Suport de Curs

Actualizat
INTRODUCERE
15.10.2020
ÎN DREPTUL CIVIL (I)
Suport de curs pentru învățământul la distanță
Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Drept

Autori : Conf. Univ. Dr. Ionel REGHINI
Conf. Univ. Dr. Șerban DIACONESCU
Observații: Lect. Univ. Dr. Sergiu GOLUB
Editor
(pentru prezenta ediție): Asist. Univ. Dr. Dorin JOREA
2
1 CUPRINS
INTRODUCERE ........................................................................................................................................... 1
ÎN DREPTUL CIVIL (I) .................................................................................................................................. 1
INFORMAȚII GENERALE: ...................................................................................................................................... 7
2 DATELE DE IDENTIFICARE ALE CURSULUI ........................................................................................... 7
DATE DE IDENTIFICARE CURS: .................................................................................................................. 7

DATE DE CONTACT TITULAR CURS: ............................................................................................................ 7
DATE DE CONTACT TUTORI CURS: ............................................................................................................. 7
3 DESCRIEREA CURSULUI ȘI ORGANIZAREA MATERIEI .......................................................................... 8
CONDIȚIONĂRI ȘI CUNOȘTINȚE PRERECHIZITE .............................................................................................. 8

FORMATUL ȘI TIPUL ACTIVITĂȚILOR ........................................................................................................... 9
BIBLIOGRAFIE....................................................................................................................................... 9
4 EVALUAREA ȘI NOTAREA ................................................................................................................. 10
STUDENȚI CU DIZABILITĂȚI .................................................................................................................... 10

STRATEGII DE STUDIU RECOMANDATE ..................................................................................................... 10
5 SUPORTUL DE CURS ........................................................................................................................ 11
PRECIZĂRI PRIVIND UTILITATEA SUPORTULUI DE CURS ................................................................................. 11
MODULUL I: DREPTUL CIVIL NORMA DE DREPT CIVIL. RAPORTUL JURIDIC CIVIL. ..................................... 13
1 ELEMENTE INTRODUCTIVE .............................................................................................................. 13
DEFINIREA DREPTULUI CIVIL. ................................................................................................................. 13

NORMA DE DREPT CIVIL. NOȚIUNE. CLASIFICARE. ...................................................................................... 14
ÎNTREBĂRI. ........................................................................................................................................ 15
CUVINTE ȘI EXPRESII CHEIE: ................................................................................................................... 15
2 APLICAREA NORMELOR JURIDICE ÎN TIMP. CONFLICTELE DE LEGI ÎN TIMP. ..................................... 16
ELEMENTE INTRODUCTIVE .................................................................................................................... 16

SOLUȚIONAREA CONFLICTELOR DE LEGI PRIN NORME TRANZITORII................................................................. 16
SOLUȚIONAREA CONFLICTELOR DE LEGI POTRIVIT NORMELOR (REGULILOR) SPECIALE CUPRINSE ÎN ART. 6 C. CIV., ALIN.
2 – 6. 17
SOLUȚIONAREA CONFLICTELOR DE LEGI ÎN TIMP ÎN ALTE SITUAȚII. ................................................................. 17
ÎNTREBĂRI ......................................................................................................................................... 20
CUVINTE ȘI EXPRESII CHEIE: ................................................................................................................... 20
3 RAPORTUL JURIDIC CIVIL. ................................................................................................................ 21

3
NOȚIUNE. ......................................................................................................................................... 21
TRĂSĂTURI SPECIFICE........................................................................................................................... 21
ÎNTREBĂRI. ........................................................................................................................................ 26
CUVINTE ȘI EXPRESII CHEIE. ................................................................................................................... 26
BIBLIOGRAFIE DE BAZĂ AFERENTĂ MODULULUI I ....................................................................................... 26
MODULUL II: CAPACITATEA PERSOANEI FIZICE ....................................................................................... 28
1 CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE. ........................................................................................................ 28
NOȚIUNE. ......................................................................................................................................... 28
PERSOANA FIZICĂ ȘI CAPACITATEA JURIDICĂ. ............................................................................................ 28
CAPACITATEA DE FOLOSINȚĂ. ................................................................................................................ 29
ÎNCEPUTUL CAPACITĂȚII DE FOLOSINȚĂ .................................................................................................... 30
ÎNTREBĂRI. ........................................................................................................................................ 36
CAPACITATEA DE EXERCIȚIU. ................................................................................................................. 37
ÎNTREBĂRI. ........................................................................................................................................ 47
BIBLIOGRAFIE DE BAZĂ AFERENTĂ MODULULUI II ...................................................................................... 47
MODULUL III: IDENTIFICAREA ȘI LOCALIZAREA PERSOANEI FIZICE ........................................................... 48
1 IDENTIFICAREA PERSOANEI PRIN STAREA CIVILĂ. ............................................................................ 48
NOȚIUNE. ......................................................................................................................................... 48
CONȚINUTUL STĂRII CIVILE. ENUNȚARE. .................................................................................................. 49
CARACTERELE STĂRII CIVILE ................................................................................................................... 49
SURSELE STĂRII CIVILE .......................................................................................................................... 50
AUTORITĂȚILE INVESTITE CU ATRIBUȚII DE STARE CIVILĂ .............................................................................. 51
ACTELE JURIDICE DE STARE CIVILĂ ȘI ACTELE DE STARE CIVILĂ. ...................................................................... 52
ACTELE DE STARE CIVILĂ ȘI CERTIFICATELE DE STARE CIVILĂ .......................................................................... 53
ÎNREGISTRĂRILE ÎN REGISTRELE DE STARE CIVILĂ. ....................................................................................... 54
ÎNTOCMIREA ULTERIOARĂ A ACTELOR DE STARE CIVILĂ ................................................................................ 55
RECONSTITUIREA ACTELOR DE STARE CIVILĂ.............................................................................................. 55
ANULAREA ACTELOR DE STARE CIVILĂ ȘI A MENȚIUNILOR ............................................................................. 55
RECTIFICAREA ACTELOR DE STARE CIVILĂ ȘI A MENȚIUNILOR ......................................................................... 56
COMPLETAREA ACTELOR DE STARE CIVILĂ ................................................................................................ 56
MODIFICAREA ACTELOR DE STARE CIVILĂ. ................................................................................................ 56
ACȚIUNILE PRIVIND ACTELE DE STARE CIVILĂ ȘI ACȚIUNILE DE STARE CIVILĂ. ..................................................... 56
ELEMENTELE STĂRII CIVILE ȘI ÎNREGISTRAREA LOR ...................................................................................... 57
ÎNCETAREA STĂRII CIVILE CA URMARE A MORȚII PERSOANEI. ......................................................................... 58
4
DOVADA STĂRII CIVILE. ........................................................................................................................ 59
2 LOCALIZAREA PERSOANEI FIZICE. .................................................................................................... 60
DOMICILIUL VOLUNTAR. ....................................................................................................................... 60

DOMICILIUL LEGAL. ............................................................................................................................. 60
REȘEDINȚA. ....................................................................................................................................... 61
DOMICILIUL ALES SAU CONVENȚIONAL. ................................................................................................... 61
DOMICILIUL PROFESIONAL. ................................................................................................................... 62
3 ÎNTREBĂRI....................................................................................................................................... 62
4 CUVINTE ȘI EXPRESII CHEIE.............................................................................................................. 62
5 BIBLIOGRAFIE DE BAZĂ AFERENTĂ MODULULUI III .......................................................................... 62
OBLIGATORIE ..................................................................................................................................... 62
FACULTATIVĂ ..................................................................................................................................... 62
MODULUL IV: PERSOANA JURIDICĂ. ........................................................................................................ 64
NOȚIUNEA DE PERSOANĂ JURIDICĂ. FUNDAMENTUL TEORETIC AL PERSOANEI JURIDICE. .................................... 64

ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE PERSOANEI JURIDICE. ................................................................................ 64
2 CLASIFICAREA PERSOANELOR JURIDICE ........................................................................................... 67
PERSOANE JURIDICE DE DREPT PUBLIC ȘI PERSOANE JURIDICE DE DREPT PRIVAT ................................................ 67

ALTE CLASIFICĂRI ................................................................................................................................ 67
3 ÎNFIINȚAREA PERSOANELOR JURIDICE............................................................................................. 68
MODURILE DE ÎNFIINȚARE .................................................................................................................... 68

ÎNREGISTRAREA PERSOANELOR JURIDICE .................................................................................................. 68
4 CAPACITATEA PERSOANEI JURIDICE. ............................................................................................... 70
CAPACITATEA DE FOLOSINȚĂ A PERSOANEI JURIDICE. .................................................................................. 70

CAPACITATEA DE EXERCIȚIU A PERSOANEI JURIDICE. ................................................................................... 72
FUNCȚIONAREA PERSOANEI JURIDICE. ..................................................................................................... 73
REORGANIZAREA PERSOANELOR JURIDICE. ............................................................................................... 74
ÎNCETAREA PERSOANEI JURIDICE. ........................................................................................................... 76
5 ÎNTREBĂRI....................................................................................................................................... 79
7 BIBLIOGRAFIE DE BAZĂ AFERENTĂ MODULULUI IV.......................................................................... 79
OBLIGATORIE ..................................................................................................................................... 79
5
FACULTATIVĂ ..................................................................................................................................... 79
MODULUL V: BUNURILE ȘI CLASIFICAREA LOR ......................................................................................... 81
NOȚIUNE. ......................................................................................................................................... 81
CLASIFICĂRI. ...................................................................................................................................... 81
FRUCTELE ȘI PRODUCTELE. .................................................................................................................... 84
ÎNTREBĂRI. ........................................................................................................................................ 85
BIBLIOGRAFIE DE BAZĂ AFERENTĂ MODULULUI V ...................................................................................... 86
MODULUL VI: DREPTURILE SUBIECTIVE CLASIFICAREA, EXERCITAREA ȘI DOVADA LOR. .................................................... 87
NOȚIUNEA DE DREPT SUBIECTIV. ............................................................................................................ 87
2 CLASIFICAREA DREPTURILOR SUBIECTIVE. ....................................................................................... 87
DREPTURILE ABSOLUTE. ....................................................................................................................... 87

DREPTURILE RELATIVE. ......................................................................................................................... 87
DREPTURILE PATRIMONIALE .................................................................................................................. 87
DREPTURILE NEPATRIMONIALE (EXTRAPATRIMONIALE) ............................................................................... 88
DREPTURILE REALE. ............................................................................................................................. 88
DREPTURILE DE CREANȚĂ ..................................................................................................................... 88
DREPTURILE POTESTATIVE. ................................................................................................................... 88
3 EXERCITAREA DREPTURILOR SUBIECTIVE. ABUZUL DE DREPT .......................................................... 89
CARACTERISTICILE ABUZULUI DE DREPT.................................................................................................... 90

CAUZAREA UNUI PREJUDICIU ................................................................................................................. 90
FORME ............................................................................................................................................. 90
DREPTURILE CE POT FI EXERCITATE ABUZIV ............................................................................................... 91
PROBLEMA INCONVENIENTELOR ANORMALE DE VECINĂTATE ....................................................................... 91
DEMARCARE ...................................................................................................................................... 91
SANCȚIONAREA .................................................................................................................................. 91
4 APĂRAREA DREPTURILOR NEPATRIMONIALE .................................................................................. 91
ELEMENTE INTRODUCTIVE .................................................................................................................... 91

MIJLOACELE DE APĂRARE ..................................................................................................................... 93
MĂSURI ÎN VEDEREA RESTABILIRII DREPTULUI ATINS ................................................................................... 93
MĂSURI PROVIZORII ............................................................................................................................ 95
5 ÎNTREBĂRI....................................................................................................................................... 96
6
7 BIBLIOGRAFIE DE BAZĂ AFERENTĂ MODULULUI VI.......................................................................... 96
ANEXE ........................................................................................................................................................... 97
1 BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................................. 97
OBLIGATORIE ..................................................................................................................................... 97
FACULTATIVĂ ..................................................................................................................................... 97
7
INFORMAȚII GENERALE:
2 DATELE DE IDENTIFICARE ALE CURSULUI
Date de identificare curs: Date de contact tutori curs:

Denumire: Introducere În Dreptul Civil Tutori curs:
An/ Semestru:Anul I, Semestrul I Av. Drd. Dumitru BALEA
Tip curs: obligatoriu Av. Drd. Alex COCIȘ
Cod curs: DLR 1104 e-mail: dumitru.balea@law.ubbcluj.ro
Pagina electronică a cursului:
alex.cocis@law.ubbcluj.ro
https://portal.portalid.ubbcluj.ro/romana/dre
pt/an1/pgen1/default.aspx
Date de contact titular curs:
Nume: Conf. Univ. Dr. Dorin JOREA
Birou: Decanat, Facultatea de Drept,
Cluj-Napoca Str. Avram Iancu nr. 11,
e-mail: dorin.jorea@law.ubbcluj.ro
Consultații: online, joi în intervalul 10-11,
cu programare prealabilă.
8
3 DESCRIEREA CURSULUI ȘI ORGANIZAREA MATERIEI
Cursul de drept civil pentru studenții din anul I este o introducere în dreptul civil, astfel cum
acesta se studiază în anii următori. Materia aferentă acestui curs cuprinde, practic, trei părți.
O primă parte este consacrată examinării unor aspecte generale ale dreptului civil, respectiv
normele dreptului civil, (specificul acestora și aplicarea lor în timp și spațiu) și raportul juridic
civil și trăsăturile sale specifice, trăsături care permit distingerea sa de alte raporturi care cad
sub incidența dreptului privat.
Partea a doua este consacrată subiectelor raporturilor juridice civile: persoanele fizice și
persoanele juridice. Sunt examinate aici probleme care privesc: capacitatea de folosință și de
exercițiu a persoanei fizice; identificarea și localizarea persoanei fizice; noțiunea de persoană
juridică, condițiile de înființare și modurile de înființare, specifice acesteia; capacitatea
persoanei juridice; reorganizarea persoanelor juridice.
Partea a treia privește raportul juridic civil în ansamblul său și principalele elemente ale
acestuia. Sunt examinate aici probleme privitoare la: drepturile subiective care intră în
conținutul raportului juridic civil; exercițiul normal și abuziv al acestora, apărarea drepturilor
nepatrimoniale, bunurile care formează obiectul derivat al raporturilor juridice civile; actele
juridice civile, care sunt un însemnat izvor al raporturilor juridice civile; prescripția extinctivă;
probele, etc.
Împărțirea materiei pe cele două semestre nu urmează însă această structură. Astfel, materia
corespunzătoare primului semestru, care se finalizează cu examen în sesiunea din lunile
ianuarie – februarie, cuprinde: aspectele generale și introductive (norma de drept civil și
raportul de drept civil, în general); persoanele (persoana fizică și persoana juridică): drepturile
subiective; aplicarea în timp a normei juridice civile și bunurile;
Materia corespunzătoare celui de al doilea semestru, care se finalizează cu examen în
sesiunea din luna iunie, cuprinde: actul juridic civil; prescripția extinctivă; probele (dovada
drepturilor civile subiective).
Condiționări și cunoștințe prerechizite
Pentru această materie nu există alte discipline a căror parcurgere și promovare să
condiționeze înscrierea și prezentarea la examen. Totodată, fiind prima parte a dreptului civil,
materie care se studiază în continuare pe parcursul anilor II și III, nu există, în anul I, alte materii
cu care să aibă o conexiune directă. Totuși, pentru o mai ușoară asimilare a materialului
bibliografic, este utilă revederea a două materii, respectiv: Teoria generală a dreptului și Drept
roman.
9
Formatul și tipul activităților
Pentru învățământul la distanță nu se organizează activități de predare (ore de curs). Nimic
nu împiedică însă pe cei înscriși la această formă de învățământ să participe la orele de curs
organizate pentru forma de învățământ cu frecvență.
Două forme de activitate sunt însă specifice învățământului la distanță.
Este vorba, în primul rând, de două mari activități tutoriale urmate de unele mai reduse
ca timp, în formatul verificarea cunoștințelor și a rezolvării de spețe propuse în avans. Primele
două mari activități sunt practic dezbateri organizate pe grupe de studenți cu privire la două
teme mari din materia aferentă cursului și anunțate din timp prin „Calendarul disciplinei”
accesibil pe pagina electronică a cursului.
O a doua activitate constă în susținerea învățării la distanță prin testarea frecventă a
cunoștințelor, testele grile care vor furniza și feedback după susținerea acestora, sunt utile
studentului pentru a-și îmbunătăți modul în care se raportează la materie și la exigențele
evaluatorilor.
La această materie, susținerea testelor pe parcurs este obligatorie. Media celor 4 teste de
evaluare de pe parcurs furnizează studentului o notă de la 1 la 10. Nota reprezintă până la 2
puncte din nota finală de la examenul din sesiunea din iarnă.
Nota de la examenul din iarnă va fi formată din 1 punct din oficiu, până la 2 puncte nota
evaluării pe parcurs, până la 7 puncte nota obținută la examenul oral.
Bibliografie
Materiale bibliografice obligatorii

REGHINI Ionel, Șerban DIACONESCU, Paul VASILESCU, Introducere în Dreptul Civil,
Hamangiu, București. 2013
Materiale bibliografice opționale

M. Nicolae, Drept civil. Teoria generală, vol. II, Teoria drepturilor subiective civile, Ed.
Solomon, București, 2018;
G. Boroi, C. Angelescu, Drept civil. Partea generală., Ed. Hamangiu, București, 2011 și
edițiile ulterioare.
O. Ungureanu, C. Munteanu, Drept civil. Partea generală, ed. a II-a, Ed. Hamangiu,
București, 2018.
C. T. Ungureanu, Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. Hamangiu, București, 2016,
și edițiile următoare. Hamangiu, București, 2017.
10
4 EVALUAREA ȘI NOTAREA
Evaluarea studenților se face prin examen oral + testarea periodică, în aceleași condiții ca
evaluarea studenților înscriși la forma învățământ cu frecvență.
Cât privește formularea subiectelor sunt de făcut următoarele mențiuni:
1 subiectele de examen constau în unele cazuri practice (spețe) ce vor necesita furnizarea
unui răspuns concis și la obiect care se poate deduce logic, făcând apel la cunoștințele
dobândite ca urmare a parcurgerii materialului bibliografic și a legislației aferente;
2 subiectului de examen extras se vor adăuga întrebări suplimentare din partea evaluatorilor.
3 subiectele de examen nu privesc definiții și nu presupun reproducerea exactă a unor pasaje
din cursul scris sau din texte de lege;
4 fraudarea în orice mod a examenului se sancționează cu excluderea studentului din examen
și exmatricularea.
Studenți cu dizabilități
Studenții afectați de dizabilități motorii sau intelectuale sunt invitați să contacteze în
particular titularul de curs pentru a identifica eventualele soluții care să ofere acestora șanse
egale cu a celorlalți cursanți.
Strategii de studiu recomandate
Pregătirea la această disciplină presupune acordarea a minimum 8 ore de studiu săptămânal,
parcurgerea materialului teoretic indicat și rezolvarea cazurilor practice puse la dispoziție pe
pagina electronică a cursului.
11
5 SUPORTUL DE CURS
Precizări privind utilitatea suportului de curs

Suportul de curs este doar o sinteză a principalelor teme și probleme abordate în cursurile
scrise, consacrate materiei Drept civil. Partea generală. Persoanele. Ca atare, parcurgerea
suportului de curs nu este suficientă pentru pregătirea examenului la această disciplină.
Pregătirea pentru acest examen presupune parcurgerea unuia dintre cursurile scrise, indicate ca
material bibliografic. Suportul de curs este util prin aceea că scoate în evidență cele mai
importante și semnificative probleme pe care această materie le ridică și poate contribui la
fixarea cunoștințelor dobândite în urma studiului individual.
În cuprinsul cursurilor scrise care le aveți la dispoziție, sunt evocate frecvent numeroase
texte de lege, din Codul civil sau din alte acte normative. Este, desigur util, chiar necesar, să
cunoașteți conținutul acestora precum și actul normativ în care ele pot fi găsite, dar nu este
cazul să vă încărcați memoria și să pierdeți timpul reținând și numărul articolului, ori chiar a
alineatului în care sunt cuprinse aceste reglementări.
Suportul de curs a fost actualizat în raport cu prevederile noului Cod civil. Pe parcurs, acest
act normativ este evocat diferit, respectiv: „Noul Cod civil”, „Codul civil”, „noua
reglementare”. Codul civil 1864 este evocat fie prin sintagma „Vechiul Cod civil”, fie prin
sintagma „legislația anterioară”.
Nu este cazul să memorați exprimările folosite de unul sau altul dintre autorii materialelor
bibliografice. Puteți să folosiți și chiar este indicat să formulați exprimări proprii, cu condiția
de a nu denatura sensul reglementărilor legale pe care încercați să le explicați. O prezentare
într-o manieră personală a problemelor studiate nu face decât să dovedească faptul că acestea
au fost înțelese. Or, ceea ce ne interesează – atât în perspectiva examenului ce îl veți susține și
care se cere promovat, cât și în ideea că parcurgerea oricărei materii este o treaptă în procesul
de formare a dumneavoastră ca practicieni ai dreptului – este înțelegerea spiritului și a sensului
reglementărilor legale și nu reținerea mecanică a acestora. Nu însemnă însă că nu trebuie
memorat nimic. Dimpotrivă, există o seamă de repere fundamentale – de exemplu, cele care
privesc condițiile de valabilitate ale actelor juridice, regimul juridic al nulităților actului juridic,
categoriile de bunuri și regimul juridic al acestora etc –, care caracterizează diferitele instituții
juridice și care trebuie reținute, fiindcă ele sunt veritabile și în același timp indispensabile,
„instrumente de lucru” în procesul de interpretare și aplicare corectă a dreptului. Reținerea lor
este necesară cu toate că informatizarea permite astăzi accesul oricui și într-un interval scurt de
timp la orice text de lege. Esențial este ca, mai întâi, să știi ce să cauți și unde să cauți, iar apoi
12
să știi să interpretezi ceea ce ai găsit. Dar nu poți nici să cauți și nici să interpretezi corect dacă
nu stăpânești reperele de care vorbeam mai înainte.
Pentru a facilita fixarea cunoștințelor de bază, la sfârșitul capitolelor și, uneori, chiar a
anumitor paragrafe, am formulat o seamă de întrebări. De multe ori răspunsul la acestea nu
poate fi găsit în cuprinsul suportului de curs. El poate fi dat numai în urma consultării
materialului bibliografic.
Bibliografia indicată cuprinde lucrări elaborate după intrarea în vigoare a noului Cod civil.
Lucrarea de bază pentru examen este cursul universitar care are ca autor pe titularul cursului.
Activitățile tutoriale se desfășoară sub forma unor discuții, deci nu sunt activități de
predare a materiei aferente temelor anunțate. Prin urmare, prezența la aceste activități
este, în principiu, utilă numai în măsura în care ați studiat tema anunțată pentru
respectiva activitate tutorială.
13
MODULUL I: DREPTUL CIVIL
NORMA DE DREPT CIVIL.
RAPORTUL JURIDIC CIVIL.
1 ELEMENTE INTRODUCTIVE
Definirea dreptului civil.

Într-o primă accepțiune, dreptul civil are înțelesul de drept subiectiv, adică înțelesul de
putere conferită unei persoane de lege sau de un act juridic, putere în virtutea căreia, acea
persoană, poate ea însăși să acționeze sau poate să pretindă altuia să acționeze într-un fel
oarecare. Așa, spre pildă, proprietarul unui bun este titularul unui drept subiectiv în temeiul
căruia el are puterea să stăpânească bunul, să îl folosească ori să îl încredințeze altuia spre
folosință, la fel cum are puterea să dispună de bun vânzându-l, donându-l etc., ori consumându-
i substanța. Tot astfel, acela ce vinde un bun are un drept subiectiv în temeiul căruia poate să
primească prețul bunului vândut și, ca atare, poate să-i ceară cumpărătorului să-l achite; iar
acela care a închiriat un bun are un drept subiectiv în temeiul căruia poate să-i ceară locatarului
să plătească chiria etc. Această primă accepțiune a dreptului civil o vom avea în vedere ceva
mai încolo, cu ocazia examinării conținutului raportului juridic civil și a clasificării drepturilor
subiective.
Într-o a doua accepțiune, dreptul civil desemnează una dintre ramurile sistemului nostru de
drept, adică o grupare de norme și instituții juridice reunite laolaltă, în principal, datorită
obiectului lor comun de reglementare. În această din urmă accepțiune, dreptul civil apare ca o
componentă a dreptului obiectiv, adică a unui ansamblu de norme de conduită care pot exista și
se pot aplica indiferent de cunoașterea sau perceperea lor subiectivă de către persoanele fizice
sau juridice. Iar, în măsura în care este vorba de anumite norme juridice concrete, care există și
se aplică la un moment dat, ramura dreptului civil este parte a dreptului pozitiv. Acesta este
înțelesul pe care îl vom avea în vedere, cu prioritate, în partea de început a materiei.
Legislația noastră nu definește dreptul civil ca ramură de drept și nici nu îi precizează
obiectul sau domeniul de reglementare.
În literatura noastră de specialitate dreptul civil a fost și este definit, de regulă, ca fiind acea
ramură a sistemului de drept, sau acel ansamblu de norme juridice care reglementează
raporturile patrimoniale și nepatrimoniale stabilite între persoane fizice și persoane juridice
14
aflate pe poziții de egalitate juridică. Uneori această definiție este completată cu precizarea că
normele dreptului civil reglementează și condiția juridică a persoanelor fizice și juridice, în
calitatea lor de participanți la raporturile juridice civile.
Mai utilă însă decât o definiție pare a fi o localizare dreptului civil în sistemul nostru de
drept. Pentru aceasta sunt de reținut, îndeosebi, o seamă dintre prevederile din partea de început
a noului Cod civil. Astfel potrivit art. 2 C.civ.: (1) Dispozițiile prezentului cod reglementează
raporturile patrimoniale și nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte de drept civil. (2)
Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru
toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale. Iar potrivit art. 3 (1)
Dispozițiile prezentului cod se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și raporturilor
dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil. (2) Sunt considerați profesioniști toți cei care
exploatează o întreprindere. Rezultă de aici, pe de o parte, că noua reglementare tinde să unifice
dreptul privat și să pună semn de egalitate între acesta și dreptul civil și, pe de altă parte, că
noua reglementare, respectiv noul Cod civil, constituie dreptul comun în cadrul dreptului privat.
Norma de drept civil. Noțiune. Clasificare.
Norma de drept civil este, asemenea tuturor normelor juridice sau de drept, o regulă de
conduită cu caracter general, impersonal și de aplicare repetată, regulă ale cărei prevederi pot
fi impuse, la nevoie, făcând uz de forța de constrângere a statului.
Normele dreptului civil se pot grupa în două mari categorii: norme imperative (de ordine
publică și de ordine privată) și norme dispozitive. Primele sunt acelea de la care părțile nu se
pot abate, iar celelalte, pe cale de consecință, sunt cele de la care părțile se pot abate fără a
suporta vreo consecință juridică..
Normele din Codul civil sunt norme de drept comun. Expresia „drept comun” desemnează
norma juridică sau gruparea de norme juridice prin care se înfăptuiește reglementarea legală
generală, de principiu, a unui raport social sau a unui domeniu de raporturi sociale, reglementare
care primește aplicare într-un anumit domeniu, ori de câte ori (sau în măsura în care) acel
domeniu nu este supus unei reglementări legale speciale, derogatorii. În comparație cu Codul
civil – care este dreptul comun –, celelalte reglementări ale dreptului privat constituie doar un
drept special sau categorial. Distincția dintre dreptul comun și drepturile categoriale nu este
numai de natură teoretică. Prin consecințele sale ea evocă o altă distincție, care se face cu ocazia
clasificării nomelor juridice. Este vorba de distincția dintre normele generale sau de aplicație
generală și normele speciale sau de aplicație specială.
15
În altă ordine de idei, normele dreptului civil sunt, în bună măsură, norme supletive,
denumite astfel fiindcă rostul lor este acela de a suplini voința părților, atunci când aceasta nu
a fost exprimată îndestulător la încheierea unui contract. Existența acestei categorii de norme
juridice apare ca o necesitate în contextul libertății contractuale, care conferă părților
posibilitatea de a încheia acele contracte pe care ele le voiesc și de a stabili conținutul acestora.
Or, în multe cazuri, părțile nu pot sau nu vor, la data încheierii contractului, să prevadă toate
situațiile ce se vor ivi în raporturile dintre ele și, în consecință, nu cuprind în contract clauze
care să reglementeze aceste situații. Altfel spus, de multe ori, contractul este incomplet.
Așa fiind, legiuitorul a instituit, preventiv, o categorie specială de norme juridice menite să
umple „golurile” contractuale și care sunt denumite sugestiv norme supletive. Spre exemplu,
contractul de vânzare-cumpărare implică, printre altele, o seamă de cheltuieli legate de
încheierea lui, de predarea și de ridicarea bunurilor vândute și de plata prețului, cheltuieli a
căror repartizare între părți se va face potrivit înțelegerii acestora. Astfel, părțile se pot înțelege
ca toate cheltuielile să fie suportate de către vânzător ori de către cumpărător, la fel cum se pot
înțelege ca fiecare să suporte o jumătate sau o anumită parte din aceste cheltuieli. Cum problema
unor astfel de cheltuieli se poate ridica în mod obișnuit și cum este cu putință ca părțile să nu-i
dea o rezolvare prin clauzele contractului, legiuitorul a intervenit cu o seamă de dispoziții
supletive, prevăzând, prin art. 1666 că: (1) În lipsă de stipulație contrară, cheltuielile pentru
încheierea contractului de vânzare sunt în sarcina cumpărătorului; (2) Măsurarea, cântărirea și
cheltuielile de predare a bunului sunt în sarcina vânzătorului, iar cele de preluare și transport
de la locul executării sunt în sarcina cumpărătorului, dacă nu s-a convenit altfel. (3) În absența
unei clauze contrare, cheltuielile aferente operațiunilor de plată a prețului sunt în sarcina
cumpărătorului.
Întrebări.
1. Ce înseamnă „drept comun” și care sunt consecințele calificării normelor de drept civil
ca fiind „norme de drept comun”?
2. Ce sunt normele supletive și care este utilitatea lor?
3. Cum pot fi clasificate normele imperative și care este utilitatea acestei clasificări?
4. Ce sunt normele permisive?
Cuvinte și expresii cheie:
IMPERATIV; ONERATIV; PROHIBITIV; SUPLETIV; PERMISIV; DREPT COMUN; ORDINE PUBLICĂ; ORDINE
PRIVATĂ.
16
2 APLICAREA NORMELOR JURIDICE ÎN TIMP. CONFLICTELE DE LEGI ÎN TIMP.
Elemente introductive
Problema stabilirii domeniului temporal al acțiunii normelor juridice se ridică în modul cel
mai firesc deoarece, așa cum se obișnuiește a se spune „legea nu este eternă”, ea este elaborată
în considerarea unor realități și, ca atare, este indicat ca ea să existe și să se aplice doar atâta
timp cât aceste realități există și nu se modifică, la fel cum este indicat ca ea să fie abrogată ori
modificată odată cu dispariția sau modificarea realităților care au generat-o.
Succesiunea în timp a normelor juridice care au același domeniu de reglementare
(proprietate, contracte, căsătorie, etc.) – succesiune care implică existența unor norme vechi și
a unor norme noi – poate să creeze conflicte de legi (norme) în timp sau conflicte de legi
intertemporale. Problema centrală a acestor conflicte este aceea de a ști dacă o anumită situație
juridică este reglementată de legea (norma) veche sau de legea (norma) nouă.
De exemplu: la data încheierii unei căsătorii, legea (Codul familiei) reglementa într-un
anumit fel relațiile patrimoniale dintre soți. În timpul căsătoriei a apărut o nouă reglementare
(noul Cod civil) a acestor relații. Ca urmare, se naște întrebarea: noua reglementare se aplică
doar relațiilor patrimoniale ce se vor stabili în căsătoriile care se vor încheia ulterior apariției ei
sau și relațiilor ce se stabilesc în căsătoriile încheiate anterior și care existau la data intrării ei
în vigoare?
Soluționarea conflictelor de legi prin norme tranzitorii.
Datorită faptului că asemenea conflicte generează situații complexe, care dacă nu sunt
rezolvate unitar pot crea inechități grave, legiuitorul intervine frecvent prin norme tranzitorii,
care delimitează domeniul temporal de acțiune al legilor aflate în conflict, indicând dacă o
anumită situație juridică este reglementată de legea veche ori de legea nouă sau, dacă este cazul,
în ce măsură este reglementată de una sau de alta dintre legile aflate în conflict. Ca urmare, prin
aceste norme tranzitorii nu se reglementează nemijlocit anumite relații sociale ci se soluționează
conflictul de legi prin stabilirea domeniului temporal de aplicare al fiecăreia dintre normele
aflate în conflict. Spre pildă, intrarea în vigoare a noului Cod civil a generat o serie întreagă de
conflicte în timp între reglementările cuprinse în Codul civil de la 1864 și cele cuprinse în noul
Cod. Pentru soluționarea acestor conflicte, în Legea nr. 71/2011 legiuitorul a inserat o serie
întreagă de norme tranzitorii.
Existența unor norme tranzitorii s-ar putea spune că este soluția ideală pentru conflictele de
legi intertemporale. Astfel de conflicte se cer însă a fi soluționate și în lipsa unor dispoziții
tranzitorii, iar rezolvările ce se dau trebuie să fie, de principiu, aceleași de fiecare dată.
17
Soluționarea conflictelor de legi potrivit normelor (regulilor) speciale cuprinse în art.
6 C. civ., alin. 2 – 6.
Spre deosebire de normele tranzitorii care soluționează un conflict de legi existent,
prevederile din art. 6 alin. 2 – 6 C. civ. soluționează eventuale conflicte de legi într-o anumită
materie. Astfel, în alin 2 – 6 se prevăd următoarele:
(2) Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea
în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare
la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.
(3) Actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării
în vigoare a legii noi sunt supuse dispozițiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori,
după caz, eficace potrivit dispozițiilor legii noi.
(4) Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare
a legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.
(5) Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse
ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa
în vigoare.
(6) Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor
juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea
persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de
proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste
situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi.
Soluționarea conflictelor de legi în timp în alte situații.
Este vorba despre acele situații pentru care, pe de o parte, legiuitorul nu a elaborat norme
tranzitorii și care, pe de altă parte nu se pot încadra în prevederile art. 6 alin. (2) – (6). Asemenea
conflicte se soluționează în conformitate cu cele două principii care cârmuiesc aplicarea
normelor juridice în timp, respectiv principiul neretroactivității normelor juridice și principiul
aplicării imediate a normelor juridice.
Principiul neretroactivității.
Art. 6 alin. (1) C. civ. Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are
putere retroactivă. Prevederea din art. 6 alin. (1) C. civ. este expresia unui principiu fundamental
în materia aplicării normelor juridice în timp. Este vorba de principiul neretroactivității
legilor (normelor juridice). Potrivit acestuia norma juridică nouă (legea nouă) nu se poate aplica
situațiilor juridice trecute și efectelor acestora, în măsura în care ele s-au produs. Sau, altfel
18
spus, norma juridică, în general, nu se poate aplica acelor situații și efecte juridice care sunt
anterioare momentului zero al acțiunii ei în timp.
Art. 6 alin. (1) C. civ. este, pe de altă parte, o expresie a art. 15 (2) din Constituția României
unde se prevede că „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau
contravenționale mai favorabile.” Textul art. 15 (2) ne ocazionează următoarele observații: 1)
el se aplică deopotrivă atât legilor cât și celorlalte acte normative, indiferent că acestea sunt de
domeniul dreptului privat sau a dreptului public, excepție făcând dispozițiile legale cu caracter
penal și contravențional; 2) legiuitorul este oprit să mai elaboreze acte normative care, expres
sau implicit, ar avea caracter retroactiv; 3) în art. 15 (2) din Constituție nu se mai prevederea
„ea n-are putere retroactivă”, pe care o întâlnim în partea finală a art. 6 alin. (1) C. civ.
Principiul neretroactivității legii a fost perceput ca fiind fundamental cât privește aplicarea
normelor juridice (legilor) în timp, însă era vădit că el nu soluționa complet conflictul de legi
fiindcă se rezuma la determinarea domeniului temporal în care normele juridice nu-și puteau
găsi aplicare, fără a face referire și la acela în care ele își găsesc aplicare.
Principiul aplicării imediate a legii noi.

Datorită faptului că principiul neretroactivității nu a reușit să dea o soluție completă
conflictelor de legi în timp, doctrinar s-a formulat un principiu complementar, respectiv
principiul aplicării imediate a legii (normei juridice) noi. Potrivit acestui principiu norma
juridică nouă se aplică tuturor situațiilor juridice viitoare și efectelor acestora, precum și
efectelor situațiilor juridice trecute în măsura în care acestea nu s-au produs până la data
aplicării normei noi, fiind totodată exclusă aplicarea normei vechi cât privește reglementarea
situațiilor juridice viitoare și a efectelor lor.
Din aplicarea concurentă a acestor principii se poate contura următoarea soluție de principiu
a conflictelor de legi: situațiile juridice trecute - în raport de „momentul zero” al aplicării unei
norme juridice - (facta praeterita) rămân supuse normelor juridice în vigoare la data când ele
s-au stabilit și s-au consumat (normelor vechi), deoarece normele noi nu pot retroactiva;
situațiile juridice viitoare (facta futura) – în raport de același moment – vor fi supuse numai
normelor juridice noi, deoarece normele anterioare (vechi) nu ultraactivează; situațiile juridice
pendinte (facta pendentia) - în raport de același moment – în măsura în care s-au consumat, vor
fi supuse normelor vechi, iar în măsura în care nu s-au consumat vor fi supuse normelor noi.
Acțiunea normelor juridice în spațiu. Conflictele de legi în spațiu și soluționarea lor.

Uneori raporturile juridice au un caracter internațional, datorită faptului că un anumit
element al lor este un străin sau de extraneitate. Astfel, părțile pot să aibă cetățenii sau
19
naționalități diferite, situație care raportată fiind la dreptul unui anumit stat este exprimată prin
formularea: „una dintre părți are cetățenie sau naționalitate străină”; bunul care formează
obiectul actului juridic se află pe teritoriul altui stat decât acela căruia părțile îi aparțin prin
cetățenie; încheierea actului juridic, care generează raportul juridic, are loc pe teritoriul altui
stat decât acela al cetățeniei părților, etc.
Existența acestor elemente face ca raportul juridic să aibă legătură concomitent cu norme
juridice ce aparțin legislațiilor unor state diferite. Astfel, spre pildă, cetățenia română a uneia
dintre părțile unui act juridic cât și încheierea acelui act pe teritoriul României, leagă acel act și
raportul juridic pe care el îl generează de legislația română. Dar, cetățenia străină a celeilalte
părți și faptul că bunul ce formează obiectul actului juridic se află pe teritoriul altui stat, leagă
același raport juridic de legislația statului respectiv. Or, în condițiile în care legislațiile statelor
conțin, pentru același domeniu, reglementări diferite, nu este indiferent ce lege aplicăm pentru
reglementarea unui anumit raport juridic.
Această stare, caracterizată prin faptul că un anumit raport juridic sau o anumită situație
juridică se află sub incidența unor reglementări ce aparțin unor sisteme de drept diferite, este
denumită doctrinar „conflict de legi în spațiu”. Rezolvarea conflictului presupune determinarea
reglementării legale aplicabile raportului juridic cu elemente de extraneitate sau, după caz,
determinarea măsurii în care acelui raport îi este aplicabilă una sau alta dintre reglementările
aflate în conflict.
Fiecare stat și-a elaborat un sistem propriu de norme juridice, denumite norme conflictuale,
prin care se determină situațiile în care își poate găsi aplicare o lege străină cât și măsura acestei
aplicări. În ansamblul lor, aceste norme alcătuiesc ceea ce se cheamă sistemul de drept
internațional privat al fiecărui stat.
În concluzie, aspectul internațional al acțiunii normelor juridice în spațiu este caracterizat de
posibilitatea apariției unor conflicte de legi, iar rezolvarea acestora se face prin aplicarea
normelor conflictuale. Aceste norme sunt cuprinse în Cartea a VII-a a Codului civil, intitulată
Dispoziții de drept internațional privat.
Exemplu:
Articolul 2572 (1) C.civ prevede că „Starea, capacitatea și relațiile de familie ale persoanei
fizice sunt cârmuite de legea sa națională, dacă prin dispoziții speciale nu se prevede altfel”. Iar
potrivit art. 2568, al. (1) C.civ.„Legea națională este legea statului a cărui cetățenie o are
persoana fizică sau, după caz, legea statului a cărui cetățenie o are persoana juridică”. Ca
urmare, un conflict al legilor privind starea civilă și capacitatea părților unui raport juridic,
20
generat de faptul că una dintre părți este cetățean român iar cealaltă este cetățean străin, se
rezolvă astfel: cetățeanul român va avea starea (starea civilă) și capacitatea ce îi sunt conferite
de legea română atât în cazul în care el se află în România cât și în cazul în care el se află în
străinătate; tot astfel, cetățeanul străin va avea starea și capacitatea determinate de legea sa
naționale, atât în cazul în care se află la el în țară cât și în cazul în care se află în România
Întrebări
5. Care sunt principiile aplicării normelor juridice în timp?
6. Poate legiuitorul să elaboreze norme juridice care să prevadă, în însăși textul lor, că au
un caracter retroactiv?
7. În ce constă neretroactivitatea normelor juridice?
8. Ce este conflictul de legi intertemporale?
9. Ce sunt normele tranzitorii?
10. Ce sunt conflictele de legi în spațiu? 7.Ce sunt normele conflictuale?
11. În ce constă elementul străin sau de extraneitate și care sunt consecințele sale?
Cuvinte și expresii cheie:
NERETROACTIVITATE; ULTRAACTIVITATEA; NORME TRANZITORII; CONFLICT DE LEGI ÎN TIMP;
CONFLICT DE LEGI ÎN SPAȚIU; ELEMENT DE EXTRANEITATE.
21
3 RAPORTUL JURIDIC CIVIL.
Noțiune.
Fiind o specie a raportului juridic, raportul juridic civil a fost definit, la rândul lui, ca fiind
acel raport social care este reglementat de normele dreptului civil. Prin urmare, ceea ce pare să
transforme întotdeauna un anumit raport social într-un raport juridic este existența unei norme
juridice care reglementează acel raport.
După părerea noastră, raportul juridic civil este relația socială care rezultă din acele
împrejurări cărora normele dreptului le conferă calitatea de izvoare ale raporturilor juridice
civile.
Evidențierea legăturii dintre raportul juridic și izvorul său ne apare cu atât mai necesară cu
cât izvorul raportului juridic poate avea un rol decisiv în determinarea naturii acestuia. Astfel,
dacă un raport juridic rezultă dintr-un contract individual de muncă, acela este un raport juridic
de muncă și nicidecum unul de natură civilă.
Trăsături specifice.
Generalitatea izvoarelor raportului juridic civil.

Atât în lucrările de teorie generală a dreptului cât și în cele consacrate studiului raportului
juridic civil sau actului juridic civil, izvoarele raportului juridic (deci și ale raportului juridic
civil) sunt considerate a fi acele împrejurări - acțiuni ale omului ori fenomene naturale –, cărora
normele dreptului le conferă eficacitate juridică.
Luând drept criteriu conexiunea lor cu voința umană, izvoarele raporturilor juridice civile
sunt clasificate în două grupe: evenimente sau fapte naturale și acțiuni omenești.
Evenimentele sau faptele naturale sunt acele împrejurări care se produc independent de
voința umană și de a căror producere normele dreptului civil leagă o seamă de efecte juridice.
Pot fi incluse în această categorie: nașterea, moartea, calamitățile naturale etc.
Acțiunile omenești sunt la rândul lor grupate în două categorii: acțiuni săvârșite cu intenția
de a produce efecte juridice și acțiuni săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice. Primele
alcătuiesc categoria actelor juridice (contractul și actul unilateral), iar celelalte alcătuiesc
categoria faptelor juridice (licite și ilicite). Distincția dintre aceste două categorii are multiple
semnificații practice, în special, în ceea ce privește capacitatea părților, reprezentarea și
dovezile ce sunt admise de lege pentru a proba existența unui act sau fapt juridic ș.a.
Este mai indicat ca izvoarele raportului juridic civil să fie abordate într-o manieră mai
pragmatică, astfel încât, fără a ignora generalizările făcute în teoria generală a dreptului, să fie
22
puse în evidență, cu prioritate și pe înțeles, principalele izvoare ale raporturilor juridice civile
și particularitățile acestora.
Aceste izvoare sunt: a) contractul civil; b) actul unilateral de drept civil; c) faptele ilicite
cauzatoare de prejudicii unei alte persoane; d) faptele licite; e) evenimentele.
Contractul civil.
Contractul civil este o specie a actului juridic civil. Art. 1166 C. civ. definește contractul ca
fiind „acordul între două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui modifica sau stinge
un raport juridic.” În legătură cu acest izvor de raporturi juridice civile sunt de făcut, îndeosebi,
două mențiuni. În primul rând doar contractele civile generează raporturi juridice civile. Alte
contracte, cum sunt cele de muncă, cele de consumație ori cele administrative, generează, după
caz, raporturi juridice de muncă, de dreptul consumației ori de drept administrativ. În al doilea
rând, deoarece dispozițiile Codului civil se aplică și raporturilor dintre profesioniști, respectiv
comercianți, contractele încheiate între aceștia cu ocazia exercitării profesiei lor sunt tot
contracte civile.
Actul unilateral de drept civil.

Actul unilateral de drept civil este o manifestare unilaterală de voință, făcută (exprimată), în
temeiul legii ori a unui contract cu intenția de a produce efecte juridice și care este în măsură
să producă prin ea însăși astfel de efecte. În acest sens art. 1324 C.civ. prevede că „Este
unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voință a autorului său.
3.2.1.2.1 Exemple:
¾ denunțarea unilaterală a unui contract încheiat pe durată nedeterminată;
¾ revocarea unui contract de mandat;
¾ recunoașterea unui copil din afara căsătoriei;
¾ testamentul ș.a.
Datorită structurii sale unilaterale, actul juridic unilateral nu se confundă și, ca atare, nu
trebuie confundat cu contractul unilateral.
Contractul unilateral demarcare

Contractul unilateral este un act de structură bilaterală, adică un contract, a cărui încheiere
presupune un acord de voințe. Denumirea de contract unilateral este dată de faptul că el creează
obligații numai pentru una dintre părțile contractante.
23
Exemple pentru înțelegerea distincției:
Revocarea unui contract de mandat este un act unilateral, deoarece nu presupune
consimțământul celeilalte părți; în schimb, înțelegerea (acordul de voințe) prin care una dintre
părți se obligă să garanteze o obligație pe care cealaltă parte și-o asumă față de un terț este un
contract unilateral (cauțiune sau fideiusiune) deoarece creează obligații numai pentru garant.
Faptele ilicite cauzatoare de prejudicii.

Din punct de vedere al dreptului civil, prin faptă ilicită se desemnează acea acțiune sau
inacțiune a unei persoane, care încălcă drepturile subiective sau interesele legitime ale altei
persoane și îi cauzează astfel un prejudiciu patrimonial sau, după caz, nepatrimonial. Este ceea
ce rezultă și din art. 1357 C. civ. care dispune că „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-
o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare".
Prin urmare, spre deosebire de fapta ilicită de natură penală (infracțiunea) cât și spre
deosebire de fapta ilicită de natură administrativă (contravenția), care nu pot exista decât în
măsura în care legea le prevede și le califică în mod expres drept infracțiuni ori contravenții,
faptele ilicite civile sunt determinate doar generic de către legiuitor prin rezultatul lor, respectiv
cauzarea unui prejudiciu ca urmare a încălcării drepturilor ori a intereselor legitime ale unei
persoane.
Faptele cauzatoare de prejudicii, care mai sunt denumite sugestiv delicte civile, dau naștere
unor raporturi juridice obligaționale, în conținutul cărora intră dreptul victimei de a cere și de a
obține repararea prejudiciului suferit și obligația corelativă a autorului faptei ilicite de a repara
prejudiciul cauzat. Aceste raporturi sunt specifice unei forme a răspunderii juridice, cunoscută
sub denumirea de răspundere civilă delictuală.
Faptele juridice licite.

Acestea sunt acțiuni omenești săvârșite voluntar și fără intenția de a produce efecte juridice,
dar care produc totuși anumite efecte expres prevăzute de lege, îndeosebi datorită faptului că
săvârșirea lor afectează interesele altuia.
Codul civil reglementează trei fapte licite care sunt izvor de raporturi juridice obligaționale.
Este vorba de gestiunea de afaceri (art. 1330 și urm.), plata nedatorată (art. 1341 și urm.) și
îmbogățirea fără justă cauză (art. 1345 și urm.). Plecând de la aceste reglementări, practica
judecătorească și doctrina au conturat și un al treilea fapt licit izvor de obligații, respectiv
îmbogățirea fără justă cauză.
3.2.1.6.1 Exemplu.
24
Plata unei sume de bani făcută, din eroare, către o persoană care nu este îndreptățită să o
primească, generează, pentru cel ce a primit-o, o obligație de restituire.
Evenimentele
Denumite uneori „fapte naturale”, evenimentele sunt, așa cum am mai arătat, împrejurări
străine voinței umane de survenirea cărora legea condiționează producerea anumitor efecte
juridice.
3.2.1.7.1 Exemplu
Moartea unei persoane dă naștere raporturilor juridice legate de succesiunea acelei persoane.
Egalitatea părților și libertatea voinței lor.

Dacă opusul egalității este subordonarea și dacă trăsătura caracteristică a subordonării constă
în aceea că numai una dintre părțile unui anumit raport - fie el juridic fie de altă natură -, își
poate exprima voința, cealaltă fiind obligată să se supună, atunci„esența” egalității părților nu
constă în altceva decât în faptul – sau mai ales în faptul –, că părțile sunt în principiu, deopotrivă
și necondiționat, îndreptățite și, mai cu seamă, libere să-și manifeste voința.
Caracterul preponderent patrimonial al raporturilor juridice civile.

Din punct de vedere al conținutului lor, toate raporturile juridice – deci nu numai cele civile
–, pot fi, după caz, ori patrimoniale ori nepatrimoniale.
Sunt raporturi patrimoniale acelea care au în conținutul lor un drept (drepturi) patrimonial
(e); iar dreptul patrimonial este acela care are ca obiect un bun sau, în general, o valoare
economică, ce poate fi evaluată și exprimată în bani.
3.2.1.9.1 Exemplu de drept patrimonial:
Dreptul de proprietate.
Pe de altă parte, sunt raporturi nepatrimoniale acelea care au în conținutul lor un drept
(drepturi) nepatrimonial(e); iar dreptul nepatrimonial este acela al cărui obiect nu are o valoare
economică, ceea ce înseamnă că nu poate fi evaluat și exprimat în bani.
3.2.1.9.2 Exemplu de drept nepatrimonial:
Dreptul persoanei de a consimți la prelevarea de organe sau țesuturi în scopuri terapeutice.
Raporturile patrimoniale de drept civil

Pot fi grupate în două categorii. Prima este categoria raporturilor care au în conținutul lor
drepturi reale, fapt pentru care sunt mai sunt denumite și raporturi reale, iar cea de a doua este
categoria raporturilor care au în conținutul lor drepturi de creanță, și care sunt denumite
raporturi de obligații, raporturi obligaționale, obligații civile sau pur și simplu obligații.
25
Raporturile nepatrimoniale de drept civil
Sunt, de asemenea, grupate, în funcție de conținutul lor, în următoarele categorii:
¾ raporturi care au în conținutul lor drepturi ce privesc existența și integritatea
persoanei fizice (dreptul la viață, sănătate, integritate corporală reputație etc.);
¾ raporturi care au în conținutul lor drepturi privitoare la atributele de identificare
ale persoanelor fizice și juridice, (dreptul la nume, la denumire, la domiciliu, etc.);
¾ raporturi care au în conținutul lor drepturi generate de creația intelectuală
(drepturile nepatrimoniale rezultate din crearea unei opere artistice, literare,
științifice etc.).
Caracterul divizibil al raportului civil cu pluralitate de subiecte.

Putem vorbi despre o pluralitate de subiecte în situația în care un anumit raport juridic are
fie mai multe subiecte active, fie mai multe subiecte pasive, fie deopotrivă atât mai multe
subiecte active cât și mai multe subiecte pasive.
Pluralitatea de subiecte poate să apară practic în toate categoriile de raporturi juridice civile,
dar în raporturile care au un subiect pasiv nedeterminat (cum sunt cele de proprietate)
pluralitatea poate să privească, în mod firesc, numai subiectul activ al acestora.
3.2.1.12.1 Exemplu.
Există o pluralitate de subiecte active în cazul coproprietății.
În raporturile obligaționale civile, pluralitatea de subiecte este cârmuită, indiferent de forma
ei, de regula divizibilității. Aceasta înseamnă că, atunci când un raport obligațional cunoaște
o pluralitate de subiecte, obiectul său se împarte între subiectele raportului, fiecare subiect fiind
îndreptățit, după caz, să pretindă doar partea sa și fiind îndatorat să execute tot numai partea sa.
De la regula divizibilității obiectului obligațiilor civile cu pluralitate de subiecte, legea
consacră două excepții. Este vorba despre obligațiile solidare și despre obligațiile indivizibile.
Obligațiile solidare
Sunt acele raporturi obligaționale cu pluralitate de subiecte, care conferă oricărui creditor
solidar posibilitatea de a cere de la debitor plata în întregime a datoriei (solidaritate activă) sau,
după caz, obligă pe oricare debitor solidar la executarea întregii prestații la care are dreptul
creditorul (solidaritate pasivă). Solidaritatea nu se prezumă ci trebuie dovedită de acela care o
invocă. Prin excepție, între debitorii unei obligații contractate în exercițiul activității unei
întreprinderi solidaritatea nu mai trebuie dovedită. Ea se prezumă până la proba contrară, dacă
prin lege nu se prevede altfel (art.1446 C. civ.).
26
3.2.1.13.1 Exemplu.
Dacă prin fapta lor ilicită mai multe persoane cauzează cuiva un prejudiciu, autorii faptei
vor răspunde solidar față de victimă. Aceasta înseamnă că victima va putea să ceară oricăruia
dintre autori să repare integral acel prejudiciu.
Obligațiile indivizibile
Sunt acele obligații cu pluralitate de subiecte al căror obiect este nesusceptibil de a fi divizat,
fie datorit ă naturii sale indivizibile, fie datorită convenției părților care îl consideră indivizibil
cu toate că prin natura sa el este divizibil. În primul caz indivizibilitatea este naturală iar în cel
de al doilea este convențională.
3.2.1.14.1 Exemplu.
Sunt indivizibile prin natura lor obligațiile de a nu face, întrucât nu pot fi executate fracționat,
la fel cum este indivizibilă și obligația de a preda un bun care nu poate fi divizat fără a-și
modifica destinația economică inițială (un autoturism).
Întrebări.
12. Ce este raportul juridic civil?
13. Ce înțelegeți prin egalitatea părților?
14. Care este diferența dintre contractul unilateral și actul unilateral?
15. De câte feluri sunt raporturile patrimoniale?
16. Ce sunt delictele civile și prin ce se deosebesc ele de faptele ilicite cu caracter penal?
17. Prin ce se caracterizează solidaritatea și indivizibilitatea?
Cuvinte și expresii cheie.
IZVOR AL RAPORTULUI JURIDIC; CONTRACT CIVIL; CONTRACT COMERCIAL; ACT JURIDIC UNILATERAL;
CONTRACT UNILATERAL; DELICT CIVIL; FAPT JURIDIC LICIT; PATRIMONIAL; NEPATRIMONIAL;
EGALITATE; PLURALITATE; INDIVIZIBILITATE; SOLIDARITATE.
Bibliografie de bază aferentă Modulului I
Obligatorie
Hamangiu, București. 2013.
Facultativă
27
București, 2018.
28
MODULUL II:
CAPACITATEA PERSOANEI
FIZICE
1 CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE.
Noțiune.
În vorbirea curentă, cuvântul persoană este folosit îndeobște pentru a desemna, la modul
general, un individ al speciei umane, un om considerat în totalitatea însușirilor sale fizice și
psihice.
În limbajul juridic, cuvântul persoană a avut și are o semnificație specială, el desemnând și
denumind omul în calitatea sa de „ființă juridică”. Pentru a desemna însă calitatea omului de
„ființă juridică”, legiuitorul nu s-a mărginit la a folosi pur și simplu cuvântul persoană, ci a creat
conceptul de „persoană fizică”.
Nevoia de a crea acest concept s-a impus, mai cu seamă, datorită faptului că raporturile
juridice s-au stabilit și se stabilesc nu numai între indivizi dar și între grupuri de indivizi,
respectiv între structuri create și organizate de oameni tocmai cu scopul de a se putea realiza
participarea acestora la raporturile juridice, independent de cei care le-au creat și le alcătuiesc.
Acestea din urmă sunt persoanele juridice (societăți comerciale, asociații, fundații etc.). În acest
sens, prin art. 25 C. civ se dispune: „ (1) Subiectele de drept civil sunt persoanele fizice și
persoanele juridice. (2) Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi și de
obligații civile. (3) Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condițiile
cerute de lege, este titulară de drepturi și de obligații civile”.
Persoana fizică și capacitatea juridică.
Așa cum am arătat, „persoana fizică” este, întâi de toate, o denumire convențională dată
omului ca entitate juridică, ca participant individual la raporturile juridice. Ea este deci o
calificare dată de lege individului și nu o însușire sau o vocație specială a acestuia. O asemenea
vocație trebuie însă în mod necesar să existe, căci altfel persoana fizică ar fi o formă lipsită de
conținut. Această necesară vocație și-a găsit însă expresia într-un alt concept, acela de capacitate
juridică, consacrat, mai ales, doctrinar și jurisprudențial și care desemnează vocația sau
îndreptățirea persoanei fizice de a participa, în general, la raporturile juridice și de a dobândi
drepturi și obligații.
29
Dispozițiile legii civile fac distincție între capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu.
Astfel în art. 28 C. civ. se prevede: (1) Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor.
(2) Orice persoană are capacitate de folosință și, cu excepția cazurilor prevăzute de lege,
capacitate de exercițiu.
Doctrinar la aceste feluri ale capacității a fost adăugată și capacitatea delictuală, adică
aptitudinea persoanei de a răspunde pentru faptele ei ilicite cauzatoare de prejudicii.
Capacitatea de folosință.
Noțiunea și caracterele capacității de folosință.

Potrivit art. 34 C.civ. „Capacitatea de folosință este aptitudinea persoanei de a avea drepturi
și obligații civile.”
Caracterul abstract al capacității de folosință

Subliniază faptul că, potențial, de la naștere, orice persoană are acces la toate drepturile și
obligațiile civile pe care legea le recunoaște persoanei fizice. Capacitatea civilă nu semnifică
așadar un „inventar” al drepturilor ce le are o persoană fizică sau juridică la un moment dat, ci
semnifică vocația persoanei de a avea drepturi și obligații.
Caracterul general al capacității de folosință a persoanei fizice

A fost unanim acceptat și, în consecință, evidențiat în literatura noastră de specialitate.
Aceasta, mai cu seamă, pentru a se sublinia faptul că persoana fizică, spre deosebire de persoana
juridică, poate avea toate și/sau oricare dintre drepturile civile recunoscute de lege. În schimb,
persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care corespund scopului ei, stabilit prin
lege, actul de înființare sau statut. De aceea, s-a spus că persoana juridică, prin opoziție cu
persoana fizică, are o capacitate specială de folosință. În condițiile reglementărilor din noul
Cod (art. 206) situația este sensibil diferită deoarece persoana juridică poate avea orice drepturi
civile afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei
fizice. Singure persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi și obligații
care sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.
Unicitatea și universalitatea capacității de folosință

Constau în aceea că un om nu se poate multiplica în mai multe ființe juridice și, ca urmare,
nu poate avea mai multe capacități de folosință. Aceasta deoarece, așa cum am mai arătat,
capacitatea de folosință se contopește și se confundă, în cele din urmă, cu însăși calitatea de
subiect de drept civil. Fiind unică, capacitatea de folosință este și universală, ceea ce înseamnă
30
că un om este aceeași ființă juridică indiferent de profesie, ocupație, cât și de deplasarea sa în
spațiu dintr-un stat în altul etc.
Egalitatea capacității de folosință

Rezultă fără echivoc din dispozițiile Constituției, ale art. 30 din Codul civil.
Legalitatea capacității de folosință

Rezultă din faptul este, în exclusivitate, o creație a legii. Aceasta înseamnă că numai prin
lege se poate determina momentul în care începe și se sfârșește capacitatea de folosință, la fel
cum tot numai prin lege se pot determina, cu titlu de excepție, eventualele incapacități de
folosință.
Legalitatea capacității de folosință determină implicit și două consecințe, respectiv
inalienabilitatea și intangibilitatea ei. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că nimeni nu poate
renunța la capacitatea sa de folosință și, pe de altă parte, că eventualele restrângeri ale capacității
de folosință (incapacități de folosință) trebuie să fie expres prevăzute de lege. În acest sens art.
29 C.civ. prevede:
„(1) Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință sau lipsit, în tot sau în parte, de
capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege. (2) Nimeni nu
poate renunța, în tot sau în parte, la capacitatea de folosință sau la capacitatea de exercițiu.”
Începutul capacității de folosință
Dobândirea capacității de folosință din momentul nașterii persoanei

Articolul 35 C.civ. prevede: „Capacitatea de folosință începe de la nașterea persoanei și
încetează o dată cu moartea acesteia”. Prin urmare, singura cerință ce se impune pentru a putea
vorbi despre capacitatea de folosință a persoanei fizice este ca această persoană să existe, adică
să se fi născut și să nu fi decedat.
Recunoașterea condiționată a anumitor drepturi din momentul concepției persoanei

Potrivit art. 36 C. civ. „Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai
dacă el se naște viu Dispozițiile art. 412 referitoare la timpul legal al concepțiunii sunt
aplicabile.”
Această dispoziție legală este privită ca fiind expresia unei excepții de la regula dobândirii
capacității de folosință de la nașterea persoanei, excepție concretizată în aceea că persoana
fizică dobândește capacitate de folosință, anticipat, condiționat și limitat, chiar înainte de
nașterea sa. Este o capacitate anticipată deoarece ea se dobândește înainte de naștere, respectiv
de la concepție; este o capacitate condiționată fiindcă ea se pune în discuție doar atunci când
31
copilul se naște viu; și este limitată fiindcă ea privește doar drepturile copilului nu și obligațiile
acestuia.
Condițiile acestei recunoașteri

În literatura de specialitate s-a apreciat că această excepție poate găsi aplicare doar dacă sunt
întrunite cumulativ următoarele condiții :
1) copilul că se nască viu, fără a fi și viabil;
2) copilul să fie chemat să dobândească anumite drepturi;
3) copilul să fi fost conceput la data dobândirii drepturilor, ceea ce se stabilește, potrivit
art. 412 C.civ. prin prezumția legală potrivit căreia „(1) Intervalul de timp cuprins
între a trei suta și a o sută optzecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al
concepțiunii. El se calculează zi cu zi. (2) Prin mijloace de probă științifice se poate
face dovada concepțiunii copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp
prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara acestui interval.”
Încetarea capacității de folosință.
Constatarea fizică morții.

Moartea unei persoane, care marchează încetarea capacității de folosință, se constată, cel
mai adesea și în modul cel mai firesc, prin examinarea și identificarea medicală și, dacă este
cazul, criminalistică, a cadavrului acelei persoane.
În urma acestei constatări se eliberează certificatul medical constatator al decesului și apoi,
pe baza acestuia, se întocmește, în registrul de stare civilă pentru decese, actul de deces al
persoanei. În acesta se consemnează și data decesului, dată care marchează momentul încetării
capacității de folosință și a calității de subiect de drept a persoanei respective.
Declararea judecătorească a morții.

Constatarea fizică a morții presupune, așa cum am arătat, existența cadavrului identificat al
persoanei cât și constatarea medicală a instalării morții. Uneori însă persoana dispare în
împrejurări excepționale care îndreptățesc a se presupune moartea (război, cutremur,
naufragiu), fără a se găsi cadavrul acelei persoane. Alteori persoana dispare pur și simplu de la
domiciliul ei, lipsind vreme îndelungată, fără a exista știri din care să rezulte că ea este în viață.
Dispariția persoanei impune, și într-un caz și în celălalt, necesitatea clarificării situației juridice
a celui dispărut. În acest scop, legea a instituit procedura judiciară specială a declarării morții,
prin care se stabilește, cu caracter de prezumție, faptul morții unei persoane dispărute și
momentul când aceasta a survenit. În toate cazurile însă, așa cum se prevede în art. 53 C.civ.
32
„cel dispărut este socotit a fi în viață, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte
rămasă definitivă.”
Reglementând procedura declarării morții, legiuitorul a ținut seama de faptul că
împrejurările care ocazionează dispariția persoanei sunt diferite și că, prin specificul lor, ele
impun un tratament juridic diferit. Tocmai de aceea el a instituit trei cazuri de declarare
judecătorească a morții, respectiv un caz general și două cazuri speciale.
1.4.3.2.1 Cazul general..
Potrivit art. art. 49 C.civ. „(1) În cazul în care o persoană este dispărută și există indicii că a
încetat din viață, aceasta poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea
oricărei persoane interesate, dacă au trecut cel puțin 2 ani de la data primirii ultimelor informații
sau indicii din care rezultă că era în viață. (2) Dacă data primirii ultimelor informații sau indicii
despre cel dispărut nu se poate stabili cu exactitate, termenul prevăzut în alin. (1) se socotește
de la sfârșitul lunii în care s-au primit ultimele informații sau indicii, iar în cazul în care nu se
poate stabili nici luna, de la sfârșitul anului calendaristic.”
1.4.3.2.2 Primul caz special.
Potrivit art. 50 alin. (1) Cel dispărut în împrejurări deosebite, cum sunt inundațiile,
cutremurul, catastrofa de cale ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război sau
într-o altă împrejurare asemănătoare, ce îndreptățește a se presupune decesul, poate fi declarat
mort, dacă au trecut cel puțin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariția. (2) Dacă
ziua în care a intervenit împrejurarea când a avut loc dispariția nu poate fi stabilită, sunt
aplicabile, în mod corespunzător, dispozițiile art. 49 alin. (2)
1.4.3.2.3 Al doilea caz special.
Potrivit alin (3) din art. 50 C.civ. Atunci când este sigur că decesul s-a produs, deși cadavrul
nu poate fi găsit sau identificat, moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a
se aștepta împlinirea vreunui termen de la dispariție.
1.4.3.2.4 Procedura declarării morții.
Declararea judecătorească a morții se face potrivit unei proceduri speciale prevăzută de
Codul de procedură civilă. (art. 943- 950 Cod procedură civilă).
Competența soluționării cererii revine judecătoriei (art. 94 alin. 1 lit. h. Cod procedură
civilă).
1.4.3.2.5 Stabilirea datei prezumate a morții.
Potrivit art. art. 52 C. civ. „(1) Cel declarat mort este socotit că a încetat din viață la data pe
care hotărârea rămasă definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morții. Dacă hotărârea nu arată și
ora morții, se socotește că cel declarat mort a încetat din viață în ultima oră a zilei stabilite ca
33
fiind aceea a morții. (2) În lipsa unor indicii îndestulătoare, se va stabili că cel declarat mort a
încetat din viață în ultima oră a celei din urmă zile a termenului prevăzut de art. 49 sau 50, după
caz.
Cel puțin două concluzii se pot desprinde din această dispoziție legală. O primă concluzie
este aceea că instanța, prin hotărârea judecătorească de declarare a morții, este obligată să
stabilească data morții. O a doua concluzie este aceea că, din moment ce se stabilește potrivit
cu împrejurările, data morții nu este niciodată aceea a pronunțării hotărârii declarative de
moarte și nici aceea a rămânerii irevocabile a acestei hotărâri, ci este întotdeauna o dată
stabilită prin hotărârea judecătorească de declarare a morții.
1.4.3.2.6 Rectificarea datei morții.
Indiferent după care dintre regulile menționate se stabilește data morții, există întotdeauna
posibilitatea ca ulterior să apară indicii mai concludente cu privire la data morții sau chiar
dovezi cu privire la această dată. De aceea art. 52 alineatul (3) C.civ., dispune că „Instanța
judecătorească poate rectifica data morții stabilită potrivit dispozițiilor alin. (1) și (2), dacă se
dovedește că nu era posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la acea dată. În acest caz,
data morții este cea stabilită prin hotărârea de rectificare.”
1.4.3.2.7 Efectele hotărârii judecătorești de declarare a morții.
De îndată ce hotărârea declarativă de moarte a rămas definitivă, cel dispărut este socotit că
a murit la data stabilită prin hotărâre, ca fiind aceea a morții. Așa fiind, de la data prezumată a
morții încetează drepturile viagere ale celui dispărut (cum sunt: uzufructul, dreptul la rentă
viageră sau întreținere dobândite prin contracte încheiate de defunct în timpul vieții ș.a.); se
deschide succesiunea celui declarat mort, fiind chemați la moștenire acei moștenitori legali sau
testamentari care erau în viață la data stabilită ca fiind dată a morții; încetează căsătoria celui
declarat mort ș.a.
1.4.3.2.8 Anularea hotărârii declarative de moarte.
Potrivit prevederilor Codului civil, hotărârea declarativă de moarte se poate anula, tot prin
hotărâre judecătorească, în două situații: 1) dacă cel declarat mort este în viață (art. 54 alin. 1
C.civ.); 2) dacă se descoperă certificatul de deces al celui declarat mort (art. 54 C.civ.). În
ambele situații acțiunea poate fi introdusă de către orice persoană interesată și este
imprescriptibilă.
1.4.3.2.9 Efectele anulării hotărârii declarative de moarte.
Trei efecte sunt avute în vedere, cu precădere, de către legiuitor. Este vorba despre situația
bunurilor celei ce a fost declarat mort, despre situația plăților făcute moștenitorilor aparenți și
despre situația căsătoriei celui declarat mort.
34
35
1.4.3.2.9.1 Situația bunurilor celui ce a fost declarat mort.
Din moment ce acela care a fost declarat mort este considerat că a fost tot timpul în viață,
succesiunea lui trebuie privită ca nedeschisă. Așa fiind, pare cât se poate de firesc ca el să
redobândească bunurile avute anterior declarării morții și aflate la moștenitori la data anulării
hotărârii declarative de moarte. Pe de altă parte, potrivit regulii de drept, exprimată în adagiul
„resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”, anularea unui act juridic desființează atât
drepturile dobândite (de primul dobânditor) prin efectul actului anulat ulterior, cât și drepturile
subsecvente, dobândite de terți prin acte încheiate cu primul dobânditor.
Ca urmare, anularea hotărârii declarative de moarte va implica și desființarea actelor prin
care moștenitorii au transmis bunuri din succesiune unor terțe persoane. De aceea legiuitorul,
prin art. 54, alin. (2), C.civ.. a prevăzut că în cazul anulării hotărârii declarative de moarte „Cel
care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte, înapoierea
bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu este cu putință, restituirea lor prin echivalent. Cu
toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât dacă, sub rezerva
dispozițiilor în materie de carte funciară, se va face dovada că la data dobândirii știa ori trebuia
să știe că persoana declarată moartă este în viață.”
Această ultimă prevedere a art. 54 C.civ. este o excepție de la regula restituirii bunurilor
către cel ce a fost declarat mort, excepție care se fundamentează atât pe buna-credință a
dobânditorului și caracterul oneros al dobândirii, cât mai ales pe aparența calității de moștenitor
creată de hotărârea judecătorească de declarare a morții și eroarea comună pe care aceasta a
generat-o.
1.4.3.2.9.2 Situația plății făcute către moștenitorii aparenți.
Potrivit art. 56 C.civ. „Plata făcută moștenitorilor legali sau legatarilor unei persoane, care
reapare ulterior hotărârii declarative de moarte, este valabilă și liberatorie, dacă a fost făcută
înainte de radierea din registrul de stare civilă a mențiunii privitoare la deces, cu excepția
cazului în care cel care a făcut plata a cunoscut faptul că persoana declarată moartă este în
viață.”
1.4.3.2.9.3 Situația căsătoriei celui ce a fost declarat mort.
Pentru a preîntâmpina starea teoretică de bigamie, creată de recăsătorirea soțului celui
declarat mort, legiuitorul, prin art. 293 alin. (2) C. civ., a prevăzut că „În cazul în care soțul unei
persoane declarate moarte s-a recăsătorit și, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este
anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soțul celui declarat mort a fost de bună-credință.
Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.”
36
Întrebări.
18. Ce este capacitatea de folosință?
19. Din ce moment se dobândește, de regulă, capacitatea de folosință?
20. În ce condiții se recunoaște capacitatea copilului conceput?
21. Care este prezumția timpului legal al concepției?
22. În ce situație se constată fizic moartea unei persoane?
23. Cum se stabilește data morții declarată judecătorește?
24. În ce situații se pune problema anulării declarative de moarte?
25. Care este situația bunurilor și a căsătoriei celui care a fost declarat mort, în urma
anulării hotărârii declarative de moarte?
MOARTE FIZIC CONSTATATĂ; MOARTE JUDECĂTOREȘTE DECLARATĂ; COMORIENȚI; DATA ULTIMELOR
ȘTIRI; PREZUMȚIE; CONCEPȚIE; DISPARIȚIE; DATA MORȚII; RECTIFICARE; TITLU ONEROS; TITLU
GRATUIT; BUNĂ-CREDINȚĂ
37
Capacitatea de exercițiu.
Definiție. Caractere.
Potrivit art. 37 C.civ „Capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură
acte juridice civile.” Asemenea capacității de folosință, capacitatea de exercițiu se
caracterizează prin: legalitate, deoarece dobândirea, conținutul și încetarea ei sunt stabilite prin
lege; intangibilitate și indisponibilitate, deoarece capacitatea de exercițiu se poate restrânge sau
înlătura numai potrivit legii deci nu și prin voința titularului ei ori a unei alte persoane; egalitate,
deoarece la fel ca în cazul capacității de exercițiu nu sunt admise diferențieri cu caracter
discriminator; generalitate, deoarece, în măsura în care persoana a dobândit capacitatea de
exercițiu ea poate încheia orice act juridic cu excepția acelora care îi sunt interzise expres de
lege.
Capacitatea de exercițiu și discernământul

Încheierea de acte juridice în vederea dobândirii și exercitării de drepturi și a asumării și
executării de obligații presupune existența discernământului persoanei, adică a facultății de a
judeca și de a aprecia corect asupra necesității și oportunității încheierii unui act juridic, ca
urmare a evaluării raționale a consecințelor acestuia. Or, persoana fizică are această facultate
doar de la o anumită vârstă, după o oarecare experiență de viață și în condițiile unei stări
normale de sănătate mintală. De aceea, spre deosebire de capacitatea de folosință care se
dobândește, instantaneu și complet, din momentul nașterii și, limitat, chiar din momentul
concepției -, capacitatea de exercițiu a persoanei fizice se dobândește numai în măsura
împlinirii unei anumite vârste, a existenței unui discernământ suficient format și odată cu
acumularea unei experiențe corespunzătoare de viață. Două concluzii trebuie desprinse din cele
arătate până acum.
Discernământul este o premisă a capacității de exercițiu fără a se confunda însă cu aceasta
din urmă. Este concluzia care se desprinde mai întâi din împrejurarea că existența
discernământului și respectiv lipsa de discernământ sunt stări de fapt care pot caracteriza o
persoană indiferent de vârsta acesteia, în vreme ce capacitatea de exercițiu este o stare de drept
care se dobândește numai de la împlinirea unei anumite vârste. Aceasta nu însemnă însă că ar
putea avea discernământ o persoană de vârstă foarte fragedă. Dar poate avea discernământ fără
a avea și capacitate de exercițiu o persoană apropiată de vârsta majoratului, la fel cum poate fi
lipsită, uneori, de discernământ o persoană majoră care are deplină capacitate de exercițiu, cum
este, de exemplu, persoana care suferă de alienație sau debilitate mintală și nu a fost pusă sub
interdicție.
38
Capacitatea deplină de exercițiu.
Potrivit art. 38 C.civ,: „Capacitatea de exercițiu deplină începe la data când persoana devine
majoră.” (alin. 1) „Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de optsprezece ani.” (alin. 2)
Dobândirea anticipată a capacității de exercițiu depline.

Noul cod civil reglementează două situații în care persoana fizică dobândește potrivit legii
capacitate deplină de exercițiu înainte de împlinirea vârstei de 18 ani.
Primul caz este acela al minorului care se căsătorește legal. Potrivit art. 39 C. civ. „(1)
Minorul dobândește, prin căsătorie, capacitatea deplină de exercițiu. (2) În cazul în care
căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credință la încheierea căsătoriei păstrează
capacitatea deplină de exercițiu.”
Cel de al doilea caz este acela al „emancipării” minorului. Astfel, potrivit art. 40 C.civ.,
pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște minorului care a împlinit vârsta de
16 ani capacitatea deplină de exercițiu. În acest scop, vor fi ascultați și părinții sau tutorele
minorului, luându-se, când este cazul, și avizul consiliului de familie.
Atribute.
Capacitatea deplină de exercițiu conferă persoanei îndreptățirea de a încheia singură și
personal orice acte juridice, pentru a dobândi astfel drepturi noi ori pentru a-și exercita
drepturile ce le are și de a-și asuma obligații noi ori de a le executa pe acelea care le are. În al
doilea rând, capacitatea deplină de exercițiu conferă persoanei îndreptățirea de a-și stabili pe
cale contractuală (deci printr-un act juridic) un reprezentant convențional (mandatar) prin
intermediul căruia să încheie acte juridice, atunci când nu poate ori nu dorește să le încheie
personal. În sfârșit, capacitatea deplină de exercițiu îndreptățește persoana să încheie acte
juridice în numele și pe seama altei persoane, fie în calitate de reprezentant legal al acesteia
(părinte sau tutore) fie în calitate de reprezentant convențional (mandatar).
Capacitatea de exercițiu restrânsă
Reglementare
„Minorul, care a împlinit vârsta de 14 ani, are capacitatea de exercițiu restrânsă” Actele
juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviințarea
părinților sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, și cu autorizarea instanței
de tutelă.” (Art. 40 alin. 1 și. 2 C. civ.)
Ținând seama de aceste dispoziții legale, putem defini capacitatea restrânsă de exercițiu ca
fiind aptitudinea persoanei, cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani, de a încheia acte juridice
39
personal însă, de regulă, numai cu încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal iar uneori și a
instanței de tutelă, spre a preveni astfel posibilele abuzuri ale terților.
Aspecte caracteristice.
Atât dispozițiile legale cât și considerațiile doctrinare făcute pe marginea acestora, permit
evidențierea unor aspecte caracteristice ale capacității restrânse de exercițiu. Dintre acestea le
vom reține, în cele ce urmează, pe acelea care ne par mai semnificative.
Persoanele afectate.
Singura categorie de persoane care beneficiază de o capacitate de exercițiu restrânsă este
aceea a minorilor având vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani.
Domeniul de aplicare.
Capacitatea restrânsă de exercițiu – ca, de altfel și capacitatea deplină de exercițiu ori lipsa
acesteia -, privește doar actele juridice încheiate de către minor nu și faptele juridice ilicite al
căror autor este minorul.
Caracterul prealabil și special al încuviințării și autorizării.

Potrivit art. 41, alin. (3) C. civ., încuviințarea pe care este chemat să o de a ocrotitorul legal
și autorizarea instanței de tutelă, necesare pentru încheierea unor acte juridice de către minor,
pot fi date, cel mai târziu, până în momentul încheierii actului.
Prevederile art. 41 se cer a fi completate cu prevederile art. 145 și 146 C. civ din care rezultă
că: încuviințarea ocrotitorului legal trebuie să se dea în scris; instanța de tutelă acordă tutorelui
autorizarea numai dacă actul răspunde unei nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru
minor; autorizarea se va da pentru fiecare act în parte, stabilindu-se, când este cazul, condițiile
de încheiere a actului; în caz de vânzare, autorizarea va arăta dacă vânzarea se va face prin
acordul părților, prin licitație publică sau în alt mod; în toate cazurile, instanța de tutelă poate
indica tutorelui modul în care se întrebuințează sumele de bani obținute; dacă actul pe care
minorul care a împlinit vârsta de 14 ani urmează să îl încheie face parte dintre acelea pe care
tutorele nu le poate face decât și cu avizul consiliului de familie, va fi necesar și acest aviz.
Ocrotitorul legal și reprezentantul legal.

Atât din textele Codului civil consacrate capacității de exercițiu a persoanei fizice cât și din
cele consacrate exercitării tutelei cu privire la bunurile minorului, rezultă că părinții și tutorii
încuviințează actele juridice pe care le încheie minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani și
îl reprezintă, la încheierea actelor juridice, pe minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani.
40
Deosebirea dintre cele două situații în care se află părinții și tutorii este vădită și ea nu ține
doar de modul de exprimare al legiuitorului Aceasta deoarece, în primul caz, părintele sau
tutorele se mărginește doar să încuviințeze actele pe care le încheie personal minorul, pe când,
în cel de al doilea caz, părintele sau tutorele încheie el însuși acte juridice în numele și pe seama
minorului. De aceea, în primul caz (acela al minorilor cu capacitate de exercițiu restrânsă),
părintele sau tutorele este doar un ocrotitor legal al minorului, în schimb, în cel de al doilea
caz (acela al minorilor lipsiți de capacitate de exercițiu), părintele sau tutorele este și un
reprezentant legal al minorului.
Acte pe care minorul le poate încheia singur. Exemple (art. 41 alin. 3 C.civ.)
1.7.3.7.1 Actele de conservare,
Care au un caracter necesar și urgent, și ca finalitate păstrarea unui drept ori preîntâmpinarea
pierderii lui și presupun cheltuieli neînsemnate față de rezultatul lor; asemenea acte, care prin
excelență nu pot fi vătămătoare pentru minor, sunt de exemplu: înscrierea unei ipoteci în
registrul de publicitate, trimiterea unei somații sau notificări ș.a.
1.7.3.7.2 Actele mărunte,
Necesare satisfaceri trebuințelor curente ale minorului, caracterizate prin faptul că au o
valoare relativ redusă, se execută de îndată ce au fost încheiate și, de asemenea, nu pot fi
păgubitoare pentru minor; astfel de acte sunt: cumpărăturile obișnuite din magazine făcute în
scopul satisfacerii trebuințelor minorului, achiziționarea unor bilete de spectacol, de călătorie
etc.
1.7.3.7.3 Actele de administrare a bunurilor și a patrimoniului
În măsura în care nu sunt lezionare, adică în măsura în care nu produc minorului o pagubă
datorită disproporției vădite dintre prestația proprie și prestația celeilalte părți; sunt, spre pildă,
acte de administrare: actele prin care se închiriază anumite bunuri ale minorului, actele de
înstrăinare a anumitor bunuri aflate în pericol de a pieri sau a se strica, actele prin care se
angajează anumite lucrări pentru repararea bunurilor minorului ș.a.
1.7.3.7.4 Alte acte
Potrivit 42 C.civ. „(1) Minorul poate să încheie acte juridice privind munca, îndeletnicirile
artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu încuviințarea părinților sau a tutorelui,
precum și cu respectarea dispozițiilor legii speciale, dacă este cazul. (2) În acest caz, minorul
exercită singur drepturile și execută tot astfel obligațiile izvorâte din aceste acte și poate dispune
singur de veniturile dobândite.”
41
Acte pe care minorul le poate încheia numai cu încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal
În această categorie sunt cuprinse numai actele de administrare a bunurilor sau a
patrimoniului, la care am făcut deja referire în legătură cu categoria anterioară..
Acte pe care minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă le poate încheia numai cu

încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal și a instanței de turelă.
Potrivit art. 146, al.2, C. civ.,„Dacă actul pe care minorul care a împlinit 14 ani urmează să-
l încheie face parte dintre acelea pe care tutorele (minorului lipsit de capacitate de exercițiu s.n.
I.R.) nu le poate încheia decât cu autorizarea instanței de tutelă și cu avizul consiliului de
familie, va fi necesară atât autorizarea acesteia, cât și avizul consiliului de familie încuviințarea
autorității tutelare, va fi necesară și prealabila încuviințare a acesteia”. Iar potrivit art. 144, al.
2, C.civ.,„(2) Tutorele nu poate, fără avizul consiliului de familie și autorizarea instanței de
tutelă, să facă acte de înstrăinare, împărțeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a
bunurilor minorului, să renunțe la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum și să încheie în
mod valabil orice alte acte ce depășesc dreptul de administrare”.
Acte pe care minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă nu le poate încheia valabil chiar
dacă ar exista încuviințarea prealabilă a ocrotitorului legal și a autorității tutelare.
Suntem în prezența unei categorii restrânse și cu un conținut expres determinat de lege.
Aceasta deoarece ea cuprinde doar câteva acte care, în mod vădit, pot periclita interesele
patrimoniale ale minorului. Astfel, potrivit art. 146 alin. (3) „Minorul nu poate să facă donații,
altele decât darurile obișnuite potrivit stării lui materiale, și nici să garanteze obligația altuia.”;
iar potrivit art. 147 C.civ. „(1) Este interzisă, sub sancțiunea nulității relative, încheierea de acte
juridice între tutore sau soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile tutorelui, pe de o
parte, și minor, pe de altă parte.
Cu toate acestea, oricare dintre persoanele prevăzute la alin. (1) poate cumpăra la licitație
publică un bun al minorului, dacă are o garanție reală asupra acestui bun ori îl deține în
coproprietate cu minorul, după caz”.
Sancționarea actelor încheiate fără respectarea dispozițiilor legale privind capacitatea de

exercițiu restrânsă.
Capacitatea de exercițiu restrânsă și rigorile ei privitoare la încheierea actelor juridice, au
caracterul unor măsuri de protecție dispuse de legiuitor pentru ocrotirea minorului. Ca atare,
sancțiunea care se impune în cazul nesocotirii lor este aceea a nulității relative. În acest sens,
art. 44 C.civ., prevede că „(1) Este interzisă, sub sancțiunea nulității relative, încheierea de acte
42
parte, și minor, pe de altă parte. (2) Cu toate acestea, oricare dintre persoanele prevăzute la alin.
(1) poate cumpăra la licitație publică un bun al minorului, dacă are o garanție reală asupra
acestui bun ori îl deține în coproprietate cu minorul, după caz. Art. 146 alin. 3 precizează, de
asemenea, că actele în discuție sunt anulabile.”
Încetarea capacității restrânse

Capacitatea de exercițiu restrânsă a fost concepută de legiuitor ca o stare tranzitorie între
lipsa capacității de exercițiu și capacitatea deplină de exercițiu. De aceea, în modul cel mai
firesc, capacitatea restrânsă de exercițiu va înceta fie odată cu ajungerea persoanei la majorat și
dobândirea capacității depline de exercițiu, fie prin dobândirea anticipată a capacității de
exercițiu depline, fie odată cu punerea sub interdicție judecătorească și dobândirea statutului de
persoană lipsită de capacitate de exercițiu.
În sfârșit, pare de la sine înțeles că și capacitatea restrânsă de exercițiu încetează odată
moartea persoanei, fizic constatată sau judecătorește declarată.
Lipsa capacității de exercițiu.
Enunțare. Cazuri.
Potrivit art. 43 alin. (1) C.civ. „În afara altor cazuri prevăzute de lege nu au capacitate de
exercițiu: a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani; b) interzisul judecătoresc”
În ambele cazuri, lipsirea de capacitatea de exercițiu apare ca o măsură de protecție a
persoanei față de propriile sale acte. Aceasta deoarece atât minorii care nu au împlinit 14 ani
cât și cei puși sub interdicție sunt, de regulă, lipsiți de discernământ – cei dintâi datorită vârstei
fragede iar ceilalți datorită alienației ori debilității mintale – și, în consecință, fără să-și dea
seama, pot încheia acte juridice care să le fie defavorabile.
Prin urmare, și într-un caz și în celălalt, lipsa capacității este determinată de lipsa
discernământului, ceea ce nu face însă ca lipsa capacității de exercițiu să se confunde cu lipsa
discernământului. Este ceea ce rezultă și din faptul că există persoane capabile dar care
temporar sunt lipsite de discernământ, la fel cum există persoane puse sub interdicție și, ca
atare, lipsite de capacitate de exercițiu dar care, temporar, pot avea discernământ. Trebuie însă
să precizăm și în acest context, că în cazul actelor juridice încheiate de persoanele lipsite de
capacitate, prezența sau lipsa discernământului nu are nici o relevanță, întrucât aceste acte sunt
oricum anulabile pentru lipsa capacității de exercițiu.
43
Prima categorie de persoane lipsite de capacitate de exercițiu, aceea minorilor care nu au
împlinit paisprezece ani nu ridică nici o problemă sub aspectul determinării ei. De aceea ne
vom opri, în cele ce urmează, doar asupra celei de a doua categorii, aceea a persoanelor puse
sub interdicție.
Punerea sub interdicție judecătorească.

1.7.4.2.1 Noțiune. Reglementare.
Punerea sub interdicție este o măsură de ocrotire a persoanei fizice, caracterizată de faptul
că, prin efectul unei hotărâri judecătorești, o persoană lipsită de discernământ datorită alienației
sau debilității mintale este privată de capacitatea de exercițiu și, în consecință, i se numește un
tutore care să o ocrotească și să o reprezinte în actele juridice. debilității mintale.
1.7.4.2.2 Condiții
Art. 164, alin. 1, C.civ. dispune că: „(1) Persoana care nu are discernământul necesar pentru
a se îngriji de interesele sale, din cauza alienației ori debilității mintale, va fi pusă sub interdicție
judecătorească.” Iar potrivit alin. (2) „Pot fi puși sub interdicție judecătorească și minorii cu
capacitate de exercițiu restrânsă.”
Prin urmare, s-a apreciat că cerințele ce trebuie întrunite pentru ca o persoană să poată fi
pusă sub interdicție, cerințe prevăzute expres și limitativ de art. 164 alin. 1 C.civ. sunt:
a) o persoană să fie în neputință de a se îngriji de interesele sale;
b) această neputință să se datoreze lipsei de discernământ;
c) lipsa de discernământ să fie cauzată de alienația sau debilitatea mintală de care suferă acea
persoană.
1.7.4.2.3 Aspecte procedurale și de publicitate.
Punerea sub interdicție a unei persoane se face printr-o procedură judecătorească, deci ca
urmare a unui proces finalizat de o hotărâre judecătorească irevocabilă. Competența de a
soluționa cererea de punere sub interdicție revine Judecătoriei (art. 94, lit. 1 lit. a, C. pr. civ.) în
circumscripția căruia se află domiciliul celui care urmează a fi pus sub interdicție.
După ce a devenit irevocabilă, hotărârea de punere sub interdicție se comunică, fără
întârziere, de către instanța care a pronunțat-o sau, dacă este cazul, de către instanța care a
respins calea de atac exercitată împotriva hotărârii de admitere a cererii de punere sub interdicție
(instanța de apel sau de recurs), instanței locului unde nașterea celui pus sub interdicție a fost
înregistrată, spre a fi transcrisă în registrul anume destinat (alin. 3) . Transcrierea hotărârii de
punere sub interdicție în registrul anume destinat este o măsură de publicitate și are o importanță
practică deosebită deoarece, potrivit alin. 4, „Incapacitatea celui pus sub interdicție nu va putea
44
fi opusă unui al treilea decât de la data transcrierii hotărârii, afară numai dacă cel de al treilea a
cunoscut interdicția pe altă cale”.
Aceasta înseamnă că dacă cel pus sub interdicție încheie un act juridic – după ce hotărârea
judecătorească de punere sub interdicție a devenit irevocabilă, dar înainte ca ea să fie transcrisă
–, tutorele interzisului va putea cere anularea acestui act, pe motiv de lipsă a capacității de
exercițiu, numai în cazul în care va dovedi că cel cu care interzisul a contractat a cunoscut
interdicția pe o cale oarecare. Dacă o astfel de dovadă nu va putea fi făcută acțiunea în anularea
actului nu va putea fi admisă decât dacă se va proba că cel pus sub interdicție a fost lipsit de
discernământ în momentul încheierii actului juridic. În schimb, dacă hotărârea de punere sub
interdicție a fost transcrisă atunci ea devine opozabilă terților, întrucât aceștia pot lua cunoștință
despre ea consultând registrul în care a fost transcrisă și, ca urmare, tutorele celui pus sub
interdicție poate cere anularea actului pe considerentul lipsei de capacitate a interzisului.
Consecințele lipsei capacității de exercițiu.

1.7.4.3.1 Nevalabilitatea actelor încheiate de persoanele lipsite de capacitate de exercițiu.
Legea prevede implicit interdicția ca cei lipsiți de capacitate de exercițiu să încheie acte
juridice personal. Astfel, art. 43 alin. (2)„Pentru cei care nu au capacitate de exercițiu, actele
juridice se încheie în numele acestora, de reprezentanții lor legali, în condițiile prevăzute de
lege”; iar art. 44 C.civ. prevede că: „(1) Actele făcute de persoana lipsită de capacitate de
exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, altele decât cele prevăzute la art. 41 alin. (3)
și la art. 43 alin. (3), precum și actele făcute de tutore fără autorizarea instanței de tutelă, atunci
când această autorizare este cerută de lege, sunt anulabile, chiar fără dovedirea unui prejudiciu.
Din rațiuni practice, art. 43 alin. (3) prevede că atât minorul cât și cel pus sub interdicție pot
încheia personal, pe lângă actele anume prevăzute de lege, două categorii de acte juridice. Este
vorba despre actele mărunte, necesare satisfacerii trebuințelor curente ale incapabilului și
despre actele de conservare, la care am făcut referirile ce se cuvin atunci când ne-am ocupat de
capacitatea restrânsă de exercițiu.
Întrucât legea folosește exprimarea „anulabile” și întrucât incapacitatea minorului și a
interzisului este o incapacitate de protecție, nu încape îndoială că sancțiunea aplicabilă actelor
încheiate personal de cei lipsiți de capacitate de exercițiu este nulitatea relativă. Aceasta poate
fi invocată de către incapabil, prin reprezentantul său legal și nicidecum de către persoana
capabilă care a contractat cu un incapabil. Potrivit art. 44 alin. (2) „Cel lipsit de capacitate de
exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă poate invoca și singur, în apărare, anulabilitatea
45
actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din punerea sub interdicție
judecătorească.”
De asemenea potrivit art. 146 alin. (4) coroborat cu art. 144 alin. (3) acțiunea în anulare poate
fi exercitată de tutore, consiliul de familie sau de oricare membru al acestuia, precum și de către
procuror, din oficiu sau la sesizarea instanței de tutelă.
1.7.4.3.2 Reprezentarea legală a celor lipsiți de capacitate de exercițiu.
În legătură cu această formă de reprezentare, trei probleme socotim necesar a fi abordate, cu
precădere. Este vorba despre: noțiunea de reprezentare legală; determinarea celor ce au calitatea
de reprezentant legal; determinarea limitelor reprezentării legale a celor lipsiți de capacitate.
1.7.4.3.2.1 Persoanele și autoritățile care au calitatea de reprezentant legal.
Calitatea de reprezentant legal o au, după caz: părinții; tutorele; curatorul, atunci când acesta
îi înlocuiește pe părinți ori pe tutore, ca de exemplu în cazurile prevăzute de art. art. 502
coroborat cu art.150 C.civ.; președintele consiliului județean, respectiv primarul sectorului
municipiului București, în situațiile prevăzute de art. 62 (2) și 64 (3) din Legea nr. 272/2004
privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
1.7.4.3.2.2 Limitele puterilor reprezentantului legal
Atunci când ne referim la aceste limite avem în vedere determinarea categoriilor de acte pe
care, în numele celui lipsit de capacitate de exercițiu, reprezentantul legal le poate ori nu le
poate încheia, după cum urmează: a) singur; b) cu încuviințarea prealabilă a autorității tutelare;
c) în urma unei decizii a autorității tutelare; d) este oprit să le încheie chiar dacă ar exista
încuviințarea autorității tutelare.
1.7.4.3.2.3 Acte pe care reprezentantul legal le poate încheia singur.
În primul rând, reprezentantul legal va putea să încheie singur, în numele incapabilului, acele
acte pe care incapabilul însuși le poate încheia personal. Este vorba, în principal, despre actele
de conservare a bunurilor minorului sau interzisului și actele necesare satisfacerii trebuințelor
curente ale acestuia (art. 43 alin. 4 C.civ.).
În al doilea rând, potrivit art. 144, alin. 2, C.civ. tutorele - și pe cale de consecință, oricare
dintre ceilalți reprezentanți legali - , nu poate fără avizul consiliului de familie și autorizarea
instanței de tutelă să încheie valabil orice acte care depășesc dreptul de a administra”. Per a
contrario, înseamnă că atât tutorele cât și ceilalți reprezentanți legali pot să încheie acte de
administrare a bunurilor incapabilului, fără încuviințarea prealabilă a autorității tutelare.
În al treilea rând, reprezentantul legal poate să încheie singur și acte de administrare a
patrimoniului incapabilului, acte care se caracterizează prin faptul că, deși implică înstrăinarea
unor bunuri ș i, ca urmare, sunt prin natura lor acte de dispoziție, beneficiază de regimul actelor
46
de administrare datorită rezultatului lor. Este cazul actelor de înstrăinare a bunurilor supuse
pieirii sau degradării, alterării ori deprecierii, precum și a celor devenite nefolositoare pentru
minor (incapabil), acte pe care reprezentantul legal le poate încheia, potrivit art. 144, alin. 4,
C.civ., fără a fi necesară avizul consiliului de familie și autorizarea instanței de tutelă.
1.7.4.3.2.4 Acte pe care reprezentantul legal le poate încheia doar cu avizul consiliului de familie și autorizarea
instanței de tutelă.
În această categorie trebuie cuprinse potrivit art. următoarele acte:
- acte prin care se înstrăinează bunurile incapabilului, mai puțin cele nefolositoare ori supuse
pieirii, alterării, degradării ori deprecierii, care pot fi înstrăinate de către reprezentantul legal
fără încuviințarea autorității tutelare (art. 144, al.4, C. civ.)
- acte prin care se grevează cu sarcini reale bunurile incapabilului sau se ipotechează bunuri
ale acestuia;
- actele de împărțeală precum și cele prin care se renunță la drepturile patrimoniale ale
incapabilului;
- acte care depășesc dreptul de a administra, adică, în general, actele de dispoziție asupra
bunurilor incapabilului; ș.a.
1.7.4.3.2.5 Acte pe care reprezentantul legal este oprit să le încheie.
- Potrivit art. 144, alin. 1, C.civ., reprezentantul legal nu poate, în numele incapabilului, să
facă donații și nici să garanteze obligația altuia. Fac excepție darurile obișnuite, potrivite cu
starea materială a minorului.
- Potrivit art. art. 147 (1) Este interzisă, sub sancțiunea nulității relative, încheierea de acte
parte, și minor, pe de altă parte. (2) Cu toate acestea, oricare dintre persoanele prevăzute la alin.
(1) poate cumpăra la licitație publică un bun al minorului, dacă are o garanție reală asupra
acestui bun ori îl deține în coproprietate cu minorul, după caz.
1.7.4.3.2.6 Sancționarea nerespectării prevederilor privitoare la reprezentarea legală.
Abaterile de la dispozițiile legale privind reprezentarea incapabililor se sancționează în
aceleași condiții ca și cele care privesc nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la încheierea
de acte juridice de către cei cu capacitate de exercițiu restrânsă, adică cu nulitate relativă.
Incapacitățile speciale de exercițiu.

Uneori, legea civilă instituie prohibiții privitoare la încheierea anumitor acte juridice de către
persoanele care au capacitate deplină de exercițiu, prohibiții care pot fi reunite sub denumirea
generică de incapacități de a contracta sau de a încheia acte juridice. Așa, de exemplu, potrivit
47
art. 1653 alin. (1) „Sub sancțiunea nulității absolute, judecătorii, procurorii, grefierii, executorii,
avocații, notarii publici, consilierii juridici și practicienii în insolvență nu pot cumpăra, direct
sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competența instanței judecătorești
în a cărei circumscripție își desfășoară activitatea.”
Întrebări.
26. Ce este capacitatea de exercițiu?
27. Prin ce se caracterizează capacitatea de exercițiu restrânsă?
28. Ce acte poate să încheie singură persoana cu capacitate restrânsă de exercițiu? De ce
trebuie făcută distincție între reprezentantul legal și ocrotitorul legal?
29. Care sunt persoanele lipsite de capacitate de exercițiu?
30. Care sunt persoanele puse sub interdicție?
31. 6.Ce rost are transcrierea hotărârii de punere sub interdicție în registrul anume
destinat?
32. În ce situații curatorul are calitatea de reprezentant sau ocrotitor legal?
33. Ce acte poate încheia personal cel lipsit de capacitate de exercițiu?
34. Ce sunt incapacitățile speciale de exercițiu?
TUTORE; CURATOR; REPREZENTANT LEGAL; OCROTITOR LEGAL; ACTE DE CONSERVARE; ACTE DE
ADMINISTRARE A BUNURILOR; ACTE DE ADMINISTRARE A PATRIMONIULUI; ACTE DE DISPOZIȚIE;
AUTORITATEA TUTELARĂ; COMISIA PENTRU PROTECȚIA COPILULUI; DONAȚII; LIBERALITĂȚI; ACTE
DEZINTERESATE.
Bibliografie de bază aferentă Modulului II
Obligatorie
Facultativă
București, 2018.
48
MODULUL III: IDENTIFICAREA
ȘI LOCALIZAREA PERSOANEI
FIZICE
1 IDENTIFICAREA PERSOANEI PRIN STAREA CIVILĂ.
Noțiune.
În legislația anterioară, lipsa unei definiții legale a făcut, pe de o parte, ca, în literatura
noastră de specialitate, starea civilă să fie definită diferit și, pe de altă parte, ca tot diferite să
fie și părerile privitoare la cuprinsul stării civile.
Astfel, într-o definiție lapidară se arată că starea civilă este„ mijlocul juridic de
individualizare a persoanei fizice prin indicarea calităților personale având această
semnificație.” În starea civilă a persoanei putem și trebuie să includem doar acele calități
(atribute) ale persoanei care interesează nu numai individul dar și societatea și, în consecință,
au fost reținute prin lege ca fiind determinante pentru a individualiza o persoană în raport cu
familia și societatea. Este vorba despre calități care se bucură de o anumită stabilitate, în sensul
că nu pot fi modificate decât în condițiile stabilite de lege cât și despre calități unice. Așa fiind,
este nevoie de un criteriu care să permită decelarea acelor atribute sau calități care țin de starea
civilă de acelea care nu țin sau nu țin nemijlocit de aceasta. Or, singurul criteriu de reunire a
acelor calități ale persoanei care pot fi reținute ca fiind elemente ale stării civile îl constituie
actele de stare civilă, prin care se dovedește însăși starea civilă a unei anumite persoane, astfel
cum prevede art.13 din Legea cu privire la actele de stare civilă. Prin urmare, starea civilă poate
fi definită, după părerea noastră, ca fiind ansamblul de calități (atribute) personale — de fapt și
juridice —, care potrivit legii trebuie evidențiate prin actele de stare civilă, în scopul
individualizării persoanei în familie și în societate.
În noul Cod civil, la art. 98, starea civilă este definită ca fiind dreptul persoanei de a se
individualiza, în familie și societate, prin calitățile strict personale care decurg din actele și
faptele de stare civilă. După părerea noastră definiția este cel puțin nefericită ea având în vedere
doar una dintre accepțiunile doctrinare a noțiunii de stare civilă. Legiuitorul ar fi fost mai
aproape de realitate dacă ar fi definit starea civilă ca fiind suma calităților persoanei ce decurg
din actele și faptele de stare civilă
49
Conținutul stării civile. Enunțare.
Într-un prim înțeles, starea civilă este, așa cum am arătat, o sumă de atribute sau calități
personale. Având în vedere acest înțeles, s-a apreciat că starea civilă cuprinde următoarele
elemente:„din căsătorie, din afara căsătoriei, născut din părinți necunoscuți, adoptat, căsătorit,
necăsătorit, divorțat, văduv, recăsătorit, rudă sau afin cu cineva, bărbat ori femeie (sexul), o
anumită vârstă, născut într-o anumită localitate etc.”
În opinia noastră, elementele stării civile, privită ca sumă de atribute ale persoanei - asupra
cărora vom reveni pentru a le prezenta pe larg -, sunt: sexul persoanei; filiația; numele; starea
conjugală; cetățenia.
Într-un al doilea înțeles, starea civilă este privită ca un drept subiectiv de individualizare a
persoanei, drept al cărui conținut este dat de prerogativele ce le conferă titularului său, respectiv:
a) posibilitatea omului de a se individualiza prin starea sa civilă; b) posibilitatea de a pretinde
să fie individualizat de alții prin starea sa civilă; c) posibilitatea de a apela, la nevoie, la forța
de constrângere a statului.
Caracterele stării civile
Legalitatea stării civile.

Acest caracter rezultă din faptul că de la început (de la naștere) și până la sfârșit (la moarte)
starea civilă este cârmuită, cu precădere, de lege, prin dispoziții cu caracter imperativ, deci mai
puțin de voința titularului ei.
Naționalitatea stării civile

Tocmai datorită faptului că are o reglementare imperativă și de ordine publică, starea civilă
are și un caracter național, în sensul că este determinată de legea națională a persoanei. Aceasta
înseamnă că starea civilă a unei persoane nu se schimbă în funcție de deplasarea acesteia dintr-
un stat în altul ci rămâne supusă legii naționale a respectivei persoane. Este ceea ce rezultă din
art. 2572 C.civ., care dispune că ”Starea civilă și capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de
legea sa națională, dacă prin dispoziții speciale, nu se prevede altfel.”
Indivizibilitatea stării civile.

Starea civilă - chiar dacă este alcătuită din mai multe elemente, care se bucură de o relativă
independență - este indivizibilă atât în ansamblul ei cât și din punct de vedere al fiecărui element
privit separat. Aceasta înseamnă, pe de o parte, că o persoană nu poate să accepte și să
folosească doar anumite elemente ale stării sale civile repudiindu-le pe altele și, pe de altă parte,
50
că o anumită persoană are aceeași stare civilă față de toate celelalte persoane și nu numai față
de unele dintre acestea.
Indisponibilitatea stării civile

Indisponibilitatea stării civile și a elementelor sale trebuie înțeleasă în sensul că ele nu pot fi
cedate nici prin acte între
nici pentru cauză de moarte, nu pot fi obiect de tranzacție, renunțare sau revocare. În
consecință, oricare dintre actele, convenționale sau unilaterale, menționate în cele ce preced, va
fi sancționat cu nulitatea absolută.
Imprescriptibilitatea stării civile

Starea civilă este imprescriptibilă atât extinctiv cât și achizitiv.
Imprescriptibilitatea extinctivă se manifestă prin aceea că oricât timp o persoană nu
exercită un element al stării civile acesta nu se pierde (stinge). Așa spre pildă, dacă o persoană
nu se prevalează vreme îndelungată de starea de persoană căsătorită nu înseamnă că această
stare încetează; tot astfel, dacă o persoană își ascunde filiația și nu se prevalează vreme
îndelungată de ea, nu înseamnă că ea pierde această filiație ca urmare a nefolosirii.
Imprescriptibilitatea achizitivă a stării civile se concretizează în faptul că nici starea civilă
și nici vreunul dintre elementele sale nu se pot dobândi prin simpla lor exercitare în fapt, oricât
de îndelungată ar fi aceasta.
Sursele stării civile
Legea
Caracterul legal al stării civile face ca, în cele din urmă, legea să fie aceea care, întotdeauna,
determină starea civilă a unei anumite persoane. Aplicarea legii este însă, îndeobște, condiționat
ă de producerea unor fapte sau acte de stare civilă. Totuși, uneori corelația dintre lege și starea
civilă este atât de strânsă încât faptele si actele de stare civilă apar ca fiind subsidiare legii, ceea
ce îndreptățește concluzia că, în aceste cazuri, starea civilă rezultă direct din lege. Este, spre
pildă, cazul filiației față de tată a copilului din căsătorie, filiație care rezultă din prezumția legale
de paternitate prevăzută de art. 414 C.civ.
Faptele de stare civilă

Faptele de stare civilă sunt nașterea persoanei și moartea acesteia.
51
Actele juridice de stare civilă.
Înțelese ca operațiuni juridice, creatoare sau modificatoare de stare civilă, sunt, spre pildă,
acte juridice de stare civilă: actul juridic al căsătoriei, și actul juridic al recunoașterii de filiație.
Hotărârile judecătorești pronunțate în soluționarea unor acțiuni de stare civilă.

Acțiunile de stare civilă, denumite uneori și „acțiuni de stat”, sunt acele acțiuni în justiție
care au ca obiect elemente ale stării civile ale persoanei fizice.
Asemenea acțiuni sunt, spre pildă, cele privind stabilirea sau contestarea filiației, cele
privind tăgada paternității copilului născut sau conceput în timpul căsătoriei; cele privind
anularea căsătoriei și desfacerea acesteia prin divorț, cele privind încuviințarea adopției ori
desfacerea sau anularea acesteia, cele privind declararea judecătorească a morții etc.
Doctrinar, în funcție de obiectul și scopul lor, acțiunile de stare civilă sunt grupate în
următoarele categorii:
Acțiuni în reclamație de stare civilă (în reclamație de stat)

Sunt acele acțiuni în justiție prin care o persoană cere să i se stabilească (retroactiv), prin
hotărâre judecătorească, o anumită stare civilă și, implicit, să se înlăture, pe aceeași cale, starea
civilă aparentă existentă anterior.
Acțiuni în contestație de stare civilă (în contestație de stat).

Sunt acele acțiuni în justiție prin care o persoană (reclamantul) urmărește să i se înlăture
retroactiv, prin hotărâre judecătorească, o anumită stare civilă, întrucât aceea pe care o are este
- la fel ca și în cazul anterior -, doar aparentă.
Acțiuni în modificarea stării civile (în modificare de stat).

Acțiunile în modificarea stării civile sunt acelea care au ca scop și ca efect schimbarea
numai pentru viitor a stării civile existente la data introducerii lor. Așa sunt, de exemplu,
acțiunile de divorț și cele promovate pentru desfacerea adopției. Acestea au ca efect, deopotrivă,
încetarea doar pentru viitor a stării civile de persoană căsătorită sau, după caz, de persoană
adoptată, urmată de stabilirea unei alte stări civile, în virtutea legii și tot numai pentru viitor.
Autoritățile investite cu atribuții de stare civilă
Potrivit art. 3, al. 1, din Legea nr. 119/1996,„ Atribuțiile de stare civilă se îndeplinesc de
consiliile județene, respectiv de Consiliul General al Municipiului București, de serviciile
publice comunitare locale de evidență a persoanelor, în unitățile administrativ-teritoriale unde
acestea sunt constituite, precum și de ofițerii de stare civilă din cadrul primăriilor unităților
52
administrativ-teritoriale în care nu funcționează servicii publice comunitare locale de evidență
a persoanelor.”. Potrivit al. 2 din același articol„ Sunt ofițeri de stare civilă: primarii
municipiilor, sectoarelor municipiului București, orașelor și comunelor; b) șefii misiunilor
diplomatice și ai oficiilor consulare de carieră ale României; c) comandanții de nave și
aeronave”. În sfârșit, potrivit al. 3 „Primarii și șefii misiunilor diplomatice și ai oficiilor
consulare de carieră ale României pot delega sau retrage, după caz, exercitarea atribuțiilor de
ofițer de stare civilă viceprimarului, secretarului unității administrativ-teritoriale sau altor
funcționari publici din aparatul propriu cu competență în acest domeniu, respectiv diplomatului
care îndeplinește funcții consulare, unuia dintre funcționarii consulari sau angajații consulari.”
În caz de mobilizare, război, participare la misiuni de menținere a păcii sau în scop umanitar,
Ministerul Apărării Naționale, sau după caz, desemnează cadrele militare care înregistrează
actele și faptele de stare civilă ale militarilor și personalului civil și le comunică autorităților
administrației publice competente (art. 7).
Actele juridice de stare civilă și actele de stare civilă.
Înțelesurile noțiunii de act de stare civilă

Atât doctrinar cât și legislativ, sintagma„acte de stare civilă” este susceptibilă de două
înțelesuri.
Mai întâi, prin acte de stare civilă se desemnează acele acte juridice care au ca efect nașterea
modificarea sau stingerea unor elemente de stare civilă. Din acest punct de vedere sunt, spre
pildă, acte de stare civilă: actul juridic al căsătoriei încheiat prin acordul de voințe al celor doi
viitori soți; actul juridic al recunoașterii de filiație – față de mamă sau/și față de tată -, rezultat
din manifestarea unilaterală de voință a autorului recunoașterii ș.a. Acest prim înțeles este avut
în vedere de Legea privind actele de stare civilă în art. 5, al. 1, unde se dispune că ”Înregistrarea
actelor și faptelor de stare civilă și înscrierea mențiunilor se fac la cerere, pe baza declarației
persoanei obligate la aceasta, sau din oficiu, în condițiile prevăzute de prezenta lege.” Mai apoi,
prin acte de stare civilă se desemnează înscrisurile doveditoare ale stării civile și ale actelor
juridice și faptelor juridice generatoare, modificatoare sau extinctive de stare civilă. Acesta este
înțelesul pe care, cu precădere, Legea cu privire la actele de stare civilă îl are în vedere. Astfel,
în art. 1 al Legii nr. 119/1996 se prevede că„Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice prin
care se dovedește nașterea, căsătoria sau decesul unei persoane. Același înțeles este avut în
vedere și în prevederile art. 99 C.civ.
Ca înscrisuri doveditoare a faptelor și actelor de stare civilă, precum și a elementelor stării
civile, actele de stare civilă sunt rezultatul înregistrărilor în registrele de stare civilă. De aceea,
53
sugestiv și pe drept cuvânt, s-a spus că actul de stare civilă este„fila din registrul de stare
civilă” completată de ofițerul de stare civilă.
Așa fiind, din dorința de a evita, pe cât posibil, orice confuzie, vom folosi, în cele ce urmează,
exprimarea„acte juridice de stare civilă”, atunci când ne vom referi la acte cum ar fi actul
căsătoriei ori acela al recunoașterii de filiație și exprimarea„acte de stare civilă”, atunci când
ne vom referi la înscrisurile doveditoare întocmite pentru dovedirea stării civile și a faptelor ori
actelor juridice de stare civilă.
Necesitatea și utilitatea distincției dintre actele juridice de stare civilă și actele de stare
civilă.
Această distincție nu este una prioritar teoretică. Ea are o seamă de însemnate consecințe
practice.
Astfel, în primul rând, încheierea valabilă a unui anumit act juridic de stare civilă nu este
condiționată de efectuarea înregistrării corespunzătoare lui, deci de întocmirea actului de stare
civilă. Spre pildă, o căsătorie (act juridic de stare civilă) încheiată în condițiile prevăzute de
Codul familiei dar neînregistrată sau înregistrată necorespunzător în registrul de stare civilă
privitor la căsătorii, va fi întru totul valabilă. În al doilea rând, distincția menționată este
importantă deoarece nulitatea unui act juridic de stare civilă (cum este actul căsătoriei) atrage,
după sine, și modificarea actului de stare civilă ca mijloc de dovadă. În schimb, nulitatea unui
act de stare civilă nu atrage, după sine, și nevalabilitatea actului juridic de stare civilă. Astfel,
anularea actului de căsătorie nelegal întocmit nu atrage și nulitatea actului juridic al căsătoriei.
Actele de stare civilă și certificatele de stare civilă
Noțiunea de certificat de stare civilă

Potrivit art. 13 din Legea nr. 119/1996 „Starea civilă se dovedește cu actele întocmite în
registrele de stare civilă, precum și cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora.”
Certificatul de stare civilă nu este un act de stare civilă — așa cum adeseori se consideră în
vorbirea curentă —, ci o copie simplificată (un extras) a acestuia, făcută pe un formular tipizat
și care, în mod obișnuit, nu cuprinde toate mențiunile din actul de stare civilă. Corespunzător
celor trei feluri acte de stare civilă — cel de naștere, cel de căsătorie și cel de deces —, exist ă
trei feluri de certificate de stare civilă, respectiv certificatul de naștere, certificatul de căsătorie
și certificatul de deces.
54
Necesitatea și utilitatea distincției dintre actele de stare civilă și certificatele de stare civilă.
Distincția dintre actele de stare civilă și certificatele de stare civilă trebuie făcută, îndeosebi,
datorită consecințelor sale practice.
O primă consecință constă în aceea că anularea, modificarea ori rectificarea unui act de stare
civilă implică și anularea certificatului de stare civilă eliberat în temeiul acelui act, urmată de
eliberarea unui nou certificat ori, după caz, a unui certificat cu mențiuni. În schimb, anularea
unui certificat de stare civilă, pentru motivele prevăzute de art. 12 (2) din Legea nr. 119/1996,
nu impune și nici măcar nu implică vreodată modificarea sau anularea actului de stare civilă în
temeiul căruia el a fost eliberat. Însă, anularea unui certificat de stare civilă va fi menționată, în
actul corespunzător de stare civilă, la rubrica„certificate eliberate”.
O a doua consecință privește modul în care pot fi îndreptate eventualele erori strecurate în
actele de stare civilă sau, după caz, în certificatele de stare civilă. Astfel, în cazul în care actul
de stare civilă conține rubrici care cuprind erori materiale comise cu ocazia înregistrărilor,
îndreptarea acestora se poate face doar în temeiul unei hotărâri judecătorești irevocabile,
pronunțată ca urmare a promovării unei acțiuni în rectificarea actului de stare civilă, așa cum
se prevede în art. 57 (1) din Legea nr. 119/1996. În schimb, atunci când într-un certificat de
stare civilă apar greșeli sau neconcordanțe cu realitatea și, desigur, cu actul de stare civilă în
baza căruia certificatul a fost eliberat, acesta din urmă se retrage și se anulează de către
autoritatea care l-a emis și tot aceasta eliberează un nou certificat de stare civilă, fără a fi nevoie
de o hotărâre judecătorească (art. 11, al. 2, din Legea nr. 119/1996).
Înregistrările în registrele de stare civilă.
Felurile înregistrărilor de stare civilă

Din economia textelor Legii nr. 119 rezultă că înregistrările în registrele de stare civilă se
fac în două feluri și anume:
prin întocmire de acte de stare civilă (1.6.1.1.); prin înscriere de mențiuni (1.6.1.2).
Înregistrarea prin întocmire de acte de stare civilă

Potrivit prevederilor legale menționate mai sus, înregistrarea prin întocmire de acte de stare
civilă se face în trei situații, respectiv: la naștere – sau mai exact odată cu declararea nașterii -,
când se întocmește actul de naștere al persoanei: la încheierea căsătoriei, când se întocmește
actul de căsătorie al soților; la deces - sau mai exact la declararea decesului la organele de stare
civilă -, când se întocmește actul de deces al persoanei.
55
Dispozițiile Legii nr. 119, privitoare la cazurile în care se efectuează înregistrări prin
întocmirea de acte de stare civilă, se cer a fi completate cu dispozițiile art. 473 alin. (5) C.civ.,
care prevăd că în, caz de adopție, pe baza hotărârii definitive de încuviințare a adopției, serviciul
de stare civilă competent va întocmi, în condițiile legii, un nou act de naștere al copilului, în
care adoptatorii vor fi trecuți ca fiind părinții săi firești. Vechiul act de naștere se va păstra,
menționându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act.
Înregistrarea prin înscrierea de mențiuni.

Potrivit art. 43 din Legea nr. 119/1996,„În actele de naștere și, atunci când este cazul, în cele
de căsătorie sau de deces se înscriu mențiuni cu privire la modificările intervenite în starea
civilă a persoanei în următoarele cazuri: a) stabilirea filiației prin recunoaștere sau hotărâre
judecătorească definitivă și irevocabilă și încuviințarea purtării numelui; b) contestarea
recunoașterii sau tăgăduirea paternității; c) căsătorie, desfacerea, încetarea sau anularea
căsătoriei; d) adopție, desfacerea, încetarea sau anularea adopției; e) pierderea sau dobândirea
cetățeniei române; f) schimbarea numelui; g) deces; ț) rectificare, completare sau anulare a
actelor de stare civilă sau a mențiunilor înscrise i) schimbarea sexului, după rămânerea
definitivă și irevocabilă a hotărârii judecătorești.
Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă
Potrivit art. 53 din Legea nr. 119/1996, întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă se poate
cere în următoarele două cazuri: a) dacă întocmirea actului de naștere sau de deces a fost omisă,
deși au fost depuse înscrisurile necesare pentru întocmirea acestuia; b) dacă întocmirea actului
de căsătorie a fost omisă, deși a fost luat, în condițiile prevăzute de lege, consimțământul soților.
Reconstituirea actelor de stare civilă.
Potrivit art. 52 din Legea nr.119/1996,„Reconstituirea actelor de stare civilă se poate face, la
cerere, dacă: a) registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate sau în parte;
b) actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate și nu poate fi procurat certificatul sau
extrasul de pe acest act”.
Anularea actelor de stare civilă și a mențiunilor
Cazurile în care se poate cere anularea actelor de stare civilă sunt următoarele: - actul de
stare civilă a fost întocmit într-un registru necorespunzător; - actul nu trebuia întocmit la
primăria respectivă; - faptul sau actul de stare civilă nu există; - nu s-au respectat prevederile
legale la întocmirea actului de stare civilă; - mențiunea a fost înscrisă pe alt act de stare civilă;
- mențiunea a fost operată cu un text greșit.”
56
Rectificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor
Rectificarea unor rubrici din actul de stare civilă presupune îndreptarea unor erori materiale
comise cu ocazia înregistrărilor de stare civilă. Rectificarea actelor de stare civilă, spre
deosebire de anularea, modificarea și completarea acestora, nu se face prin hotărâre
judecătorească ci prin dispoziția primarului de la primăria care are în păstrare actul de stare
civilă (art. 100.
Completarea actelor de stare civilă
Legea nr. 119/1996 nu precizează ce înseamnă „completarea” actelor de stare civilă.
Ținând însă seama de înțelesul comun al cuvântului „completare”, nu putem decât să
conchidem că prin completarea actelor de stare civilă se desemnează întregirea acestora cu
unele date privitoare la starea civilă a persoanei, date care deși erau sau puteau fi cunoscute la
momentul întocmirii actului nu au fost consemnate în rubricile corespunzătoare ale acestuia.
Modificarea actelor de stare civilă.
Metodologia de aplicare a legii nr. 119/1996 precizează, în art. 105, că „Prin modificarea
actelor de stare civilă se înțelege înscrierea unor mențiuni privitoare la statutul civil al
titularului, așa cum acestea sunt descrise în capitolul III.” Prin urmare, modificarea actelor de
stare civilă nu desemnează altceva decât unul dintre modurile în care se fac înregistrările în
registrele de stare civilă și anume „înregistrarea prin înscrierea de mențiuni”, care, de altfel,
este reglementată distinct atât de legea nr. 119/1996 cât și de Metodologie.
Acțiunile privind actele de stare civilă și acțiunile de stare civilă.
Acțiunile privind actele de stare civilă (acțiunile în anulare, modificare și completare) nu
trebuie confundate cu acțiunile de stare civilă (de stat). Între aceste două categorii de acțiuni
există, în principal, deosebiri privitoare la obiectul și efectele lor, competența instanței de
judecată, părțile din proces, prescripția acțiunii și obiectul probei.
Cât privește hotărârile judecătorești și actele administrative pronunțate sau, după caz emise
în privința anulării, completării, modificării și rectificării actelor de stare civilă mai sunt de
reținut și prevederile art. 100 alin 3 și 4 C.civ. Aici se dispune:
(3) Starea civilă poate fi modificată în baza unei hotărâri de anulare, completare sau
modificare
a unui act de stare civilă numai dacă a fost formulată și o acțiune de modificare a stării civile,
admisă printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă.
(4) Hotărârea judecătorească prin care se dispune anularea, completarea sau modificarea
unui act de stare civilă, precum și înregistrarea făcută în temeiul unei asemenea hotărâri sunt
57
opozabile oricărei alte persoane cât timp printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit contrariul. Actul
administrativ prin care s-a dispus rectificarea unui act de stare civilă, precum și înregistrarea
făcută în baza lui sunt opozabile oricărei persoane până la proba contrară.
Elementele stării civile și înregistrarea lor
Sexul persoanei și înregistrarea sa.

Sexul este avut în vedere de legiuitor ca un element de identificare a persoanei, care se
consemnează în actele de stare civilă, fie în baza certificatului constatator al nașterii eliberat de
unitatea sanitară unde a avut loc nașterea, fie în baza procesului verbal întocmit de poliție,
medic și reprezentantul autorității administrative, în cazul copilului găsit.
Filiația și înregistrarea ei.

Prin filiație se desemnează descendența unei persoane din părinții săi. În actele de stare
civilă, filiația se înregistrează prin completarea în actul de naștere a rubricilor privitoare la
mamă și la tată, ori prin înscrierea în acest act, atunci când este cazul, a mențiunilor
corespunzătoare diferitelor moduri de stabilire a filiației (recunoaștere voluntară sau hotărâre
judecătorească).
Starea conjugală și înregistrarea ei. Precizare.

Prin stare conjugală înțelegem starea civilă a persoanei în raport cu căsătoria. Din acest punct
de vedere o persoană poate avea, după caz, starea civilă de persoană căsătorită ori starea civilă
de persoană necăsătorită. Starea de persoană căsătorită rezultă din actul de căsătorie întocmit
cu ocazia încheierii căsătoriei; iar starea de persoană necăsătorită, ca urmare a desfacerii
căsătoriei prin divorț ori ca urmare a anulării căsătoriei, rezultă din mențiunile care se înscriu
pe marginea actului de căsătorie, în temeiul hotărârii judecătorești prin care s-a dispus
desfacerea sau anularea căsătoriei.
Numele persoanei și înregistrarea lui.
Prenumele și înregistrarea lui.

Spre deosebire de numele de familie, care se transmite de la părinte la copil ca efect al
filiației, prenumele nu se transmite ci„este stabilit pe baza declarației de naștere făcute de
persoana care declară nașterea”. În cazul copiilor găsiți sau abandonați prenumele, asemeni
numelui de familie, este stabilit prin dispoziție de către primarul localității în a cărei rază
teritorială copilul a fost găsit ori s-a constatat abandonul acestuia (art. 2, al.3, din O.G. nr.
41/2003).
58
Potrivit art. 18, al. 3, din Legea nr. 119/1996,„Dacă…există neconcordanță între prenumele
copilului trecut în certificatul medical constatator al nașterii și declarația verbală a
declarantului, întocmirea actului de naștere se face în baza declarației scrise și semnate de către
ambii părinți,… din care să rezulte prenumele copilului. În caz de neînțelegere dintre părinți,
va decide autoritatea administrației publice locale de la locul înregistrării nașterii, prin
dispoziție scrisă.”
Numele de familie și înregistrarea lui.

Numele de familie sau numele patronimic este, alături de prenume, o parte a numelui
persoanei. Rostul său este atât acela de a permite identificarea persoanei în societate, cât și acela
de a sublinia apartenența persoanei la o anumită familie.
Spre deosebire de prenume, care, așa cum am văzut, nu se dobândește ci se stabilește, numele
de familie„se dobândește prin efectul filiației…, în condițiile prevăzute de lege” (art.2, al.1, din
O.G. nr. 41/2003). De asemenea, tot spre deosebire de prenume, numele de familie se modifică
în urma modificării altor elemente ale stării civile, respectiv a filiației și a stării conjugale.
Pe de altă parte, la fel ca prenumele, numele de familie poate fi atribuit, de către primarul
localității unde se înregistrează nașterea, copiilor găsiți sau abandonați și tot la fel ca prenumele,
numele de familie poate fi schimbat pe cale administrativă, indiferent dacă a fost dobândit prin
efectul filiației, a fost atribuit de primar ori a rezultat dintr-o modificare a stării civile.
Numele dobândit prin filiație se înregistrează odată cu înregistrarea nașterii. Modificarea
numelui ca urmare a modificării unor elemente ale stării civile (stabilirea filiației față de celălalt
părinte, adopție, căsătorie, divorț, cât și schimbarea numelui pe cale administrativă, se
înregistrează prin mențiune pe marginea actelor de stare civilă (de naștere și de căsătorie).
Cetățenia.
Cetățenia este, după părerea noastră, un element al stării civile, chiar dacă reglementările
specifice ei aparțin dreptului public, ceea ce face, de altfel, ca ea să fie studiată în cadrul
dreptului constituțional. Cetățenia este supusă înregistrării odată cu înregistrarea nașterii, cât și
în cazul acordării ei ulterioare ori a pierderii ei ei. În aceste din urmă situații se face mențiune
pe marginea actului de naștere și, dacă este cazul, de căsătorie.
Încetarea stării civile ca urmare a morții persoanei.
Asemeni nașterii, moartea persoanei este supusă înregistrării în registrele de stare civilă.
Întocmirea actului de deces se face la primăria (serviciul specializat) în a cărui rază teritorială
s-a produs decesul, pe baza declarației verbale a membrilor familiei sau a celorlalte persoane
59
prevăzute de lege și a certificatului medical constatator al decesului, întocmit și semnat de
medicul sau cadrul mediu sanitar care a făcut constatarea morții.
Declararea morții trebuie făcută în termen de 3 zile de la data producerii sate, termen care
cuprinde atât ziua în care s-a produs decesul cât și ziua în care se face declarația. În cazul în
care decesul nu a fost declarat în termen, întocmirea actului de deces se va face doar cu
aprobarea Parchetului. Atunci când decesul se datorează sinuciderii, unui accident sau altor
cauze violente, precum și în cazul găsirii unui cadavru, declararea morții se face într-un termen
de 48 de ore, socotit din momentul decesului sau al găsirii cadavrului.
Dovada stării civile.
Dovada cu actele și certificatele de stare civilă.

Potrivit art. 13 din Legea nr. 119/1996,„Starea civilă se dovedește cu actele întocmite în
registrele de stare civilă, precum și cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora
Apoi, cât privește puterea doveditoare a actelor de stare civilă, legiuitorul face o aplicație
particulară a regulilor privind puterea doveditoare a înscrisurilor autentice, dispunând prin art.
14 din Legea nr. 119/1996 că„Pentru tot ceea ce reprezintă constatări personale ale ofițerului
de stare civilă, actele de stare civilă fac dovada până la constatarea falsului prin hotărâre
judecătorească definitivă, iar pentru celelalte înscrieri, până la proba contrară.” Aceste
prevederi se regăsesc și în art. 99 C.civ., alin 1 și 2.
Potrivit art. 16 starea civilă se poate dovedi prin orice mijloc de probă în fața instanței
judecătorești în cazul prevăzut de art. 10, precum și în fața autorităților administrației publice
când se solicită reconstituirea actelor de stare civilă. Iar potrivit 103 C.civ. Starea civilă se poate
dovedi, înaintea instanței judecătorești, prin orice mijloace de probă, dacă:
¾ nu au existat registre de stare civilă;
¾ registrele de stare civilă s-au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în parte;
¾ nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a
extrasului de pe actul de stare civilă;
¾ întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.
Dovada stării civile prin posesia de stat (folosința stării civile).

Posesia de stat sau folosința sării civile, cum este uneori denumită, reprezintă o stare de fapt
îndelungată și continuă, corespunzătoare unei anumite filiații (art. 410-411 C.civ.)
Posesia de stat creează o prezumție relativă potrivit căreia persoana care folosește o anumită
stare civilă are în realitate acea stare civilă. Această prezumție va putea fi însă folosită ca mijloc
60
de probă a stării civile doar în acele situații în care starea civilă poate fi dovedită prin orice
mijloc de probă, ca de exemplu atunci când un act de stare civilă este reconstituit ori întocmit
ulterior.
2 LOCALIZAREA PERSOANEI FIZICE.
Domiciliul voluntar.
Potrivit art. 87 C.civ. „Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și
libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală.” Domiciliul
voluntar este așadar acela pe care persoana cu capacitate deplină de exercițiu îl alege de
bunăvoie prin stabilirea în fapt a locuinței într-o anumită localitate din țară, cu intenția vădită
ca aceea să fie locuința ei principală. Libertatea alegerii domiciliului este consfințită
constituțional prin art. 25 în care se prevede că„Fiecărui cetățean îi este asigurat dreptul de a-și
stabili domiciliul sau reședința în orice localitate din țară…” O prevedere asemănătoare găsim
și în art. 86 C.civ., care dispune că (1) Cetățenii români au dreptul să își stabilească ori să își
schimbe, în mod liber, domiciliul sau reședința, în țară sau în străinătate, cu excepția cazurilor
anume prevăzute de lege. (2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, o persoană fizică nu poate să
aibă în același timp decât un singur domiciliu și o singură reședință, chiar și atunci când deține
mai multe locuințe. Stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispozițiilor
legii speciale. Stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care
ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenția de a avea acolo locuința principală.
Dovada intenției rezultă din declarațiile persoanei făcute la organele administrative competente
să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declarații, din orice alte
împrejurări de fapt.(art. 89 C.civ.). Dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile
cuprinse în cartea de identitate. În lipsa acestor mențiuni ori atunci când acestea nu corespund
realității, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reședinței nu va putea fi opusă altor
persoane. Aceste dispoziții nu se aplică în cazul în care domiciliul sau reședința a fost cunoscută
prin alte mijloace de cel căruia i se opune.
Domiciliul legal.
Domiciliul legal este acela pe care legea îl stabilește în mod expres, de regulă, pentru
persoanele care sunt lipsite de capacitatea deplină de exercițiu. Reglementarea acestui fel de
domiciliu s-a făcut, cu precădere în considerarea faptului că, reprezentanții sau, după caz,
ocrotitorii legali sunt aceia care administrează bunurile incapabilului, îl reprezintă în actele
juridice și în eventualele procese sau îi încuviințează actele civile ori procesuale. Prin urmare,
61
domiciliul legal este determinat de domiciliul voluntar al persoanei care exercită ocrotirea și nu
de locuința efectivă a celui ocrotit.
De principiu, domiciliul legal al celui lipsit de capacitate de exercițiu ori cu capacitate de
exercițiu restrânsă este acela al reprezentantului sau, după caz, al ocrotitorului legal. De aceea,
domiciliul legal se schimbă, de la sine, odată cu schimbarea, în condițiile legii, a domiciliului
voluntar (de drept comun) al reprezentantului sau ocrotitorului, cât și odată cu schimbarea a
însuși reprezentantului sau ocrotitorului.
Potrivit art. 92 C.civ. domiciliul minorului care nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu
în condițiile prevăzute de lege este la părinții săi sau la acela dintre părinți la care el locuiește
în mod statornic. În cazul în care părinții au domicilii separate și nu se înțeleg la care dintre ei
va avea domiciliul copilul, instanța de tutelă, ascultându-i pe părinți, precum și pe copil, dacă
acesta a împlinit vârsta de 10 ani, va decide ținând seama de interesele copilului. Până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, minorul este prezumat că are domiciliul la
părintele la care locuiește în mod statornic. Prin excepție, în situațiile prevăzute de lege,
domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte rude ori persoane de încredere, cu
consimțământul acestora. De asemenea, domiciliul minorului poate fi și la o instituție de
ocrotire. Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinții săi îl reprezintă ori în
cazul în care se află sub tutelă, precum și domiciliul persoanei puse sub interdicție
judecătorească este la reprezentantul legal.
Reședința.
Potrivit art. 88 C.civ. Reședința persoanei fizice este în locul unde își are locuința secundară.
Domiciliul ales sau convențional.
Spre deosebire de domiciliul voluntar sau de drept comun, cât și de reședința persoanei,
domiciliul ales sau convențional nu este legat de ideea că o anumită persoană viețuiește,
statornic sau temporar, într-un anume loc. Doctrinar, domiciliul ales a fost caracterizat ca
fiind„un artificiu juridic” și a fost definit ca „locuința (adresa) stabilită prin acordul de voință
al părților actului în vederea executării sale în acel loc sau pentru soluționarea litigiului și
comunicarea actelor de procedură”. Potrivit art. 97 C.civ. (1) Părțile unui act juridic pot să
aleagă un domiciliu în vederea exercitării drepturilor sau a executării obligațiilor născute din
acel act. (2) Alegerea domiciliului nu se prezumă, ci trebuie făcută în scris.
62
Domiciliul profesional.
Potrivit art. 96 C.civ. Cel care exploatează o întreprindere are domiciliul și la locul acelei
întreprinderi, în tot ceea ce privește obligațiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se
executa în acel loc
3 ÎNTREBĂRI.
35. Ce este starea civilă?

36. Care sunt sursele stării civile?
37. Ce sunt actele juridice de stare civilă și actele de stare civilă; care este importanța
distincției dintre ele?
38. Ce sunt certificatele de stare civilă și care este importanța distincției dintre ele și actele
de stare civilă?
39. În ce situații se face reconstituirea și întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă?
40. Ce se înțelege prin anularea, rectificarea, completarea și modificarea actelor de stare
civilă? Care sunt elementele stării civile?
41. Care este deosebirea dintre domiciliul voluntar și reședință?
42. Ce este domiciliul legal?
43. Ce este domiciliul convențional?
4 CUVINTE ȘI EXPRESII CHEIE.

ACȚIUNE DE STAT; ACT JURIDIC DE STARE CIVILĂ; FAPT DE STARE CIVILĂ ; ACT DE STARE CIVILĂ;
CERTIFICAT DE STARE CIVILĂ; ÎNTOCMIRE ULTERIOARĂ; RECONSTITUIRE; ÎNSCRIERE DE MENȚIUNI;
ANULARE; RECTIFICARE; COMPLETARE; MODIFICARE; ACT DE NAȘTERE; ACT DE CĂSĂTORIE; ACT DE
DECES; ÎNSCRIERE DE MENȚIUNI; FILIAȚIE; STARE CONJUGALĂ; NUME DE FAMILIE; PRENUME;
DOMICILIU VOLUNTAR; DOMICILIU LEGAL; DOMICILIU CONVENȚIONAL; REȘEDINȚĂ
5 BIBLIOGRAFIE DE BAZĂ AFERENTĂ MODULULUI III
Obligatorie
Facultativă
București, 2018.
63
64
MODULUL IV:
PERSOANA JURIDICĂ.
Noțiunea de persoană juridică. Fundamentul teoretic al persoanei juridice.

În dreptul actual subiecte ale raporturilor juridice sunt atât indivizii care participă la viața
juridică în calitate de simple persoane fizice, cât și entități abstracte, create de către oameni
pentru satisfacerea intereselor lor, denumite persoane juridice sau persoane morale.
Cu privire la fundamentul teoretic al persoanei juridice au fost elaborate în decursul timpului
o serie de teorii, discuțiile pe marginea acestei probleme fiind uneori purtate mai degrabă pe
tărâm filozofic decât juridic, ceea ce a făcut ca ele să-și piardă în parte importanța pentru
practică, și astfel să fie marginalizate în cadrul științei dreptului. Dintre teoriile prin care s-a
încercat fundamentarea personalității juridice, amintim: teoria ficțiunii; teoriile non
personaliste; teoria realității. Această din urmă teorie are cei mai mulți susținători și în doctrina
română contemporană. Potrivit ei, personalitatea juridică se naște ca urmare a unei nevoi de a
asigura autonomia juridică unei activități îndreptat ă spre îndeplinirea unui scop licit, în
condițiile și formele prevăzute de lege. De aceea, prin persoană juridică înțelegem o tehnică
juridică prin intermediul căreia îi este atribuită calitatea de subiect de drept unei entități
distincte, constituită facultativ de către una sau mai multe persoane fizice sau juridice, în
formele și condițiile prevăzute de lege.
Elementele constitutive ale persoanei juridice.
În mod tradițional doctrina noastră consideră a fi elemente constitutive ale persoanei juridice
organizarea proprie, patrimoniul propriu și distinct și scopul licit și moral. Aceste trei elemente
se regăsesc și în cuprinsul prevederilor art. 187 C.civ., care dispune că orice persoană juridică
trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu, afectat realizării unui
anumit scop licit și moral, în acord cu interesul general.
Pe lângă aceste trei elemente clasice, am susținut că este indicată adăugarea unuia nou, și
anume desfășurarea unei activități legitime. Acest element al persoanei juridice a fost sesizat și
de către alți autori, care însă îl privesc ca parte a noțiunii de scop al persoanei juridice, privit în
sens larg. În opinia noastră activitate legitimă este o noțiune complexă, care merită să fie
considerată ca element constitutiv distinct al persoanei juridice. Nu orice entitate dotată cu
organizare proprie, patrimoniu propriu și constituită pentru realizarea unui scop licit este
65
considerată persoană juridică. Mai este necesar ca activitatea care urmează a fi desfășurată sub
acea formă de organizare să fie considerată suficient de importantă pentru a primi o autonomie
din punct de vedere juridic. Toate aceste patru elemente trebuie să se regăsească, după părerea
noastră, în orice tip de persoană juridică. Cât privește calitatea de persoană juridică art. 188
C.civ. dispune că sunt persoane juridice entitățile prevăzute de lege, precum și orice alte
organizații legal înființate care, deși nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc
toate condițiile prevăzute la art. 187. Iar cât privește efectele personalității juridice art. 193
C.civ. prevede că persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil și răspunde pentru
obligațiile asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.
Nimeni nu poate invoca împotriva unei persoane de bună-credință calitatea de subiect de drept
a unei persoane juridice, dacă prin aceasta se urmărește ascunderea unei fraude, a unui abuz de
drept sau a unei atingeri aduse ordinii publice.
Organizarea de sine stătătoare.

Pentru ca o persoană juridică să poată fi privită și să poată acționa ca un subiect de drept,
manifestându-se în viața juridică ca o entitate distinctă de persoana sau persoanele care au
înființat-o, este necesar să existe o anumită structură organizatorică internă, care să asigure
constituirea și funcționarea unor organe de conducere prin mijlocirea cărora voința ei juridică
să se poată exprima și manifesta distinct și coerent, și care să permită coordonarea activității
pentru care a fost aceasta creată. Existența unei asemenea structuri organizatorice, care să
asigure existența și funcționarea autonomă a entității, implică de asemenea, determinarea
elementelor ei de identificare: denumire, sediu, naționalitate, durată, precum și a modalităților
de funcționare, de reorganizare, de dizolvare și lichidare. Legiuitorul, pentru a asigura un cadru
coerent de dezvoltare al acestor subiecte de drept, și pentru a putea asigura protecția terților cu
care acestea contactează, propune anumite structuri organizatorice pentru fiecare tip de
persoană juridică, pe care asociatul sau asociații trebuie să o respecte, putând eventual să o
dezvolte. Astfel societățile comerciale sunt reprezentate în viața juridică de unul sau mai mulți
administratori, care conduc activitatea curentă în conformitate cu hotărârile adunărilor generale
ale asociaților. Controlul activității societății se realizează de către un cenzor sau o comisie de
cenzori. Prin actul de înființare și statut asociații pot să dezvolte aceste structuri propuse,
păstrându-le însă pe cele cerute imperativ de legiuitor. În mod similar în cazul asociațiilor
organele care trebuie să existe obligatoriu sunt adunarea asociaților, consiliul director și comisia
de cenzori, iar pentru fundații doar consiliul director și comisia de cenzori. Reglementările de
66
principiu privitoare la organizarea și funcționarea persoanei juridice sunt cuprinse în art. 212 –
221 C.civ.
Patrimoniul propriu, distinct

Pentru a putea participa în nume propriu și cu răspundere proprie la circuitul civil, la viața
juridică în general, entitatea ce se vrea a fi persoană juridică trebuie să dispună de un patrimoniu
propriu - alcătuit din totalitatea bunurilor, drepturilor și obligațiilor sale cu valoare economică,
evaluabile în bani. În lipsa unui asemenea patrimoniu, persoana juridică nu poate lua naștere,
întrucât participarea sa la viața juridică, la circuitul civil ar fi imposibilă.
Patrimoniul persoanei juridice este propriu în sensul că există în mod distinct, atât față de
patrimoniul oricărei alte persoane juridice, cât și față de patrimoniul fiecăreia dintre persoanele
care alcătuiesc entitatea în discuție, și, în același timp, și autonom, independent față de orice alt
patrimoniu, cu care nu există o relație necesară. Aceasta înseamnă că, pe de o parte, cei care
constituie persoana juridică nu pot fi obligați să răspundă cu patrimoniul propriu pentru
obligațiile asumate de acea persoană, dar pe de altă parte, nici persoana juridică nu răspunde cu
patrimoniul său pentru obligațiile asumate de vreuna din persoanele care o alcătuiesc. Separarea
patrimoniilor este reglementată expres în art. 214 C.civ care dispune că „(1) Membrii organelor
de administrare au obligația să asigure și să mențină separația dintre patrimoniul persoanei
juridice și propriul lor patrimoniu. (2) Ei nu pot folosi în profitul ori în interesul lor sau al unor
terți, după caz, bunurile persoanei juridice ori informațiile pe care le obțin în virtutea funcției
lor, afară de cazul în care ar fi autorizați în acest scop de către cei care i-au numit.”
Un scop determinat și licit.

Scopul persoanei juridice reprezintă finalitatea urmărită prin desfășurarea activității propuse.
Scopul persoanei juridice poate fi unul economic, patrimonial, cum este obținerea unui profit,
dar el poate fi și unul nepatrimonial, vizând satisfacerea unor interese fără caracter economic,
evaluabil în bani, așa cum este cazul unor asociații caritabile, a uniunilor de creatori, a
asociațiilor profesionale sau sportive, a sindicatelor, a fundațiilor …etc. El poate corespunde
intereselor generale ale colectivității sau numai ale unei categorii sociale, ori chiar intereselor
proprii ale asociaților care constituie persoana juridică, în măsura în care acestea sunt și licite,
respectiv nu contravin normelor legale imperative, ordinii publice și bunelor moravuri.
Activitatea legitimă
Noțiunea de activitate trebuie privită în sens larg, incluzând toate tipurile de operațiuni
necesare funcționării persoanei morale, în domeniul respectiv, în vederea realizării scopului
67
propus. De asemenea în acest context noțiunea de activitate implică și modul de organizare prin
care aceste operațiuni urmează să fie realizate.
Legitimitatea activității poate fi privită sub dublu aspect. Pe de o parte există legitimitatea
creării unei persoane juridice. Aceasta înseamnă că activitatea propusă a fi desfășurată, și modul
în care urmează a se realiza să justifice crearea unui nou subiect de drept. Pe de altă parte,
legitimitatea activității implică cerința ca activitatea desfășurată de persoana juridică să fie
licită. Aceasta trebuie să fie în concordanță cu normele legale în vigoare dar și cu propriile
prevederi stabilite prin actul de înființare și eventualele acte de modificare. Astfel societățile
comerciale nu pot desfășura decât activități cuprinse în obiectul lor de activitate, și pentru care
au obținut avizele și autorizațiile necesare. Asociațiile și fundațiile nu pot desfășura activități
economice numai în măsura în care sunt accesorii activității propuse a fi desfășurate în vederea
atingerii scopului.
2 CLASIFICAREA PERSOANELOR JURIDICE
Persoane juridice de drept public și persoane juridice de drept privat

Prima și cea mai importantă clasificare este aceea care distinge persoanele juridice în funcție
de domeniul dreptului de care aparțin în persoane juridice de drept public și persoanele juridice
de drept privat (art. 189 C.civ.).
Sunt persoane juridice de drept public acelea care desfășoară activități în domenii de interes
public, îndeplinind, în principiu, activitățile care cad în sarcina Statului și a autorităților publice
locale. Distincția dintre cele două categorii nu este ușor de precizat, de unde și dificultatea de a
defini cu precizie fiecare dintre acestea.
Importanța acestei clasificări constă în regimul juridic aplicabil. Astfel, constituirea,
funcționarea și condițiile participării la viața juridică sunt stabilite - pentru persoanele de drept
public - prin norme aparținând ramurilor de drept public, iar pentru persoanele de drept privat
prin norme de drept civil. Potrivit art. 190 și 191 C.civ. Persoanele juridice de drept privat se
pot constitui, în mod liber, în una dintre formele prevăzute de lege. Persoanele juridice de drept
public se înființează prin lege. Prin excepție, în cazurile anume prevăzute de lege, persoanele
juridice de drept public se pot înființa prin acte ale autorităților administrației publice centrale
sau locale ori prin alte moduri prevăzute de lege.
Alte clasificări
După scopul lor, persoanele juridice se pot împărți în persoane care urmăresc un scop
patrimonial (societăți comerciale, regii autonome…etc.) și persoane cu scop nepatrimonial
(organele statului, partide, sindicate, fundații, asociații…etc.). Trebuie precizat însă că, în
68
principiu, și persoanele cu scop nepatrimonial pot organiza unele activități anexă aducătoare de
profit, care să fie utilizat în atingerea scopului lor nepatrimonial.
După naționalitatea lor, distingem persoanele juridice române de persoanele juridice străine
(care pot funcționa și pe teritoriul României, în condițiile stabilite de lege). Importanța acestei
clasificări se manifestă pe planul capacității juridice și a regimului juridic aplicabil.
După locul unde este amplasat sediul lor, distingem persoane juridice cu sediul în țară și
persoane juridice cu sediul în străinătate (care pot avea reprezentanțe sau agenții în România,
cu un regim juridic deosebit de acela al persoanelor juridice cu sediul în țară).
După modul lor de constituire, putem distinge persoane juridice care se înființează prin act
de dispoziție al organului de stat competent și persoane juridice care se înființează prin act
juridic (convenție) de asociere.
3 ÎNFIINȚAREA PERSOANELOR JURIDICE
Modurile de înființare
Potrivit art. 194 C.civ. persoanele juridice se pot înființa prin unul dintre următoarele moduri:
¾ prin actul de înființare al organului competent, în cazul autorităților și al instituțiilor
publice, al unităților administrativ-teritoriale, precum și al operatorilor economici care
se constituie de către stat sau de către unitățile administrativ-teritoriale. În toate
cazurile, actul de înființare trebuie să prevadă în mod expres dacă autoritatea publică
sau instituția publică este persoană juridică;
¾ prin actul de înființare al celor care o constituie, autorizat, în condițiile legii; dacă prin
lege nu se dispune altfel, prin act de înființare se înțelege actul de constituire a
persoanei juridice și, după caz, statutul acesteia.
¾ în orice alt mod prevăzut de lege.
Înregistrarea persoanelor juridice
Prin înregistrare se înțelege înscrierea, înmatricularea sau, după caz, orice altă formalitate de
publicitate prevăzută de lege, făcută în scopul dobândirii personalității juridice sau al luării în
evidență a persoanelor juridice legal înființate, după caz. Persoanele juridice sunt supuse
înregistrării, dacă legile care le sunt aplicabile prevăd această înregistrare. Înregistrarea se face
la cerere sau, în cazurile anume prevăzute de lege, din oficiu. Fondatorii, reprezentanții
persoanei juridice supuse înregistrării, precum și primii membri ai organelor de conducere, de
administrare și de control ale acesteia răspund nelimitat și solidar pentru prejudiciul cauzat prin
neîndeplinirea formalităților de înregistrare a persoanei juridice, dacă aceste formalități trebuiau
să fie cerute de aceste persoane.
69
Înregistrarea poate avea efect constitutiv sau cu scop de opozabilitate față de terți. Dacă
înregistrarea persoanei juridice are caracter constitutiv, persoana juridică nu se consideră legal
înființată cât timp înregistrarea nu a fost efectuată. Dacă însă înregistrarea este cerută numai
pentru opozabilitate față de terți, actele sau faptele juridice făcute în numele sau în contul
persoanei juridice, pentru care nu s-a efectuat publicitatea prevăzută în acest scop de lege, nu
pot fi opuse terților, în afară de cazul în care se face dovada că aceștia cunoșteau că publicitatea
nu a fost îndeplinită.
Persoana juridică este obligată să verifice identitatea dintre textul actului constitutiv sau al
statutului și textul depus la registrul public și cel apărut într-o publicație oficială. În caz de
neconcordanță, terții pot opune persoanei juridice oricare dintre aceste texte, în afară de cazul
în care se face dovada că ei cunoșteau textul depus la registru. Regulile după care se face
înregistrarea persoanelor juridice nou înființate se aplică și înregistrării modificărilor aduse
actului de înființare a persoanei juridice, realizate cu respectarea condițiilor prevăzute de lege
sau de actul de înființare a acesteia, după caz.
70
4 CAPACITATEA PERSOANEI JURIDICE.
Noțiunea de capacitate exprimă calitatea de subiect de drept a unei persoane (fizice sau
juridice), adică însușirea, aptitudinea ei de a putea fi titular ă de drepturi și obligații. Și în cazul
persoanelor juridice - ca și în acela al persoanelor fizice - se face distincția între capacitatea de
folosință - ca aptitudine generală și abstractă de a avea drepturi și obligații — și capacitatea de
exercițiu — ca aptitudine de a dobândi și a-și exercita drepturile și, corelativ, de a-și asuma și
executa obligațiile, prin încheierea de acte juridice proprii.
Capacitatea de folosință a persoanei juridice.
Începutul capacității de folosință.

În ce privește începutul capacității de folosință, este de observat că el coincide, firesc, cu
momentul în care se dobândește personalitatea juridică. Cât privește data la care se dobândește
capacitatea de folosință art. 205 C.civ. prevede: „(1) Persoanele juridice care sunt supuse
înregistrării au capacitatea de a avea drepturi și obligații de la data înregistrării lor. (2) Celelalte
persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi și obligații, după caz, potrivit art. 194, de la
data actului de înființare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei
alte cerințe prevăzute de lege. (3) Cu toate acestea, persoanele juridice prevăzute la alin. (1)
pot, chiar de la data actului de înființare, să dobândească drepturi și să își asume obligații, însă
numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil. (4) Fondatorii,
asociații, reprezentanții și orice alte persoane care au lucrat în numele unei persoane juridice în
curs de constituire răspund nelimitat și solidar față de terți pentru actele juridice încheiate în
contul acesteia cu încălcarea dispozițiilor alin. (3), în afară de cazul în care persoana juridică
nou-creată, după ce a dobândit personalitate juridică, le- a preluat asupra sa. Actele astfel
preluate sunt considerate a fi ale persoanei juridice încă de la data încheierii lor și produc efecte
depline.
Ca subiecte de drept, dotate cu capacitate de folosință, persoanele juridice au aptitudinea de
a fi titulare de drepturi subiective, patrimoniale sau nepatrimoniale, pot avea o denumire, un
patrimoniu, pot dobândi bunuri, pot sta în justiție,...etc. Există însă, spre deosebire de
persoanele fizice, o limitare a capacității de folosință a persoanelor juridice fără a se mai putea
vorbi, la modul general, despre principiul specialității capacității de folosință a persoanei
juridice. Despre specialitatea capacității de folosință a persoanei juridice putem să vorbim doar
în cazul persoanelor juridice fără scop lucrativ. Este ceea ce rezultă din prevederile art. 206 și
71
207 C.civ. potrivit cărora (1) Persoana juridică poate avea orice drepturi și obligații civile, afară
de acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice.
(2) Persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi și obligații civile care
sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut. (3)
Actul juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor alin. (1) și (2) este lovit de nulitate absolută.
(art. 206).
Potrivit art. 207 alin. (1) în cazul activităților care trebuie autorizate de organele competente,
dreptul de a desfășura asemenea activități se naște numai din momentul obținerii autorizației
respective, dacă prin lege nu se prevede altfel. Iar potrivit alin.(2) actele și operațiunile săvârșite
fără autorizațiile prevăzute de lege sunt lovite de nulitate absolută, iar persoanele care le-au
făcut răspund nelimitat și solidar pentru toate prejudiciile cauzate, independent de aplicarea
altor sancțiuni prevăzute de lege. (art. 207).
Specialitatea capacității de folosință.

Specialitatea capacității de folosință caracterizează, așa cum rezultă din art. 206 alin. (2)
C.civ. doar persoanele juridice fără scop lucrativ (patrimonial)
Trebuie însă precizat că limitarea impusă de specialitate se referă doar la capacitatea de a
încheia și a fi parte în acte juridice; aceasta nu limitează însă capacitatea delictuală a persoanei,
căci răspunderea civilă delictuală (obligația de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapte ilicite
și culpabile) izvorăște direct din lege și este impusă autorului faptei în favoarea victimei
prejudiciate, nefiind condiționată de vreo manifestare de voință a făptuitorului, care să poată fi
lovită de nulitate. Specialitatea capacității de folosință privește, așadar, numai dobândirea de
drepturi și asumarea de obligații prin acte juridice, iar nu și prin fapte juridice ilicite.
Capacitatea anticipată.
Potrivit art. 205, alin. 3, C.civ. persoanele juridice supuse înregistrării (1) pot, chiar de la
data actului de înființare, să dobândească drepturi și să își asume obligații, însă numai în măsura
necesară pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil. Prin excepție de la prevederile
art. 205 alin. (3) și dacă prin lege nu se dispune altfel, potrivit art. 208 C.civ., orice persoană
juridică poate primi liberalități în condițiile dreptului comun, de la data actului de înființare sau,
în cazul fundațiilor testamentare, din momentul deschiderii moștenirii testatorului, chiar și în
cazul în care liberalitățile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia ființă în mod legal.
72
Încetarea capacității de folosință.
Încetarea capacității de folosință a persoanei juridice intervine, în mod firesc, atunci când
încetează existența persoanei juridice ca atare (prin desființare, dizolvare urmată de lichidare,
reorganizare totală). Dar, așa cum înființarea persoanei juridice implică o anumită durată, tot
astfel și desființarea persoanei juridice poate implica un proces mai mult sau mai puțin
îndelungat. De aceea, este posibil ca, pe durata acestui proces, persoana juridică să păstreze o
anumită capacitate de folosință, limitată însă la încheierea acelor acte juridice care sunt necesare
pentru încetarea existenței persoanei juridice și lichidarea patrimoniului ei. Astfel, lichidatorii
vor putea urmări executarea creanțelor, plata datoriilor, predarea bunurilor și a activului net
rămas, îndeplinirea măsurilor de publicitate și a formalităților de radiere etc., dar nu vor putea,
în numele societății, să dobândească noi drepturi sau să-și asume noi obligații comerciale.
Capacitatea de exercițiu a persoanei juridice.
Constituirea organelor de administrare

Capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei juridice de a dobândi și exercita drepturi
și de a-și asuma și îndeplini obligații încheind personal acte juridice. Persoana juridică participă
la viața juridică prin intermediul organelor sale. De aceea art. 209 C.civ. intitulat „Data
dobândirii capacității de exercițiu” prevede că (1) Persoana juridică își exercită drepturile și își
îndeplinește obligațiile prin organele sale de administrare, de la data constituirii lor. (2) Au
calitatea de organe de administrare, în sensul alin. (1), persoanele fizice sau persoanele juridice
care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acționeze, în raporturile cu
terții, individual sau colectiv, în numele și pe seama persoanei juridice. (3) Raporturile dintre
persoana juridică și cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt supuse, prin analogie,
regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de constituire sau statut.
Potrivit art. 210 C.civ. Până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea
drepturilor și îndeplinirea obligațiilor care privesc persoana juridică se fac de către fondatori
ori de către persoanele fizice sau persoanele juridice desemnate în acest scop. Actele juridice
încheiate de către fondatori sau de către persoanele desemnate cu depășirea puterilor conferite
potrivit legii, actului de constituire ori statutului, pentru înființarea persoanei juridice, precum
și actele încheiate de alte persoane nedesemnate obligă persoana juridică în condițiile gestiunii
de afaceri. Cel care contactează pentru persoana juridică rămâne personal ținut față de terți daca
ceasta nu se înființează ori dacă nu își asumă obligația contractată, în afara cazului când prin
contract a fost exonerat de această obligație.
73
Nu pot face parte din organele de administrare și de control ale persoanei juridice incapabilii,
cei cu capacitate de exercițiu restrânsă, cei decăzuți din dreptul de a exercita o funcție în cadrul
acestor organe, precum și cei declarați prin lege sau prin actul de constituire incompatibili să
ocupe o astfel de funcț ie. Actele încheiate de persoane incapabile ori incompatibile sunt
anulabile. Acestea nu pot fi însă anulate pentru simplul fapt că persoanele care fac parte din
aceste organe sunt incapabile ori incompatibile, după caz, sau pentru că acestea au fost numite
cu încălcarea dispozițiilor legale ori statutare, dacă nu s-a produs o vătămare.
Actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele puterilor
ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseși. În raporturile cu terții, persoana
juridică este angajat ă prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depășesc puterea de
reprezentare conferită prin actul de constituire sau statut, în afară de cazul în care ea dovedește
că terț ii o cunoșteau la data încheierii actului. Simpla publicare a actului de constituire sau a
statutului persoanei juridice nu constituie dovada cunoașterii acestui fapt. Clauzele sau
dispozițiile actului de constituire ori ale statutului, precum și hotărârile organelor statutare ale
persoanei juridice care limitează sau lărgesc puterile conferite exclusiv de lege acestor organe
sunt considerate nescrise, chiar dacă au fost publicate.
Funcționarea persoanei juridice.
Este reglementată de art. 212-220 C.civ Sunt de reținut, în special, următoarele dispoziții.
Hotărârile și deciziile luate de organele de conducere și administrare în condițiile legii, actului
de constituire sau statutului sunt obligatorii chiar pentru cei care nu au luat parte la deliberare
sau au votat împotrivă. Față de terți hotărârile și deciziile luate în condițiile legii, ale actului de
constituire sau ale statutului produc efecte numai de la data publicării lor, în cazurile și
condițiile prevăzute de lege, în afară de cazul în care se face dovada că aceștia le-au cunoscut
pe altă cale.
Actele juridice încheiate în frauda intereselor persoanei juridice de un membru al organelor
de administrare sunt anulabile, dacă cel ce le-a încheiat, soțul, ascendenții sau descendenții lui,
rudele în linie colaterală sau afinii să i, până la gradul al patrulea inclusiv, aveau vreun interes
să se încheie acel act și dacă partea cealaltă a cunoscut sau trebuia să cunoască acest lucru.
Atunci când cel care face parte din organele de administrare ale persoanei juridice ori una dintre
persoanele prevăzute la alin. (1) are interes într-o problemă supusă hotărârii acestor organe,
trebuie să înștiințeze persoana juridică și să nu ia parte la nicio deliberare privitoare la aceasta.
În caz contrar, el răspunde pentru daunele cauzate persoanei juridice, dacă fără votul lui nu s-
ar fi putut obține majoritatea cerută. Faptele licite sau ilicite săvârșite de organele persoanei
74
juridice obligă însăși persoana juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuțiile sau cu
scopul funcțiilor încredințate. Faptele ilicite atrag și răspunderea personală și solidară a celor
care le-au săvârșit, atât față de persoana juridică, cât și față de terți.
Reorganizarea persoanelor juridice.
Noțiune.
Reorganizarea persoanelor juridice este un proces juridic și economic, în care sunt implicate
una sau mai multe persoane juridice existente sau care iau astfel ființă, proces având ca efect
fie crearea unei/unor noi persoane juridice, fie modificarea organizării juridice unei persoane,
fie încetarea existenței unor asemenea persoane, fie o combinație a acestor efecte. Potrivit art.
233 C.civ. reorganizarea persoanei juridice se realizează prin fuziune, prin divizare sau prin
transformare. Reorganizarea se face cu respectarea condițiilor prevăzute pentru dobândirea
personalității juridice, în afară de cazurile în care prin lege, actul de constituire sau statut se
dispune altfel.
Fuziunea
Potrivit art. 234 C.civ. fuziunea se face prin absorbția unei persoane juridice de către o altă
persoană juridică sau prin contopirea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană
juridică nouă.
În cazul absorbției o persoană juridică existentă (și care își continuă existența) înglobează
una sau mai multe alte persoane juridice existente, care își încetează astfel existența, iar în cazul
contopirii toate persoanele care participă la reorganizare își încetează existența odată cu
nașterea noii persoane juridice. Este ceea ce face ca efectele celor două modalități de fuziune
să difere. Astfel, în cazul absorbției, drepturile și obligațiile persoanei juridice absorbite se
transferă în patrimoniul persoanei juridice care o absoarbe. În cazul contopirii persoanelor
juridice, drepturile și obligațiile acestora se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou-
înființate.
Divizarea.
Divizarea constă, în esență, în împărțirea, în tot sau în parte, a patrimoniului unei persoane
juridice între două sau mai multe alte persoane juridice existente sau care iau astfel ființă. De
aceea art. 236 C.civ. prevede în alin. (1) că divizarea poate fi totală sau parțială.
Divizarea este parțială atunci când din patrimoniul unei persoane juridice - care își păstrează
ființa și continuă să existe cu un patrimoniu diminuat - se desprinde o parte, care se transmite
unei alte persoane juridice existente sau care se înființează pe această cale. Spre deosebire de
75
fuziune, în cadrul căreia se opera o transmisiune universală, în cazul divizării are loc o
transmisiune cu titlu universal.
Divizarea este totală atunci când întreg patrimoniul unei persoane juridice, care își încetează
astfel existența, se împarte și este transmis către două sau mai multe persoane juridice existente
sau care iau astfel ființă.
În ce privește efectele divizării sunt de reținut, în special următoarele aspecte privind
transmiterea patrimoniului, răspunderea persoanelor juridice implicate și transmiterea
contractelor, aspecte care se desprind din prevederile art. 237 -240 C.civ. Patrimoniul persoanei
juridice care a încetat de a avea ființă prin divizare se împarte în mod egal între persoanele
juridice dobânditoare, dacă prin actul ce a dispus divizarea nu s-a stabilit o altă proporție. În
cazul divizării parțiale, când o parte din patrimoniul unei persoane juridice se desprinde și se
transmite unei singure persoane juridice deja existente sau care se înființează în acest mod,
reducerea patrimoniului persoanei juridice divizate este proporțională cu partea transmisă. În
cazul în care partea desprinsă se transmite mai multor persoane juridice deja existente sau care
se înființează în acest mod, împărțirea patrimoniului între persoana juridică față de care s-a
făcut desprinderea și persoanele juridice dobânditoare se va face proporțional cu partea
transmisă, iar între persoanele juridice dobânditoare, împărțirea părții desprinse se va face egal,
dacă actul de divizare nu dispune altfel.
În cazul divizării, fiecare dintre persoanele juridice dobânditoare va răspunde:
pentru obligațiile legate de bunurile care formează obiectul drepturilor dobândite sau
păstrate integral; b) pentru celelalte obligații ale persoanei juridice divizate, proporțional cu
valoarea drepturilor dobândite sau păstrate, socotită după scăderea obligațiilor prevăzute la lit.
a).
Contractele în curs de executare se vor repartiza astfel încât executarea fiecăruia dintre ele
să se facă în întregime de către o singură persoană juridică dobânditoare, afară numai dacă
aceasta nu este cu putință. În cazul contractelor încheiate în considerarea calității persoanei
juridice supuse reorganizării, acestea nu își încetează efectele, cu excepția cazului în care părțile
au stipulat expres contrariul sau menținerea ori repartizarea contractului este condiționată de
acordul părții interesate.
Transformarea persoanei juridice

Potrivit art. 241 C.civ. transformarea persoanei juridice intervine în cazurile prevăzute de
lege, atunci când o persoană juridică își încetează existența, concomitent cu înființarea, în locul
ei, a unei alte persoane juridice. În cazul transformării, drepturile și obligațiile persoanei
76
juridice care și-a încetat existența se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou-înființate,
cu excepția cazului în care prin actul prin care s-a dispus transformarea se prevede altfel. În
aceste din urmă cazuri, sunt aplicabile dispozițiile art. 239 și 240 privind transmiterea și
încetarea contractelor în caz de reorganizare.
Efectele reorganizării.
Efectele reorganizării persoanelor juridice pot fi sintetizate în următoarele consecințe
principale: a) un efect creator, constând în nașterea, prin reorganizare, a unei sau unor noi
persoane juridice, inexistente anterior; un efect extinctiv, constând în stingerea sau încetarea
existenței unei sau unor persoane juridice; c) un efect modificator, constând în înlocuirea unei
forme juridice de organizare cu alta, în desfășurarea aceleiași activități d) un efect translativ,
constând într-o transmisiune patrimonială de la o persoană juridică (care își poate înceta
existența ori și-o poate continua, cu un patrimoniu diminuat) la o altă persoană juridică (care ia
astfel naștere sau care, preexistând, își continuă existența cu un patrimoniu sporit). În ce privește
efectul translativ art. 242 C.civ. prevede că în cazul reorganizării persoanelor juridice supuse
înregistrării, transmiterea drepturilor și obligațiilor se realizează atât între părți, cât și față de
terți, numai prin înregistrarea operațiunii și de la data acesteia. În cazul persoanelor juridice
nesupuse înregistrării, transmiterea drepturilor și obligațiilor, în cazurile prevăzute la alin. (1),
se realizează atât între părți, cât și față de terți, numai pe data aprobării de către organul
competent a inventarului, a bilanțului contabil întocmit în vederea predării-primirii, a evidenței
și a repartizării tuturor contractelor în curs de executare, precum și a oricăror alte asemenea
acte prevăzute de lege. Dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale asupra bunurilor imobile
care fac obiectul transmisiunii se dobândesc numai prin înscrierea în cartea funciară, în baza
actului de reorganizare încheiat în formă autentică sau, după caz, a actului administrativ prin
care sa dispus reorganizarea, în ambele situații însoțit, dacă este cazul, de certificatul de
înregistrare a persoanei juridice nou-înființate.
Încetarea persoanei juridice.
Potrivit art. 244 C.civ. Persoana juridică încetează, după caz, prin constatarea ori declararea
nulității, prin fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare sau desființare ori printr-un alt
mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege. Întrucât despre fuziune divizare și transformare
ne-am ocupat în cele ce preced, rămân spre examinare două moduri de încetare a persoanelor
juridice, respectiv nulitatea și dizolvarea
77
Cauzele de nulitate.
Potrivit art. 196 C.civ. nulitatea unei persoane juridice poate fi constatată sau, după caz,
declarată de instanța judecătorească numai atunci când:
a) lipsește actul de înființare sau nu a fost încheiat în forma autentică în situațiile anume
prevăzute de lege;
b) toți fondatorii sau asociații au fost, potrivit legii, incapabili, la data înființării
persoanei juridice;
c) obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor moravuri;
d) lipsește autorizația administrativă necesară pentru înființarea acesteia;
e) actul de înființare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de activitate;
f) actul de înființare nu prevede aporturile fondatorilor sau ale asociaților ori capitalul
social subscris și vărsat;
g) s-au încălcat dispozițiile legale privind patrimoniul inițial sau capitalul social minim,
subscris și vărsat;
h) nu s-a respectat numărul minim de fondatori sau asociați prevăzut de lege;
i) au fost nesocotite alte dispoziții legale imperative prevăzute sub sancțiunea nulității
actului de înființare a persoanei juridice.
Nerespectarea dispozițiilor alin. (1) lit. a), c) - g) se sancționează cu nulitatea absolută, iar
nerespectarea celorlalte dispoziții se sancționează cu nulitate relativă.
Cât privește regimul nulității art. 197 C. civ. conține două reglementări cu caracter special.
Astfel: a) nulitatea relativă a persoanei juridice poate fi invocată în termen de un an de la data
înregistrării sau înființării acesteia, după caz; b) nulitatea absolută sau relativă a persoanei
juridice se acoperă în toate cazurile, dacă, până la închiderea dezbaterilor în fața primei instanțe
de judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată.
Pe de altă parte art. 198 C.civ. reglementează o seamă de efecte specifice nulității persoanei
juridice prevăzând că de la data la care hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a
nulității a devenit definitivă, persoana juridică încetează fără efect retroactiv și intră în lichidare.
Tot prin hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulității se numesc și lichidatorii.
Hotărârea judecătorească definitivă se comunică, din oficiu, spre a fi notată în toate registrele
publice în care persoana juridică a fost înregistrată sau, după caz, menționată, iar fondatorii sau
asociații răspund, în condițiile legii, pentru obligațiile persoanei juridice care s-au născut în
sarcina acesteia de la data înființării ei și până la data notării în registrele publice a hotărârii
judecătorești.
78
Dizolvarea persoanei juridice.
Spre deosebire de persoanele juridice de drept public care se dizolvă numai în cazurile și în
condițiile anume prevăzute de legea specială, persoanele juridice de drept privat se pot dizolva
prin unul din modurile prevăzute de art. 245 C.civ. Potrivit acestuia persoanele juridice de drept
privat se dizolvă:
a) dacă termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;
b) dacă scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit;
c) dacă scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuințate pentru realizarea acestuia
au devenit contrare legii sau ordinii publice ori dacă ele urmăresc un alt scop decât
cel declarat;
d) prin hotărârea organelor competente ale acestora;
e) prin orice alt mod prevăzut de lege, actul de constituire sau statut.
Spre deosebire de fuziune, divizare și transformare, în cazul dizolvării persoana juridică intră
întotdeauna în lichidare în vederea valorificării activului și a plății pasivului. În acest scop
persoana juridică păstrează până la finalizarea lichidării o capacitatea civilă (reziduală) limitată
la efectuarea operațiunile necesare lichidării.
Oricare ar fi cauzele dizolvării, bunurile persoanei juridice rămase după lichidare vor primi
destinația stabilită în actul de constituire sau statut ori destinația stabilită în hotărârea organului
competent luată înainte de dizolvare.
În lipsa unei asemenea prevederi în actul de constituire sau statut ori în lipsa unei hotărâri,
precum și în cazul în care prevederea sau hotărârea este contrară legii sau ordinii publice, la
propunerea lichidatorului, bunurile rămase după lichidare se atribuie de instanța competentă,
prin hotărâre supusă numai apelului, unei persoane juridice cu scop identic sau asemănător,
dacă prin lege nu se prevede altfel. Atunci când există mai multe astfel de persoane juridice,
lichidatorul propune cel puțin 3 persoane juridice, caz în care bunurile se atribuie prin tragere
la sorți. În cazul în care persoana juridică a fost dizolvată pentru motivele prevăzute la art. 245
lit. d), precum și în cazul în care nicio persoană juridică nu este de acord cu preluarea bunurilor
rămase după lichidare în condițiile alin. (2), acestea vor trece în proprietatea comunei, orașului
sau municipiului în a cărui rază teritorială se află bunurile.
Desființarea unor persoane juridice.

Persoanele juridice înființate de către autoritățile publice centrale sau locale, nesupuse
dizolvării, pot fi desființate prin hotărârea organului care le-a înființat. În acest caz, dacă organul
competent nu a dispus altfel, drepturile și obligațiile persoanei juridice desființate se transferă
79
persoanei juridice dobânditoare, proporțional cu valoarea bunurilor transmise acesteia, ținându-
se însă seama și de natura obligațiilor respective (art. 250 C.civ.) Cât privește data încetării
personalității juridice art. 251 prevede că persoanele juridice supuse înregistrării încetează la
data radierii din registrele în care au fost înscrise. Celelalte persoane juridice încetează la data
actului prin care s-a dispus încetarea sau, după caz, la data îndeplinirii oricărei alte cerințe
prevăzute de lege.
5 ÎNTREBĂRI
44. Ce este persoana juridică?

45. Care sunt elementele constitutive ale persoanei juridice?
46. Cum se clasifică persoanele juridice?
47. Care sunt modurile de înființare a persoanelor juridice?
48. Ce se înțelege prin specialitatea capacității de folosință și căror persoane juridice le
este specifică?
49. Care este sancțiunea nerespectării normelor privitoare la capacitatea persoanei
juridice?
50. Ce se înțelege prin reorganizarea persoanei juridice, care sunt modurile de
reorganizare și efectele acestora?
51. Ce se înțelege prin dizolvarea persoanei juridice și care sunt efectele acesteia?

PERSOANĂ JURIDICĂ; PATRIMONIU PROPRIU; PERSOANĂ JURIDICĂ DE DREPT PUBLIC; PERSOANĂ
JURIDICĂ DE DREPT PRIVAT; SPECIALITATEA CAPACITĂȚII DE FOLOSINȚĂ; FUZIUNE; ABSORBȚIE;
DIVIZARE; DESPRINDERE; TRANSFORMARE; DIZOLVARE; LICHIDARE.
7 BIBLIOGRAFIE DE BAZĂ AFERENTĂ MODULULUI IV
Obligatorie
Facultativă
București, 2018.
80
și edițiile următoare. Hamangiu, București, 2017..
81
MODULUL V: BUNURILE
ȘI CLASIFICAREA LOR
Noțiune.
Potrivit art. 535 C.civ. bunurile sunt lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie
obiectul unui drept patrimonial. În funcție de obiectul lor și bunurile pot fi bunuri corporale și
bunuri necorporale.
Clasificări.
Bunuri imobile și bunuri mobile.

Practic, așa cum rezultă din art. 536 C.civ. un anumit bun este fie imobil fie mobil.
Bunurile imobile
sunt de trei feluri și în condițiile noii reglementări, respectiv imobile prin natura lor, imobile
prin destinație și imobile prin determinarea legii.
Bunurile imobile prin natura lor.

Sunt imobile prin natura lor: „terenurile, izvoarele și cursurile de apă, plantațiile prinse în
rădăcini, construcțiile și orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele
și alte instalații de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum și
tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent” (art.
537 C.civ.)
Bunurile imobile prin destinație.

Sub denumirea de bunuri care rămân sau devin imobile art. 538 C.civ. enumeră o seamă de
bunuri care fac parte din categoria imobilelor prin destinație. Astfel: (1) Rămân bunuri imobile
materialele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou întrebuințate, atât timp
cât sunt păstrate în aceeași formă, precum și părțile integrante ale unui imobil care sunt temporar
detașate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate. (2) Materialele aduse pentru a fi
întrebuințate în locul celor vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit această
destinație.
Bunurile imobile prin determinarea legii. Cu privire la această categorie de bunuri, denumite
în vechiul Cod civil bunuri imobile prin obiectul la care se aplică sunt de reținut prevederile
82
alin. (1) din art. 542 C.civ. – cu titlu marginal „Regulile aplicabile drepturilor purtând asupra
bunurilor” – potrivit cărora „Dacă nu se prevede altfel, sunt supuse regulilor referitoare la
bunurile imobile și drepturile reale asupra acestora.”
Bunurile mobile.
La rândul lor bunurile mobile sunt de trei feluri, respectiv prin natura lor, prin anticipație,
prin determinarea legii.
Bunurile mobile prin natura lor.

Potrivit art. 539 alin (1) „Bunurile pe care legea nu le consideră imobile sunt bunuri mobile.
Iar potrivit alin. (2) Sunt bunuri mobile și undele electromagnetice sau asimilate acestora,
precum și energia de orice fel produse, captate și transmise, în condițiile legii, de orice persoană
și puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora.”
Bunurile mobile prin anticipație

Sunt bunuri mobile prin anticipație, potrivit art. 540, alin. (1) C.civ. „Bogățiile de orice
natură ale solului și subsolului, fructele neculese încă, plantațiile și construcțiile încorporate în
sol devin mobile prin anticipație, atunci când, prin voința părților, sunt privite în natura lor
individuală în vederea detașării lor.” Întrucât această anticipare se face prin voința părților, adică
prin contract, ea nu este opozabilă decât între cei care au încheiat respectivul contract. De aceea
în alin. (2) al aceluiași articol se prevede că pentru ca această anticipare să devină opozabilă
terților „este necesară notarea în cartea funciară.
Bunurile mobile prin determinarea legii.

După ce în alin. (1) al art. 542 se dispune că dacă nu se prevede altfel, sunt supuse regulilor
referitoare la bunurile imobile și drepturile reale asupra acestora, în alin. (2) se precizează că
„celelalte drepturi patrimoniale sunt supuse, în limitele prevăzute de lege, regulilor referitoare
la bunurile mobile.
Importanța clasificării bunurilor în bunuri imobile și bunuri mobile se manifestă în regimul
juridic diferit aplicabil celor două categorii de bunuri și care privește îndeosebi: forma actelor
de înstrăinare, competența instanțelor de judecată, executarea silită etc.
Bunuri certe (individual determinate) și bunuri generice (de gen).

Această distincție nu poate fi regăsită în Secțiunea intitulată „Despre distincția bunurilor”
cuprinsă în Codul civil de la art. 535 la art. 546. Este după părerea noastră o omisiune firească
fiindcă distincția dintre cele două categorii de bunuri – certe și generice – privește bunurile în
83
calitatea lor de obiecte ale unei prestații contractuale. Ca atare ea apare ca fiind o chestiune ce
ține, preponderent, de obiectul obligației și implicit a actului juridic, deci nu de materia
bunurilor. De aceea, textele Codului civil fac referire implicită la această distincție îndeosebi în
legătură cu efectele contractului, ca în cazul art. 1273 alin. (1)
Bunurile certe.
Sunt acelea care, în actele juridice, se determină prin trăsături specifice, de natură să le
deosebească de orice alte bunuri din aceeași categorie. Aceste trăsături pot să rezulte fie din
natura bunului fie din voința părților actului juridic.
Bunurile generice.
Sunt acelea care, în actele juridice, se determină prin caracterele comune întregii categorii
din care ele fac parte.
Importanța acestei distincții se manifestă îndeosebi în ceea ce privește momentul în care are
loc transmiterea dreptului de proprietate prin acte juridice translative (art. 1273 alin. 1) și în
ceea ce privește determinarea locului executării obligației de a preda un bun înstrăinat.
Bunuri fungibile și bunuri nefungibile.

Fungibilitatea desemnează un raport de echivalență, în virtutea căruia un bun poate fi înlocuit
cu altul, atunci când el formează obiectul unei obligații. Sunt, de regulă, fungibile bunurile de
gen și sunt nefungibile bunurile individual determinate. Importanța distincției rezultă din faptul
că, de exemplu, compensația legală operează doar în cazul bunurilor fungibile. În acest sens art.
543 C.civ. prevede în alin. (2) că „Sunt fungibile bunurile determinabile după număr, măsură
sau greutate, astfel încât pot fi înlocuite unele prin altele în executarea unei obligații.” Apoi, în
alin. (3) se precizează că „Prin act juridic, un bun fungibil prin natura sa poate fi considerat ca
nefungibil” ceea ce înseamnă că el nu va putea fi înlocuit cu altul pentru a executa o anumită
obligație, deși în mod normal el ar fi fost apt de o astfel de substituție.
Bunuri consumptibile și bunuri neconsumptibile.

Potrivit art.544 C.civ. sunt consumptibile bunurile mobile a căror întrebuințare obișnuită
duce la consumarea sau înstrăinarea lor de la prima utilizare (banii, alimentele). Implicit sunt
bunuri neconsumptibile acelea care pot fi utilizate în mod repetat sau continuu, întrucât
folosirea lor nu implică înstrăinarea sau consumarea substanței lor la prima utilizare (un
autoturism). Potrivit alin. (3) din art. 544 C.civ. un bun consumptibil prin natura sa poate deveni
neconsumptibil dacă, prin act juridic, i se schimbă întrebuințarea.
84
Importanța distincției rezultă din faptul că dreptul de uzufruct se poate constitui și contractul
de împrumut de folosință se poate încheia numai cu privire la bunuri neconsumptibile.
Bunuri divizibile și bunuri indivizibile.
Sunt bunuri divizibile acelea care, în natură, pot fi împărțite în mai multe părți distincte fără
ca prin aceasta să-și modifice destinația lor economică anterioară (art. 545 C.civ). Este, de
exemplu, cazul unui teren. Per a contrario sunt indivizibile acele bunuri care prin împărțire și-
ar modifica destinația economică anterioară (un autoturism). Potrivit alin. (2) din art. 545 C.civ.
„prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat indivizibil.”
Distincția prezintă importanță, îndeosebi, în ceea ce privește sistarea stării de coproprietate
și executarea obligațiilor cu pluralitate de subiecte.
Bunuri principale și bunuri accesorii.

Deși Codul civil nu le definește, putem spune că sunt bunuri principale acelea care au o
destinație economică de sine stătătoare. Bunurile accesorii se bucură însă de o reglementare
detaliată prin prevederile art. 546, care nu numai că le definește dar și precizează regimul lor
juridic.
Astfel, potrivit alin. (1) „Bunul care a fost destinat, în mod stabil și exclusiv, întrebuințării
economice a altui bun este accesoriu atât timp cât satisface această utilizare.” Calificarea unui
bun ca fiind accesoriu al altui bun care în raport cu cel dintâi este principal poate fi făcută doar
atunci când cele două bunuri au același proprietar care prin voința lui conferă ambelor bunuri
o destinație comună. Este ceea ce rezultă implicit din alin. (2) al art. 546 care prevede că
„Destinația comună poate să fie stabilită numai de proprietarul ambelor bunuri.”
Următoarele alineate ale art. 546 reglementează regimul bunurilor accesorii, prevăzând că:
- dacă nu se prevede altfel, bunul accesoriu urmează situația juridică a bunului principal,
inclusiv în caz de înstrăinare sau de grevare a bunului principal (alin. 3); - încetarea calității de
bun accesoriu nu poate fi însă opusă unui terț care a dobândit anterior drepturi privitoare la
bunul principal (alin. 4); - separarea temporară a unui bun accesoriu de bunul principal nu îi
înlătură această calitate (alin. 5); - drepturile unui terț privitoare la un bun nu pot fi încălcate
prin transformarea acestuia în bun accesoriu (alin. 6).
Fructele și productele.
Fructele și productele sunt reunite de Codul civil (art. 547) sub denumirea generică de
produse ale bunurilor. Practic, produsele sunt bunuri care rezultă dintr-un alt bun.
85
Fructele.
Potrivit alin.(1) din art. 548 C.civ. fructele sunt acele produse care derivă din folosirea unui
bun, fără a diminua sau consuma substanța acestuia. Fructele sunt: naturale, industriale și civile.
Fructele civile se numesc și venituri. Fructele naturale sunt produsele directe și periodice ale
unui bun, obținute fără intervenția omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la
sine, producția și sporul animalelor (alin. 2). Fructele industriale sunt produsele directe și
periodice ale unui bun, obținute ca rezultat al intervenției omului, cum ar fi recoltele de orice
fel (alin. 3). Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă
persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor și
dividendele (alin. 4).
Productele.
Potrivit art. 549 C. civ. productele sunt produsele obținute dintr-un bun cu consumarea sau
diminuarea substanței acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră și altele
asemenea. Prin urmare, elementul decisiv pentru distincția dintre fructe și producte este
consumarea sau neconsumarea substanței bunului din care rezultă sau nu periodicitatea sau ne-
periodicitatea obținerii lor.
Importanța distincției.
Distincția dintre fructe și producte prezintă importanță, îndeosebi, cât privește determinarea
persoanei căreia i se cuvin și momentul dobândirii lor. Astfel, potrivit art. 550 C.civ. alin. (1)
Fructele și productele se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se dispune altfel; iar legea
dispune, de exemplu, că fructele se cuvin, atunci când este cazul, posesorului de bună-credință
(art. 948 C.civ.). Cât privește momentul dobândirii fructelor și productelor alin 2 și 3 prevăd că
dreptul de proprietate asupra fructelor naturale și industriale se dobândește la data separării de
bunul care le-a produs (alin. 2), în vreme ce dreptul de proprietate asupra fructelor civile se
dobândește zi cu zi (alin. 3). Cât privește cheltuielile legate de producerea și perceperea
fructelor sau productelor alin. (4) prevede că cel care, fără acordul proprietarului, avansează
aceste cheltuieli poate cere restituirea lor. În acest caz, produsele sau contravaloarea acestora
pot fi reținute până la restituirea cheltuielilor. Cu toate acestea, proprietarul poate cere obligarea
posesorului la predarea produselor ori a contravalorii acestora dacă furnizează o garanție
îndestulătoare (alin. 5).
Întrebări.
52. De câte feluri sunt bunurile mobile și imobile?
86
53. Care este importanța distincției dintre bunurile certe și bunurile generice?
54. Ce se înțelege prin fungibilitate?
55. Care este importanța distincției dintre bunurile divizibile și bunurile indivizibile?
56. Ce sunt fructele și productele și care este importanța distincției dintre ele?
BUNURI IMOBILE PRIN DESTINAȚIE; BUNURI MOBILE PRIN DETERMINAREA LEGII; BUNURI MOBILE PRIN
ANTICIPAȚIE; TRANSMITEREA DREPTULUI DE PROPRIETATE; SUPORTAREA RISCULUI PIEIRII FORTUITE
A BUNULUI; UZUFRUCT; ÎMPRUMUT DE FOLOSINȚĂ; COMPENSAȚIE LEGALĂ; FRUCTE; PRODUCTE;
POSESOR DE BUNĂ CREDINȚĂ
Bibliografie de bază aferentă Modulului V
Obligatorie
Facultativă
București, 2018.
MODULUL VI: DREPTURILE SUBIECTIVE
CLASIFICAREA, EXERCITAREA ȘI DOVADA LOR.
Noțiunea de drept subiectiv.

Conținutul raportului juridic este alcătuit din drepturile și obligațiile părților, adică din
drepturile subiectului activ și obligațiile subiectului pasiv. Dreptul civil subiectiv este,
îndeobște, definit ca fiind posibilitatea juridică a titularului său de a avea o anumită conduită,
garantată de lege prin putința de a pretinde subiectului pasiv o anumită comportare
corespunzătoare, care poate fi impusă, la nevoie, prin forța de constrângere a statului.
2 CLASIFICAREA DREPTURILOR SUBIECTIVE.
Drepturile absolute.
Sunt acelea pe care titularul lor le poate exercita în mod direct și cărora le corespunde
obligația generală a tuturor persoanelor de a nu face nimic de natură să de a le încălca. Prin
urmare raportul juridic – în cazul unor astfel de drepturi – se stabilește între un subiect activ
determinat și un subiect pasiv nedeterminat, alcătuit din toate celelalte persoane; toate celelalte
persoane au îndatorirea generală și negativă de a se abține de la orice acțiune care ar putea
aduce atingere dreptului subiectiv; drepturile absolute sunt opozabile tuturor.
De exemplu, sunt drepturi absolute drepturile personale extrapatrimoniale și drepturile reale.
Drepturile relative.
Sunt cele cărora le corespunde obligația uneia sau mai multor persoane - determinate din
chiar momentul încheierii raportului juridic -, de a da, de a face sau de a nu face ceva. Spre
deosebire de drepturile absolute, drepturile relative se caracterizează prin următoarele trăsături:
ambele subiecte sunt determinate; obligația corelativă dreptului poate fi, după caz, de a da, de
a face ori de a nu face; deși se impun respectului tuturor sunt opozabile numai subiectului pasiv
determinat.
De exemplu, sunt relative toate drepturile de creanță.
Drepturile patrimoniale
Sunt acelea care au un conținut economic, ce poate fi evaluat și exprimat în bani. De
exemplu, sunt patrimoniale atât drepturile de creanță cât și drepturile reale. Drepturile
patrimoniale sunt, de regulă, transmisibile, acțiunile prin care ele se apără sunt prescriptibile și,
totodată, aceste drepturi pot fi exercitate prin reprezentare.
88
Drepturile nepatrimoniale (extrapatrimoniale)
Sunt acelea care au un conținut ce nu poate fi nici evaluat nici exprimat în bani. De exemplu,
dreptul la viață, sănătate și integritate corporală, dreptul la respectul vieții private și al
demnității etc. (drepturile personalității). Drepturile nepatrimoniale sunt netransmisibile,
acțiunile prin care ele se apără sunt, de regulă, imprescriptibile și, pe de altă parte, aceste
drepturi au un caracter personal, ceea ce înseamnă că, în mod obișnuit, ele nu pot fi exercitate
prin reprezentare.
Drepturile reale.
Sunt acele drepturi patrimoniale în temeiul cărora titularul își poate exercita atributele, în
mod direct asupra bunului care formează obiectul dreptului, fără a avea nevoie de concursul
unei alte persoane. Ele sunt drepturi absolute – având ca urmare toate trăsăturile acestei
categorii de drepturi -, conferă titularului lor dreptul de urmărire și preferință și sunt limitate la
număr, putând fi constituite doar acele drepturi reale pe care legea le prevede în mod expres.
Astfel, potrivit art. 551 C.civ. Sunt drepturi reale: 1. dreptul de proprietate; 2. dreptul de
superficie; 3. dreptul de uzufruct; 4. dreptul de uz; 5. dreptul de abitație; 6. dreptul de servitute;
7. dreptul de administrare; 8. dreptul de concesiune; 9. dreptul de folosință; 10. drepturile reale
de garanție; 11. alte drepturi cărora legea le recunoaște acest caracter.
Drepturile reale sunt principale, atunci când au o existență de sine stătătoare (dreptul de
proprietate și dezmembrămintele acestuia) și sunt accesorii, atunci când ele se constituie pentru
garantarea unui drept de creanță (ipoteca, gajul).
Drepturile de creanță
Sunt acele drepturi patrimoniale în temeiul cărora subiectul activ, numit creditor, poate
pretinde subiectului pasiv, numit debitor, să dea, să facă ori să nu facă ceva, adică să
îndeplinească o obligație corelativă dreptului creditorului. Numite și drepturi personale,
drepturile de creanță se caracterizează, în special prin faptul că, fiind drepturi relative au toate
trăsăturile caracteristice acestei categorii de drepturi și sunt nelimitate ca număr, în limitele legii
părțile putând să constituie orice fel de drept de creanță.
Drepturile potestative.
Sunt o categorie de drepturi civile subiective, distinctă de aceea a drepturilor reale și de
creanță. Spre exemplu, sunt asemenea drepturi: dreptul uneia dintre părțile contractante de a
denunța unilateral un contract cu executare succesivă încheiat pe o perioadă nedeterminată;
dreptul de a comuniza zidul despărțitor a două fonduri învecinate (art. 666 C. civ.); dreptul de
89
opțiune succesorală (art.1110 C.civ.) ș.a. Drepturile potestative, deși sunt o categorie eterogenă,
au următoarele trăsături comune:
¾ obiectul lor este o situație juridică;
¾ conferă titularului lor (numit potenților) posibilitatea de a acționa discreționar în
scopul stingerii ori modificării situației juridice care constituie obiectul dreptului
potestativ;
¾ exercitarea dreptului potestativ semnifică întotdeauna o ingerință în sfera de interese
juridice a unei alte persoane;
¾ subiectul pasiv este obligat să se supună, să lase subiectul activ să facă ceea ce îi
permite dreptul potestativ.
3 EXERCITAREA DREPTURILOR SUBIECTIVE. ABUZUL DE DREPT
Potrivit art. 15 C.civ. Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe
altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe. Prin urmare, abuzul de drept
constă în exercitarea unui drept subiectiv cu scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un
mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.
Abuzul de drept este, în ultimă instanță, o conduită ilicită care se cere sancționată. În lipsa
unor prevederi legale, s-a preconizat ca abuzul de drept să fie sancționat, după împrejurări, cu
refuzul de a acorda ocrotire dreptului subiectiv, cu interzicerea exercitării dreptului respectiv și
cu obligarea la repararea prejudiciului cauzat altuia. Noua reglementare a dat curs unora dintre
aceste sugestii doctrinare. În acest sens, de exemplu, art 1353 C.civ. prevede că Cel care
cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu
excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv.
În art. 15 din Codul Civil, legiuitorul consacră un principiu al exercitării drepturilor
subiective civile, lăsând să se înțeleagă că exercitarea unui drept subiectiv, contrară acestui
principiu, constituie un abuz de drept.
Abuzul de drept apare așadar ca exercitarea unui drept subiectiv fie în scopul de a vătăma
sau păgubi pe cineva, fie într-o manieră excesivă și nerezonabilă, contrară bunei credințe.
Alături de reglementarea generală din art. 15 C.civ., numeroase alte prevederi cu caracter
particular, vizează exercițiul abuziv al anumitor drepturi subiective civile (ex. art. 193 (2) C.civ.,
art. 269 C.civ., art. 367 lit. c) C.civ. art. 467 C.civ.. art. 641 (3) C.civ. etc)
90
Caracteristicile abuzului de drept
Un drept exercitat cu bună credință, chiar dacă lezează un drept al altuia și îi cauzează un
prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial, nu poate fi sancționat.
Pentru a exista abuz de drept, este suficientă lipsa bunei credințe. Buna credință presupune,
pe lângă intenția dreaptă, atât diligența cât și prudența celui ce exercită dreptul În mod obișnuit,
reaua credință desemnează intenția rău voitoare sau cupla gravă.
Contrar bunei credințe putem regăsi așadar, fie o conduită marcată de reaua-credință fie una
neglijentă ori imprudentă. Un comportament neglijent sau nepăsător în exercițiul dreptului
subiectiv face ca acesta să fie exercitat excesiv și nerezonabil, de natură să afecteze interesele
legitime ale altuia.
Câteva repere pot fi conturate atunci când se ridică problema identificării unui exercițiu
excesiv și nerezonabil al unui drept subiectiv
Astfel, dacă dreptul subiectiv a cărui exercițiu este analizat, izvorăște dintr-o lege, alături de
conduita titularului dreptului se pot utiliza atât criteriul echității, și acela al finalității urmărite
de legiuitor prin recunoașterea (conferirea) acelui drept.
Dacă dreptul subiectiv are o sursă contractuală, criteriul utilizat în determinarea unei
conduite excesive și nerezonabile va avea tot o sursă volițională și anume voința comună a
contractanților. Se va urmări ce au urmărit părțile la momentul încheierii contractului atunci
când au conferit, uneia sau alteia dintre ele, un anume drept subiectiv. În caz de îndoială asupra
finalității clauzei dorite de cocontractanți, instanța va putea restabili echilibrul contractual
atribuind sensul cel mai normal și echitabil și împiedicând realizarea unui profit excesiv prin
realizarea unui drept contractual. Spre exemplu, părțile unui contract cu executare succesivă
pot prevedea dreptul unei părți de a denunța unilateral executarea contractului. Exercițiul
acestui drept nu poate fi însă unul excesiv. Titularul dreptului de dezicere va trebui să acorde
un preaviz celeilalte părți astfel încât aceasta să aibă suficient timp pentru încheierea unui nou
contract de același fel, chiar dacă părțile nu au prevăzut expres preavizul.
Cauzarea unui prejudiciu
Cauzarea unui prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial, prin chiar exercițiul unui drept
subiectiv nu este de esența abuzului de drept. Textele ce sancționează abuzul de drept nu prevăd
în totdeauna necesitatea existenței unui prejudiciu
Forme
Abuzul de drept se poate concretiza fie într-un comportament activ al titularului dreptului,
precum în cazul abuzului de folosință reglementat în materia uzufructului la art. 747 alin. 1 sau
91
în materia locațiunii la art. 1800 C.civ. fie într-un comportament reticent, marcat de pasivitatea
titularului dreptului, plasarea sa pe o poziție de refuz, expres sau tacit, dar mereu nejustificat și
deci abuziv de a acționa în sensul de a refuza încuviințarea unui act sau desfășurarea unei
proceduri care implică o altă persoană. Acest tip de abuz. ar putea fi identificat, spre exemplu,
în ipoteza refuzului coproprietarului de a consimți la încheierea unui act privind administrarea
bunului comun (art. 641 alin. 3 C.civ). sau în ipoteza părinților firești care refuză să consimtă
la adopția copilului lor minor (art. 467 C.civ.).
Drepturile ce pot fi exercitate abuziv
În principiu, toate drepturile subiective pot fi exercitate abuziv. Ar constitui o excepție de la
acestea, categoria drepturilor discreționare.
Problema inconvenientelor anormale de vecinătate
În ceea ce privește raporturile de vecinătate specifice proprietății imobiliare, abuzul de drept
va trebui examinat în corelare cu dispozițiile art. 630 C.civ. referitoare la „Depășirea
inconvenientelor normale ale vecinătății.”
Demarcare
Abuzul de drept nu se confundă cu încălcarea unor dispoziții legale imperative cu ocazia
exercitării unui drept, nici cu uzurparea dreptului și nici în cazul în care, prin exercițiul anumitor
drepturi se urmărește fraudarea legii sau frauda în dauna unor terțe persoane.
Sancționarea
Abuzul de drept reprezintă o conduită ilicită. Sancțiunile aplicabile diferă după cum abuzul
de drept a cauzat sau nu un prejudiciu. În ipoteza în care prin exercițiul abuziv al dreptului se
cauzează și un prejudiciu, reținerea acestuia va putea conduce la obligarea reparării
prejudiciului în conformitate cu art. 1353 C.civ. și dacă mai este cazul, la încetarea exercitării
abuzive a dreptului. Atunci când exercițiul abuziv al dreptului nu cauzează și un prejudiciu, se
va dispune încetarea încălcării drepturilor sau intereselor .altei persoane. Atunci când legea
prevede, instanța va putea să ignore pretenția care se sprijină pe exercițiul abuziv al dreptului
subiectiv.
4 APĂRAREA DREPTURILOR NEPATRIMONIALE
Elemente introductive
Reglementarea mijloacelor de protecție ale drepturilor nepatrimoniale se regăsește îb art.
253-257 C.civ. Cu titlu de principiu, art. 252 statuează că „Orice persoană fizică are dreptul la
ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și
92
psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creație științifică,
artistică, literară sau tehnică.”
Alături de această reglementare generală, coexistă și reglementări speciale prin care sunt
identificate și protejate anumite categorii de drepturi nepatrimoniale, cum ar fi cele cuprinse în
Legea 8/1996 privitoare la drepturile de autor (art. 10 și urm.) sau cele din Legea 64/1991
privitoare la brevetele de invenție (art. 32 și urm.).
Protecția drepturilor nepatrimoniale, reglementată. cu caracter general în cuprinsul Codului
Civil, permite formularea unei acțiuni în justiție, în baza art. 253 C.civ. prin care atât persoana
fizică cât și persoana juridică vătămată prin încălcarea unui drept nepatrimonial, pot solicita:
a) interzicerea săvârșirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă.
b) încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă:
c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o,
subzistă.
Nu orice atingere a drepturilor nepatrimoniale este una ilicită. Un exercițiu al unui drept
subiectiv, dacă este în conformitate cu prevederile art. 75 C.civ. nu va conduce la reținerea unei
încălcări a unui drept nepatrimonial. Conform articolului amintit,. „(1) Nu constituie o încălcare
a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune, atingerile care sunt prevăzute de lege sau de
convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte.
(2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea
pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte, nu constituie o încălcare a
drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.”
Exemple
Nu va conduce la reținerea unei încălcări a unui drept subiectiv nepatrimonial, spre exemplu,
percheziția corporală realizată cu autorizarea și în limitele legii, restricția libertății unei
persoane și izolarea acesteia în caz de epidemie, lipsirea de libertate a unei persoane în contextul
unei măsuri legale de arest preventiv, captarea imaginii unei persoane surprinsă în timpul
săvârșirii unei infracțiuni sau divulgarea unei informații privind starea de sănătate a
Președintelui țării, dacă servește unui interes general și este realizată cu bună credință. Alte
exemple le-ar putea constitui publicarea hotărârii de punere sub interdicție sau comunicarea
(obligatorie) a stării de sănătate între viitorii soți (art. 278 C.civ.).
93
Mijloacele de apărare
Art. 253 alin. 1 lit. a)

În această ipoteză, vătămarea dreptului(turilor) nepatrimonial(le) nu s-a produs încă, dar
există o amenințare serioasă ca această vătămare să se producă. Pericolul trebuie să fie unul
iminent, de o anumită gravitate, iar amenințarea cu producerea acestuia, una serioasă. Toate
aceste elemente vor trebui probate de reclamant. Nu sunt acceptate cereri care să vizeze o
interdicție cu caracter general, ci trebuie, în concret, determinată conduita a cărei interzicere se
solicită. Totodată măsura solicitată nu trebuie să fie disproporțională în raport cu vătămarea
care urmează să se producă.
Conform art. 253 alin. 2 C.civ., pentru ca măsura dispusă de instanță să nu poată deveni o
formă mascată de cenzură, nu este permisă pronunțarea măsurii de la art. 253 alin. 1 lit. a) în
cazul încălcării unui drept nepatrimonial prin exercitarea dreptului la liberă exprimare. Această
reglementare este excesivă, măsurile preventive ar trebui să poată fi dispuse măcar în situații
speciale precum în cazul minorilor ori a persoanelor cu dizabilități, chiar și în cazul materialelor
de presă și media.
Art. 253 alin 1. lit. b)

Măsura prevede încetarea încălcării dreptului nepatrimonial și interzicerea încălcării sale
pentru viitor. În această ipoteză, vătămarea dreptului s-a produs deja, iar încălcarea durează
încă.
Această acțiune poate fi combinată cu o acțiune preventivă (art. 253 alin. 1 lit. a)).
Art. 253 alin. 1 lit. c)

Această acțiune vizează ipoteza în care conduita vătămătoare a încetat, însă efectele pe care
aceasta le-a produs, subzistă. Astfel, instanța va putea dispune constatarea caracterului ilicit al
faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.
Acțiunea este una în constatare, Pentru a se reține, este nevoie de probarea unui interes real
și serios, iar constatarea caracterului ilicit al faptei trebuie să folosească reclamantului în
concret.
Măsuri în vederea restabilirii dreptului atins
Măsurile privind apărarea drepturilor nepatrimoniale pot fi combinate cu măsuri privind
restabilirea dreptului atins precum:
94
Obligarea autorului faptei ilicite, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare.
La stabilirea măsurii, instanța va trebui să țină seama de principiul proporționalității, raportat
la conduita care a vătămat dreptul nepatrimonial.
Orice altă măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului
cauzat.
De exemplu, art. 139 alin. 10 din Legea nr.8/1996 privind drepturile de autor prevede la pct.
10 lit. a) remiterea, pentru acoperirea prejudiciilor suferite, a încasărilor realizate prin
actul ilicit; lit. b) distrugerea echipamentelor și a mijloacelor aflate în proprietatea făptuitorului,
a căror destinație unică sau principală a fost aceea de producere a actului ilicit: lit. c) scoaterea
din circuitul comercial, prin confiscare și distrugere, a copiilor realizate ilegal; iar la lit. d) pe
lângă măsura publicării hotărârii, posibilitatea obligării de către instanță la măsuri de publicitate
suplimentare adaptate circumstanțelor particulare ale cazului, inclusiv o publicitate de mare
amploare.
Dreptul la replică
S-ar putea, de asemenea, conferi ca o măsură fondată pe art. 253 alin. 3 lit. b) putând fi
asimilat unei reparări parțiale în natură a prejudiciului.
Alte măsuri
În sistemul de drept elvețian, de unde a fost preluată reglementarea apărării drepturilor
nepatrimoniale de către legiuitorul român, instanțele [în condițiile unei prevederi exprese în art.
28a alin (2)], alături de repararea prejudiciului cauzat de către presa de scandal , obligarea
societății editoare la plata către victimă, pe temeiul unei forme imperfecte a gestiunii de afaceri,
a întregului profit obținut de pe urma articolului sau emisiunii care au încălcat un drept
nepatrimonial. Soluția ar putea fi reținută și de practica din țara noastră.
Repararea prejudiciului
Instanța poate acorda despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru
prejudiciului, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului
faptei prejudiciabile. Altfel spus, titularul dreptului vătămat poate solicita daune materiale și
morale de la autorul faptei.
Acordarea daunelor se va realiza doar dacă se probează condiția vinovăției autorului faptei
prejudiciabile.
95
Măsuri provizorii
Codul Civil reglementează la art. 255 măsurile provizorii pe care le poate lua instanța la
cererea unei persoane care se consideră lezată ce face dovada credibilă că drepturile sale
nepatrimoniale fac obiectul unei acțiuni ilicite, actuale sau iminente, și că această acțiune riscă
să îi cauzeze un prejudiciu greu de reparat. Măsurile au caracter temporar, fiind dispuse de către
instanță până la soluționarea acțiunii pe fond ce vizează încălcarea dreptului nepatrimonial.
Interzicerea încălcării sau încetarea provizorie precum și măsura conservării probelor sunt
enumerate, cu caracter exemplificativ, de textul art. 255 alin. 2 C.civ., ca măsuri ce pot fi luate
provizoriu de instanța de judecată.
În cazul prejudiciilor aduse prin mijloacele presei scrise sau audiovizuale, instanța
judecătorească nu poate să dispună încetarea, cu titlu provizoriu, a acțiunii prejudiciabile, decât
dacă prejudiciile cauzate reclamantului sunt grave, dacă acțiunea nu este în mod evident
justificată, potrivit art. 75 C.civ., și dacă măsura luată de instanță nu apare ca fiind
disproporțională în raport cu prejudiciul cauzat. Proporționalitatea va trebui analizată prin
prisma atingerii pe care măsura o aduce libertății de exprimare.
Instanța nu va putea dispune, nici în cazul măsurilor provizorii (art. 255. (3) C.civ.), prin
asemănare cu dispozițiile din art. 253 (2) Civ., interzicerea provizorie a săvârșirii faptei ilicite,
dacă aceasta este iminentă, atunci când amenințarea încălcării dreptului nepatrimonial ar
surveni ca urmare a exercițiului dreptului la liberă exprimare.
Efectele măsurii vor fi menținute până la soluționarea acțiunii de fond privind apărarea
dreptului nepatrimonial pretins a fi încălcat, doar dacă reclamantul va introduce o acțiune de
fond vizând apărarea dreptului său nepatrimonial într-un termen fixat de instanță, dar nu mai
mic de 30 de zile de la data pronunțării măsurii provizorii. (art. 255 alin, 6 C.civ.). Instanța
poate dispune ca reclamantul să fie obligat la plata unei anumite cauțiuni în scopul reparării
unui eventual prejudiciu cauzat pârâtului. (art. 255 alin. 5, 7, 8 C.civ.).
96
5 ÎNTREBĂRI.
57. Ce sunt drepturile subiective?

58. Prin ce se deosebesc drepturile absolute de cele relative?
59. Prin ce se deosebesc drepturile reale de cele de creanță?
60. Ce sunt drepturile reale principale?
61. Care sunt consecințele distincției dintre drepturile patrimoniale și drepturile
nepatrimoniale?
62. Ce este abuzul de drept?
63. Cum poate fi sancționat abuzul de drept?

DREPT SUBIECTIV; DREPT ABSOLUT; DREPT RELATIV; DREPT REAL; DREPT DE CREANȚĂ; DREPT
PATRIMONIAL; DREPT NEPATRIMONIAL (EXTRAPATRIMONIAL); DREPT POTESTATIV; ABUZ DE DREPT.
7 BIBLIOGRAFIE DE BAZĂ AFERENTĂ MODULULUI VI
Obligatorie
Facultativă
București, 2018.
și edițiile următoare. Hamangiu, București, 2017..
97
ANEXE
1 BIBLIOGRAFIE
Obligatorie
Facultativă
București, 2018.
P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, Ed. Hamangiu, București, 2017.
M. Fodor, Probele în procesul civil, Ed. Universul Juridic, București, 2006
D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I, Vânzarea și schimbul, Ed.
Hamangiu, București, 2017.

Suport de Curs

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport de Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Actualizat

Universitatea Babeș-Bolyai, Facultatea de Drept

ÎN DREPTUL CIVIL (I) .................................................................................................................................. 1

INFORMAȚII GENERALE: ...................................................................................................................................... 7

2 DATELE DE IDENTIFICARE ALE CURSULUI ........................................................................................... 7

DATE DE IDENTIFICARE CURS: .................................................................................................................. 7

3 DESCRIEREA CURSULUI ȘI ORGANIZAREA MATERIEI .......................................................................... 8

CONDIȚIONĂRI ȘI CUNOȘTINȚE PRERECHIZITE .............................................................................................. 8

4 EVALUAREA ȘI NOTAREA ................................................................................................................. 10

STUDENȚI CU DIZABILITĂȚI .................................................................................................................... 10

5 SUPORTUL DE CURS ........................................................................................................................ 11

PRECIZĂRI PRIVIND UTILITATEA SUPORTULUI DE CURS ................................................................................. 11

1 ELEMENTE INTRODUCTIVE .............................................................................................................. 13

DEFINIREA DREPTULUI CIVIL. ................................................................................................................. 13

2 APLICAREA NORMELOR JURIDICE ÎN TIMP. CONFLICTELE DE LEGI ÎN TIMP. ..................................... 16

ELEMENTE INTRODUCTIVE .................................................................................................................... 16

3 RAPORTUL JURIDIC CIVIL. ................................................................................................................ 21

MODULUL II: CAPACITATEA PERSOANEI FIZICE ....................................................................................... 28

1 CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE. ........................................................................................................ 28

MODULUL III: IDENTIFICAREA ȘI LOCALIZAREA PERSOANEI FIZICE ........................................................... 48

1 IDENTIFICAREA PERSOANEI PRIN STAREA CIVILĂ. ............................................................................ 48

2 LOCALIZAREA PERSOANEI FIZICE. .................................................................................................... 60

DOMICILIUL VOLUNTAR. ....................................................................................................................... 60

4 CUVINTE ȘI EXPRESII CHEIE.............................................................................................................. 62

5 BIBLIOGRAFIE DE BAZĂ AFERENTĂ MODULULUI III .......................................................................... 62

MODULUL IV: PERSOANA JURIDICĂ. ........................................................................................................ 64

1 ELEMENTE INTRODUCTIVE .............................................................................................................. 64

NOȚIUNEA DE PERSOANĂ JURIDICĂ. FUNDAMENTUL TEORETIC AL PERSOANEI JURIDICE. .................................... 64

2 CLASIFICAREA PERSOANELOR JURIDICE ........................................................................................... 67

PERSOANE JURIDICE DE DREPT PUBLIC ȘI PERSOANE JURIDICE DE DREPT PRIVAT ................................................ 67

3 ÎNFIINȚAREA PERSOANELOR JURIDICE............................................................................................. 68

MODURILE DE ÎNFIINȚARE .................................................................................................................... 68

4 CAPACITATEA PERSOANEI JURIDICE. ............................................................................................... 70

CAPACITATEA DE FOLOSINȚĂ A PERSOANEI JURIDICE. .................................................................................. 70

6 CUVINTE ȘI EXPRESII CHEIE.............................................................................................................. 79

7 BIBLIOGRAFIE DE BAZĂ AFERENTĂ MODULULUI IV.......................................................................... 79

MODULUL V: BUNURILE ȘI CLASIFICAREA LOR ......................................................................................... 81

1 ELEMENTE INTRODUCTIVE .............................................................................................................. 81

1 ELEMENTE INTRODUCTIVE .............................................................................................................. 87

NOȚIUNEA DE DREPT SUBIECTIV. ............................................................................................................ 87

2 CLASIFICAREA DREPTURILOR SUBIECTIVE. ....................................................................................... 87

DREPTURILE ABSOLUTE. ....................................................................................................................... 87

3 EXERCITAREA DREPTURILOR SUBIECTIVE. ABUZUL DE DREPT .......................................................... 89

CARACTERISTICILE ABUZULUI DE DREPT.................................................................................................... 90

4 APĂRAREA DREPTURILOR NEPATRIMONIALE .................................................................................. 91

ELEMENTE INTRODUCTIVE .................................................................................................................... 91

7 BIBLIOGRAFIE DE BAZĂ AFERENTĂ MODULULUI VI.......................................................................... 96

2 DATELE DE IDENTIFICARE ALE CURSULUI

Date de identificare curs: Date de contact tutori curs:

Materiale bibliografice obligatorii

Materiale bibliografice opționale

Precizări privind utilitatea suportului de curs

Definirea dreptului civil.

Principiul aplicării imediate a legii noi.

Acțiunea normelor juridice în spațiu. Conflictele de legi în spațiu și soluționarea lor.

Generalitatea izvoarelor raportului juridic civil.

Actul unilateral de drept civil.

Contractul unilateral demarcare

Faptele ilicite cauzatoare de prejudicii.

Faptele juridice licite.

Egalitatea părților și libertatea voinței lor.

Caracterul preponderent patrimonial al raporturilor juridice civile.

Raporturile patrimoniale de drept civil