (sensul larg al
noţiunii).
Legea ca izvor de drept apare la romani ca un adevărat acord stabilit
între magistraţi şi popor (magiastratul propune, iar poporul acceptă
propunerea făcută).
Dintre legi, ca izvoare ale dreptului pozitiv se distinge Constituţia, ca
fiind cea mai importantă lege în stat, în consecinţă şi legea fundamentală.

Izvoarele dreptului
5.6. Contractul normativ ca izvor de drept
Printre izvoarele formale ale dreptului, majoritatea autorilor indică şi

contractul normativ.
Contractul este în principiu un act juridic individual, opera vointei a
doua sau mai multe persoane, care convin cu privire la nasterea,
modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete, din care rezulta
drepturi si obligatii ale partilor.
Exista totusi o anume categorie de contracte, care nu privesc
nemijlocit drepturile si obligatiile unor subiecte de drept determinate, ele
nereglementând raporturi juridice concrete, ci au în vedere reglementarile
cu caracter generic. Acestea sunt contractele normative si în aceasta
calitate sunt considerate ca izvor de drept, cu deosebire în dreptul
constitutional, dreptul international public sau dreptul muncii si protectiei
sociale.
In materia dreptului constitutional, contractele normative pot fi
concretizate pe scheletul tratatelor încheiate între statele ce urmeaza sa
compuna o federatie, constituind izvor de drept în organizarea si
functionarea structurii federative a statelor.
In dreptul constitutional, contractele normative pot aparea sub forma
tratatelor internationale, care reprezinta expresia consimtamântului
statelor semnatare si în aceasta masura este considerat izvor de drept.
In dreptul muncii si securitatii sociale, contractul normativ apare sub
forma contractelor colective de munca în care se prevad conditiile
generale ale organizarii procesului muncii, iar pe baza lor se încheie
contractele individuale de munca.
1. Ce este izvorul de drept ?

..........................................................................................
..........................................................................................
............................................................................... ...........
..........................................................................................
..........................................................................................
2. Definiți cutuma
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................

Izvoarele dreptului
3. Ce este jurisprudența ?
..........................................................................................
..........................................................................................
.................................................... ......................................
..........................................................................................
..........................................................................................
4.Care este legea fundamentală în stat ?
..........................................................................................
..........................................................................................
........................................................................ ..................
..........................................................................................
..........................................................................................
5. Dați un exemplu de contract normativ.
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................

Sistemul dreptului
Capitolul 6
SISTEMUL DREPTULUI
CONȚINUT
Definiția, știința și funcțiile sistemului juridic, metode de cercetare .

6.1. Noțiunea de sistem de drept
6.2. Criteriile constituirii sistemului dreptului
6.3. Ramurile dreptului
6.4. Dreptul public şi dreptul privat
OBIECTIVE
Înțelegerea noțiunilor fundamentale ale TGD, relaționarea lor în sistemul juridic;

utilizarea metodelor de cercetare.
6.1. Noțiunea de sistem de drept
Prin „sistem”, în general, înţelegem un ansamblu de elemente legate

între ele, având ceva comun, care le armonizează şi constituie un tot
unitar.
Studiul sistemului dreptului ne ajută să înţelegem mai bine cerinţele
reglementării juridice, permiţând să tragem concluzii în legătură cu acele
particularităţi reflectate în norma juridică, particularităţi care diferă de la o
etapă la alta a dezvoltării sociale.
Analiza amănunţită a sistemului dreptului permite o mai bună
organizare a cercetării juridice prin înţelegerea corectă a locului pe care-l
ocupă fiecare normă în cadrul instituţiei, ramurii sau chiar a întregului
sistem de drept.
Sistemul dreptului ajută şi la perfecţionarea continuă a procesului de
codificare şi sistematizare a normelor juridice.
O concepţie despre sistemul de drept a existat încă din epoca în care
apar primele norme sociale cu caracter juridic. Jurisconsulţii romani
susţineau că toate normele juridice servesc atât intereselor generale, cât

Norma juridică
şi unor interese particulare, în a căror realizare sunt interesaţi membrii

diferitelor grupuri sociale.
Această concepţie a fost dezvoltată ulterior, în Evul Mediu şi apoi, în
Epoca Modernă.
Unitatea normei juridice, uşor de demonstrat dealtfel, nu exclude, ci
dimpotrivă, presupune existenţa unor trăsături particulare pentru
numeroase categorii sau subcategorii de norme juridice. Aceasta permite
să înţelegem necesitatea şi realitatea unei împărţiri a normei juridice în
ramuri şi instituţii juridice, care poate fi explicată în mod ştiinţific numai în
cadrul sistemului de drept.
Revenind însă la caracterul integrativ a sistemului de drept, la baza
acestei unităţi stau următorii factori:
a) voinţa unică – obiectivată prin acţiunea legislativă a Parlamentului;
b) scopul unic – al normei juridice, adică îndeplinirea intereselor
generale ale societăţii;
c) unitatea „câmpului juridic” – normele sunt generale şi impersonale,
astfel încât nu se aplică într-un singur caz, ci în mod repetat într-un spaţiu
şi un timp dat, care intră sub incidenţa unui sistem determinat de drept;
d) unitatea modului de realizare a normei juridice – rezultând din
intervenţia, la nevoie, a forţei publice.
Orice sistem de drept implică însă atât unitatea, cât şi diversitatea de
norme juridice.
Totodată, un ansamblu de norme se ridică la calitatea de sistem de
drept numai în măsura în care se structurează prin interrelaţii necesare
între elementele componente, adică relaţii reciproce care să fie stabile. O
normă juridică se defineşte şi se realizează prin raportare la celelalte
norme ale sistemului.
Putem conchide aşadar că, sistemul dreptului reprezintă totalitatea
normelor juridice existente la un moment dat, legate între ele prin trăsături
comune de natură a releva unitatea lor şi care sunt despărţite în mod
relativ de unele particularităţi în raport cu obiectul şi metoda reglementării
juridice.
6.2. Criteriile constituirii sistemului dreptului
Cercetările efectuate în domeniul dreptului au dus la concluzia

potrivit căreia criteriul principal al împărţirii normelor juridice în ramuri de
drept îl constituie obiectul reglemetării juridice.
Acesta este un criteriu ştiinţific care grupează şi subordonează
celelate criterii.
Pe lângă această „unitate de măsură” există însă şi alte criterii, cu un
caracter subsidiar. Este vorba de metoda reglementării şi de principiile
dreptului.

Sistemul dreptului
A. Obiectul reglemetării juridice

Trebuie subliniată în acest context, importanţa pe care o are o grupă
mai largă de relaţii sociale, strâns legate între ele prin trăsături specifice,
proprii, precum şi caracterul pe care-l are reglementarea juridică a acestor
relaţii. În urma existenţei unor relaţii sociale variate, însăşi relaţia juridică
are trăsături specifice, care relevă existenţa de sine stătătoare a unor
categorii distincte de norme juridice. Deci, criteriul esenţial al distincţiei
diferitelor categorii de norme juridice îl constituie sfera de relaţii sociale
care fac obiectul reglementării juridice.
B. Metoda reglementării juridice
În sistemul dreptului se cunosc diferite metode de reglementare
juridică. De ex., întâlnim metoda autoritarismului ( reglementări autoritare
), metodă ce presupune organizarea şi reglementarea autoritară a
raportului social de organizaţiile de stat competente. Se cunoaşte şi
metoda autonomismului; această metodă se regăseşte în principal în
sistemul contractual, la baza încheierii contractului punându-se autonomia
de voinţă.
C. Principiile dreptului
Concură şi ele, într-o anumită măsură, la completarea tabloului
general al criteriilor ce stau la baza distincţiei normelor juridice pe ramuri.
De pildă, principiul legalităţii îşi găseşte concretizare în mai multe
ramuri de drept, dar aplicarea lui prezintă o importanţă deosebită pentru
ramura organizării instanţelor judecătoreşti sau principiul repartiţiei după
muncă – este legat de reglementarea raporturilor de muncă, adică îşi
găseşte concretizare în principal în dreptul muncii.
D. Instituţia juridică
O importantă categorie de norme juridice o constituie instituţia
juridică. Ea se subordonează ramurii de drept, fiind un element component
al acesteia. ( de ex.: - în dreptul familiei găsim instituţia juridică a
căsătoriei, instituţia rudeniei, adopţia etc )
Între toate aceste instituţii există legături, determinate de unitatea
scopurilor, finalităţilor ce apar şi se dezvoltă în cadrul familiei. Între ele
există şi deosebiri, ceea ce determină o grupare mai restrânsă şi mai
unitară a normelor juridice respective, în cadrul unor subdiviziuni ale
ramurii de drept.
Putem concluziona aşadar că, instituţia juridică cuprinde un
ansamblu de norme juridice ce reglementează o categorie mai restrânsă
de relaţii sociale, legate între ele prin trăsături specifice, care le deosebesc
de alte relaţii sociale.
Astfel, putem creiona şi definiţia ramurii de drept ca fiind un
ansamblu de norme juridice care reglementează o categorie mai mare de
relaţii sociale, legate între ele prin trăsături comune, folosind, de regulă,

Norma juridică
aceeaşi metodă de reglementare şi având, în general, principii comune

care guvernează această reglementare.
6.3. Ramurile dreptului
Sistemul dreptului include numeroase ramuri, cum ar fi: dreptul

constituţional, administrativ, financiar, muncii, funciar, civil, familiei, penal,
procesual-penal, procesual-civil, internaţional public, internaţional privat.
O rapidă trecere în revistă a câtorva va lămuri asemănările şi
deosebirile dintre diferitele norme juridice şi va contura mai clar ideea de
ramură de drept.
a) Dreptul constituţional este un asamblu de norme juridice prin care
se stipulează organizarea şi exercitarea puterii de stat. Obiectul dreptului
constituţional îl constituie totalitatea normelor prin care este organizată
puterea suverană, precum şi normele care reglementează exercitarea
puterii. Putem spune, sintetic, că obiectul dreptului constituţional îl
constituie relaţiile sociale care iau naştere în cadrul organizării şi
exercitării puterii de stat.
b) Dreptul administrativ reglementează relaţiile sociale ce apar în
procesul organizării şi înfăptuirii de către organele de stat a activităţii
executive.
Cu alte cuvinte, obiectul dreptului administrativ îl constituie
reglementarea relaţiilor juridice care se statornicesc în procesul organizării
şi exercitării activităţii executive.
c) Dreptul financiar reglementează relaţiile sociale care apar în sfera
activităţii financiare a statului. Relaţiile juridice financiare sunt foarte
complexe. Ele apar în procesul întocmirii, aprobării şi executării bugetului
de stat, între organele statului, între organele de stat şi cetăţeni, între
organele de stat şi organizaţiile neguvernamentale.
d) Dreptul muncii conţine norme juridice prin care se instituie
importante drepturi şi obligaţii pentru angajator şi angajat, dându-se
raportului de muncă o reglementare ce îmbină interesele generale cu
interesele personale.
e) Dreptul funciar reglementează relaţiile sociale privind proprietatea
funciară şi anumite aspecte referitoare la toate categoriile de raporturi
funciare. Aşadar, dreptul funciar cuprinde totalitatea normelor juridice care
reglementează raporturi funciare în legătură cu folosirea pământului,
pădurilor, apelor aflate în proprietatea publică sau privată.
f) Dreptul civil poate fi definit ca acea ramură a dreptului care
reglementează marea majoritate a raporturilor patrimoniale, unele
raporturi personale nepatrimoniale, precum şi condiţia juridică a
persoanelor fizice şi persoanelor juridice.
Normele dreptului civil reglementează în principal raporturile
patrimoniale cum sunt cele de proprietate, raporturile contractuale,
raporturile de vânzare – cumpărare, etc.

Sistemul dreptului
g) Dreptul penal cuprinde totalitatea normelor juridice care stabilesc

ce fapte sunt considerate infracţiuni şi care este pedeapsa pe care trebuie
să o aplice instanţa de judecată celor ce s-au făcut vinovaţi de săvârşirea
infracţiunii.
Deci, dreptul penal reglementează raporturile dintre puterea de stat
şi persoanele care au săvârşit infracţiuni, în legătură cu aplicarea
pedepsei, în conformitate cu legea.
Prin toate normele sale, dreptul penal apară ordinea socială, dreptul
şi interesele legitime ale cetăţenilor.
Aşadar, obiectul dreptului penal îl constituie reglementarea
raporturilor juridice legate de săvârşirea unor fapte socialmente
periculoase.
h) Dreptul familiei este acea ramură a dreptului care reglementează
raporturile născute din căsătorie, rudenie şi adopţie, vizând întărirea
familiei pe baza principiului deplinei egalităţi în drepturi dintre bărbat şi
femeie şi ocrotirea prin toate mijloacele a mamei şi copilului.
i) Dreptul internaţional cuprinde normele create în cadrul relaţiilor
dintre state, cu participarea şi pe baza acordului de voinţă al acestora. Prin
urmare, statele sunt creatoare ale dreptului internaţional, acestea
participând la relaţiile internaţionale ca state suverane şi independente,
egale între ele.
De asemenea, unele norme de drept internaţional pot exista şi pe
calea practicii îndelungate şi a recunoaşterii tacite de către state a
caracterului lor obligatoriu, ceea ce se numeşte cutumă internaţională.
Tratatele internaţionale sunt acele „contracte” care asigură cea mai
solidă stabilitate relaţiilor internaţionale, prevăd precis drepturile şi
obligaţiile părţilor, regulile ce trebuie respectate.
6.4. Dreptul public şi dreptul privat
De la Ulpian, cunoscutul jurist roman, ne-a rămas prima structurare a

normelor unui sistem de drept. Se distingeau în cadrul dreptului roman „jus
publicum” ( dreptul public ) şi „jus privatum” ( dreptul privat ), în sensul că
cel dintâi apără interesele statului, iar cel de al doilea interesele indivizilor.
Această împărţire – în concepţia jurisconsulţilor romani – avea, deci
în vedere existenţa raporturilor sociale particulare şi a raporturilor sociale
ce luau naştere între statul roman şi particulari. Astfel, în acea epocă,
normele privitoare la familie, comerţ etc. se încadrau în dreptul privat, iar
cele referitoare la activitatea organelor de stat – administrativ, financiar,
penal – în dreptul public.
Această concepţie a romanilor a împărţirii normelor în cadrul
sistemului de drept a fost menţinută şi dezvoltată şi în celelalte orânduiri
sociale.
În Epoca Modernă apare însă o analiză minuţioasă a dreptului public
şi dreptului privat. Se nuanţează acum şi se subliniază utilitatea împărţirii

Norma juridică
în drept public şi drept privat, diferenţele importante care apar între

raporturile juridice de drept public şi raporturile juridice de drept privat.
Câteva criterii apar în această dihotomie:
a) dreptul public reglementează relaţiile sociale din domeniul
organizării puterii publice, în vreme ce dreptul privat reglementează
relaţiile sociale patrimoniale şi nepatrimoniale la care participă particularii;
b) în ceea ce priveşte scopul, statul este preocupat de scopul
(interesul) general, iar individul de acela personal (privat);
c) raporturile juridice de drept public sunt, de regulă, raporturi
unilaterale, când drepturile lezate se apără din oficiu; raporturile juridice de
drept privat sunt bilaterale, când dreptul se asigură prin intervenţie, la
cererea părţilor.
Dreptul public cuprinde ramuri precum: dreptul constituţional,
administrativ, penal, financiar, etc.
Dreptul privat include, între altele, dreptul civil, comercial, etc.
1. Ce este sistemul de drept?

...................................................... ....................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
2. Care este obiectul reglementării juridice?
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
3. Enunțați trei r amuri de drept.
..........................................................................................
..........................................................................................
............................................................ ..............................
..........................................................................................
..........................................................................................
4. Care este diferența între dreptul public și cel privat .
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................

Norma juridică
Capitolul 7
NORMA JURIDICĂ
CONȚINUT
Definiția, trăsăturile, structura și clasificările normei juridice.

7.1. Definiția și trăsăturile normei juridice
7.4. Clasificarea normelor juridice
7.3. Structura normei juridice
7.2. Trăsăturile normelor juridice
OBIECTIVE
Înțelegerea noțiunii fundamentale de normă juridică, trăsăturile și structura acesteia.
7.1. Definiția și trăsăturile normei juridice
Orice activitate socială se desfăşoară pe baza unor reguli. Între

oameni există o multitudine de relaţii de o extremă divesitate şi care, în
totalitatea lor formează ceea ce poartă denumirea de viaţă socială.
Dacă activitatea omenescă nu afectează interesele legitime ale altei
persoane, acestă activitate este licită, toate celelalte activităţi fiind ilicite.
Regulile de conduită care delimitează sfera activităţii fiecăruia şi
care, prin conţinutul lor, fac posibilă realizarea activităţilor licite ale tuturor
celorlalte persoane, poartă denumirea de norme juridice.
Normele juridice prescriu conduita tipică pe care oamenii au obligaţia
să o urmeze, stabilesc drepturile şi obligaţiile fiecărui subiect de drept, al
unui raport social, anume în mod generic şi în forme lui tipică.
Normele de drept reglementeză numai conduita voliţională a
oamenilor, iar nu şi faptele independente de voinţa lor, cum ar fi cele
determinate de imperative vitale ori biologice.
Norma juridica este celula de baza a dreptului, este sistemul juridic
elementar. Dreptul nu poate exista si nici nu poate fi explicat in afara
realitatii sale normative. In continutul oricarei norme juridice este inmaga-
zinata o anumita reprezentare constienta a legiuitorului inlegatura cu

Norma juridică
conduita posibila sau datorata a subiectelor participante la relatiile sociale.

In acest sens, norma juridica este un etalon, un model de comportament,
un 'program'. Ea contine pretentiile si exigentele societatii fata de conduita
membrilor sai in anumite categorii de relatii.
Definiţia dreptului - Termenul drept se foloseşte, în general, în două
accepţiuni: pe de o parte desemnează dreptul obiectiv, adică sistemul
normelor stabilite sau recunoscute de stat, în scopul reglementării relaţiilor
sociale conform voinţei de stat, a căror respectare este garantată de forţa
coercitivă a statului (corespondentul acestui termen, în limba engleză,
este law). Pe de altă parte, termenul analizat desemnează şi dreptul
subiectiv (în limba engleză - right) adică prerogativa subiecţilor unui raport
juridic de a pretinde celorlalţi subiecţi să deruleze o anumită conduită (să
facă ceva, să nu facă sau să dea ceva). Prin acelaşi termen sunt enunţate
diferitele ramuri de drept (civil, penal, constituţional) precum şi ştiinţele
juridice de ramură. Apariţia dreptului: Se leagă de evoluţia relaţiilor sociale
în cadrul comunei primitive. Relaţiile interumane în societăţile gentilice şi
tribale erau reglementate de reguli obişnuielnice, morale, religioase
formate în cursul timpului şi devenite obligatorii prin respectare repetitivă
şi ca o necesitate pentru traiul comun. Dezvoltarea societăţii,
sedentarizarea populaţiei, apariţia stratificării sociale, diviziunea muncii au
determinat apariţia unor categorii socio - profesionale însărcinate cu
menţinerea ordinii sociale şi paza teritoriului, cu perceperea taxelor şi
conservarea privilegiilor unor clase. Treptat aceştia au devenit aparatul de
stat însărcinat cu aplicarea unor legi şi astfel s-a născut dreptul - norme de
conduită a căror respectare este garantată de forţa de constrângere a
statului. Apariţia dreptului a reprezentat o necesitate istorică atunci când
menţinerea ordinii nu se mai putea realiza în temeiul unor norme
cutumiare, lipsite de forţa coercitivă necesară pentru a le asigura eficienţa.
Sunt recunoscute istoric trei căi de apariţie a dreptului :- prima cale o
reprezintă preluarea, în statele antice şi feudale, a unor obiceiuri din
comuna primitivă şi investirea lor cu forţa coercitivă a statului. Aşa s-a
născut dreptul cutumiar. A doua cale se referă la apariţia unor norme
scrise, fie prin preluarea unor reguli obişnuielnice anterioare fie prin
edictarea unor dispoziţii noi, în formă scrisă. A treia cale se regăseşte în
transformarea unor soluţii date de instanţe judecătoreşti civile sau
religioase în dispoziţii normative obligatorii.
Dreptul şi voinţa de stat: Dreptul este un fenomen social voliţional în
sensul că elaborarea dar şi aplicarea lui reprezintă rezultatul unor activităţi
umane conştiente. Esenţa dreptului este, deci, strâns legată de voinţa
oamenilor. În istorie, diferite curente filozofice, au identificat esenţa
dreptului fie în afara sa (în voinţa statului, a puterii legislative care emană
legile, sau a clasei dominante care fixează reguli de conduită) fie în el
însuşi (potrivit teoriei normativiste a lui Kelsen dreptul îşi are esenţa, sursa
în el însuşi, în normele sale, structurate ierarhic şi nu în realitatea socială
exterioară şi separată lui). În societăţile democratice esenţa dreptului este
reprezentată de voinţa generală a societăţii care se exprimă, pentru a

Norma juridică
deveni drept, în forma voinţei de stat. Deci, esenţa socială a dreptului

constă în exprimarea normativă, general obligatorie a voinţei generale,
care se manifestă direct sau indirect, ca voinţă de stat. Conţinutul şi forma
dreptului: Ca orice fenomen social, dreptul reprezintă o unitate între
conţinut şi formă. Conţinutul ne arată ansamblul elementelor constitutive
ale fenomenului, părţile, laturile sale care reprezintă temeiul existenţei şi
dezvoltării sale. Forma ne indică modul în care fenomenul este organizat,
structura sa internă şi externă, modul în care existenţa sa ni se înfăţişează
în exterior (,, haina” sa). Conţinutul dreptului cuprinde exprimarea
normativă a voinţei de stat (deci esenţa sa) precum şi totalitatea
reglementărilor (normelor juridice) diferenţiate pe ramuri de drept şi
instituţii juridice. În concluzie, putem afirma că în conţinutul dreptului
regăsim totalitatea normelor dintr-un sistem de drept dat.
Forma dreptului relevă aspectul exterior al acestuia, haina juridică
sub care acesta ni se înfăţişează. Conţinutul dreptului îi determină forma
în sensul că, în funcţie de felul regulii de conduită impuse de stat se alege
forma exterioară a normei: lege, decret, ordin, etc.
Norma juridica este definita in tratatele juridice ca:” o regula de
conduita generala si obligatorie destinata sa ordoneze relatiile interumane
prin reglementarea unor comportamente determinate, regula elaborata,
acceptata si recunoscuta de stat si impusa la nevoie in caz de incalcare
prin forta coercitiva a acesteia”.
Norma juridica sau de drept reprezinta elementul fundamental al
oricarui sistem de drept iar in analizarea acesteia se porneste de la doua
tipuri de consideratii. In primul rand, etimologic, conceptul de norma
desemneaza o regula ce reglementeza comportamentul uman, adica este
o norma sociala. In al doilea rand sistemul normelor sociale cuprinde
norme sociale, norme de drept, norme morale, norme religoase, sau
norme politice potrivit domeniului relatiilor socale vizate. Pornind de la
aceste consideratii se poate aprecia ca norma de drept este o norma
sociala obligatorie. Fiind obligatorie ea este investita cu forta juridica
obligatorie, creand drept si corelativ obligatoriu pentru destinatarii ei.
Norma juridica este un fenomen natural si obligatoriu in orice grup
organizat sub forma unei comunitati in care indivizii participa nu doar pe
baza unor legaturi de solidaritate ci si isi subsumeaza actiunea unui scop
social specific. Este vorba deci de revitalizarea vechiului principiu roman
”obi societas, ibi jus”. Orice societate organizata reclama o regula de drept
pentru a se putea constitui intru cat destinatarii normei juridice trebuie sa
fie mentinuti in obligatiile inerente starii sociale printr-o regula care
determina si sanctioneaza statutul lor de membrii. Pentru a intelege regula
de drept trebuie sa precizam scopul ei:permite viata in societe. Cine ar
pretinde ca nu cunoaste nici o regula de drept s-ar exclude prin aceasta
din orice grup. Ordinea necesara in viata sociala satisface imperativul
necesar. Doar actionand pe baza unor reguli preconstituite oamenii pot
sa-si organizeze actiunile cunoscand consecintele faptelor lor. In acest fel
este contracarata conceptia libertatii absolute: omul isi infraneaza dorinta

Norma juridică
de libertate absoluta in momentul in care intelege ca o regula este justa si

ca ea satisface prin urmare nu doar nevoia de securitate ci si pe cea de
justitie.
Comandamentul juridic intervine pentru a apara in mod efectiv
societatea si, datorita exigibilitatii sale, previne sau combate
comportamentul deviant. Normele juridice impreuna cu relatiile juridice
nascute in baza lor alcatuiesc ordinea de drept, parte componenta a
ordinii sociale. Ordinea sociala nu se rezuma la ordinea de drept, este mai
mult decat guvernarea legii, intrucat ea priveste si activitati, relatii, fara
contingenta cu ordinea de drept.
În general, cuvantul norma este echivalat cu cel de regula. În mai
toate dictionarele definitia normei este facuta prin referire la regula de
conduita.
Situatia este explicabila daca avem in vedere faptul ca in imensa lor
majoritate normele contin reguli de comportament, atribuie drepturi si
stabilesc obligatii corelative, fixeaza praguri de comportament si sanctiuni
pentru cei ce neglijeaza sau se comporta in dispretul acestui
comportament. Analiza normelor juridice degaja si concluzia ca acestea
pot cuprinde, in afara regulilor de conduita si alte prevederi, spre exemplu:
pot contine principii generale de drept, definitii (definitia proprietatii, a con-
tractului, a contraventiei, a infractiunii etc.), explicarea unor termeni legali,
descrierea capacitatii juridice etc. Toate aceste prevederi sunt
subordonate scopului functionarii eficiente a regulei de conduita. Ele, in
general, nu au existenta autonoma fiind indisolubil legate de rolul regulii
de conduita ca important factor de organizare, in forma specifica, a ordinii
sociale.
Pentru a intelege trasaturile normei juridice precum si structura sa
este necesar sa plecam de la premisa ca norma de drept contine ceea ce
trebuie sa indeplineasca un subiect, ceea ce el este indreptatit sa faca sau
ceea ce i se recomanda sau este stimulat sa indeplineasca. 'Legis virtus
haec est: imperare, vetare, permitere, punire' (forta legii consta in: a
ordona, a interzice, a permite, a pedepsi).
Pentru a putea fi un etalon de conduita si a fi opozabila in mod egal
si continuu fiecarui individ, norma juridica trebuie sa se adreseze difuz si
impersonal destinatarilor sai. Prin aceste trasaturi norma juridica se
deosebeste de actul individual, care este prin natura sa concret si
personal.
Caracterul general si impersonal al normei juridice necesita unele
nuantari. Astfel, prin faptul ca norma juridica este generala si impersonala
nu inseamna ca ea se va aplica de fiecare data pe intreg teritoriul tarii sau
asupra intregii populatii. Exista norme juridice care vizeaza parti
determinate ale teritoriului (zona de frontiera, domeniul silvic, unitati
administrativ-teritoriale etc.) sau care privesc anumite categorii de
subiecte (casatoriti, militari, comercianti, elevi, studenti etc.). Intinderea in
spatiu si asupra persoanelor a efectelor normelor de drept nu pot constitui
criterii de diferentiere si, cu atat mai putin, de contestare a caracterului

Norma juridică
general si impersonal al normei de drept. Nu se poate afirma ca o norma

juridica este mai mult sau mai putin generala, mai mult sau mai putin
impersonala pentru motivul ca are sau nu o sfera de aplicare ce coincide
cu intregul teritoriu sau cu intreaga populatie. Aceasta trasatura este reala
si caracteristica oricarei norme juridice din momentul intrarii sale in
vigoare.
În al doilea rand, generalitatea si impersonalitatea unei norme
juridice nu presupun cuprinderea (descrierea) tuturor cazurilor si nici a
tuturor situatiilor in care se poate afla un subiect.
Norma juridică contine un model abstract pentru un agent posibil al
actiunii sociale. Ea impune acestui agent o varianta de comportament, in
conditiile in care acesta are la dispozitie mai multe variante. Intrucat norma
juridica nu poate fi pe gustul fiecarui subiect ea tinde sa fie, cel putin, pe
gustul a cat mai multi. Norma juridica nu se randuieste pentru ceea ce se
poate produce intamplator, intr-un caz izolat, ci are in vedere o
generalitate de relatii si o medie de comportament. In sfarsit, exista norme
juridice care reglementeaza drepturi si obligatii (deci conduita) pentru
organe unipersonale, cum ar fi: Presedintele Inaltei Curtii de Casatie si
Justitie, Procurorul General, Ministrul Justitiei etc. Acest lucru nu deroga
de la caracterul impersonal al normei intrucat nu se are in vedere
persoana care la un anumit moment ocupa functia, ci functia ca atare.
Caracterul general al normei juridice nu poate fi infrant nici pe motive
de autonomie locala. Autonomia locala, principiu constitutional
reglementat de Constitutie si prevazut si in documentele internationale (de
exemplu in Carta europeana a exercitiului autonom al puterii locale –
1995), implica descentralizarea si deconcentrarea exercitiului puterii
administrative la nivelul colectivitatilor locale. Autonomia locala se va
manifesta in limitele impuse de lege, ca masura generala, si nu impotriva
intereselor societatii sau prin nesocotirea caracterului unitar si national al
Statului.
Colectivitatile locale, in virtutea principiului descentralizarii, exercita
de fapt o coadministrare, existand dreptul de control de legalitate exercitat
de prefect, ca reprezentant al Guvernului pe plan local, care conduce
serviciile publice descentralizate ale ministerelor si celorlalte organe
centrale din unitatile administrativ-teritoriale. Prefectul are dreptul sa
atace, in fata instantelor de contencios administrativ actele ilegale ale
organelor locale.
Aceasta trasatura descinde din generalitatea normei de drept. Ca
model de conduita, norma de drept urmareste o reducere si egalizare a
insusirilor semnificative a relatiilor sociale si izolarea, neconsiderarea,
diferentelor individuale nesemnificative. Formarea tipului (modelului) de
conduita si grija pentru acceptarea sau impunerea sa in practica relatiilor
sociale, se realizeaza in vederea codificarii actiunii, a uniformizarii sale, a
modelarii acesteia in raport cu un interes social legalmente protejat.
Pentru a putea formula identicul, repetabilul, intr-o norma juridica,
legiuitorul cauta generalul, ceea ce este universal intr-un manunchi de

Norma juridică
relatii sociale si, in raport de acesta, formuleaza tipul conduitei.

Subordonarea fata de conduita-tip prevazuta in norma juridica reprezinta o
cale importanta de realizare a socializarii individului, de invatare a modului
social de existenta.
In realizarea tipului de conduita, legiuitorul pleaca si de la alte dat-uri,
cum ar fi: inclinatia spre dependenta a individului si nevoia sa de supunere
fata de norme (normativitatea constitutiva a fiintei omenesti). Inclinatia
spre dependenta este explicabila si determinata de eforturile individului
spre integrare, iar nevoia sa de supunere la norme creeaza tendinte de
conformism, ceea ce implica atat conformitatea cu legile (cu conduita-tip
continuta in ele), cat si conformitatea cu ceilalti (legea 'imitatiei').
Norma juridica implica, in mod ideal, un raport intersubiectiv. Norma
juridica nu este doar o prescriptie general-abstracta si tipica; ea
imagineaza omul in raport cu semenii sai, reglementeaza comertul
juridic. Fara aceasta imagine a legaturilor sociale multiple, a infinitului
contact social, norma juridica nu si-ar gasi ratiunea suficienta de a exista.
Norma juridica are in vedere schimbul just intre persoane aflate
permanent in relatie. In acest sens putem vorbi despre carac-
terul bilateral al normei de drept. Un asemenea caracter este prezent chiar
si atunci cand, pe baza normei de drept, iau nastere acte juridice
unilaterale (testamentul, spre exemplu) intrucat si in acest caz sunt avute
in vedere relatii, legaturi (chiar daca nu imediate). Ideea de bilateralitate
este legata de ideea de alteritate a normei (transformarea subiectivului in
obiectiv) si de cea de reciprocitate.
Norma juridica are un caracter obligatoriu, intervenind in domenii
esentiale ale societatii, domenii care fie ca sunt contingente guvernarii, fie
ca privesc fiintarea sociala, publica sau privata a individului. Norma
juridica contine prevederi care nu sunt lasate la liberul arbitru al
subiectului; ele sunt impuse acestuia intr-o varietate de modalitati.
Obligativitatea comandamentului juridic urca pana la imperativ in domeniul
dreptului public (penal, administrativ etc.) si coboara pana la permisiv in
dreptul privat (civil, comercial). Cu alte cuvinte, obligativitatea normei
juridice este dictata de scopul acesteia – necesitatea asigurarii ordinii
sociale.
Pentru a-si indeplini acest scop, norma juridica trebuie sa inde-
plineasca anumite conditii: sa corespunda structurii si necesitatilor
superioare ale societatii, sa fie recunoscuta ca efectiv obligatorie de catre
majoritatea destinatarilor ei, in temeiul constiintei caracterului sau necesar.
Pentru a deveni efectiv obligatorie norma juridica se bucura, spre
deosebire de toate celelalte norme sociale, de exigibilitate (are garantii
exterioare, statale, de asigurare a traducerii in viata – eventual prin
constrangere). In acest scop, nu este suficienta forta ce o impune; aceasta
forta trebuie sa fie o forta eficace si legitima. In baza acestor trasaturi,
norma juridica apare ca o regula de conduita umana pe care societatea ne
poate constrange sa o observam printr-o presiune exterioara mai mult sau
mai putin intensa. Exigentele vietii in comun implica si o subordonare

Norma juridică
neconditionata a indivizilor fata de continutul perceptiv al normelor de

drept.
Obligativitatea normelor juridice inseamna, in acest sens, ca norma
de drept se va aplica imediat (din momentul intrarii in vigoare), continuu si
neconditionat. Libertatea individuala nu poate fi inteleasa ca libertatea fata
de lege (liber arbitru). Cea mai mare libertate nu poate proveni decat din
cea mai mare rigoare. Altfel, in temeiul asa-zisei libertati (a liberului
arbitru) vom fi abandonati hazardului, haosului, anarhiei. Obligativitatea
normei juridice este asigurata prin constrangere exterioara, prin
sanctionarea juridica.
Caracterul obligatoriu al normei juridice impune anumite precizari:
a) obligativitatea normei juridice este o trasatura intrinseca a tuturor
normelor, indiferent de domeniul in care intervin (public sau privat), de
forta juridica a actului normativ in care este cuprinsa norma, ca drept
pozitiv, de campul aplicabilitatii sale etc. Astfel, o norma juridica cuprinsa
intr-o lege este la fel de obligatorie ca si o norma juridica cuprinsa intr-o
hotarare a guvernului sau intr-o decizie normativa a organului administrativ
local.
b) Obligativitatea normei juridice nu rezulta nici din frecventa aplicarii
in viata a normei juridice. Intr-adevar, exista norme juridice (din dreptul
public sau privat) ce se aplica cotidian – normele din domeniul prestarii
serviciilor, din domeniul organizarii muncii etc. Exista norme ce se aplica
des sau foarte des, asa cum exista si norme ce se aplica rar sau foarte
rar. Caracterul de obligativitate nu este intru nimic corelat acestei
imprejurari exterioare a normei juridice. Toate normele juridice, indiferent
de frecventa aplicarii lor, prezinta caracter obligatoriu.
Dupa cum s-a desprins din analiza anterioara, scopul normei de
drept – scop realizat de justitie, de activitatea cu caracter juridic a
administratiei si de cetatean – este acela de a asigura relatiilor
sociale securitatea esentiala precum si armonia in temeiul unei idei de
valoare avute in vedere de legiuitor. Norma juridica isi va realiza scopul in
masura in care raspunde – inteligibil si tehnic interesului pe care-l
reprezinta.
Plecand de la trasaturile examinate mai sus, norma juridica poate fi
definita ca: o regula generala si obligatorie de conduita, al carui scop este
acela de a asigura ordinea sociala, regula ce poate fi adusa la indeplinire
pe cale statala, in caz de nevoie prin constrangere.
Conceptul de norma juridica face parte din ansamblul de notiuni si
categorii ale gandirii juridice, prin intermediul carora realitatea juridica este
explicata. Totodata, norma juridica alcatuieste elementul primar al
sistemului de drept, vectorul prin care mesajul legiuitorului ajunge la
subiect. Pentru a putea fi imediat si cat mai usor receptat acest mesaj,
norma juridica trebuie sa raspunda unor cerinte de organizare interioara –
logica interna a normei. Logica normei trebuie sa tina cont de logica
actiunii.

Norma juridică
Legiuitorul va descrie in norma juridica o anumita conduita (un

complex de drepturi si obligatii), conduita ceruta subiectului in
circumstante date (un ansamblu de imprejurari) si in legatura cu care este
fixata si o anumita forma de reactie (sanctiune).
Luand cunostinta de norma, subiectul va actiona in conformitate cu
conduita prevazuta de norma, va refuza un scop interzis de o prescriptie
normativa, abtinandu-se de la o actiune sau, dimpotriva, isi va asuma
riscul sanctiunii, eludand prescriptia sau incalcand-o. Toate acestea –
conditiile, conduita, sanctiunea – alcatuiesc elementele normei
juridice denumite si structura normei juridice.
Structura normei juridice apare ca o lege a legaturii dintre elemente.
Aceasta structura apare atat intr-o forma statica, dar si intr-una dinamica,
interna sau externa.
Norma juridica corespunde, functional, unei comenzi, comporta
o finalitate valorica si este 'saturata ideologic', fiind purtatoare de
'convingeri sociale'.
Analiza structurii normei juridice este, in general, facuta dintr-o dubla
perspectiva: a) o perspectiva data de logica normei – structura logica-
juridica a normei si b) o perspectiva oferita de constructia tehnica-
legislativa a normei juridice.
7.2. Trăsăturile normelor juridice
Fiind o parte integrantă a normelor sociale, normele juridice se

adresează conduitei umane. Ele reprezintă reguli de conduită ce sunt
instituite sau sancţionate de stat, a căror aplicare este asigurată prin
conştiinţa juridică, iar la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
- Normele juridice au un caracter general.
- Normele juridice au un caracter volitiv.
- Normele juridice pot să prevadă naşterea unor efecte juridice;
- Normele juridice se pot realiza, în viaţa practică, numai trecănd
prin conştiinţa oamenilor, întrucat conduita este subordonată voinţei lor.
De aceea persoanele care nu pot sa-si dea seama de actiunile lor, din
cauza varstei (minori sub 12 ani) sau datorita faptului ca discernamantul
lor este afectat de o boala mintala, nu poarta raspundere juridica pentru
faptele săvârşite.
- Normele juridice se aplică, la nevoie, prin forţa de constrângere
a statului.

Norma juridică
7.3. Structura normei juridice
Pentru a fi clară, norma juridică trebuie să aibă acea structura logico-

juridică, şi tehnico- juridică din care sa rezulte la care împrejurări se referă,
ce conduită se prevede în acele împrejurări şi care sunt consecinţele
juridice ale nerespectării conduitei umane. Norma juridică are de regulă
trei componente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza este acea parte a normei juridice care prescrie condiţiile în
care urmează să se aplice dispoziţia.
Dispoziția este partea cea mai importantă a normei juridice şi se
referă la conduita prescrisă pe care trebuie să o urmeze cei cărora li se
adresează. În funcţie de conduita prescrisă, dispoziţiile pot fi:
- dispoziţii onerative cele care prevăd obligaţia de a savârşi anumite
acţiuni;
- dispoziţii prohibitive cele care interzic săvârşirea unor acţiuni;
- dispoziţii permisive care nu impun nici nu interzic săvârşirea unei
acţiuni, ci lasă la latitudinea părţilor să aleaga conduita pe care doresc să
o urmeze;
- dispoziţii de recomandare prevăd o anumită conduită pe care statul
o recomandă organizaţiilor obşteşti;
- dispoziţii de stimulare.
Sancțiunea este acel element al normei juridice care precizează
urmările nerespectării dispoziţiei.
După natura lor sunt:
- sancţiuni penale (privaţiunea de libertate, munca corecţională,
amenda, interdicţia de a exercita anumite profesii etc);
- sancţiuni civile - constau în despăgubiri impuse celui care răspunde
pentru producerea unei pagube, sau repunerea în drepturi, executarea în
natură, anularea actului ilicit s.a;
- sancţiuni administrative - care se aplică mai ales celor care
săvârşesc contravenţii, cele mai frecvente finnd amenzile;
- sancţiuni disciplinare se referă mai ales la abaterile de la disciplina
muncii (mustrarea, avertismentul, transferul, desfacerea contractului de
munca).
După gradul de determinare: distingem sancţiuni determinate şi
relativ determinate, alternative şi cumulative.
- determinate - sunt acele sancţiuni formulate precis si care nu pot fi
micşorate sau mărite de organele de aplicare;
- relativ determinate - se stabilesc în limitele şi maximele, sancţiunea
corectă urmând să o stabilească organele de aplicare;
- alternative dau posibilitatea organului de aplicare să aleagă între
două sau mai multe sacţiuni: închisoare sau amendă. De exemplu:
„Lipsirea de libertate a unei persoane în mod ilegal se pedepseşte cu
închisoarea de la unu la 7 ani." (art. 205 Cod penal);
- cumulative stabilesc mai multe feluri de sancţiuni care se aplică, în
mod obligatoriu pentru săvârşirea unei infracţiuni, pentru săvârşirea unei
fapte.

Norma juridică
7.4. Clasificarea normelor juridice
În ştiinţa juridică, normele de drept sunt clasificate în categorii diferite

în funcţie de diverse criterii cum ar fi:
- obiectul reglementării juridice;
- forţa juridică;
- caracterul conduitei pe care norma juridică o prescrie;
- gradul de precizie sau modalităţile de construire a ipotezei ori
dispoziţiei.
Aceste clasificări au importanţă practică, întrucât cunoaşterea
caracterului normei face posibilă aprecierea conduitei omeneşti în raport
cu dispoziţia legală, uşurând totodată stabilirea legăturilor între diferite
texte de lege, care se completează unele pe altele.
După obiect normele juridice se clasifică în:
- diferite ramuri şi instituţii: drept constituţional, drept civil, drept penal
etc.
După forţa juridică:
- legile constitutionale;
- legile organice;
- legile ordinare.
După caracterul conduitei pe care norma juridică o prescrie:
- onerative, sunt cele care stabilesc în mod expres obligatia de a fi
săvârşit anumite activităţi;
- prohibitive, interzic săvârşirea unor acţiuni, acest caracter avându-l
majoritatea normelor de drept penal;
- permisive, sunt cele care nici nu impun şi nici nu opresc de la
savarsirea anumitor acţiuni, ci acordă persoanelor posibilitatea ca singure
să-şi determine conduita într-un fel sau altul cu respectarea normelor de
ordine publică.
După gradul de precizie sau modalităţile de construire a ipotezei ori
dispozitiei:
- norma de trimitere: este aceea normă juridică care nu apare în mod
complet, în acelaşi act normativ, ci se face trimitere la dispoziţii cuprinse şi
în alte acte normative;
- normele în alb: sunt acele situaţii când elementele constitutive ale
unei reguli de conduită nici nu sunt precizate, stabilindu-se printr-un act
normativ ca in viitor asemenea acte vor fi elaborate.

Norma juridică
1. Ce este norma juridică?

..........................................................................................
..........................................................................................
........................................................................... ...............
..........................................................................................
..........................................................................................
2. Enumerați trei trăsături ale normei juridice.
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
3. Clasificați normele juridice după forța lor juridică.
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
4. Câte tipuri de sancțiuni cunoașteți?
..........................................................................................
..........................................................................................
....................................................... ...................................
..........................................................................................
..........................................................................................

Norma juridică

Acțiunea normelor juridice
Capitolul 8
ACȚIUNEA NORMELOR JURIDIC E
CONȚINUT
Aplicarea ori acțiunea normelor juridice în timp, spațiu și asupra persoanelor.

8.1. Acțiunea normelor juridice în timp
8.2 Acțiunea normelor juridice în spațiu
8.3 Acțiunea legii asupra persoanelor
OBIECTIVE
Înțelegerea mecanismului de acționare a normelor juridice în timp și spațiu ori asupra

persoanelor.
8.1. Acțiunea normelor juridice în timp

Normele de drept produc efecte juridice în perioada în care sunt în
vigoare. Aplicându-se numai la fapte care se petrec în timpul cât sunt în
vigoare, ele nu sunt nici retroactive, nici ultraactive, respectiv nu se aplică
faptelor petrecute înainte de intrarea lor în vigoare, nici celor petrecute
după ieşirea lor din vigoare.
Norma de drept, fiind un comandament adresat conduitei umane,
permiţând sau prohibând anumite acţiuni, nu se aplică trecutului, nu se
poate impune nimănui să se supună unei legi care nu există. Nimeni nu
poate fi învinuit că a săvârşit o faptă care nu era prohibită, ci dimpotrivă,
era admisă la data săvârşirii ei.
În principiu, actele normative, în ţara noastră, intră în vigoare în
momentul publicării lor în Monitorul Oficial al României. De multe ori, în
actele normative publicate se indică în mod expres data la care ele intră în
vigoare.
Legea produce efecte numai asupra faptelor petrecute după intrarea
ei în vigoare. Acest principiu îşi găseşte explicaţia în faptul că oamenii,
pentru a-şi coordona conduita cu prevederile legii, trebuie să cunoască

Acțiunea norme lor juridice
mai întâi prevederile ei. Uneori se admite ca unele dispoziţii normative să

fie aplicate cu efect retroactiv, adică şi asupra unor fapte care s-au
petrecut înainte de intrarea în vigoare a legii. În legislaţia românească,
aceste cazuri sunt urmatoarele:
- legea penală mai blândă;
- prevederea expresă că legea se aplică şi unor fapte petrecute
anterior;
- legile interpretative.
Actul prin care încetează existenţa unor norme juridice se numeşte
abrogare.
Abrogarea poate fi expres-directă, când într-un act normativ se
arată în mod expres ca un altul superior sau anumite articole ale lui se
abrogă.
Abrogarea poate fi expres-indirectă, când legea nouă se
mărgineşte să menţioneze că dispoziţiile anterioare, contrare prevederilor
ei, se abrogă, fără a se menţiona în mod direct actul normativ ce se
abrogă sau articolele lui.
Abrogarea mai poate fi tacită, când actul normativ sau noile acte
normative nu abrogă în mod expres pe cele vechi, dar prin regulile pe care
le prescriu se abat de la vechea reglementare. Abrogarea tacită
(implicită) este şi ea o manifestare de voinţă a organelor care emit acte
normative, exprimată printr-un act normativ corespunzător. Acest act
normativ va fi considerat act de abrogare, chiar dacă nu cuprinde nici o
clauză expresă de abrogare, dat fiind că o lege posterioară desfiinţează
orice altă contrară, dacă aceasta este anterioară.
În toate legislaţiile se găsesc şi legi a căror acţiune în timp este
dinainte stabilită. Acesta este cazul legilor temporare.
Atunci când caracterul lor vremelnic este determinat de o dată fixă,
acestea poarta numele denumirea de legi cu termen. Actele normative cu
termen se elaborează, de regulă, atunci când se poate prevedea cu
precizie durata de timp necesară aplicării actului normativ respectiv.
O altă formă de încetare a acţiunii în timp a normelor juridice o
constituie desuetitudinea. Ea a acţionat în mod expres faţă de acele
norme juridice ce reglementau relaţiile sociale, care, datorită schimbărilor
social-economice intervenite, nu mai aveau teren de aplicare, fără ca ele
să fie abrogate, nici expres, nici tacit.
În mod excepţional, întâlnim cazuri în care anumite acte normative
ultraactivează, respectiv se aplică chiar după ieşirea lor din vigoare. De
exemplu codul nostru penal prevede ca legea penală temporară se aplică
infracţiunea săvârşită în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a
fost urmarită sau judecată în acel interval de timp.
Noul Cod penal nu aduce modificări de fond în privinţa regimului legii
temporare, dar include o definiţie a acesteia, preluând astfel la nivel
legislativ definiţia cu care doctrina opera şi sub imperiul Codului penal
anterior.

Astfel, potrivit art. 7 alin.2 N.C.p., legea penală temporară este legea
penală care prevede data ieşirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este
limitată prin natura temporară a situaţiei care a impus adoptarea sa.
Noţiunea de lege penală temporară, aşa cum este definită de textul
citat, acoperă două categorii de legi penale: legea penală temporară
propriu-zisăşi legea penală excepţională. Suntem în prezenţa unei legi
temporare propriu-zise atunci când legea în cauzăare prevăzut explicit, din
chiar momentul adoptării sale, momentul ieşirii din vigoare. Legea penală
excepţională este adoptată în împrejurări excepţionale (stare de asediu,
stare de urgenţă, calamităţi naturale etc.) iar durata aflării ei în vigoare
coincide cu perioada cât se menţine această stare. În acest caz caracterul
temporar rezultă şi din conţinutul expunerii de motive, unde se face
referire la împrejurarea care a determinat adoptarea legii în cauză.
Potrivit art. 7 alin.1 N.C.p. (art. 16 C.p.), legea penalătemporară se
aplică infracţiunii săvârşite în timpul cât ea se afla în vigoare, chiar dacă
fapta nu a fost urmărită sau judecată în acest interval de timp. In
consecinţă, chiar dacă legea sub imperiul căreia se judecă infracţiunea ar
fi mai favorabilă, ea nu va fi aplicabilă în speţă, infracţiunea fiind
sancţionată potrivit legii temporare sub imperiul căreia a fost comisă.
Având în vedere, pe de o parte, faptul că data ieşirii dinvigoare a legii
este dinainte cunoscută, iar pe de altă parte, împrejurarea că, de regulă,
aceste legi rămân în vigoare o perioadă scurtă de timp, în absenţa
posibilităţii de aplicare ultraactivă, dispoziţia legală în cauză nu ar mai
apuca să fie niciodată aplicată.
Ultraactivitatea este necesară în acest caz şi datorită faptului că în
cele mai multe cazuri legea penală temporară instituie un tratament
sancţionator agravat sau incriminează noi fapte, astfel că legea care
succede legii temporare ar fi mai favorabilă.
8.2. Acțiunea normelor juridice în spațiu
Problema care se ridică în legătură cu aplicarea normelor juridice în

spaţiu este aceea de a şti dacă ele se aplică tuturor persoanelor ce se
găsesc pe un anumit teritoriu, indiferent dacă sunt sau nu cetăţeni ai ţării
respective şi dacă ele se aplică sau nu unor fapte săvârşite în afara
teritoriului ţării. În această ordine de idei, o mare importanţă o are
stabilirea sensului exact al noţiunii de teritoriu.
Noţiunea de teritoriu are în domeniul dreptului o altă semnificaţie
decât noţiunea geografică de teritoriu. În acest sens, prin teritoriu se
înţelege, în afara întinderilor de uscat şi apă, şi spaţiul înconjurător (
subsolul şi spaţiul aerian) asupra căruia un stat îşi exercită suveranitatea.
În doctrina juridică romană navele şi aeronavele nu intră în cadrul
noţiunii juridice de teritoriu. Faptele săvârşite pe o navă sau aeronavă
romană sunt socotite ca fapte săvârşite pe teritoriul ţării, ca urmare a
extinderii efectului legii noastre naţionale, iar nu a extinderii noţiunii de
teritoriu.

În noţiunea de teritoriu, în sens juridic, sunt cuprinse următoarele

elemente: o suprafaţă terestra, apele interioare, marea teritoriala, precum
şi subsolul şi spaţiul aerian corespunzător acestora. Limitele teritoriului
sunt cele indicate prin frontiere de stat. Frontiera terestră este delimitată
prin borne, movile de pământ, diverse semne naturale, şi desparte uscatul
dintre două state.
În cazul în care frontiera o formează o apa curgătoare sau stătătoare
statele stabilesc, prin convenţii bilaterale, modul în care-şi vor exercita
suveranitatea. În lipsa unor convenţii, care să reglementeze această
problemă, fiecărui stat îi aparţine o porţiune care să determine, în cazul
apelor curgătoare după linia celei mai mari adâncimi, iar in cazul apelor
stătătoare după linia mediană. În situaţia în care două state sunt legate
între ele prin poduri, frontiera se stabileşte la mijlocul podului. În cazul
mării teritoriale, frontiera o constituie linia exterioară a acesteia.
Frontierele aeriene sunt precizate cu ajutorul unor linii perpendiculare
ce pornesc de pe frontierele terestre sau acvatice în sus, până la limita
inferioară a spaţiului cosmic.
Frontierele de stat sunt inviolabile ca şi teritoriul statului, iar regimul
lor juridic se stabileşte prin acte interne sau convenţii internaţionale
încheiate între ţările limitrofe.
Principalele cazuri de neaplicare a legii unei ţări asupra tuturor
persoanelor de pe teritoriul său sunt: imunitatea diplomatică, statul juridic
al consulilor, regimul juridic al unor categorii de străini.
Imunitatea diplomatică constă în exceptarea unor persoane care
exercită anumite activităţi diplomatice de la jurisdicţia statului străin pe
teritoriul căruia se găsesc
8.3. Acțiunea legii asupra persoanelor
Există două principii care stau la baza acestei noţiuni:

- Principiul personalităţii normelor juridice;
- Principiul egalităţii tuturor persoanelor în faţa normelor juridice şi a
autorităţilor.
Principiul personalităţii normelor juridice -înseamnă ca toate
persoanele fizice şi juridice,
aflate pe teritoriul unui stat, trebuie să respecte regulile juridice din
acel stat dar, în acelaşi timp, se află sub protecţia juridică a sistemului de
drept al ţării respective.
În ceea ce priveşte statutul persoanei fizice principiul este acela că
se aplică legea sa naţională, „afară numai dacă prin dispoziţii speciale nu
s-a prevăzut altfel", potrivit art. 11 Lg. 105/1992 cu privire la raporturile de
drept internaţional privat.
Principiul egalităţii tuturor persoanelor în faţa normelor juridice şi a
autorităţilor- acest principiu este consacrat în Constituţia României la art.
14 alin. 1, unde se prevede că „cetăţenii sunt egali în faţa legii, şi a
autorităţilor publice, fără privilegii sau discriminări".

De aceleaşi reglementări se bucură atât cetăţenii străini, cât şi

apatrizii care locuiesc în România (art. 18 alin. 1 Constituţie).
Cu privire la persoanele juridice Lg. 105/1992 prevede că: „persoana
juridică străină, recunoscută în România îşi desfăşoară activitatea pe
teritoriul ţării în condiţiile stabilite de legea română referitoare la
exercitarea activităţilor economice, sociale, culturale sau de altă natură".
Cu privire la străini regimului naţional i se alătură alte două regimuri:
- Regimul special-care constă în acordarea, pentru categorii
determinate de cetăţeni străini a unor drepturi care sunt convenite prin
convenţii internaţionale sau sunt prevăzute ca atare în legislaţia statului
respectiv.
- Regimul clauzei cele mai favorizate care constă în acordarea
pentru cetăţeanul străin a unor drepturi care nu pot fi mai restrânse decât
drepturile pe care acel stat le acordă cetăţenilor aparţinând altor state.
1. Definiți aplicarea normelor juridice în timp.
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
2. Care este regula la aplicarea în timp a normelor juridice.
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
....................................................................................... ...
3. Ce presupune aplicarea în spațiu a normelor juridice?
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
............................................................................. .............

4. Definiți personalitatea normelor juridice.

..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................

Interpretarea normelor juridice
Capitolul 9
INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE
CONȚINUT
Interpretarea normelor juridice și metodologia de interpretare a acestora.

9.1. Noțiuni de interpretarea normelor juridice
9.2. Metode de interpretare a normelor juridice
OBIECTIVE
Înțelegerea mecanismului de interpretare a normelor juridice inclusiv in ceea ce

constă metodologia interpretării în practica judiciară.
9.1. Noțiuni de interpretarea normelor juridice
Normele juridice, pentru a-şi atinge scopul în vederea căruia au fost

elaborate este necesar să fie respectate de către cei a căror conduită o
reglementează.
Pentru a putea fi respectate sau aplicate, este necesară
recunoaşterea lor, înţelegerea conţinutului lor care se dezvoltă în cadrul
procesului de interpretare.
Interpretarea dreptului reprezintă o operaţiune logico-raţionala care
tinde la lămurirea sensului, a înţelesului legii ori a altui act normativ pentru
stabilirea conţinutului acestuia.
Interpretarea se referă în general la acte normative scrise.
Necesitatea interpretării normelor juridice decurge şi din faptul că, în
redactare lor, se foloseşte o exprimare concisă, legiuitorul concentrând la
maximum ideile pe care vrea să le exprime. De aici decurge sarcina
organelor de interpretare de a dezvălui, în procesul interpretării, conţinutul
real al normei, întreaga gamă de situaţii pe care legiuitorul a avut-o în
vedere la redactarea ei. Cu cât reglementarea cuprinsă în norma juridică
este mai minuţioasă, cu cât are în vedere o diversitate de elemente, cu
atât problemele interpretării sunt mai puţine.

Interpretarea oficială este acea interpretare făcută de un organ de

stat sau de către o organizaţie obştească împuternicită să facă acte de
aplicare a normelor juridice.
Interpretarea neoficială este interpretarea făcută de către oamenii de
ştiinţă, cercetători în domeniu dreptului, cadre didactice universitare, în
diferite împrejurări cum sunt: pledoarii, conferinţe, monografii, articole, etc.
în care se fac afirmaţii de ordin ştiinţific cu privire la conţinutul normelor
juridice.
9.2. Metode de interpretare a normelor juridice
Prin metode de interpretare înţelegem totalitatea procedeelor folosite

pentru descoperirea conţinutului prevederilor normelor juridice în scopul
aplicării lor la cazuri concrete.
- Metoda gramaticală
- Metoda sistematică
- Metoda istorică
- Metoda logică
- Metoda analogică
Interpretarea în doctrina juridică are o poziție centrală, fiind
considerată nu numai inima, dar și cvasitotalitatea s ubstanței acesteia.
Genialitatea dreptului roman în această privință, activitatea glosatorilor din
epoca medievală, rolul interpretării – ca tip particular și specific de
înțelegere umană – în perioada modernă au făcut ca aceasta să fie
considerată o hermeneutică exemplară (H. Gadamer). Perioada de glorie
a interpretării normelor juridice a fost indisolubil legată de o anumită
concepție asupra dreptului – expresie a societății moderne, a unui anumit
timp istoric. După perioada modernă s-a evidențiat tot mai mult, ca urmare
a unor schimbări sociale complexe, că dreptul nu este un concept
omogen, insular, închis în raport cu anumite trăsături stricte, cum
menționa pentru perioada modernă Leon Fuller, ci este tot mai mult un
concept deschis, de o geometrie variabilă, un concept organizator și
ordonator, de inginerie socială. (S. Douglas-Scott, „Law after modernity”,
Hart Publishing, Oxford and Portland, Oregon, 2013). Excesiva cantonare
a doctrinei juridice contemporane pe analiza interpretativă a normelor
juridice, atât de necesară de altfel, pe normativism – dreptul înseamnă
norme și numai atât, poziție exprimată de H. Kelsen în mod strălucit -, dar
refuzul dogmatic al oricărei deschideri și schimbări l -a făcut pe un reputat
autor contemporan – Mark van Hoecke – să aprecieze că doctrina juridică
actuală se află, uneori, într-o „situație schizofrenică”(!) pentru că se
cantonează numai în textul juridic, pe când alte discipline, considerate
periferice și ignorate – precum sociologia, istoria, psihologia sau
antropologia în corelație cu dreptul și în abordări interdisciplinare –
surprind sau măcar încearcă să surprindă realitatea juridică așa cum este
ea. Faptul că interpretarea tradițională a normelor juridice se află în criză o
dovedesc și rezultatele acesteia, de prea multe ori în raport cu alte tipuri

de argumentație, puțin previzibile, vulnerabile, fragile, schimbătoare,

uneori sub semnul aleatoriului, paradoxului și perplexității. În alți termeni,
se poate aprecia că abordarea tradițională a interpretării – de utilizare
instrumentală a unor tehnici, odată suficientă, care desigur nu trebuie
abandonată, ci integrată în viziuni mai complexe – nu mai satisface în
raport cu cerințele societății contemporane, tot mai complexă și cu
schimbări majore și accelerate. Se propune și se impune tot mai mult
trecerea, în materie, de la simpla utilizarea de tehnici juridice
interpretative, la gândirea juridică noncaptivă, riguroasă, critică dar
deschisă, receptivă, creatoare, care interpretează în orizontul înțelegerii
contemporane. În acest sens, studiile de drept comparat, de lingvistică
juridică – stimulate, de exemplu, de traducerea dreptului Uniunii Europene
în limbile țărilor membre – au avut un impact major, relevând, între altele,
din perspectiva internă, a juriștilor, c ă dreptul nu poate fi înțeles în afara
tradiției și istoriei, a culturii specifice unei forme de comunitate umană, a
unui context social, că aceste coordonate sunt imperative și vin din
interiorul juridicității. Din această perspectivă, conexiunea și interacțiunea
mai accentuată a dreptului cu alte „lumi interpretative”, cu hermeneutica
abordată ca teorie generală a înțelegerii (Schleiermacher), valorificarea
critică și creatoare a experienței acestora pot fi surse extrem de benefice.
De aceea propunem în cele ce urmează, în acest sens, câteva notații.
Câteva coordonate etimologice și conceptuale ale termenului
„hermeneutică” („Enciclopedie de filosofie și științe umane”, All
Educațional, București, 2004, p. 439-442) indică semnificația generală de
„artă și filosofie a interpretării”, cât și o posibilă origine etimologică: zeul
grec Hermes (zeu volatil si ambiguu, tatăl tuturor artelor, dar și zeul hoților
(!), care nu cunoaște limite spațiale și poate, în diverse forme, să fie în
locuri diferite în același timp), care duce muritorilor mesajele zeilor, făcând
munca de traducere din limbaj divin în limbaj uman.
Evoluțiile conceptuale ale termenului datorează mult înțelesului
teologic al hermeneuticii, ca artă a adevăratei interpretări a textului sacru,
demnă de relevat fiind teoretizarea în Evul Mediu a celor 4 sensuri ale
Scripturii – istoric; alegoric; moral; anagogic (spiritual). O remarcabilă
cotitură se produce atunci când limbajul devine obiect al gândirii filosofice
(Schleiermacher) – limbajul nu mai este văzut ca simplu instrument de
expresie al gândirii, ci ca organ care face corp comun cu ea, deci are deja
în sine o funcție cognitivă. „Limba este un centru unde se împreunează eul
și lumea” (H. Gadamer). Pentru Witgenstein limbajul este preinterpretativ,
în mod esențial, pentru că poartă deja în sine o viziune despre lume.
Astfel, hermeneutica trece de la tehnica interpretativă la filosofia
interpretării – gândire lingvistică ce interpretează, iar cu Schleiermacher,
hermeneutica devine teoria generală a înțelegerii.
Proiectul de cercetare hermeneutic are ca repere metodologice, între
altele: noi ne mișcăm deja într -un orizont de înțelegere și încercăm să
„înțelegem” anumite fenomene, care ne apar problematice, și anume să le
integrăm în ceea ce ne este deja familiar; deoarece interpretăm ceva în

lumina a ceea ce ne este deja cunoscut cuprindem aceste demersuri în

sfera hermeneuticii care vizează arta interpretării. Demersul hermeneuticii
filosofice dezvăluie interogații precum: ce a spus în realitate autorul, și
anume care a fost condiția originară a textului?, ce a intenționat autorul să
exprime de fapt cu spusele sale?, ce rol joacă ceea ce s-a intenționat
pentru interpret.
Orice demers de înțelegere presupune o anumită „înțelegere
prealabilă” care definește ceea ce este familiar. Ea constituie orizontul de
înțelegere al interpretului. Interpretul trebuie, de asemenea, să fie
conștient că și cel care face obiectul interpretării are propriul său orizont
de înțelegere care, în general, nu poate fi reconstruit în întregime. Prin
urmare, actul înțelegerii constă în contopirea parțială a două orizonturi (H.
G. Gadamer) într-o integrare a semnificațiilor condițiilor -cadru în structura
de sens constituită a interpretului. Deoarece interpretul trebuie să
cunoască deja lucruri importante despre condițiile pe care încearcă să le
înțeleagă, avem de a face, în sensul cel mai strict al cuvântului, cu o
structură de gândire circulară – cercul hermeneutic: noi prindem lumea în
termenii componentelor ei, dar putem prinde lucrurile din lume doar în
termenii stăpânirii noastre primare asupra rețelei de semnificație a lumii ca
întreg. Cu toate acestea, pentru noi, cei „din interior”, inițiați în practicile
unei culturi istorice, lumea este deja inteligibilă.
În raport cu problematica metodologică tradițională a interpretării
normelor juridice, literatura juridică actuală reține mutații importante, cu
privire la care semnalăm, în cele ce urmează, câteva aspecte :
Părăsirea modelului tradițional, în care interpretarea reprezintă doar
o operație de tehnică juridică, subsecventă aplicării normelor juridice și
cantonată în aceasta, relevarea faptului că interpretarea juridică este
omniprezentă, “de sistem”, fiind inerentă, în manifestări specifice, la
diferite niveluri, grade și propor ții în activitatea legiuitorului, judecătorului,
procurorului, avocatului, doctrinarului etc.
Abordarea diferită a naturii interpretării normelor juridice. Conform
teoriilor cognitiviste, interpretarea normelor juridice este o activitate de
cunoaștere și descriere de norme. Fundamentul acestor teorii este
criticabil în măsura în care se reține concepția naivă conform căreia
textele au o semnificație naturală, independentă de folosirea lor și care
trebuie doar relevată. Conform teoriilor sceptice (în special realismul
american) interpretarea normelor juridice este o activitate de creare de
norme, căci înainte de interpretare nu poate exista nicio normă care ar
putea fi cunoscută. Teoriile mixte încearcă o conciliere între punctele de
vedere menționate mai sus, relevând că interpretarea normelor juridice
este o activitate de cunoaștere a normelor existente și – în aceeași
măsură - o activitate de creare de norme. Se poate considera că
interpretarea normelor juridice nu este doar o „luminare” de norme. Ea
este constitutivă de norme juridice, întrucât – în absența interpretării –
norma juridică este opacă, nu participă la circuitul juridic, deci pur și
simplu ea nu există. Discursul interpretativ este, așadar, constitutiv de

semnificație, nu descriptiv de semnificație (A. Aarnio, A. Alexy, A.

Peczenick).
Cu privire la modelele interpretării juridice, modelul clasic reține:
textul - care conține voința legiuitorului la modul integral, interpretul - care
relevă textul (școala exegetică) sau consideră textul obstacular în raport
cu ideea de justiție (Fr. Geny), rezultatul interpretării - în care transpar mai
mult sau mai puțin litera și spiritul legii. Din perspectiva actuală a
interpretării ca discurs constitutiv sunt variabile ale activității interpretative
toate componentele sistemului juridic. Un model complex are în vedere, în
această privință: teoria izvoarelor dreptului; directivele de raționament
juridic (contextul argumentației juridice), jurisprudența (experiența
decizională a dreptului), valorile contemporaneității, doctrina (acceptarea
în cadrul comunității științifice juridice) ș.a.
Valabilitatea interpretării va avea nu numai o dimensiune formală,
dar și una sociologică și pragmatică, fiind o validitate de sistem, expresia
implicării tuturor componentelor sistemului juridic și a coerenței acesteia,
în care textul suprem care să confere „un certificat de valabilitate absolută”
rămâne iluzoriu.
Interpretarea normelor juridice relevă cu pregnanță dimensiunea
filosofică și cultică a cunoașterii juridice. Ea nu se poate sustrage
semnificațiilor filosofice ale interpretării, ale proiectului de cercetare
hermeneutic, ale abordării sistemice, analogiilor, interferențelor și
confruntărilor cu alte tipuri de demersuri interpretative.
Accentul care se pune în present pe aspectul normative pentru
caracterizarea legilor este de dată relativ recentă, deși foarte răspândită
ca și abordare; cu toate acestea, nici această abordare nu este lipsită de
unele ambiguități. În lucrarea de referință a lui Kelsen, termenul este
folosit ca atare pentru prima dată, chiar dacă acesta a fost utilizat încă din
secolul al XIX-lea începâd astfel să se răspândească în teoria juridică
germană. Folosirea conceptului de "normă standard" în teoria Kelseniană 1
urmează două abordări: prima este de a mobiliza un concept mai larg
decât conceptele anterior utilizate în mod convențional ca regulă sau lege
(în special în tradițiile revoluționare franceze și în faza Republicană) iar în
al doilea rând, este de a permite crearea unei teorii generale a dreptului
pozitiv pe baza analizei relației dintre diferite norme standard în cadrul
aceluiași sistem juridic.
În această abordare, prezentarea legii ca un set de norme juridice,
este în concordanță cu privire la ceea ce pare o normă juridică atât central
cât și paradoxal central, definindu-o ca pe un element central al
fenomenului juridic, care este necesar pentru a fi înțeles dar nu și
suficient2; paradoxal, deoarece aceasta ar trebui să permită doar
1
Brosset (Estelle), Truilhe-Marrengo (Eve) (dir.), Les enjeux de la normalisation technique
internationale, CERIC, La Documentation française, 2006; Violet (F.), Articulation entre la norme technique et la règle
de droit, PUAM, 2003.
2
Gambelli François, Aspects juridiques la normalisation et de la réglementation technique européeenne, Paris,
Eyrolles, 1994; Penneau Anne, Règles de l'art et normes techniques, LGDJ, 1989; Lanord Magali, « La norme

centralitatea bazată pe generalizarea unei înțelegeri comune a

standardului minim legal, și în mod ideal, de beneficiarii acestor norme
standard, ceea ce ar conduce la o utilizare relativ omogene a termenului.
Proliferarea impresionantă a normativităţii juridice, mai mult sau mai
puţin necesară, excesul de reglementare, paralelismele legislative, inflaţia
legislativă, tind să contureze o adevărată maladie juridică în lumea
contemporană care afectează accesibilitatea, claritatea, înţelegerea,
calitatea, eficienţa, locul si rolul dreptului în societate, viaţa socială în
genere. Între remediile preconizate se remarcă si simplificarea dreptului
pozitiv, înţeleasă - grosso modo - ca instrument (tehnică), acţiune si
rezultat de reducere a normativităţii juridice excesive. Conceptul de
simplificare în drept este departe de a fi configurat în plan naţional şi
european, deşi sub presiunea faptelor a fost operaţionalizat mai mult
intuitiv şi s-au iniţiat şi se derulează ample procese politico-juridice şi
sociale care îl invocă. Fără îndoială că depăşirea acestei stări de fapt
implică abordări multiple, conjugarea unor eforturi teoretice şi practice,
acţiune socială sistematică ghidată de o concepţie aptă să optimizeze
acest proces complex. În acest context, încercăm în cele ce urmează, să
abordăm simplificarea normativităţii juridice predilect din perspectiva
cunoaşterii, a rigorilor unui demers ştiinţific, cu implicaţii majore pentru
practica aferentă. Desigur că nu ne putem referi decât la câteva repere
epistemologice care se impun în materie, o teorie complexă care să
eficientizeze acţiunea socială în cauză implicând, după părerea noastră,
abordări multi-inter-transdisciplinare, concertarea contribuţiilor unor diverşi
specialişti - jurişti, politologi, sociologi, filosofi, psihologi, economişti,
lingvişti, oameni de cultură ş.a.
Încercarea de analiză conceptuală a interpretării în drept poate
debuta cu configurarea unei clase de entităţi teoretice cu note distincte dar
şi interferente, care să reţină, cel puţin termeni ca: tehnică legislativă,
tehnică juridică, metodologie juridică, proces legislativ, politică legislativă,
politică juridică, proiect social ş.a., dar şi termeni ai unei clase conexe:
drept de calitate, drept eficient, drept inteligent, raţionalitatea dreptului,
drept dezirabil, funcţii şi finalităţi ale dreptului.
Între vulnerabilităţile conceptuale ale termenului de simplificare în
drept, vehiculat în diverse contexte, autorul Mircea Duţu3 remarcă
ipostaza sa lingvistică, de termen menţionat de fiecare dată la singular,
deşi vizează pluralismul, reducţionismul semnificaţiilor termenului care
tinde să fie confundat cu simplismul, ambiguitatea şi relativitatea sa în
măsura în care nu este conturat în raport cu complexitatea necesară şi
inevitabilă a dreptului ş.a.
technique et le droit français: à la recherche de critères objectifs », RED consom., 2004, n° 3, p. 192; « La norme
technique et le droit: à la recherche de critères objectifs », Droit prospectif, PUAM, 2005, n° 2, p. 619 et « La norme
technique: une source de droit légitime? », RFD adm., juill.-août 2005, p. 738.
3M. Duţu, Simplificarea legislaţiei şi a acţiunii administrative, în Pandectele Române nr. 12/2014.

Conceptul de complexitate4, abordat lingvistic ca „multilateralitate,

multivalenţă şi polivalenţă" relevă în epistemologia generală, gradul de
organizare a unui obiect de orice natură, ideea unei totalităţi superioare
unor părţi componente, folosită iniţial în biologia holistă, cu aplicare
extinsă după elaborarea teoriei generale a sistemelor de L. Von
Bertalanffy, fiind astăzi un concept central pentru diferite programe de
cercetare. În domeniul social, de pildă în sociologie, conceptul indică
faptul că, într-un sistem nu toate elementele pot sta în acelaşi timp, în
relaţie cu ele, deoarece numărul posibil de relaţii creşte exponenţial în
raport cu creşterea elementelor, ajungându-se la mărimi care nu pot fi
supuse unui control imediat din partea sistemului însuşi. Aceasta
împiedică realizarea tuturor opţiunile posibile. Există aşadar mai multe
posibilităţi decât se poate comunica şi este necesar să se opereze o
selecţie între diferite relaţii. Se poate remarca faptul că acest concept
implică inerent simplificarea şi se instituie polar într-un cuplu complexitate
- interpretare. Nivelul de complexitate nu este numai produsul organizării
interne a sistemului social, ci depinde şi de interacţiunea cu mediul natural
şi global în care este inserat şi cu relaţia sistem-mediu. Astfel, sistemul
poate controla şi selecta informaţiile din exterior.
În contextul abordării ştiinţifice, complexitatea este înţeleasă ca o
caracteristică a emergenţei unui fenomen din multiple interacţiuni fiind
abordată de multe ori, de teoria sistemelor. O distincţie relevantă în
materie este aceea de complexitate organizată şi complexitate
dezorganizată (W. Weaver, 1948). Complexitatea dezorganizată este
abordată de teoria probabilităţii şi de statistică, de modelele matematice,
în timp ce complexitatea organizată reclamă depăşirea acestor abordări.
Ea pune problema controlului interrelaţiilor, a reducerii variaţiilor
independente, a creării unui regim de corelare şi uniformitate a diferitelor
interacţiuni, a relevării structurilor care suportă modelări şi simulări cu
ajutorul computerelor. Un exemplu de complexitate organizată îl constituie
sistemele biologice, autoorganizatoare care se adaptează cu succes la
mediu, în competiţie cu alte sisteme mai puţin organizate sau cu mediul
înconjurător, relevându-se că trăsătura complexităţii este relativă. Astăzi
complexitatea constituie obiect disciplinar, multidisciplinar - matematică,
informatică, biologie, sociologie -, dar şi interdisciplinar, în efortul de a
configura o teorie integrativă a complexităţii.
În relaţie cu procesul cunoaşterii complexitatea impune o teză
epistemologică esenţială5: un obiect complex - cum este fără îndoială
dreptul - nu poate fi cunoscut, decât cu consecinţe nefaste, reducţioniste
şi deformatoare, dintr-o singură perspectivă, oricare ar fi aceasta. Aşadar,
o unică perspectivă, în cunoaşterea juridică nu este suficientă, chiar dacă
aceasta este asumată de jurişti. Mai ales în contemporaneitate, fenomenul
4
A se vedea V. Melchiorre ş.a., Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, Ed. All Educational, Bucureşti, 2004,
p. 169.
5 H. Longino, Science as Social Knowledge: Values and Objectivity in Scientific Inquiry. Princeton,
Princeton University Press, 1990

juridic internalizează şi activizează dimensiuni considerate în perioada

modernă ca externe, adiacente, puţin relevante. Astfel, din perspectivă
filosofică dreptul este un fapt filosofic, cel puţin având în vedere că
antrenează în cel mai înalt grad condiţia umană, fiind în orice societate un
proiect normativ imperativ cu privire la om, un fapt sociologic - ubi societas
ibi jus -, un fapt politologic - instrument normativ în mâna puterii instituită
democratic sau nu, un fapt moral nefiind, în mod esenţial, dincolo de bine
şi de rău ş.a. Cunoaşterea juridică este tributară mai multor paradigme -
normativă, conceptuală, morală, comportamentală și trebuie să avem în
vedere prin ce paradigmă interpretăm.
Se relevă astfel că abordarea conceptuală a interpretării indică
natura sa multidimensională, de concertare a pluralismului punctelor de
vedere, astfel încât putem remarca drept trăsături definitorii cel puţin
următoarele:
• Integrativitatea. Nevoia realizării unei osmoze între rezultatele
oferite de diferite abordări - filosofică, tehnică, stiinţifică s.a. Astfel,
interpretarea încorporează o puternică dimensiune filosofică, de pildă
atunci când trebuie să corecteze efectele unui principiu de filosofie juridică
privind înţelegerea libertăţii juridice, a edificării normativităţii juridice - a
reglementa cât mai multe relaţii sociale pentru a asigura perfecţionarea
socială si de a promova alt principiu - a da libertate juridică mai mare
actorilor juridici, reglementând doar ceea ce este interzis. Abordarea
interpretării juridice trebuie să aibă în vedere că tehnica juridică - o
demonstrează numeroase cercetări în materie nu este pură, ea
cristalizează conţinuturi filosofice cum deja am remarcat, fiind impregnată
si de concepţii politice, sociale, morale s.a. Astfel, măsurile iniţiate în
privinţa interpretării, pe diverse paliere, la nivel naţional sau regional,
reclamă voinţa politică și alegerea dintre diverse opţiuni, a actorilor
politico-juridici la nivel naţional sau la nivelul Uniunii Europene
• Optimizarea. Interpretarea normelor juridice nu este numai
reducţionistă, ci propune soluţii juridice de text considerate dezirabile, în
raport cu textele suprimate. În primul rând trebuie evitate posibilele efecte
nocive sau efecte perverse, ca de pildă afectarea unor drepturi si libertăţi
fundamentale în numele "interpretării". Aceasta implică o viziune asupra
dreptului, antrenează înţelegerea lumii contemporane si a omului,
chintesenţa spirituală a epocii, contextul cultural, analiza paradigmelor de
cunoastere a dreptului, ample procese de interpretare, politica legislativă,
radiografia realităţilor sociale în raport cu un proiect social. La modul ideal
ea solicită, asa cum am mai remarcat, echipe pluridisciplinare, alcătuite
din juristi, politologi, sociologi, psihologi, filosofi, economisti, lingvisti,
traducători s.a.
• Deschiderea practic acţională. Conceptul interpretării normativităţii
juridice este prin excelenţă, practic, acţional, menit să ghideze
transformări si edificări presante de drept pozitiv, apt să susţină proiecte
sociale, perfecţionarea societăţii, cresterea calităţii vieţii. De aceea au
mare importanţă indicatorii de acţiune în materie, implementarea lor

susţinută promovarea unui drept inteligent, ca una dintre expresiile

dezirabile ale înțelegerii dreptului. Astfel, pentru România s-au făcut
evaluări doctrinare în privinţa interpretării ca remediu și pentru un" rău
lacunar," a cauzelor care a condus la această situaţie, a nevoii de
reformare a dreptului pozitiv românesc ca sistem flexibil, accesibil si
eficient, a contribuţiei aduse de noile coduri româneşti la procesul
simplificării, a imperativului îndeplinirii programului strategic al Uniunii
Europene în materie6. În documentele programatice ale Uniunii Europene 7
care vizează interpretarea legislaţiei ca program strategic sunt vehiculați
termeni operaţionali şi idei directoare precum: stil clar, simplu, concis,
perceptibil; principii uniforme de prezentare şi legistică; reglementare
inteligentă şi performantă; elaborarea de politici bazate pe date concrete;
consultare a părţilor interesate; a „evalua înainte de a acţiona"; acţiune
comună, prioritară şi responsabilă ş.a.
Conceptul de interpretare în drept poate fi configurat ca desemnând
o activitate inovativă, pluridisciplinară, de reducere a materiei normativităţii
juridice a dreptului pozitiv, stufoase, repetitive, redundante, blocante, cu
consecinţe sociale nocive, ineficace, prin protejarea semnificaţiilor
necesare şi promovarea unui drept dezirabil
În ce societate trăim? La ce realitate ne referim atunci când abordăm
problema interpretării dreptului pozitiv? Abordările contemporane, dintr-o
perspectivă sau alta, relevă complexitatea problemei şi uneori, caracterul
ei contradictoriu, cel puţin prin ipostazele sale. În acest sens, ilustrăm
perspectiva informaţională care poate seziza:
"Societatea inertă, al cărei canal refuză, în general, sau anihilează
informaţiile din afară şi oferă universului un minim de răspuns. Societatea
receptivă care priveşte cu aviditate informaţia pe care o asimilează
constituie o memorie bogată, dar reacţionează slab în afară. Societatea
difuză care acceptă informaţiile, reţinând foarte puţine, transmiţându-le cu
foarte puţine modificări proprii. Societatea activă care caută informaţia, o
organizează, o utilizează şi construieşte răspunsuri care influenţează
puternic mediul. Societatea explozivă a cărei viaţă nu cunoaşte proporţii
normale între fluxul informaţiilor exterioare şi cele interioare"8. O societate
a cunoaşterii? O societate informaţională? O societate a conştiinţei (în
devenire...)9?
Ca element principal al controlului social, dar şi ca tehnică de
inginerie socială, dreptul trebuie să fie concertat cu alte sisteme normative,
să fie valorificat în funcţie de potenţialul şi valenţele sale specifice, adecvat
contextului local, naţional sau global, unei realităţi multinivelare. Pentru că
putem distinge dintr-o perspectivă totalizatoare, holistică, o multitudine de
6
M. Duţu, Dreptul - Între ipostaze teoretice si avatarurile mondializării, Ed. Academiei
Române&Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 251-260.
7
Documente, etape si comentarii, în M. Duţu, op. cit., în Pandectele Române nr. 12/2014.
8
O. Onicescu, Principes de logique et de philosophie matematique, Edition de l 'Academie de la Roumanie, Bucharest, 1971,
în V. Stancovici, Filosofia integrării, Bucureşti, Ed. Politică, 1980, p. 268-270.
9 V. Stănescu, Drumul spre libertate. De la cunoaşterea senzorială la transcunoaştere, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014,
p. 24-25

realităţi - nu toate aceste niveluri pot fi reglementate juridic, dar toate

marchează, într-un fel sau altul, dimensiunea juridică, conceperea,
interpretarea şi aplicarea dreptului: „... realitatea obiectivă; realitatea
existenţială, a vieţii fizice; realitatea virtuală; realitatea onirică, din lumea
viselor; realitatea transcendentală, esenţială, ascunsă, vizionară; realitatea
mistică (ocultă); realitatea escatologică, a memoriei subiectului şi a creaţiei
acestuia după moarte, care presupune continuitate, extensia şi durata
depinzând de valoarea memoriei, de la familiar la universal; realitatea
cosmică, o realitate care ne proiectează la sursă; telerealitatea, o realitate
a televiziunii, pe care o trăim astfel cum ne programează televiziunea,
adică înlocuirea conştiinţei şi a spiritului ştiinţific cu contrafacerea şi
manipularea"10. Conceptul de realitate juridică este considerat, de
asemenea, destul de ambiguu, având în vedere cel puţin faptul că depinde
de această multiplă realitate construită, de fiecare dată altfel, fiind de
geometrie variabilă, în funcţie de concepţia consacrată într-o societate sau
alta în privinţa surselor dreptului - a izvoarelor sale formale -, de contexte.
Astfel, o realitate socială poate fi, în acelaşi timp, juridică sau nonjuridică
în diferite sisteme de drept sau arii juridice naţionale. De pildă, consumul
unor droguri, prostituţia, homosexualitatea sau moartea eugenică. Sau, o
realitatea juridică poate deveni nonjuridică prin dezincriminare sau
abrogare, după cum o realitate socială devine şi realitate juridică, în
măsura în care cade sub incidenţa normelor juridice, fiind posibil ca
această situaţie să fie reversibilă.
Procesul interpretării normativităţii juridice este nevoit să includă
explicaţia socialului, analiza corelaţiei text juridic - realitate, efortul
interpretativ pentru a se stabili ceea ce se poate reduce şi ceea ce este
dezirabil. În acest sens, câteva idei din literatura de specialitate pot fi
avute în vedere:
• Orice observaţie socială este impregnată de teorie, textele juridice
nu sunt motivate numai de spiritul autorităţii. Sunt implicate
interdisciplinaritatea şi spiritul integrativ. Modelul pozitivist este bazat pe
realitatea empirică, susţinând că în ştiinţele sociale nu există obiectivitate
şi că toată cunoaşterea este hermeneutică. Trebuie însă gândit în termenii
pluralismului epistemologic, care relevă şi alte abordări pertinente.
• Importanţa schemelor de înţelegere a socialului (J. M. Berthelot) 11:
cauzal; structural; funcţional; hermeneutic; acţional; dialectic. Se priveşte
realitatea la diferite niveluri. Cunoaşterea depinde de paradigma adoptată.
De exemplu: holistic/individual. Abordarea structurală (relevantă la nivel
macrosocial)/ abordarea acţională (la nivel individual);
funcţionalism/culturalism ş.a. Disciplinele abordează orizontal-economic,
geografic, timp social, relaţii sociale, cultura, mentalul, dar aceste scheme
au avantajul că depăşesc graniţele dintre ele, sunt transdisciplinare.
 Imposibilitatea de a înţelege realitatea socială complet şi continuu.
Aceasta depinde de poziţia observatorului, de nivelul abordat, de
10
Ibidem, p. 275.
11
J.M. Berthelot (ed.), Epistemologie des sciences sociales, PUF, Paris, 2001, p. 457 şi urm.

schemele de inteligibilitate, de disciplină. Se realizează orizonturi şi

deschideri, prin conjugarea perspectivelor, care nu trebuie să trunchieze
fundamental. Apar diferite modele din diferite "realităţi". Perspectivele nu
pot fi luate în calcul în acelaşi timp, dar pot fi analizate în termeni de
relevanţă.
 Realitatea juridică există ca obiect epistemologic - dar este
construită de agent, în funcţie de context, invarianţi, regulile jocului juridic.
Conform normativismului, realitatea juridică este dată de norme iar
schema de inteligibilitate este cauzală - validitatea se întemeiază pe
norma superioară. Dar ea este insuficientă când se pune problema
sensului, a interpretării (ca în arheologie sau istoria artei).
 Cum conceptualizezi faptele depinde de schemele de inteligibilitate.
Fundamentul ontologic al dreptului rămâne corpul de norme. Acesta însă
nu se poate rămâne închistat. Trebuie valorificaţi toţi vectorii cunoaşterii -
disciplinaritatea, interdisciplinaritatea, transdisciplinaritatea. Acest efort
cultivă nu mituri universale, ci înţelegeri universale, holistice, unitare. De
unde şi nevoia de interacţiuni şi contribuţii reciproce între epistemologiile
particulare (cum este cazul şi al epistemologiei juridice) şi epistemologia
generală (ca experienţă generală a cunoaşterii ştiinţifice)12.
De multe ori, conceptul de raţionalitate este înţeles ca o evidenţă
care nu trebuie explicitată, el evocând o trăsătură inerentă a omului,
legată în special de gândirea logică, de corectitudinea acesteia, de
întemeierea argumentativă şi promovarea unui demers clar, accesibil,
întemeiat care dă satisfacţie principiilor şi contextelor logice. Din această
perspectivă, a dimensiunii logice a raţionalităţii, procesul simplificării
dreptului beneficiază de contribuţii clasice, ale logicii aristotelice dar şi a
altor tipuri de logică, precum logica deontică în contemporaneitate. Ele
trebuie să aibă ca rezultat precizia unor termeni, eliminarea unor
contradicţii legislative, a unor paralelisme, promovarea unor texte juridice
coerente ş.a. Abordarea epistemologică a raţionalităţii, reţine logicitatea ca
o ipostază importantă a raţionalităţii dar nu se reduce la aceasta 13. Ea este
multidimensională şi include raţionalitatea relevată, de abordarea istorică,
teoretică, practică, critică, creativă şi care include în câmpul ştiinţei valorile
ca entităţi preţuite de comunităţile umane, pentru că dau satisfacţie
condiţiei umane a unui timp istoric. Aşadar raţionalitatea procesului
simplificării se configurează numai în măsura în care acest proces se
conexează şi valorifică experienţa istorică a tradiţiei naţionale, a diverselor
tipuri de drept, doctrina juridică şi jurisprudenţa - normele imanente ale
practicii exemplare ca sursă de obiectivitate, demersul critic al diverşilor
specialişti, ea convertind informaţii din întreaga reţea generală a
cunoaşterii. Raţionalitatea este un concept relativ, construibil în diverse
contexte, nu poate fi gândit în afara limbajului, presupune competenţă, nu
12 G. Samuel, Does one need an understanding of methodologhy in law before one can understand methodologhy in
comparative law?, in M. Van Hoecke (ed.), Methodologies oh legal research. Which kind of method for what kind of discipline, Hart
Publishing, Oxford-Portland, Oregon, 2013, p. 206-208.
13
A. Botez (coord.), Privire filosofică asupra raţionalităţii ştiinţei, Ed. Academiei, Bucureşti, 1983.
este descriptiv, ci valoric şi normativ. Raţionalitatea astăzi nu mai este un

fapt dat, ci este abordată metodologic, ca totalitate de cerinţe - care pot fi
criticate, schimbate istoric, mereu perfectibile - la care trebuie să ne
supunem în gândire, vorbire şi acţiune. Ea se raportează în cel mai înalt
grad la omul concret al unui spaţiu istoric, la destinatarii normelor juridice,
la experienţa şi nevoile acestora, în conformitate cu ceea ce este dezirabil
într-o societate democratică, cu valorile cardinale precum demnitatea
umană, libertatea, dreptatea, alte drepturi cetăţeneşti care sunt consacrate
de Constituţia României, de documentele programatice ale Uniunii
Europene şi de cele universale, precum Declaraţia universală a drepturilor
omului.
Procesul analizei dreptului pozitiv este impregnat de interpretarea
juridică - specie a hermeneuticii, ca teorie generală a înţelegerii. În acest
sens evocăm doar câteva teze, relevate de literatura de specialitate 14:
• Interpretarea este o schemă de inteligibilitate pentru cunoaşterea
juridică. Este considerată inima doctrinei juridice. Evoluţiile sale istorice
pot avea multiple momente de referinţă precum dreptul roman, rolul
glosatorilor în evul mediu, analiza structurală, hermeneutica
deconstructivă (P. Legrand) din drept comparat, configurându-se un
traseu sinuos dar care accede de la norme la înţelegeri profunde, la
mentalităţi, la structura lor.
• Se avertizează că reguli juridice înţelese ca similare, fiind identice
ca text, depind de înţeles. În procesul interpretativ, diverse paradigme
abordează diferit Astfel, paradigma culturală relevă rolul mentalităţilor, al
valorilor împărtăşite, funcţionalismul-ceea ce ele trebuie să facă,
abordarea dialectică - rolul în contradicţiilor a trecerilor şi sintezelor ş.a.
Obiectul analizei nu îl constituie textele identice, ci textele care au
identitate de semnificaţie, fiind posibile texte identice cu semnificaţii
diferite, de pildă în dreptul Uniunii Europene în relaţie cu dreptul intern,
lucru ilustrat de studiile de dreptul comparat și situaţia traducerilor.
• Lingvistica juridică comparativă, a subliniat rolul metodologic al
limbajului care este deja interpretant (Wittgenstein). Limba nu este numai
o faţadă a dreptului dar și climat preinterpretant15.
• Simpla translatare - ad litteram - poate fi deformatoare. S-a relevat
importanţa si solidaritatea de context a normelor, cu concepte, surse,
argumentaţie, bază doctrinară si nevoia de a explora temeiurile lor
profunde. Textul juridic este doar scheletul, funcţia dreptului depinde de
contextul cultural. Trebuie să descoperim dreptul sub camuflaj lingvistic,
să căutam gândirea de bază si a reconstrui un drept valid, a argumentelor
generale care să nu fie încălcate de particularizări funcţionale.
 Dar dreptul are și dimensiuni simbolice și este conectat cu întreaga
cultură naţională.Acesastă conjunctură integratoare face imposibilă
14
G. Samuel, op. cit., p. 177-205.
15 J. Husa, Comparative law, legal linguistics and methodologhy of legal doctrine, in M. Van Hoecke, op. cit., p. 209-225.

înţelegerea integrală a dreptului străin pentru că diferenţele de cultură

juridică sunt incomensurabile.
 Un concept juridic nu este numai un cuvânt, el este entitate a unei
construcţii teoretice si atunci înţelesul său depinde de întreaga
construcţie16. În dreptul Uniunii Europene trebuie să interpretăm solidar cu
valorile, obiectivele si principiile consacrate de această tipologie
contemporană a dreptului. Atunci doctrina juridică nu este numai descriere
si reconstrucţie dar si parte explicativă a unei construcţii mai ample,
interdisciplinare, transdisciplinare si cu valenţe prescriptive - cum homo
juridicus construieste socialul si propria sa existenţă.
1. Definiți interpretarea dreptului
..........................................................................................
............................................................................... ...........
..........................................................................................
..........................................................................................
................................................................. .........................
..........................................................................................
2. Dați 4 exemple de modalități de interpretare a normelor juridice
........................................................................ ..................
..........................................................................................
..........................................................................................
.......................................................... ................................
..........................................................................................
..........................................................................................
3. Explicați metoda interpretării analogice a normeo juridice
..........................................................................................
..........................................................................................
......................................................... .................................
..........................................................................................
..........................................................................................
........................................... ...............................................
4. Definiți metoda gramaticală
..........................................................................................
....................................................................................... ...
..........................................................................................
..........................................................................................
......................................................................... .................
..........................................................................................
16
Ibidem, p. 226.

Raportul juridic
Capitolul 10
RAPORTUL JURIDIC
CONȚINUT
Definiția, trăsăturile, elementele și subiectele raportului juridic .

10.1. Definiția și trăsăturile raportului juridic
10.2. Elementele raportului juridic
10.3. Subiectele raportului juridic
10.4. Conținutul raportului juridic
10.5. Obiectul raportului juridic
OBIECTIVE
Înțelegerea raportului juridic atât din punct de vedere substanțial cât și funcțional
10.1. Definiția și trăsăturile raportului juridic
Normele juridice, reglementând conduita oamenilor, determină uneori

formarea de raporturi, întrucât conduita unei persoane se exteriorizează
prin acţiunile sau inacţiunile ei faţă de alte persoane, faţă de organele de
stat.
Conduita umană prescrisă de o normă devine realitate atunci când
se concretizează într- un raport social stabilit între anumite persoane care
dispun de drepturi şi obligaţii ce le sunt conferite de normele juridice.
Raporturile sociale care sunt reglementate de norme juridice devin
raporturi juridice. Pentru apariţia unui raport juridic sunt necesare două
condiţii: norma juridică şi faptele juridice.
10.2. Elementele raportului juridic
Sub aspect structural raportul juridic este alcătuit din trei părţi şi
anume:
- subiectele raportului juridic;
- conţinutul raportului juridic;
- obiectul raportului juridic.
Raportul juridic
10.3. Subiectele raportului juridic
Din caracterizarea raportului juridic ca raport social rezultă că

subiectele raportului juridic sunt fie oamenii luaţi în mod individual fie
grupaţi în anumite organizaţii.
Pentru încheierea unui raport juridic sunt necesare cel puţin două
persoane. În cadrul unui raport juridic subiectele sunt titulare de drepturi şi
obligaţii.
Persoana fizică - în principiu subiecte ale raportului juridic sunt
cetăţenii unui stat. Ei intră în cele mai diferite raporturi juridice: de familie,
de proprietate etc.
Capacitatea de folosinţă -17 reprezintă aptitudinea unei persoane de
a dobândi drepturi şi obligaţii.
Capacitatea de exerciţiu -18 reprezintă aptitudinea unei persoane de
a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile.
Subiectele colective ale raportului juridic
1. Statul - statul este o noţiune cu un grad mare de abstractizare,
statele fiind subiecte de drept în cadrul unor raporturi de drept
constituţional.
2. Organele de stat - pot apărea ca subiect de drept mai ales în
dreptul constituţional şi administrativ, sau de drept procesual penal
şi civil.
3. Unităţile administrativ teritoriale - judeţul, municipiul, sectorul,
oraşul.
4. Instituţiile de stat - prin instituţii de stat se înţeleg acele unităţi care
desfăşoară o activitate cu caracter neeconomic şi care sunt
finanţate din bugetul statului.
Persoana juridică poate fi definită ca fiind acea entitate care
întruneşte cumulativ trei condiţii şi anume: patrimoniu, organizare de sine
stătătoare şi scop.
10.4. Conținutul raportului juridic
Subiectele raportului juridic sunt legate între ele prin drepturi şi

obligaţii care împreună formează conţinutul raportului juridic.
În unele raporturi, o parte este titulară de drepturi şi altă parte este
titulară de obligaţii - acestea sunt raporturi juridice simple, contractul de
împrumut.
În alte raporturi, ambele părţi sunt titulare atât de drepturi, cât şi de
obligaţii-raporturi juridice complexe: contractul de vânzare-cumpărare.
17
Art. 34 Cod civil
18
Art. 41 Cod civil

Raportul juridic
10.5. Obiectul raportului juridic

În general în teoria generală a dreptului se susţine ca obiect al
raportului juridic este acea acţiune sau acea conduită asupra căreia sunt
îndreptate drepturile subiective şi obligaţiile participanţilor la raportul
juridic. Obiectul este însăşi acţiunea la care se referă conţinutul.
Părerea cea mai frecvent întâlnită este aceea că obiectul raportului
juridic constă în: lucrurile materiale, conduita umană, anumite valori
personale nepatrimoniale etc., care sunt de facto obiecte material ale
raportului juridic.
1. Care sunt cele două condiții pentru existența unui raport juridic ?
.............................................................................. ............
..........................................................................................
..........................................................................................
................................................................ ..........................
..........................................................................................
2. Enumerați subiectele colective ale normei juridice.
....................................................................................... ...
..........................................................................................
..........................................................................................
......................................................................... .................
..........................................................................................
3. Ce este conținutul raportului juridic?
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
4. Definiți obiectul raportului juridic.
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................

Raportul juridic

Subiectele de drept
Capitolul 11
SUBIECTELE DE DREPT
CONȚINUT
Persoanele și posibilitatea lor de a fi subiecți de drept și de a sta în instanță

11.1. Persoana fizică
11.2. Capacitatea juridică
11.3. Persoana juridică
OBIECTIVE
Însușirea noțiunilor de persoană fizică și persoană juridică în integralitatea lor

capacitivă.
11.1. Persoana fizică
La temelia dreptului privat a rămas şi trebuie să rămână individul şi

acel drept individual. Individul este omul, iar omul pentru ştiinţa dreptului
înseamnă persoana.
Normele juridice reglementează statutul legal al omului în calitatea
sa de persoană, căreia îi aparţine orice drept.
Dispoziţiile legale referitoare la teoria persoanei fizice sunt risipite în
diferite acte normative, în lumina cărora explicarea omului luat individual
este relativ simplă.
Dreptul şi subiectele de drept sunt noţiuni distincte, dar strâns legate
între ele; subiectele de drept nu pot exista fără normă juridică, iar norma
juridică apare ca opera unor subiecte de drept.
11.2. Capacitatea juridică
Calitatea de subiect de drept şi capacitatea juridică sunt strâns

legate deoarece subiectul de drept nu poate exista fără capacitate juridică.
Definiţie: Capacitatea juridică este definită ca fiind acea aptitudine
generală şi abstractă a subiectelor de drept de a avea şi exercita drepturi
şi de a avea şi asuma obligaţii.

Subiectele de drept
Capacitatea juridică este alcătuită din capacitatea de folosinţă şi

capacitatea de exerciţiu.
11.3. Persoana juridică
În legislaţia românească nu avem o definiţie expresă a noţiunii de

persoană juridică, dar doctrina a definit persoana juridică ca fiind acel
colectiv de drept (entitate) care întruneşte cumulativ trei condiţii: scop,
patrimoniu şi organizare de sine stătătoare.
Elemente constitutive
- Scopul sau obiectul de activitate propriu reprezintă raţiunea de a fi
a persoanei juridice.
- Patrimoniul este definit ca totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu
conţinut economic; patrimoniul este alcătuit din două părţi partea
activă (drepturile) şi partea pasivă (obligaţiile).
- Organizarea de sine stătătoare constă în alcătuirea ca un tot unitar
ori structurarea, compartimentarea subiectului de drept respectiv.
Atribute de identificare
Identificarea persoanei juridice constă în individualizarea acestui
subiect de drept în cadrul raporturilor juridice.
Enumerare: sediul, naţionalitatea, denumirea, contul bancar,
telefonul, faxul, firma.
Înfiinţarea persoanei juridice
Persoanele fizice se pot înfiinţa în persoane juridice conform legii, cu
respectarea condiţiilor de fond şi de formă.
Reglementarea legală a modurilor de înfiinţare a persoanelor juridice
este prevăzută în Codul Civil.
Aceste moduri de înfiinţare sunt:
- prin act de dispoziţie a organului de stat competent;
- prin act de înfiinţare autorizat;
- prin act de înfiinţare recunoscut;
- prin alt mod reglementat de lege.
1. Definiți noțiunea de persoană fizică.
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................

Subiectele de drept
2. Care sunt elementele constitutive ale persoanei juridice?

..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
3. Cum se face identificarea persoanei juridice?
..........................................................................................
.................................................. ........................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
4. Enumerați două moduri de înființare a persoanei juridice .
..........................................................................................
..................................................... .....................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................

Subiectele de drept

Răspunderea juridică
Capitolul 12
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
CONȚINUT
Noțiunea de răspundere juridică, clasificări și clarificări cu privire la domeniile
tangențiale, principiile răspunderii juridice.
12.1. Noțiunea de răspun dere juridică
12.2. Principiile răspunderii juridice
12.3. Subiectele răspunderii juridice
12.4. Conduita ilicită, cauză a declanșării răspunderii juridice
12.5. Formele răspunderii ilicite
OBIECTIVE
Înțelegerea mecanismelor care stau la baza soluționări i în practică a problematicii

răspunderii juridice
12.1. Noțiunea de răspundere juridică
În societatea contemporană răspunderea socială primeşte o

semnificaţie deosebită.
Răspunderea socială îmbracă diferite forme astfel se poate vorbi de
o răspundere politică, juridică, morală, etică şi civilă.
Specificul răspunderii juridice, în comparaţie cu celelalte forme ale
răspunderii sociale, constă în faptul că ea se referă la obligaţia de a
răspunde pentru încălcarea normei de drept.
Nici un text de lege nu defineşte răspunderea juridică şi nici vreuna
dintre formele ei. Legiuitorul stabileşte numai condiţiile în prezenţa cărora
persoana fizică sau juridică poate fi trasă la răspundere.
În literatura juridică din ţara noastră, răspunderea juridică a fost
definită de I. Gliga ca fiind „o situaţie juridică specifică aplicării
constrângerii de stat atrasă de încălcarea sau nerespectarea normelor
juridice în vigoare".

12.2. Principiile răspunderii juridice
Principiile răspunderii juridice au legătură cu principiile generale ale

dreptului şi cu principiile unor ramuri de drept, dar cu toate acestea ale au
anumite trăsături distincte.
- Principiul răspunderii pentru fapte săvârşite cu vinovăţie
- Principiul răspunderii personale
- Principiul justei sancţiuni-
- Principiul celerităţii tragerii la răspundere
Acţiunea acestui principiu constituie premisa existenţei statului de
drept. Statul este creatorul dreptului şi, în acelaşi timp, cu ajutorul
dreptului, statul îşi asigură baza legală, legitimitatea puterii şi funcţionării
sale. Într-un stat de drept, dreptul îndeplineşte misiunea de intermediar
între idealurile morale, filosofice şi forţele reale, sociologice, între ordine şi
viaţă, între „ceea ce este” şi „ce trebuie să fie”.
În statul de drept se impune o regulă de aur a democraţiei – între
„forţa puterii” şi durata în timp a acestei puteri trebuie să existe un raport
invers proporţional, adică „puterea trebuie să limiteze puterea”.
Guvernarea prin drept în cadrul statului de drept îşi are determinările
sale calitative în raport cu ansamblul condiţiilor interne şi internaţionale
specifice într-o etapă dată.
Guvernarea implică deci reprimarea tendinţelor abuzive,
discreţionare, ea presupune construirea unui climat în care individul să se
manifeste într-o ordine juridică activă, într-o deplină siguranţă garantată de
el însuşi, de Stat.
Într-o societate democratică, statul garantează juridic şi efectiv
libertatea şi egalitatea indivizilor, adică, îşi autolimitează exercitarea puterii
în raport cu subiectele de drept.
Cadrul în care indivizii pot să se mişte după bunul plac este trasat de
puterile publice care se manifestă într-un sistem politic pluralist.
Libertăţile – garanţii pe care statul le creează şi le recunoaşte
cetăţenilor, trebuie să nu rămână doar pur teoretice, declarative, se cere şi
o aplicare efectivă a acestora din partea statului. Aceasta s-ar traduce într-
o atitudine categorică şi operativă împotriva oricărei persoane care ar
atenta la limitarea sau eliminarea acestor drepturi.
Principiul libertăţii trebuie coroborat cu principiul egalităţii. Oamenii
sunt egali în faţa legii şi această egalitate îşi are fundamentul în regulile
dreptului natural, recunoscut de dreptul obiectiv. Egalitatea nu trebuie
confundată cu egalitarismul, ea trebuie privită ca o „protecţie egală” oferită
de stat individului.
Statul realizează normativitatea socială care asigură oamenilor câmp
de manifestare, decidenţi ai propriului destin, cu drepturi, libertăţi şi
obligaţii.
Libertatea şi egalitatea duc la echilibrul vieţii, adică la capacitatea
oamenilor de a se manifesta în plenitudinea fiinţei lor, de a acţiona în
limitele nealterării egalităţii şi libertăţii celorlalţi.

Libertatea şi egalitatea sunt interdependente, nu putem spune

despre doi oameni că sunt egali dacă unul este liber şi altul nu.
Legile reprezintă, de fapt, esenţa idealurilor de libertate şi egalitate
ale omenirii şi ale societăţii date.
Responsabilitatea însoţeşte libertatea. Responsabilitatea este un
fenomen social, ea reprezintă gradul de angajare al individului în cadrul
societăţii, în procesul integrării acestuia în colectivitate.
Responsabilitatea revine numai omului liber, care-şi asumă în mod
conştient comportamentul, care raţionează în orice domeniu al socialului.
Fiind strâns legată de acţiunea omului, responsabilitatea apare intim
corelată cu fenomenul normativ. Nivelul şi măsura responsabilităţii sunt
apreciate în funcţie de gradul şi conţinutul procesului de transpunere
conştientă în practică a prevederilor normelor sociale.
Responsabilitatea se raportează, pe de o parte, la acţiunea
angajantă a persoanei, iar, pe de altă parte, la sistemul social consacrat,
la normele etice, religioase, politice şi juridice.
În contextul transformărilor sociale, dar şi juridice din societatea
contemporană, putem afirma că omul nu mai are doar nevoie de
reglementarea libertăţii ci, mai ales, de măsuri juridice eficace pentru
garantarea participării la libertate. De aici situaţia nouă: nu mai vorbim de
supunerea „oarbă” faţă de lege, ci de raportarea la normele şi valorile
sociale în mod activ şi conştient.
Acest principiu readuce în prim plan problema existenţei unor
prescripţii, fundamente preexistente, desprinse din raţiune sau dintr-o
ordine supraindividuală. Între aceste prescripţii se numără echitatea şi
justiţia.
Echitatea vine din latinescul aequitas şi semnifică potrivire,
cumpătare, dreptate.
Justiţia reprezintă acea stare generală ideală a societăţii, realizabilă
prin asigurarea pentru fiecare individ în parte şi pentru toţi, stare care
reprezintă satisfacerea drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor.
Acest principiu, al echităţii şi justiţiei, îşi găseşte aplicarea atât în
activitatea legiuitorului, cât şi în cea a celui care aplică dreptul.
Odată stabilite criteriile şi valorile esenţiale, egalitatea trebuie
asigurată prin puterea de constrângere. Justiţia este, deci o virtute
raţională, manifestarea raţiunii în acţiune.
Realizarea unei justiţii concrete nu reprezintă doar o necesitate
socială, este suficientă o justiţie formală, care asigură, prin reguli,
egalitatea între membrii unei comunităţi date.
Justiţia poate reprezenta, fără a face o pledoarie exagerată, victoria
absolută asupra egoismului, iar cine face apel la justiţie, face trimitere la
subordonare faţă de o ierarhie de valori unanim recunoscută.

12.3. Subiectele răspunderii juridice
Subiect al răspunderii juridice este persoana împotriva căreia se

exercită constrângerea de către stat prin aplicarea de sancţiuni juridice.
Persoana fizica - poate fi subiect al răspunderii juridice, dacă
îndeplineşte urmatoarele condiţii:
-are capacitate de a răspunde
-acţionează în mod liber
Subiectele colective sunt cele cărora legea le recunoaşte
posibilitatea de a intra în raporturi juridice.
12.4. Conduita ilicită, cauză a declanșării răspunderii juridice
Conduita ilicită reprezintă împrejurarea ce determină naşterea

raportului juridic de aplicare a sancţiunii, respectiv a raportului de
constrângere. Ea constituie un fapt ilicit.
Un act devine ilicit atunci când încalcă normele dreptului, toate
faptele ilicite fiind acte de conduită umană.
Modalităţile săvârşirii conduitei ilicite sunt:
- acţiunea - care constă dintr-o manifestare efectivă şi presupune o
serie de acte materiale care sunt contrare normelor juridice.
- inacţiunea - care constă în abţinerea de la o anumită acţiune a
persoanei, obligate să îndeplinească anumite fapte pozitive, adica să
acţioneze în modul stabilit de lege.
12.5. Formele răspunderii ilicite
- Infracțiunea
- Contravenția
- Abaterea disciplinară
- Faptele ilicite civile
1. Ce este răspunderea juridică?
..........................................................................................
..........................................................................................
........................................................ ..................................
..........................................................................................
..........................................................................................
2. Care sunt principiile răspunderii juridice?

..........................................................................................
..........................................................................................

........................................................................ ..................
..........................................................................................
..........................................................................................
3. Care sunt condițiile impuse persoanei fizice pentru a răspunde din punct de
vedere juridic?
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
4. Definiți conduita ilicit ă.

..........................................................................................
..........................................................................................
......................................................................... .................
..........................................................................................
..........................................................................................


Realizarea dreptului
Capitolul 13
REALIZAREA DREPTULUI
CONȚINUT
Noțiunea de realizare a dreptului, formele și fazele realizării dreptului.

13.1. Noţiunea de realizare a dreptului
13.2. Formele realizării dreptului
13.3. Fazele aplicării dreptului
OBIECTIVE
Înțelegerea mecanismelor care stau la baza realizării dreptului, pentru punerea în

operă a prevederilor legale.
Adoptarea actelor normative de către autorităţile publice competente are drept scop
reglementarea relaţiilor sociale în vederea instituirii unei ordini juridice armonioase în
societate, vizând şi realizarea unor cerinţe sociale pe baze juridice şi echitabile pentru toţi
membri societăţii.
Cu ajutorul normelor juridice statul îşi realizează funcţiile sale în domeniul
suveranităţii şi independenţei naţionale, unităţii asigurării ordinii constituţionale, garantării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, etc.
13.1. Noţiunea de realizare a dreptului
Realizarea dreptului reprezintă o activitate complexă şi continuă de

transpunere în realitatea vieţii sociale a normelor juridice. În această
activitate sunt implicate atât persoane fizice, cât şi persoane juridice.
Acestea din urmă acţionează şi se manifestă ca subiecte de drept privat
(societăţi comerciale, asociaţii, fundaţii etc.) sau autorităţi şi instituţii
publice.
Acţiunea de realizare a dreptului defineşte acţiunea de respectare a
dreptului, implicarea autorităţilor publice potrivit competenţei atribuite
fiecăreia.

În procesul de realizare a dreptului trebuie pornit de la realităţile

sociale care au generat adoptarea normelor juridice şi de la conduita
oamenilor – anume gradul de acceptare a normemor juridice.
13.2. Formele realizării dreptului
Dreptul oferă oamenilor modele de comportament, construieşte

tipologii subordonate unor scopuri practice.
Statul, ca reprezentant politic al societăţii, trebuie să ţină seama
atunci când creează norme juridice şi de gradul de înţelegere şi de
acceptare benevolă a cadrului juridic creat prin normele de drept.
De aceea se impune a se institui acea ordine socială, care
corespunde cel mai bine cerinţelor unei comunităţi. Disciplinarea
cetăţenilor se poate face cel mai uşor prin conştientizarea şi
respozabilizarea lor.
Libertatea omului nu trebuie confundată cu „fac ce vreau”, ci această
libertate trebuie să se manifeste în cadrul unei ordini sociale.
Realizarea dreptului, în mod concret, are loc prin două forme
(modalităţi):
A. – realizarea dreptului prin activitatea de respectare şi executare a
legilor. Dreptul instituie un comportament obligatoriu pentru subiectele
cărora i se adresează. Normele juridice reprezintă întotdeauna
„comandamente” sau „ordine” ale statului. În acest sens, pentru ca
acestea să fie respectate şi dreptul să-şi atingă scopul, normele juridice
trebuie să fie aduse la cunoştinţa publică.
Aşadar, prima etapă în procesul de realizare a dreptului este
aducerea la cunoştinţa publică a normelor juridice prin publicarea lor.
De modul consecvent şi prompt în care autorităţile publice aduc la
cunoştinţă normele juridice depinde în mare măsură deprinderea unei
conştiinţe juridice în plan social. Oamenii trebuie să cunoască şi să
înţeleagă sensul reglementărilor juridice şi să se supună acestora.
Variantele avute în vedere în cadrul acestei forme de realizare a
dreptului sunt:
- subiectele de drept respectă întocmai conduita impusă de normele
juridice;
- subiectele de drept se abţin şi nu dau naştere la raporturi juridice (drept în
conservare);
- autorităţile publice participă, în limita competenţelor, la executarea acestor
competenţe printr-o activitate legală, continuă şi neabuzivă.
B. – aplicarea dreptului de către autorităţile şi instituţiile publice.
Cerinţelor sociale trebuie să li se dea satisfacţie prin adoptarea cadrului
normativ general al societăţii.
Normele de drept edictate trebuie însă şi urmărite în executarea lor,
ceea ce presupune implicarea directă a unor autorităţi publice în procesul
de realizare a dreptului.

Atingerea scopului normelor juridice, deci se sprijină, uneori, pe acea

intervenţie coercitivă a statului.
În sens strict juridic, actul de aplicare a dreptului trebuie să aibă un
caracter concret, să pornească de la un caz particular pe care-l
soluţionează, este, aşadar, aplicarea de la general la particular.
Un act de aplicare nu seamănă cu altul de aceeaşi valoare, pentru că
situaţiile concrete nu seamănă între ele. Dacă norma juridică se aplică
atâta timp cât este în vigoare, actele de aplicare au în vedere
individualizarea unei situaţii de fapt într-un context general al dreptului.
Caracteristicile actelor de aplicare a dreptului în raport cu activitatea
normativă sunt:
a. actul de aplicare a dreptului are valoarea unui fapt juridic,
provocând naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic;
b. efectul în timp al celor două categorii de acte diferă (vezi mai sus);
c. actele de aplicare se deosebesc de actele normative şi în ceea ce
priveşte condiţiile formale de valabilitate. Putem afirma că nu
există o regulă în regula de aplicare a dreptului. Aceasta deoarece
avem o diversitate de norme juridice susceptibile de a fi încălcate,
dar şi mijloace diferite prin care statul intervine în respectarea
legii.
Procesul de aplicare a dreptului depinde de felul normei încălcate
(penale, civile, administrative, etc.), de organul chemat să restabilească
legea (instanţe de judecată, organe administrative, financiare, etc.), de
competenţa şi mijloacele pe care acesta le foloseşte potrivit legii.
13.3. Fazele aplicării dreptului
Autorităţile publice implicate prioritar în realizarea dreptului sunt cele

judecătoreşti.
Pentru realizarea dreptului distingem următoarele trei faze sau etape
ale procesului de aplicare:
a) stabilirea stării de fapt – trebuie stabilită situaţia de fapt ce constă
în cercetarea, observarea, analiza în concret a ceea ce trebuie lămurit şi
explicat. Este obligatorie o evaluare cât mai profundă, complexă şi
completă a faptelor, a elementelor externe, conexiunile posibile, situaţiile
precedente, consecinţele ce s-ar putea deduce, etc.
Unele dificultăţi în stabilirea stării de fapt sunt înlăturate prin
participarea unor specialişti, cum ar fi experţii tehnici, judiciari, contabili,
etc.
b) stabilirea stării de drept. Odată stabilită situţia de fapt, se impune a
se stabili norma juridică aplicabilă.
Se stabileşte norma juridică şi se face raportarea la starea de fapt
constatată anterior.
c) a dreptului şi dă naştere la o situaţie juridică concretă.
În cazul hotărârii judecătoreşti, cel mai important act de aplicare
îndeplinit de magistrat, actul de aplicare se numeşte „pronunţare a

hotărârii judecătoreşti”. Hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţa de

fond ( prima instanţă ) se numesc sentinţe, iar cele date în căi de atac –
decizii.
Hotărârea judecătorească este alcătuită din trei părţi:
a) partea introductivă – cuprinde denumirea instanţei, membrii
completului de judecată, numărul dosarului, părţile, data când au avut loc
dezbaterile, când s-a pronunţat instanţa, concluziile părţilor, etc.;
b) considerentele – partea cea mai amplă a hotărârii, instanţa
consemnează starea de fapt şi cea de drept, motivul pentru care admite /
respinge cererea;
c) dispozitivul – decizia asupra căreia s-a oprit instanţa. Aici se arată
dacă se admite sau nu acţiunea, drepturile recunoscute părţilor, obligaţiile
impuse, termenul în care poate fi exercitată calea de atac, etc.
Realizarea dreptului înseamnă în fapt realizarea scopului pentru care
dreptul există. Nu este suficient a crea norme juridice, trebuie să se
urmărească şi aplicarea lor, aceasta în vederea unei ordini sociale,
necesare manifestată într-un „câmp liber” a tuturor indivizilor.
1. Ce este realizarea dreptului?
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
.................................................................................. ........
2. Enumerați formele realizării dreptului.
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
.................................................................................. ........
3. Care sunt fazele realizării dreptului?

..........................................................................................
..........................................................................................
.......................................................... ................................
.................................................................................. ........
4. Din câte părți este alcătuită o hotărâre judecătorească?

........................................................................... ...............
..........................................................................................
..........................................................................................
............................................................. .............................

Tehnici privind elaborarea normelor juridice
Capitolul 14
TEHNICI PRIVIND ELABORAREA NORMELOR JURIDICE
CONȚINUT
Noțiunea de elaborarea normelor juridice, etapele acesteia și sistematizarea lor .
14.1. Tehnica juridică
14.2. Tehnica legislativă
14.3. Etapele elaborării actelor normative
14.4. Tehnica sistematizării actelor normative
OBIECTIVE
Înțelegerea elaborării normelor juridice, modul lor de sistematizare.
Dezvoltarea socială actuală, creşterea în complexitate şi volum a contractelor inter şi

intra- sociale, amplifică sarcinile organelor legislative şi determină o creştere a capacităţii
lor de receptare a comandamentelor sociale, de apreciere proprie a acestor
comandamente sociale, de perfecţionare a tehnicii juridice.
Activitatea acestor organe se desfăşoară în conformitate cu anumite reguli de
tehnică juridică şi potrivit cu scopurile generale, impuse de buna funcţionare a
mecanismului social, de coexistenţă, a liberalităţilor sociale.
14.1. Tehnica juridică
Tehnica juridică desemnează totalitatea mijloacelor, metodelor,

procedeelor şi tehnicilor utilizate de organele puterii de stat în procesul de
inţiere, elaborare, adaptare şi amplificare a actelor normative.
Tehnica juridică cuprinde două segmente şi anume:
- Crearea dreptului privită sub trei aspecte: iniţierea actului normativ,
elaborarea actului normativ, adoptarea actului normativ.
- Tehnica realizării dreptului care priveşte aplicarea actelor
normative, respectiv transpunerea în viaţă a normelor juridice.
Tehnica juridică include tehnica legislativă pe care o consideră o
parte componentă a sa.

14.2. Tehnica legislativă
Tehnica legislativă este acea parte constitutivă a tehnicii juridice şi

este alcătuită dintr-un complex de metode şi procedee, menite să asigure
o formă corespunzătoare conţinutului reglementărilor juridice.
Tehnica legislativă se întemeiază pe norme juridice specifice
(denumite norme de tehnică legislativă) şi pe principii proprii (denumite
principiile legiferării).
A legifera a devenit element central şi definitoriu al activităţii statului,
a devenit sinonim cu a guverna.
Principiile legiferării:
- principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a
normelor juridice;
- principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica
dreptului;
- principiul corelării sistemului actelor normative;
- principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea
actelor normative.
14.3. Etapele elaborării actelor normative
ETAPA 1 -iniţierea proiectului de lege

Iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, deputaţilor, senatorilor
precum şi unui nr. de 250 000 cetăţeni cu drept de vot (conform art. 73
Constituţie).
ETAPA 2-dezbaterea proiectului de lege
Începe cu prezentarea expunerii de motive şi continuă cu analiza
fiecărui articol.
ETAPA 3-adoptarea proiectului de lege
Presupune o procedură specială, conform prevederilor art. 74 din
Constituţie:
-legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei
camere;
-legile ordinare se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din
fiecare Cameră.
ETAPA 4-promulgarea legii
După ce legea este votată, ea este adoptată în Parlament, sub
semnătura preşedinţilor celor două Camere.
Promulgarea legii este de competenţa Preşedintelui României, prin
acest act dispunându-se publicarea ei în Monitorul Oficial.
ETAPA 5-publicarea legii
Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare
după 90 de zile de la data publicării.

14.4. Tehnica sistematizării actelor normative
Procesul de sistematizare a actelor normative este determinat de

necesitatea grupării acestora pe baza unor criterii riguros stabilite, astfel
încât normele juridice să fie mai bine cunoscute şi aplicate în realitatea
juridică.
Formele de sistematizare a actelor normative sunt:
Încorporarea
Încorporarea înseamnă aşezarea, poziţionarea actelor normative
după criterii exterioare acestora, respectiv cronologice, alfabetice, pe
ramuri de drept, pe instituţii juridice.
Încorporarea poate fi:
 Oficială - se realizează de organele de stat, de cele mai multe ori
cele care elaborează actele normative (ex. hotărâri publicate
periodic, colecţii de legi etc);
 Neoficială - este realizată de persoane particulare, birouri de
avocaţi, norati, edituri etc.
Codificarea
Codificarea este forma superioară de sistematizare a actelor
normative, în sensul că propune cuprinderea sintetică şi sistematizată într-
un act normativ (cod) cu forţă juridică a legii, a tuturor normelor juridice
aparţinând aceleaşi ramuri de drept.
Deşi are forţa juridică a unei legi, codul nu este o lege obişnuită, el
este un act normativ unic, cu o organizare internă aparte, în care normele
juridice sunt aşezate într-o consecutivitate logică stringentă, după un
sistem bine gândit, care reflectă structura internă a ramurii de drept
respective.
Condiţiile calitative ale unui cod sunt: claritate, precizie, integralitate
în expunere, caracter politic, logică etc.
În dreptul nostru actual sunt în vigoare: Codul penal, Codul civil,
Codul de procedură civilă, Codul de procedură penală etc.
1. Definiți tehnica juridică.
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
2. Definiți tehnica legislativă.
..........................................................................................
....................................................... ...................................

..........................................................................................
..........................................................................................
3. Care sunt etapele elaborării normelor.
..........................................................................................
..........................................................................................
............................................................................. .............
..........................................................................................
4. Definiți codificarea .
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................
..........................................................................................

Bibliografie
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Ioan Vida, Teoria generala a dreptului, Curs universitar, Editura Universul Juridic,
Septembrie 2016
2. Ion Craiovan, Teoria generala a dreptului, Tratat, Editura Universul Juridic, iunie
2015
3. Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului. Editia 5, Editura C.H. Beck, Curs
universitar, Octombrie 2014
4. Camelia Ignatescu, Lectii de Teoria generala a dreptului, Editura Hamangiu,
Februarie 2014
5. Moinescu Gabriel, Teoria generala a dreptului, Editura „SITECH", Craiova, 2015;
6. Mihai Badescu, Teoria generala a dreptului, Editura „SITECH", Craiova, 2013;
7. Nouveau petit Larouse, Paris, p.695 - 'norme: principe servant de regle, de loi;
oeuvre execute seIon la norme'.
8. Modestinus,- Digeste 3, Libro I regulorum 1,7
9. I. Ceterchi, Unele aspecte privind notiunea normelor juridice, R.R.D., 2,1969;
10. I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere in Teoria generala a dreptului, Bucuresti,
1992, p.51
11. G. Del Vecchio, Lectii de filosofie juridica, Ed. Europa Nova, traducere de
J.C.Dragan, reeditare, 1993, p.206 si urm
12. M. Djuvara, Drept rational, izvoare si drept pozitiv, Biblioteca Universitara de
Drept, Bucuresti, 1935, p.45.

Bibliografie

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI-prof. Mihaela Aghenitei

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI-prof. Mihaela Aghenitei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea ”Dunărea de Jos”

Departamentul pentru Învațământ la

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Facultatea: Științe Juridice, Sociale și Politice

Teoria generală a dreptului 3

4 Teoria generală a dreptului

9.2. Metode de interpretare a normelor juridice .................................................................54

Teoria generală a dreptului 5

14.1. Tehnica juridică ...........................................................................................................85

6 Teoria generală a dreptului

Definiția, știința și funcțiile sistemului juridic, metode de cercetare

Teoria generală a dreptului 7

Accepțiunile noțiunii de drept, sunt:

8 Teoria generală a dreptului

În ţara noastră, în primele decenii ale secolului nostru, problemele

1.2. Sistemul Ştiințelor Juridice

Ştiinţele juridico-istorice. Ele studiază dreptul în evoluţia lui

1.3. Funcțiile Sistemului Juridic

În general, demersul cunoaşterii ştiinţifice- demers realizat implicit la

Teoria generală a dreptului 9

1.4. Teoria Generală a Dreptului și locul ei în sistemul

În "Teoria dreptului în sistemul ştiinţelor juridice" (Analele Universităţii

1.5 Metode de cercetare a Științelor Juridice

Teoria generală a dreptului, fiind cea mai generală dintre ramurile

10 Teoria generală a dreptului

Teoria generală a dreptului 11

12 Teoria generală a dreptului

Evoluția noțiunii de drept și dezvoltarea conceptului de drept .

2.1. Etimologia termenului „Drept"

Etimologia cuvântului „drept" porneşte din limba latină, de la

2.2. Evoluția dreptului de-a lungul timpului

Pentru studiul dreptului trebuie avută în vedere şi viziunea istorică,

Teoria generală a dreptului 13

înţelesurile care îi sunt date, reprezintă o realitate atât de prezentă şi de

14 Teoria generală a dreptului

Codul lui Hamurabi – esenţa dreptului mesopotamian a fost edictat

2.3. Dreptul ca obiect de studiu a științei

Dreptul, conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în

2.4. Constantele Dreptului

Constatând dificultatea elaborării unei definiţii complete şi universal

Teoria generală a dreptului 15

1. Ce se înțelege prin noțiunea de drept ?

16 Teoria generală a dreptului

3.1. Noțiuni generale despre stat

Dreptul este strâns legat de stat. Aceste două fenomene politice se

Teoria generală a dreptului 17

organizaţie publică o deţine şi care-i dă libera facultate, de organizare şi

3.2. Constantele statului

Ca elemente universale şi perene ce caracterizează statul,

3.3. Tipuri și forme de stat

Noţiunea de formă a statului este privită în literatura de specialitate

3.4. Trăsăturile statului

Din definiţia statului rezultă principalele trăsături ale statului, şi

18 Teoria generală a dreptului

- Are caracter suveran, prin faptul că reprezintă organizarea politică a

3.5. Funcțiile statului

Rolul statului ca principală instituţie de organizare şi conducere

1. Proveniența cuvântului stat.

Teoria generală a dreptului 19

20 Teoria generală a dreptului

Înțelegerea apariției și dezvoltării dreptului, a științei dreptului ca ramură distinctă.

4.1. Statul de drept

Statul de drept reflectă faptul că exercitarea puterii politice de către

4.2. Legătura dintre stat și drept