Sunteți pe pagina 1din 142

DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

CUPRINSUL LUCRĂRII
INTRODUCERE ............................................................................................................................................. 6

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I .......................................................................................................................... 7


DREPTUL MUNCII – RAMURĂ ŞI ŞTIINŢĂ A DREPTULUI ......................................................................... 7
Obiectivele Unităţii de învăţare I ................................................................................................................. 7
1.1. Semnificatia termenului „muncă”.......................................................................................................... 7
1.2. Definiţia dreptului muncii ...................................................................................................................... 7
1.3. Obiectul dreptului muncii...................................................................................................................... 8
1.4. Noţiunea raporturilor juridice de muncă ............................................................................................... 8
1.5. Trăsăturile raporturilor juridice de muncă ............................................................................................. 9
1.6. Formele raporturilor juridice de muncă............................................................................................... 10
1.7. Izvoarele dreptului muncii. Noţiune. Categorii de izvoare................................................................... 11
1.8. Principiile dreptului muncii.................................................................................................................. 15
Lucrare de verificare - Unitatea de învăţare I ............................................................................................ 16
Bibliografie - Unitatea de învăţare I........................................................................................................... 16

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II ....................................................................................................................... 17


CONTRACTUL COLECTIV DE MUNCĂ (CCM) .......................................................................................... 17
Obiectivele Unităţii de Învăţare II .............................................................................................................. 17
2.1. Definiţii ale contractului colectiv de muncă......................................................................................... 17
2.2. Natura juridică a contractului colectiv de muncă ................................................................................ 17
2.3. Caracterele contractului colectiv de muncă........................................................................................ 18
2.4. Categorii de contracte colective de muncă......................................................................................... 18
2.5. Desfăşurarea negocierii ..................................................................................................................... 19
2.6. Facultatea încheierii contractului colectiv de muncă .......................................................................... 19
2.7. Durata şi forma contractului colectiv de muncă.................................................................................. 20
2.8. Înregistrarea contractului colectiv de muncă ...................................................................................... 20
2.9. Contractul colectiv de muncă – izvor de drept.................................................................................... 21
2.10. Sfera salariaţilor supuşi efectelor contractului colectiv de muncă..................................................... 21
2.11. Influenţa contractul colectiv de muncă asupra contractelor individuale de muncă............................ 22
2.12. Obligativitatea executării contractului colectiv de muncă ................................................................. 22
2.13. Răspunderea juridică a părţilor pentru nerespectarea obligaţiilor contractului colectiv de muncă .... 22
2.14. Modificarea contractului colectiv de muncă...................................................................................... 23
2.15. Suspendarea şi încetarea contractului colectiv de muncă................................................................ 23
Lucrare de verificare - Unitatea de învăţare II ........................................................................................... 26
Bibliografie - Unitatea de învăţare II .......................................................................................................... 26

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III ...................................................................................................................... 27


CONTRACTUL INDIVIDUAL DE MUNCĂ (CIM).......................................................................................... 27
Obiectivele Unităţii de Învăţare III: ............................................................................................................ 28
3.1. Definirea Contractului individual de muncă ........................................................................................ 28
3.2. Trăsăturile caracteristice ale Contractului individual de muncă .......................................................... 28
3.3. Contractul individual de muncă şi contractul colectiv de muncă......................................................... 29
3.4. Încheierea Contractului individual de muncă. Noţiune. Clasificarea condiţiilor ................................... 29
3.5. Reguli privind capacitatea juridică a salariatului ................................................................................. 30
3.6. Examenul medical.............................................................................................................................. 31
3.7. Capacitatea juridică a angajatorului ................................................................................................... 31
3.8. Obiectul Contractului individual de muncă ......................................................................................... 32
3.9. Cauza Contractului individual de muncă ............................................................................................ 32
3.10. Avizul prealabil................................................................................................................................. 33
3.11. Condiţiile de studii............................................................................................................................ 33
3.12. Condiţia de vechime în muncă şi în specialitate............................................................................... 33
3.13. Stagiul.............................................................................................................................................. 34
3.14. Verificarea prealabilă a aptitudinilor profesionale şi personale ale celui care solicită angajarea ...... 34
3.15. Informarea persoanei care solicită angajarea. Elemente. Realizarea informării ............................... 35
3.16. Contractul individual de muncă pe durată nedeterminată. ............................................................... 36
3.17. Partea legală şi partea convenţională a conţinutului Contractului individual de muncă .................... 38
3.18. Felul muncii...................................................................................................................................... 38
3.19. Locul muncii ..................................................................................................................................... 39
3.20. Clauze speciale ale Contractului individual de muncă...................................................................... 39
a) Clauza de neconcurenţă ................................................................................................................... 39

1
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

b) Clauza de confidenţialitate................................................................................................................ 40
c) Clauza de mobilitate ......................................................................................................................... 41
d) Alte clauze facultative ....................................................................................................................... 41
e) Clauze interzise ................................................................................................................................ 41
3.21. Necesitatea formei scrise a Contractului individual de muncă.......................................................... 41
3.22. Formalitatea dublului exemplar ........................................................................................................ 42
3.23. Înregistrarea Contractului individual de muncă ................................................................................ 42
3.24. Cumulul de funcţii ............................................................................................................................ 43
3.25. Angajatorul unde se exercită funcţia de bază şi obligaţiile lui........................................................... 43
3.26. Obligativitatea Contractului individual de muncă faţă de părţi .......................................................... 44
3.27. Privire generală asupra drepturilor angajatorului reglementate de Codul muncii.............................. 44
3.28. Elaborarea regulamentului intern (RI) .............................................................................................. 44
3.29. Evaluarea profesională a salariaţilor ................................................................................................ 45
3.30. Privire generală asupra obligaţiilor angajatorului prevăzute de Codul muncii................................... 45
3.31. Drepturi ale salariaţilor prevăzute de Codul muncii .......................................................................... 46
3.32. Obligaţii ale salariaţilor ..................................................................................................................... 46
3.33. Suspendarea Contractului individual de muncă ............................................................................... 47
3.34. Suspendarea de drept a Contractului individual de muncă .............................................................. 48
3.35. Suspendarea Contractului individual de muncă din iniţiativa salariatului ......................................... 48
3.36. Suspendarea Contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului ...................................... 48
3.37. Suspendarea Contractului individual de muncă prin acordul părţilor ................................................ 48
3.38. Procedura suspendării ..................................................................................................................... 49
3.39. Efectele suspendării......................................................................................................................... 49
3.40. Modificarea Contractului individual de muncă .................................................................................. 50
3.41. Clasificarea cazurilor de modificare a Contractului individual de muncă .......................................... 51
3.42. Delegarea ........................................................................................................................................ 51
3.43. Detaşarea ........................................................................................................................................ 52
3.44. Trecerea temporară în altă muncă ................................................................................................... 54
3.45. Cazurile încetării Contractului individual de muncă .......................................................................... 55
3.46. Încetarea de drept a Contractului individual de muncă..................................................................... 55
3.47. Încetarea Contractului individual de muncă prin acordul părţilor ...................................................... 56
3.48. Încetarea Contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului – Concedierea. Noţiune.
Situaţii....................................................................................................................................................... 56
3.49. Concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului........................................................... 56
3.50. Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului ...................................................... 57
3.51. Concedierea colectivă...................................................................................................................... 57
3.52. Reguli privind concedierea............................................................................................................... 59
3.52.1. Interdicţii privind concedierea.................................................................................................... 59
3.52.2. Cercetarea prealabilă................................................................................................................ 60
3.52.3. Evaluarea prealabilă a salariatului ............................................................................................ 60
3.52.4. Propunerea unor alte locuri de muncă vacante ......................................................................... 60
3.52.5. Preavizul ................................................................................................................................... 61
3.52.6. Termene.................................................................................................................................... 61
3.52.7. Decizia de concediere............................................................................................................... 62
3.52.8. Motivarea în drept a deciziei de concediere .............................................................................. 63
3.52.9. Termenul în care decizia de concediere poate fi contestată...................................................... 63
3.52.10 Comunicarea deciziei de concediere........................................................................................ 64
3.52.11. Revocarea deciziei de concediere........................................................................................... 64
3.53. Încetarea Contractului individual de muncă la iniţiativa salariatului – Demisia ................................. 64
Lucrare de verificare - Unitatea de învăţare III .......................................................................................... 65
Bibliografie - Unitatea de învăţare III ......................................................................................................... 66

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IV ...................................................................................................................... 67


TIMPUL DE MUNCĂ şi TIMPUL DE ODIHNĂ ............................................................................................. 67
Obiectivele Unităţii de învăţare IV ............................................................................................................. 67
4.1. Definiţia şi reglementarea timpului de muncă..................................................................................... 67
4.2. Clasificarea timpului de muncă .......................................................................................................... 68
4.3. Durata normală a timpului de muncă. ................................................................................................ 68
4.4. Durata redusă a timpului de muncă ................................................................................................... 68
4.5. Timpul de muncă peste durata normală (munca suplimentară).......................................................... 70
4.6. Pauza pentru masă............................................................................................................................ 71
4.7. Timpul de odihnă între două zile de muncă........................................................................................ 71
4.8. Repausul săptămânal. ....................................................................................................................... 71
4.9. Sărbătorile legale. .............................................................................................................................. 72

2
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

4.10. Dreptul la concediul de odihnă. ........................................................................................................ 72


4.11. Durata concediului de odihnă (de bază)........................................................................................... 73
4.12. Concediul suplimentar de odihnă. .................................................................................................... 73
4.13. Condiţiile dobândirii şi exercitării dreptului la concediu de odihnă. ................................................... 73
4.14. Programarea concediului de odihnă................................................................................................. 74
4.15. Indemnizatia de concediu. ............................................................................................................... 74
4.16. Efectuarea concediului de odihnă. ................................................................................................... 75
4.17. Întreruperea concediului................................................................................................................... 75
4.18. Compensarea în bani a concediului de odihnă. ............................................................................... 75
4.19. Alte concedii..................................................................................................................................... 76
4.20. Zile libere. ........................................................................................................................................ 76
Lucrare de verificare - Unitatea de învăţare IV.......................................................................................... 76
Bibliografie - Unitatea de învăţare IV ........................................................................................................ 77

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE V ....................................................................................................................... 78


RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ................................................................................................................ 78
Obiectivele Unităţii de învăţare V .............................................................................................................. 78
5.1. Noţiunea de disciplină a muncii.......................................................................................................... 78
5.2. Trăsături caracteristice ale disciplinei muncii. .................................................................................... 79
5.3. Izvoarele de drept în materia disciplinei muncii.................................................................................. 79
5.4. Căile de înfăptuire a disciplinei muncii. .............................................................................................. 80
5.5. Definiţia răspunderii disciplinare......................................................................................................... 80
5.6. Trăsăturile caracteristice ale răspunderii disciplinare. ........................................................................ 81
5.7. Enumerarea condiţiilor răspunderii disciplinare.................................................................................. 81
5.8. Obiectul abaterii disciplinare. ............................................................................................................. 82
5.9. Latura obiectivă.................................................................................................................................. 82
5.10. Subiectul abaterii disciplinare........................................................................................................... 83
5.11. Latura subiectivă (vinovăţia). ........................................................................................................... 83
5.12. Cauze care apără de răspundere (cauze de exonerare sau de neresponsabilitate). ....................... 83
5.13. Noţiunea sancţiunilor disciplinare..................................................................................................... 84
5.14. Clasificarea sancţiunilor disciplinare. ............................................................................................... 84
5.15. Enumerarea sancţiunilor. ................................................................................................................. 84
5.16. Organele competente să aplice sancţiuni disciplinare...................................................................... 85
5.17. Cercetarea abaterii disciplinare........................................................................................................ 85
5.18. Individualizarea şi aplicarea sancţiunii. ............................................................................................ 86
5.19. Termenele de aplicare a sancţiunilor disciplinare............................................................................. 87
5.20. Decizia de sancţionare..................................................................................................................... 88
5.21. Executarea sancţiunilor disciplinare. ................................................................................................ 88
5.22. Contestaţia – calea de atac împotriva sancţiunilor disciplinare. ....................................................... 89
Lucrare de verificare - Unitatea de învăţare V........................................................................................... 89
Bibliografie - Unitatea de învăţare V ......................................................................................................... 90

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VI ...................................................................................................................... 91


DREPTUL SECURITĂŢII SOCIALE – RAMURĂ ŞI ŞTIINŢĂ A DREPTULUI ............................................. 91
Obiectivele Unităţii de învăţare VI ............................................................................................................. 91
6.1. Definiţia şi obiectul dreptului securităţii sociale .................................................................................. 91
6.2. Asigurările sociale-instituţie a dreptului securităţii sociale .................................................................. 92
6.3. Asistenţa socială – instituţie a dreptului securităţii sociale ................................................................. 93
6.4. Principiile dreptului securităţii sociale................................................................................................. 94
6.5. Izvoarele dreptului securităţii sociale.................................................................................................. 95
Lucrare de verificare - Unitatea de învăţare VI.......................................................................................... 96
Bibliografie - Unitatea de învăţare VI ........................................................................................................ 97

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VII ..................................................................................................................... 98


ASIGURĂRILE SOCIALE DE SĂNĂTATE .................................................................................................. 98
Obiectivele Unităţii de învăţare VII ............................................................................................................ 98
7.1. Noţiunea şi trăsăturile asigurărilor sociale de sănătate ...................................................................... 98
7.2. Principiile asigurărilor sociale de sănătate ......................................................................................... 99
7.3. Asiguraţii sistemului de asigurări sociale de sănătate ........................................................................ 99
7.4. Drepturile şi obligaţiile asiguraţilor.....................................................................................................101
7.5. Răspunderi şi sancţiuni .....................................................................................................................102
7.5.1. Infracţiuni ...................................................................................................................................102
7.5.2. Contravenţii................................................................................................................................102
7.6. Asigurările voluntare de sănătate......................................................................................................103

3
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

7.6.1. Definiţii .......................................................................................................................................103


7.7. Concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate ............................................................104
7.8. Indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă.....................................................................105
7.9. Concedii şi indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă.........106
7.10. Concediul şi indemnizaţia de maternitate........................................................................................107
7.11. Concediul şi indemnizaţia pentru creşterea copilului.......................................................................108
7.12. Concediul şi indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav.............................................................110
7.13. Concediul şi indemnizaţia de risc maternal .....................................................................................111
7.14. Ajutorul de deces ............................................................................................................................111
Lucrare de verificare - Unitatea de învăţare VII........................................................................................112
Bibliografie - Unitatea de învăţare VII.......................................................................................................113

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VIII ...................................................................................................................114


ASIGURĂRILE PENTRU ŞOMAJ...............................................................................................................114
ŞI MĂSURILE PENTRU PREVENIREA ŞOMAJULUI ................................................................................114
Obiectivele Unităţii de învăţare VIII ..........................................................................................................114
8.1. Şomajul – fenomen social .................................................................................................................114
8.2. Măsuri prevăzute de Legea nr.76/2002 în vederea protecţiei persoanelor împotriva riscului de şomaj
................................................................................................................................................................115
8.3. Beneficiarii sistemului asigurărilor pentru şomaj ...............................................................................115
8.4. Categoriile de asiguraţi în sistemul asigurărilor pentru şomaj ...........................................................115
8.5. Persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj....................................................................116
8.6. Persoanele asimilate şomerilor .........................................................................................................117
8.7. Persoanele care nu beneficiază de indemnizaţie de şomaj...............................................................117
8.8. Condiţii pentru naşterea dreptului la indemnizaţia de şomaj .............................................................117
8.9. Data de la care se dobândeşte dreptul de a primi indemnizaţia de şomaj.........................................118
8.10. Cuantumul indemnizaţiei de şomaj .................................................................................................118
8.11. Obligaţiile persoanelor care beneficiază de indemnizaţie de şomaj ................................................118
8.12. Suspendarea plăţii indemnizaţiilor de şomaj acordate beneficiarilor ...............................................119
8.13. Încetarea plăţii indemnizaţiei de şomaj ...........................................................................................119
Lucrare de verificare - Unitatea de învăţare VIII.......................................................................................120
Bibliografie - Unitatea de învăţare VIII......................................................................................................121

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IX .....................................................................................................................122


SISTEMUL PUBLIC DE PENSII..................................................................................................................122
Obiectivele Unităţii de învăţare IX ............................................................................................................122
9.1. Caracteristici ale sistemului naţional public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale .................122
9.2. Persoanele asigurate (Asiguraţii) ......................................................................................................123
9.3. Angajatorii.........................................................................................................................................123
9.4. Declaraţia de asigurare .....................................................................................................................124
9.5. Contribuţia de asigurări sociale.........................................................................................................124
9.6. Stagiul de cotizare ............................................................................................................................126
9.7. Prestaţiile de asigurări sociale ..........................................................................................................127
9.8. Noţiunea şi categoriile de pensii........................................................................................................128
9.9. Principiile dreptului la pensie.............................................................................................................128
9.10. Pensia pentru limită de vârstă .........................................................................................................128
9.11. Pensia anticipată şi pensia anticipată parţială.................................................................................130
9.12. Pensia de invaliditate ......................................................................................................................130
9.13. Pensia de urmaş .............................................................................................................................133
9.14. Stabilirea şi plata pensiilor ..............................................................................................................134
9.15.Cumulul pensiei cu alte venituri........................................................................................................135
Lucrare de verificare - Unitatea de învăţare IX.........................................................................................135
Bibliografie - Unitatea de învăţare IX .......................................................................................................136

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE X ......................................................................................................................137


PROTECŢIA ŞI PROMOVAREA DREPTURILOR ......................................................................................137
PERSOANELOR CU HANDICAP ...............................................................................................................137
Obiectivele Unităţii de învăţare IX ............................................................................................................137
10.1. Noţiunea de persoană cu handicap.................................................................................................137
10.2. Încadrarea în grad de handicap ......................................................................................................137
10.3. Principiile care stau la baza protecţiei şi promovării drepturilor persoanelor cu handicap ...............138
10.4. Drepturi de care beneficiază persoanele cu handicap.....................................................................138
10.5. Obligaţiile persoanelor cu handicap, ale familiei sau reprezentanţilor legali ....................................139
10.6. Servicii sociale ................................................................................................................................139

4
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

10.7. Prestaţii sociale pentru persoanele cu handicap .............................................................................140


10.8. Orientarea şi formarea profesională................................................................................................140
10.9. Încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap ............................................................................141
Lucrare de verificare - Unitatea de învăţare X..........................................................................................142
Bibliografie - Unitatea de învăţare X ........................................................................................................142

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

5
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

INTRODUCERE
Modulul „DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE” reprezintă o
disciplină de specialitate destinată studenţilor care doresc să se specializeze în
domeniul administrării afacerilor.

Dintre obiectivele generale ale acestui modul pot fi amintite:


- reliefarea rolului cunoaşterii legislaţiei muncii în domeniul administrării
afacerilor;
- identificarea conceptelor, teoriilor şi instituţiilor specifice dreptului muncii
şi securităţii sociale, înţelegerea şi asimilarea acestora;
- realizarea interconexiunii între teorie şi aplicarea în practică a
instrumentelor esenţiale privind abordarea din punct de vedere legislativ a
resurselor umane.

Modulul are un pronunţat caracter aplicativ, este creditat cu un număr de .... şi


este structurat în 10 unităţi de învăţare care îşi propun în prima parte să abordeze
problematica legată de dreptul muncii (unităţile de învăţare I - V), iar în a doua să
trateze aspectele deosebit de importante legate de securitatea socială (unităţile de
învăţare VI - X).

Fiecare unitate de învăţare debutează cu prezentarea obiectivelor specifice –


derivate din obiectivele generale ale modulului – care sunt urmărite a fi atinse odată
cu finalizarea unităţii de învăţare respective. Urmează apoi prezentarea noţiunilor,
principiilor şi metodelor, atât din perspectivă teoretică, dar şi practică. Pe parcursul
fiecărei unităţi de învăţare, cât şi la finalul acesteia studenţii vor avea posibilitatea să
îşi testeze cunoştinţele dobândite prin elaborarea temelor de reflecţie, cât şi prin
efectuarea testelor de autoevaluare. Pentru stimularea autoevaluării, acolo unde
aceasta are loc prin întrebări de tip grilă, sunt oferite şi răspunsurile corecte.

Pentru unitatea modulului şi pentru o mai uşoară parcurgere a materiei sunt


folosite aceleaşi reguli de prezentare în pagină pentru toate unităţile de învăţare. În
partea stângă sunt poziţionate casete de text care conţin ideile principale exprimate în
acea pagină, sau secţiune şi, de asemenea sunt subliniate definiţiile, clasificările sau
acele idei ce trebuie reţinute în mod special. La finalul fiecărei unităţi de învăţare se
regăseşte bibliografia aferentă materiei studiate.

Evaluarea este continuă şi finală.

Fiecare unitate de învăţare conţine la sfârşitul acesteia o lucrare de verificare,


ce reprezintă evaluarea continuă. Acele lucrări de verificare ce sunt obligatorii vor fi
trasmise tutorelui pe parcursul semestrului prin email. Pentru identificarea uşoară şi
corectă a expeditorului, lucrarea de verificare trebuie să conţină următoarele
informaţii: numele şi prenumele cursantului, denumirea modulului şi numărul unităţii
de învăţare.

Evaluarea finală se face prin examen. Acesta presupune rezolvarea unui test
cu întrebări tip grilă, asemenătoare cu cele rezolvate în cadrul lucrărilor de verificare
aferente unităţilor de învăţare. Nota obţinută la lucrările de verificare reprezintă 30%,
iar nota obţinută la examen reprezintă 70% din aprecierea finală.

Modulul „Dreptul muncii şi securităţii sociale” a fost gândit şi conceput cu


intenţia de a face pentru studenţi cât mai accesibilă informaţia legată de acest
domeniu atât de important. Am încercat abordarea cât mai practică a noţiunilor
teoretice, în dorinţa unei mai bune receptări a informaţiilor şi a ancorării în realitate a
acestora.

Cu speranţa că scopul acestui modul va fi atins în proporţie de 100%, autoarea


vă doreşte succes!

6
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE I
DREPTUL MUNCII – RAMURĂ ŞI ŞTIINŢĂ A DREPTULUI

CUPRINS
Obiectivele Unităţii de învăţare I ................................................................................................................. 7
1.1. Semnificaţia termenului „muncă”.......................................................................................................... 7
1.2. Definiţia dreptului muncii ...................................................................................................................... 7
1.3. Obiectul dreptului muncii...................................................................................................................... 8
1.4. Noţiunea raporturilor juridice de muncă ............................................................................................... 8
1.5. Trăsăturile raporturilor juridice de muncă ............................................................................................. 9
1.6. Formele raporturilor juridice de muncă............................................................................................... 10
1.7. Izvoarele dreptului muncii. Noţiune. Categorii de izvoare................................................................... 11
1.8. Principiile dreptului muncii.................................................................................................................. 15
Lucrare de verificare - Unitatea de învăţare I ............................................................................................ 16
Bibliografie - Unitatea de învăţare I........................................................................................................... 16

Obiectivele Unităţii de învăţare I


 

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi putea:


‐ să identificaţi noţiunea de drept al muncii;
‐ să încadraţi ramura de drept în sistemul de drept românesc;
‐ să identificaţi obiectul specific al acestei ramuri de drept – raporturile juridice de muncă;
‐ să determinaţi principalele izvoare de dreptul muncii, atât cele interne, cât şi cele
internaţionale;
‐ să identificaţi şi să vă însuşiţi principiile dreptului muncii.

1.1. Semnificatia termenului „muncă”


Termenul „muncă” – provenit din limba slavonă „monka” – are mai multe
Etimologie sensuri. Un prim sens, principal, este acela de activitate productivă (a presta o muncă
eficientă, importantă), dar şi de rezultatul acestei activităţi (o muncă reuşită, de
succes).

Al doilea sens, secundar, este de loc de muncă (a avea o muncă, un serviciu, o


slujbă), dar şi ansamblul lucrătorilor (munca opusă capitalului).

Munca poate fi perceputa ca o acţiune, liberă, creatoare, dar şi ca o obligaţie.

Indiferent dacă este fizică sau intelectuală, munca reprezintă o necesitate


vitală, sursa de existenţă, mijloc de realizare a dezideratelor, instrument de împlinire şi
afirmare a personalităţii umane.

1.2. Definiţia dreptului muncii


Ca orice altă ramură a dreptului şi dreptul muncii reprezintă un ansamblu de
norme juridice cu un obiect distinct de reglementare: relaţiile sociale de muncă.

Relaţiile Aceste relaţii se stabilesc între cei ce utilizează forţa de muncă – angajatori
sociale de (patroni) şi cei care prestează munca - angajati (salariaţi).
muncă
În sensul Codului muncii (art.14 alin.1), „prin angajator se înţelege persoana
fizică sau juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze forţa de muncă pe bază de
contract individual de munca”.
Salariaţii (angajaţii) sunt acele persoane fizice, obligate prin funcţia sau
profesia lor să desfăşoare diverse activităţi pentru angajatori (patroni).

7
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Între cele două părţi – angajatori şi angajaţi – iau naştere atât relaţii individuale,
dar şi colective, consecinţă a încheierii contractului colectiv de munca, precum şi a
institutionalizării dialogului social, a existenţei unor drepturi şi obligaţii distincte ale
celor doi parteneri sociali în procesul muncii ca subiecte colective de drept.

Definiţie Dreptul muncii este acea ramură a sistemului de drept alcătuită din
ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile individuale şi colective
de muncă, atribuţiile organizaţiilor sindicale şi patronale, conflictele de muncă
şi controlul aplicării legislaţiei muncii.

1.3. Obiectul dreptului muncii


Din definiţia dată acestei ramuri şi stiinţe a dreptului rezultă ca în obiectul său
intră, în primul rând, relaţiile sociale de muncă, care, reglementate de normele
juridice, devin raporturi juridice de muncă.

Noţiunea de relaţii de muncă are o sferă foarte largă; ea cuprinde totalitatea


relaţiilor care se formează între oameni în procesul muncii, pe baza aplicării directe a
forţei de muncă la mijloacele de producţie, şi nu doar pe cele izvorâte din contractele
de muncă. Numai în accepţiunea restrânsă (stricto sensu) dreptul muncii este dreptul
contractelor de muncă, întrucât lato sensu (ca ştiinţă a dreptului), el cuprinde, în afară
de analiza raporturilor juridice de muncă întemeiate pe contractele de munca, şi
referiri (strict necesare) la alte categorii de raporturi juridice care implică şi ele
prestarea unei munci.

Sfera de reglementare proprie dreptului muncii cuprinde şi unele raporturi


juridice conexe (formarea profesionala, securitatea şi sanatatea în muncă,
organizarea, funcţionarea şi atribuţiile sindicatelor şi patronatelor, jurisdicţia muncii),
denumite astfel pentru că derivă din încheierea contractelor de muncă ori sunt grefate
pe acestea, servind la organizarea muncii şi la asigurarea conditiilor pentru
desfăşurarea ei.

Tema de reflecţie 1.1.


Deosebiţi obiectul dreptului muncii de obiectul unei alte ramuri de
drept la alegere.

1.4. Noţiunea raporturilor juridice de muncă


După cum s-a arătat, obiectul de reglementare al dreptului muncii îl constituie
raporturile juridice de muncă ce pot fi, individuale şi colective.

Raporturile juridice de muncă sunt acele relaţii sociale reglementate de


lege, ce iau naştere între o persoană fizică, pe de o parte, şi, ca regulă, o
Definiţie
persoană juridică (societate comercială, regie autonomă, unitate bugetară etc.)
pe de altă parte, ca urmare a prestării unei anumite munci de către prima
persoana în folosul celei de a doua, care, la rândul ei, se obligă să o remunereze
şi să creeze condiţiile necesare prestării acestei munci.

8
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Acest raport se caracterizează prin aceea că:

- poate exista numai între două persoane, spre deosebire de alte raporturi
specifice altor ramuri de drept în cadrul cărora poate fi, uneori, o pluralitate
de subiecte active sau pasive;
Caracteristicile
raportului de - se stabileste, ca regulă, numai între o persoana juridică şi o persoană fizică,
muncă ori, excepţional, numai între două persoane fizice, fiind exclusă existenţa
raportului juridic de muncă între două persoane juridice;

- raportul juridic de muncă are caracter personal, fiind încheiat intuitu


personae, atât în considerarea pregătirii, aptitudinilor şi calităţilor persoanei
care prestează munca, cât şi în funcţie de specificul celeilalte parţi, având în
vedere colectivul, climatul şi condiţiile de muncă existente în cadrul
acesteia.

IMPORTANT Trăsătura proprie, fundamentală, caracteristică şi determinantă a


DE raportului de muncă este constituită de relaţia de subordonare, existentă între
subiectele acestui raport, în sensul că persoana care prestează munca este
REŢINUT
întotdeauna subordonată celuilalt subiect al raportului respectiv.

În esenţă, deci, subordonarea constă în dreptul exclusiv al angajatorului de a


organiza, în condiţiile legii, munca salariatului în colectivul său. O altă consecinţă a
subordonării se manifestă prin obligaţia angajatului de a respecta disciplina muncii, în
caz contrar putând fi angajată răspunderea disciplinară a acestuia,

1.5. Trăsăturile raporturilor juridice de muncă


Raporturile juridice individuale de muncă sunt caracterizate de anumite
trăsături care le delimitează şi individualizează de alte raporturi juridice.

a) Raportul juridic de muncă ia naştere, ca regulă, prin încheierea unui


contract individual de muncă.

Excepţie
Nu se întemeiază pe un contract individual de muncă, ci are un caracter
extracontractual, munca prestata de:
- cei ce îndeplinesc serviciul militar activ sau alternativ ori sunt concentraţi
sau mobilizaţi conform Legii nr.446/2006 privind pregătirea populaţiei pentru
1
apărare ;
- soldaţii şi gradaţii recrutaţi pe bază de voluntariat, potrivit Legii
nr.384/20062;
3
- cei care prestează servicii în temeiul Legii nr.132/1997 privind rechiziţiile ;
- persoanele care contribuie prin muncă la efectuarea unor lucrari de interes
public, în conformitate cu prevederile legale;
- elevii şi studenţii în timpul instruirii practice;
- cei ce consimt la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii etc.

b) Raportul juridic individual de muncă are un caracter bilateral, iar


persoana care prestează munca este, întotdeauna, o persoana fizică

Acest raport se poate stabili între o persoană fizică şi o persoană juridică, sau
între două persoane fizice.

                                                            
1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.990 din 12 decembrie 2006
2
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.868 din 24 octombrie 2006
3
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.161 din 18 iulie 1997, modificată prin Legea nr.410/2004,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.986 din 27 octombrie 2004

9
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Un raport juridic individual de muncă NU se poate stabili niciodată


între două persoane juridice !

c) Raportul juridic de muncă are caracter personal (intuitu personae)

Munca este prestata de persoana fizică, în considerarea pregătirii, aptitudinilor


şi calităţilor proprii ale sale; reprezentarea – care este posibilă în raporturile
juridice civile – este inadmisibila în raporturile de munca.

Raportul în discuţie are un caracter personal şi în ceea ce priveşte angajatorul.

d) Raportul juridic de muncă se caracterizează printr-un mod specific de


subordonare a persoanei fizice faţă de celălalt subiect în folosul căruia
prestează munca

Subordonarea caracteristică raportului juridic de muncă, implică încadrarea în


colectivul de muncă al angajatorului, într-o anumită structură organizatorică şi
într-o anumită ierarhie funcţională, spre deosebire de contractele civile în baza
cărora cel care se obligă să desfăşoare activitatea în folosul altuia îşi
organizează singur munca, fără a se încadra într-un colectiv şi fără a se
subordona celui cu care a contractat.

Subordonarea implică obligaţia salariatului de a respecta disciplina muncii,


aceasta obligaţie având ca o componentă esenţială respectarea programului
de lucru; desfăşurarea muncii are un caracter de continuitate, în cadrul unui
număr minim de ore pe zi, într-o perioadă determinată.

e) Munca trebuie sa fie remunerată

Salariul reprezinta contraprestatia cuvenită angajatului. Deci, o muncă gratuită


nu poate constitui obiect al unui raport juridic de muncă.

f) Asigurarea, prin prevederile legii şi ale contractului, a unei protecţii


multilaterale pentru angajaţi, atât cu privire la condiţiile de desfăşurare a procesului
muncii, cât şi în ceea ce priveşte drepturile ce decurg din încheierea contractului

1.6. Formele raporturilor juridice de muncă


Raporturile juridice individuale de muncă se prezintă sub două forme: tipice şi
atipice.

Formele tipice sunt, în primul rând, cele fundamentate pe contractul individual


de muncă, care constituie forma tipică şi clasică a raportului de muncă.
Tot forme tipice sunt considerate raporturile juridice de muncă ce privesc:
- funcţionarii publici;
Raporturile - militarii, cadre permanente din Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul
juridice de Internelor şi Reformei Administrative, Ministerul Justiţiei, Serviciul Român
muncă sunt de Informaţii etc., care, deşi nu li se aplică legislaţia muncii şi nu încheie
tipice contracte de muncă, se află în raporturi juridice de natură contractuală, cu
şi unităţile din care fac parte;
atipice - membrii cooperatori.

Formele atipice au fost considerate:


- raporturile de muncă fundamentate pe contractul de ucenicie;
- raporturile de muncă ale avocaţilor salarizaţi în interiorul profesiei.

O poziţie distinctă au judecătorii şi procurorii, precum şi diplomaţii.

10
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Test de autoevaluare 1.1.


Identificaţi trăsăturile raporturilor juridice de muncă

1.7. Izvoarele dreptului muncii. Noţiune. Categorii de izvoare


Sistemul legislaţiei muncii este alcătuit din ansamblul actelor normative (legi,
ordonanţe, hotărâri ale Guvernului, ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor etc.), care
reglementează relaţii sociale ce fac obiectul dreptului muncii.

În principiu, legislaţia muncii este unitară, normele ei cârmuind raporturile


juridice de muncă ale tuturor categoriilor de salariaţi.

Clasificarea Izvoarele se clasifică în:


izvoarelor - izvoare comune cu cele ale altor ramuri de drept (Constitutia, alte legi, etc.);
de dreptul - izvoare specifice dreptului muncii (statutele profesionale sau disciplinare,
muncii contractele colective de muncă, regulamentele interne, regulamentele de
organizare şi funcţionare).

În categoria izvoarelor dreptului muncii trebuie încadrate, în primul rând,


normele Uniunii Europene, în special, regulamentele, care au aceeaşi forţă ca şi legile
naţionale, precum şi alte reglementări transpuse în dreptul intern.

Sunt, de asemenea, izvoare convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii, şi


normele Consiliului Europei ratificate de România.

Izvoarele dreptului muncii sunt acele acte normative care reglementează


Definiţie
raporturile juridice de muncă, inclusiv raporturile juridice grefate de raportul de
muncă (cele privind pregatirea profesională, securitatea şi sănătatea în muncă,
patronatele şi sindicatele, jurisdicţia muncii).

a. Constituţia

Reprezinta legea fundamentală şi, prin urmare, cel mai important izvor de drept.
Prezentarea
analitică a Deşi este principalul izvor pentru dreptul constituţional, Constituţia este izvor important
izvoarelor de şi pentru dreptul muncii deoarece: unele drepturi fundamentale ale cetăţenilor sunt
dreptul muncii legate de muncă şi interesează dreptul muncii (dreptul de asociere - art.40; dreptul la
securitatea şi sănătatea salariaţilor - art.41; dreptul la grevă - art.43; etc).

Principiile fundamentale ale dreptului muncii au ca izvor primar chiar textele


constituţionale (neîngradirea dreptului la muncă şi libertatea muncii, negocierea
condiţiilor de muncă, dreptul la odihnă, etc.)

b. Codul muncii

Cel mai cuprinzător izvor al dreptului muncii, esenţa acestuia, îl constituie, fireşte,
Codul muncii.

11
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Într-adevar, Codul muncii (Legea nr.53/2003) se aplica atât raporturilor de muncă


reglementate prin legi speciale (art.1 alin.2), cât şi celor neîntemeiate pe un contract
individual de muncă, în măsura în care reglementarile speciale nu sunt complete şi
aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective
(art.295 alin.2).

c. Legile speciale

În afară de legea fundamentală (Constituţia) şi de legea cadru (Codul muncii), o serie


de alte legi sunt izvoare ale dreptului muncii, deoarece reglementează relaţii sociale
de muncă ori au în vedere asemenea relaţii.

Exemplificam unele dintre acestea:


- Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă4;
- Legea nr.168/1999 privind soluţionarea conflictelor de muncă5;
- Legea nr.210/1999 privind concediul paternal6;
- Legea nr.346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli
profesionale7;
- Legea nr.54/2003 a sindicatelor8;
- Legea nr.514/2003 privind organizarea şi exercitarea profesiunii de consilier
juridic9;
- Legea nr.319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă10.

d. Ordonanţele şi hotărârile Guvernului

Potrivit art.107 alin.1-3 din Constituţia României, Guvernul adoptă hotărâri şi


ordonanţe. Primele se emit pentru organizarea şi executarea legilor, secundele în
temeiul unei legi speciale de abilitare emise de Parlament în limitele şi condiţile
prevăzute de acestea.

De pildă, au calitatea de izvoare ale dreptului muncii:


- O.G. nr.129/2000 privind formarea profesionala a adulţilor11;
- O.U.G. nr.99/2000 privind măsurile ce pot fi aplicate în perioadele cu temperaturi
12
extreme pentru protecţia persoanelor încadrate în muncă ;
- O.U.G. nr.96/2003 privind protecţia maternităţii la locurile de muncă13;
- H.G. nr.522/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a
14
prevederilor O.G. nr.129/2000 privind formarea profesională a adulţilor ;
- H.G. nr.971/2006 privind cerinţele minime pentru semnalizarea de securitate
şi/sau sănătate la locul de muncă15;
- H.G. nr.1425/2006 pentru aplicarea normelor metodologice de aplicare a
prevederilor Legii securităţii şi sănătăţii în muncă nr.319/200616.

e. Ordinele instrucţiunile şi alte acte normative emise de miniştri şi


conducătorii altor organe centrale

Şi aceste acte se emit în baza şi în vederea executării legilor, a ordonanţelor şi a


hotărârilor Guvernului. Scopul lor este de a stabili măsuri tehnico-organizatorice,
detalieri şi concretizări ale dispoziţiilor legale superioare, precum şi îndrumări
necesare în vederea executării întocmai a acestora.

                                                            
4
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.184 din 19 mai 1998, cu modificările şi completările ulterioare
5
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 29 noiembrie 1999, cu modificările ulterioare
6
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.654 din 31 decembrie 1999
7
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.454 din 27 iunie 2002, cu modificările şi completările ulterioare
8
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.73 din 5 februarie 2003
9
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.867 din 5 decembrie 2003, cu completările ulterioare
10
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 26 iulie 2006
11
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.711 din 30 septembrie 2002, cu modificările ulterioare
12
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.304 din 4 iulie 2000
13
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.750 din 27 octombrie 2003, cu modificările ulterioare
14
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.346 din 21 mai 2003, cu modificările ulterioare
15
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.683 din 9 august 2006
16
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.882 din 30 octombrie 2006

12
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Cele mai multe din asemenea acte normative sunt emise de Ministerul Muncii,
Familiei şi Egalităţii de Şanse, altele sunt emise de Ministerul Educaţiei şi Cercetării,
Ministerul Economiei şi Finanţelor etc.

Au astfel calitatea de izvoare ale dreptului muncii:


- Ordinul ministrului muncii şi solidarităţii sociale nr.64/2003 pentru aprobarea
modelului cadru al contractului individual de muncă17;
- Ordinul ministrului muncii, solidarităţii sociale şi familiei nr.353/2003 pentru
aprobarea Metodologiei de autorizare a furnizorilor de formare profesională a
adultilor18;
- Instrucţiunile de aplicare a Legii nr.376/2004 privind bursele private, aprobate
prin Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr.1759/2004 şi al Ministerului
Educaţiei şi Cercetării nr.5371/200419.

f.Izvoarele internaţionale

Sunt izvoare internaţionale convenţiile Organizaţiei Internaţionale a Muncii şi ale


Consiliului Europei, ratificate de ţara noastră, precum şi normele dreptului comunitar,
aşa cum rezulta din Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană din anul
2005.

Au aceeaşi calitate şi tratatele sau înţelegerile încheiate de România cu alte state prin
care sunt reglementate aspecte din domeniul muncii.

Prin efectul ratificării (aprobării), toate aceste convenţii au dobândit forţa juridică
necesară şi devin acte normative integrate în sistemul legislaţiei muncii20.

g. Doctrina şi jurisprudenţa

În literatura juridica se discută dacă jurisprudenţa (practica judiciară) este izvor de


drept.

Înalta Curte de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are şi sarcina de a asigura „interpretarea şi
Casaţie şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti” (art.18 alin.2 din
Justiţie Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară21). Or, acest lucru se realizează
tocmai prin jurisprudenţa fixată de instanţa supremă prin soluţionarea recursurilor în
interesul legii.

                                                            
17
Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.139 din 4 martie 2003, modificat ulterior prin Ordinul nr.76/2003,
publicat în M.Of., Partea I, nr.159 din 12 martie 2003
18
Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.774 din 5 noiembrie 2003, cu modificările ulterioare
19
Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1151 din 6 decembrie 2004
20
De exemplu: Convenţia dintre M.M.P.S din România şi Ministerul Muncii şi Problemelor Sociale din Republica Cehă
privind colaborarea în domeniile muncii, politicii sociale şi politicii utilizării forţei de muncă din 6.10.1994, aprobată prin
H.G. nr.745/1994 (publicată în M.Of., Partea I, nr.312/9.11.1994); Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul
Republicii Libaneze privind utilizarea forţei de muncă, aprobat prin H.G. nr.912/1995 (publicată în M.Of., Partea I,
nr.271/22.11.1995); Convenţia dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Federale Germania în legătură cu
ocuparea forţei de muncă pentru ridicarea cunoştintelor profesionale şi de limbă (Convenţia privind personalul muncitor
oaspete), aprobată prin H.G. nr.402/1992 (publicată în M.Of., Partea I, nr.206/24.08.1992); Înţelegerea dintre M.M.P.S
din România şi Oficiul Federal al Muncii din Republica Federală Germania privind angajarea de lucrători români pentru o
activitate cu durată determinată în R.F.G., semnată la Bucuresti, la 13.09.1999, aprobată prin H.G. nr.930/1999
(publicată în M.Of., Partea I, nr.581/29.11.1999); Acordul dintre Guvernul României şi Consiliul Federal Elveţian cu
privire la schimbul de stagiari, semnat la Berna, la 25.11.1999 şi aprobat prin H.G. nr.579/2000 (publicată în M.Of.,
Partea I, nr.319/10.07.2000); Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Ungare privind angajarea
lucrătorilor sezonieri, semnat la Budapesta la 9.05.2000, aprobat prin H.G. nr.411/2001 (publicată în M.Of., Partea I,
nr.227 din 4.05.2001); Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Ungare privind schimbul de stagiari,
semnat la Budapesta la 9.05.2000, aprobat prin H.G. nr.412/2001 (publicată în M.Of., Partea I, nr.230/7.05.2001);
Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Portugheze privind şederea temporară în scopul angajării a
lucrătorilor români pe teritoriul Republicii Portugheze, semnat la Lisabona la 19.072001, ratificat prin O.G. nr.35/2001
(publicat în M.Of., Partea I, nr.511/28.08.2001); Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Marelui Ducat de
Luxemburg privind schimbul de stagiari, semnat la Luxemburg la 20 iulie 2001, ratificat prin O.G. nr.36/2001 (publicat în
M.Of., Partea I, nr.511/28.082001); Acordul dintre Guvernul României şi Guvernul Republicii Italiene privind
reglementarea şi gestionarea fluxurilor migratorii în scop lucrativ, semnat la Roma la 12.10.2005, ratificat prin Legea
nr.25/2006 (publicată în M.Of., Partea I, nr.375/2.05.2006)
21
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 827 din 13 septembrie 2005, cu modificările ulterioare

13
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

În acelaşi sens, se susţine că, fără a crea norme de drept, deciziile instanţei supreme
pot fi considerate doctrinar izvoare indirecte (sau secundare) de drept, ele
impunându-se instanţelor judecătoreşti prin valoarea motivării lor.

Se impune aşadar, ca soluţiile pronunţate de instanţele de judecată în aplicarea


aceleiaşi norme juridice, cu referire la aceeaşi problemă de drept să fie aceleaşi.

Curtea În legătură cu soluţiile Curţii Constituţionale, trebuie precizat că principala atribuţie a


Constituţională acesteia este de a realiza controlul constitutionalităţii legilor. Controlul este atât a
priori, înainte de promulgarea legii, cât şi a posteriori, exercitat asupra legilor în
vigoare.

Deciziile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor;
caracterul lor este erga omnes.

Decizia Curţii Constituţionale prin care se admite o excepţie de neconstituţionalitate şi


se declară o lege (sau o dispoziţie a acesteia) neconstituţională are semnificaţia
constatării nulităţii absolute a acelei legi (dispoziţii). Ca urmare, norma legală
respectivă nu mai poate produce efecte juridice.

Fără a reprezenta izvor de drept propriu-zis – ius non facit index – totuşi deciziile
Curţii au putere de lege.

În ceea ce priveste doctrina (literatura juridică), de asemenea, părerile sunt împărţite.


Opinia majoritară, la care ne raliem, este aceea că în sens strict, riguros tehnic juridic,
aceasta nu este izvor de drept, însă are o influenţă decisivă asupra jurisprudenţei.
h. Cutuma

Spre deosebire de dreptul civil unde cutuma (uzul, obiceiul) constituie, excepţional,
izvor de drept, în dreptul muncii aceasta este incompatibilă cu reglementarea juridică
a relaţiilor de muncă.

Legislaţia română nu cunoaşte obiceiul extra legem (independent de un act normativ),


ci numai obiceiul (uzul) intra legem. Aşa fiind, „dacă un act normativ face referire
expresă la uz (cutuma), considerându-l în mod generic ca posibil, sau ca o alternativă
de rezolvare a unei situaţii concrete, trebuie apreciat că, în domeniul respectiv, i se
recunoaşte uzului caracterul de izvor de drept”.

i. Contractele colective de muncă

După adoptarea Legii nr.13/1991 (înlocuită de Legea nr.130/1996), în spiritul noii


concepţii de restructurare a legislatiei muncii, contractele colective de muncă au
devenit unele dintre cele mai importante izvoare ale dreptului muncii.

Este vorba de o categorie de izvoare de o factură deosebită, specială, pentru că ele


nu sunt de origine statală, ci de origine convenţională, negociată.

Cei doi parteneri sociali – angajatorii i salariaţii – în urma negocierii, prin intermediul
contractului colectiv, îşi reglementează raporturile dintre ei, stabilesc condiţiile de
muncă.

j. Regulamentele interne

Constituie izvoare specifice ale dreptului muncii, având un rol de seamă pentru
activitatea oricărui angajator – persoana juridică.

Codul muncii prevede obligativitatea întocmirii regulamentelor cu consultarea


sindicatelor sau, în lipsa acestora, a reprezentanţilor salariaţilor (art.257).

Importanţa regulamentelor interne, ca izvoare de drept, rezultă din conţinutul lor; ele
trebuie să cuprindă: reguli privind protecţia, igiena şi securitatea în muncă în cadrul
unităţii; reguli privind respectarea principiului nediscriminării şi al înlăturării oricărei
forme de încălcare a demnităţii; drepturile şi obligaţiile angajatorului şi al ale
salariaţilor; procedura de soluţionare a cererilor sau reclamaţiilor individuale ale

14
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

salariaţilor; reguli concrete privind disciplina muncii în unitate; abaterile disciplinare şi


sancţiunile aplicabile.

k. Regulamentele de organizare şi funcţionare

Reprezinta tot acte interne ale angajatorilor – persoane juridice, cu deosebirea că


elaborarea lor nu constituie o obligaţie, ci un drept, iar conţinutul lor are o altă natură
decât cea a regulamentelor interne.

Într-adevăr, conform dispoziţiilor din Codul muncii, angajatorul are dreptul de a stabili
„organizarea şi funcţionarea unităţii” iar tocmai regulamentul menţionat este
instrumentul prin care se materializeaza acest drept.

Dar, Codul muncii nu îl prevede expres şi nici nu se referă la conţinutul său. Însă,
unele acte normative îl menţionează. Tot astfel, în anumite domenii sunt reglementate
asemenea regulamente.

În privinţa conţinutului său, printr-un atare regulament se stabileşte, în principal, asa-


numita organigramă a unităţii, adică structura sa funcţională, compartimentele
componente (secţii, ateliere, servicii, birouri, locurile de muncă), atribuţiile acestora,
raporturile dintre ele.

Regulamentul de organizare şi funcţionare ar trebui să constituie temeiul elaborării


fişei posturilor.

Test de autoevaluare 1.2. Enumeraţi izvoarele dreptului muncii.

 
 
 
 
 
1.8. Principiile dreptului muncii
Principiile dreptului sunt fie idei generale şi comune tuturor normelor din
sistemul juridic, fie specifice unei singure ramuri de drept. Ele sunt reguli
fundamentale întrucât reflectă ceea ce este esenţial şi hotărâtor în sistemul dreptului.

Principiile pot fi formulate direct, în articole de legi speciale, ori pot fi deduse pe
cale de interpretare. Îndeplinind rolul unor linii directoare, asigură concordanţa
diferitelor norme juridice, coeziunea şi armonia acestora, desprinderea sensului exact
şi a finalităţilor normelor de drept.

Principiile dreptului muncii privesc toate instituţiile acesteia, chiar dacă pentru
unele nu-şi manifestă prezenţa cu aceeaşi intensitate.

S-a stabilit că principiile generale de dreptul muncii sunt:


Prezentarea ‐ neîngradirea dreptului la muncă şi libertatea muncii;
principiilor de
‐ egalitatea de tratament şi interzicerea discriminării;
dreptul muncii ‐ negocierea condiţiilor de muncă;
‐ protecţia salariaţilor;
‐ consensualitatea şi buna credinţă;
‐ asocierea liberă a salariaţilor şi a angajatorilor;
‐ garantarea dreptului la grevă pentru apărarea intereselor profesionale,
economice, sociale, politice şi civile.

15
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Lucrare de verificare - Unitatea de învăţare I

1. Identificaţi obiectul ramurii de drept – dreptul muncii.

2. Definiţi raporturile juridice de muncă

3. Identificaţi specificul raporturilor juridice de muncă faţă de alte raporturi


juridice.

4. Nu reprezintă izvor de dreptul muncii:


a. Constituţia României
b. cutuma
c. ordinele miniştrilor
d. hotărârile de guvern

5. Care dintre următoarele principii de drept este specific dreptului muncii?


a. accesul liber în justiţie;
b. protecţia mamelor şi a copiilor
c. egalitatea în faţa legii;
d. garantarea dreptului la grevă pentru apărarea intereselor profesionale,
economice, sociale, politice şi civile.

Bibliografie - Unitatea de învăţare I


 
1. - - - , Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional,
Editura Litera Internaţional, 2002;
2. ATHANASIU AL., DIMA L., Dreptul muncii, Editura All Beck, Bucureşti,
2005;
3. DIAMANT B., Câteva argumente în sprijinul tezei că jurisprudenţa
constituie izvor de drept, în „Dreptul” nr.4/2001;
4. GHIMPU S., ŞTEFĂNESCU I.T., BELIGRĂDEANU Ş., MOHANU GH.,
Dreptul muncii, Tratat, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1978;
5. GHIMPU S., Dreptul muncii, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1985;
6. GHIMPU S., ŢICLEA AL., Dreptul muncii, Ediţia a II-a, Editura All Beck,
Bucureşti, 2001;
7. POPA N., EREMIA M.C., CRISTEA S., Teoria generală a dreptului,
Ediţia 2, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
8. ŞTEFĂNESCU I.T., Tratat de dreptul muncii, Editura Wolterskluwer,
Bucureşti, 2007;
9. ŢINCA O., Dreptul muncii. Relatiile colective, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2004;
10. VARTOLOMEI B., VIDAT A., Deciziile Curţii Constituţionale în
materia relaţiilor de muncă, în „Revista româna de dreptul muncii”,
nr.3/2007;

16
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE II
CONTRACTUL COLECTIV DE MUNCĂ (CCM)
 
CUPRINS
 
Obiectivele Unităţii de Învăţare II .............................................................................................................. 17
2.1. Definiţii ale contractului colectiv de muncă......................................................................................... 17
2.2. Natura juridică a contractului colectiv de muncă ................................................................................ 17
2.3. Caracterele contractului colectiv de muncă........................................................................................ 18
2.4. Categorii de contracte colective de muncă......................................................................................... 18
2.5. Desfăşurarea negocierii ..................................................................................................................... 19
2.6. Facultatea încheierii contractului colectiv de muncă .......................................................................... 19
2.7. Durata şi forma contractului colectiv de muncă.................................................................................. 20
2.8. Înregistrarea contractului colectiv de muncă ...................................................................................... 20
2.9. Contractul colectiv de muncă – izvor de drept.................................................................................... 21
2.10. Sfera salariaţilor supuşi efectelor contractului colectiv de muncă..................................................... 21
2.11. Influenţa contractul colectiv de muncă asupra contractelor individuale de muncă............................ 22
2.12. Obligativitatea executării contractului colectiv de muncă ................................................................. 22
2.13. Răspunderea juridică a părţilor pentru nerespectarea obligaţiilor contractului colectiv de muncă .... 22
2.14. Modificarea contractului colectiv de muncă...................................................................................... 23
2.15. Suspendarea şi încetarea contractului colectiv de muncă................................................................ 23
Lucrare de verificare - Unitatea de învăţare 2 ........................................................................................... 26
Bibliografie - Unitatea de învăţare 2 .......................................................................................................... 26

Obiectivele Unităţii de Învăţare II


 

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi putea:


‐ să identificaţi noţiunea de contract colectiv de muncă;
‐ să deosebiţi contractele colective de muncă de contractele individuale de muncă;
‐ să identificaţi trăsăturile şi particularităţile contractelor colective de muncă;
‐ să identificaţi importanţa contractelor colective de muncă asupra raporturilor juridice de muncă.

2.1. Definiţii ale contractului colectiv de muncă


Recomandarea Organizaţiei Internaţionale a Muncii nr.91 din anul 1951
defineşte convenţia colectivă ca orice acord scris referitor la condiţiile de muncă,
încheiată între un angajator, un grup de angajatori sau o asociaţie patronală, pe de o
parte, şi una sau mai multe organizaţii reprezentative ale salariaţilor, pe de altă parte,
reprezentanţii salariaţilor fiind aleşi sau mandataţi de către cei pe care îi reprezintă,
conform dispoziţiilor din fiecare legislaţie naţionala (pct.2 alin.1).

Actul normativ intern care reglementează în prezent această materie este


Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv de muncă

Definiţie  Contractul colectiv de muncă este acea convenţie încheiata în formă scrisă între
patron sau organizaţia patronală, pe de o parte, şi salariaţi, reprezentaţi prin
sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc
clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea şi alte drepturi şi obligaţii ce
decurg din raporturile de muncă.

2.2. Natura juridică a contractului colectiv de muncă


Obiectul
Contractul colectiv, prevăzut de Legea nr.130/1996 privind contractul colectiv
contractului
de muncă22 şi de Codul muncii, este un contract de muncă, având în vedere
colectiv
subiectele şi conţinutul său.
de muncă
                                                            
22
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.184 din 19 mai 1998

17
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Prin intermediul lui nu sunt concretizate drepturile fiecarui salariat, acestea


formând obiectul contractelor individuale de muncă.

În principiu, obiectul contractului îl constituie măsurile de protecţie ale unui grup


de salariati. El este un act sui generis, fiind în acelaşi timp, act juridic (contract,
convenţie), sursă de drepturi şi obligaţii subiective şi reciproce ale parţilor şi totodată,
izvor de drept, fiind, sub acest aspect, o normă convenţională, negociată.

Având o natură normativă, dispoziţiile sale au un efect direct şi imediat asupra


Contractul contractelor individuale de muncă încheiate deja sau care urmeaza a fi încheiate,
colectiv de evident dacă acele dispoziţii sunt mai favorabile salariaţilor.
muncă este şi
act juridic şi Ca orice contract, şi contractul colectiv de muncă presupune autonomia de
izvor de drept voinţă a partenerilor sociali între care se încheie, prin aplicarea principiului libertăţii
contractuale; el reprezintă legea părţilor.

Astfel, sub aspectul naturii sale juridice, contractul în discuţie este concomitent,
act juridic bilateral şi izvor de drept.

2.3. Caracterele contractului colectiv de muncă


Din punct de vedere al caracterelor sale, contractul colectiv de muncă se
aseamănă cu contractele civile, precum şi cu cele individuale de muncă.

Contract Presupune o reciprocitate de prestaţii.


sinalagmatic  Atât angajatorul (patronatul), cât şi salariaţii au drepturi şi obligaţii proprii; ele
corespund celor avute de către fiecare în parte.

Părţile realizează reciproc anumite prestaţii în schimbul acelora pe care s-au


Contract obligat să le efectueze în favoarea celeilalte, aceste prestaţii fiind cunoscute ab
cu titlu oneros şi initio, la încheierea contractului, iar executarea lor nu depinde de un eveniment
comutativ  incert.

Contract cu Prestaţiile sunt în timp, pe întreaga durată a existenţei sale.


prestaţii
succesive

Contract numit  Corespunde unor operatiuni juridice determinate şi este reglementat amănunţit
prin Legea nr.130/1996.

Contract solemn  Forma scrisă este impusă de esenţa sa, precum şi de lege.

Excepţie de la Efectele obligatorii ale contractului privesc numai părţile contractante şi nimeni
principiul nu poate fi obligat prin voinţa altei persoane. Cu toate acestea, contractul
relativităţii colectiv de muncă îşi produce efectele nu numai faţă de cei care l-au încheiat,
efectelor ci faţă de toţi salariaţii şi angajatorii la care se refera.
contractului

2.4. Categorii de contracte colective de muncă


Potrivit art.10 din Legea nr.130/1996, contractele colective de muncă se pot
încheia la nivelul
IMPORTANT ! ‐ unităţilor
‐ grupurilor de unităţi
‐ ramurilor de activitate
‐ naţional.

18
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Prevederile oricărui contract colectiv la nivel superior sunt considerate niveluri


minime de la care începe negocierea contractelor colective de muncă la nivelurile
inferioare.

La fiecare dintre nivelurile prevăzute – unitate, grup de unităţi, ramură de


activitate, naţional – se încheie un singur contract colectiv de muncă.

În prezent este în vigoare Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe


anii 2007-201023.

2.5. Desfăşurarea negocierii

Legea nr.130/1996 conţine unele dispoziţii referitoare la procedura negocierii


contractelor colective de muncă, în cazul unităţilor (angajatorilor) cu mai mult de 21 de
salariaţi, în cazul cărora negocierea este obligatorie şi nu face nicio referire la cele
superioare acestora.

Negocierea obligatorie, potrivit art.3 alin.1 din Legea nr.130/1996, are loc în
Negocierea CCM fiecare an, astfel:
este obligatorie - după cel putin 12 luni de la data negocierii precedente, neurmată de încheierea
şi anuală contractului colectiv de muncă sau de la data intrării în vigoare a contractului
colectiv de muncă, după caz;
- cu cel puţin 30 de zile anterior expirării contractelor colective de muncă încheiate
pe un an.

Iniţiativa negocierii aparţine angajatorului. În situaţia în care el nu o iniţiază,


Iniţiativa negocierea, are loc la cererea organizaţiei sindicale sau a reprezentanţilor salariaţilor,
negocierii după caz, în termen de 15 zile de la formularea cererii. Într-un asemenea caz,
aparţine angajatorul trebuie să convoace cealaltă parte în vederea efectuării negocierii (art.4
angajatorului alin.1 din Legea nr.130/1996).

Cu ocazia primei întâlniri a părţilor, se precizează:


- informaţiile pe care angajatorul le va pune la dispoziţia delegaţilor sindicali sau ai
salariaţilor şi data la care urmează a îndeplini această obligaţie; informaţiile
trebuie să permită o analiză comparată a situaţiei locurilor de muncă, a
clasificării profesiilor şi meseriilor, a nivelului de salarii, a duratei timpului de
lucru şi a organizării programului de lucru;
- locul şi calendarul reuniunilor.

Negocierile nu La întocmirea calendarului întâlnirilor, părţile trebuie să respecte dispoziţia


pot depăşi 60 de conform căreia durata negocierii obligatorii nu poate depăşi 60 de zile (art.3 alin.3 din
zile Legea nr.130/1996).

2.6. Facultatea încheierii contractului colectiv de muncă


Conform art.240 alin.1 din Codul muncii şi art.10 alin.1 din Legea nr.130/1996,
contractele colective de muncă se pot încheia la nivelul angajatorilor, ramurilor de
Încheierea CCM activitate şi la nivel naţional. Se observă, aşadar, că acest text are o redactare
este facultativă supletivă şi nu una imperativă. Cu alte cuvinte rezultă că încheierea contractelor
colective de muncă la orice nivel, nu este obligatorie, ci reprezintă o facultate pentru
cei doi parteneri sociali.

Inexistenţa contractului colectiv la nivelul angajatorului nu blochează activitatea


acestuia. Există un alt instrument pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor părţilor în
procesul muncii şi anume contractul individual de muncă.

                                                            
23
Publicat în Monitorul Oficial al României nr.5cc din 29 ianuarie 2007

19
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

2.7. Durata şi forma contractului colectiv de muncă


Potrivit art.242 din Codul muncii şi art.32 alin.1 din Legea nr.130/1996,
Este stabilită
„contractul colectiv de muncă se încheie pe o perioada determinată, care nu poate fi
durata minimă şi
mai mică de 12 luni, sau pe durata unei lucrări determinate”.
nu cea maximă
Prin urmare, legea stabileşte o durata minimă (12 luni), nu şi una maximă, ceea
ce înseamnă că părţile pot stabili peste această durată orice termen posibil (13, 15, 24
luni etc.).

Art.23 alin.2 din Legea nr.130/1996 prevede, în cazul contractelor încheiate pe


un an la nivelul unităţilor cu peste 21 de salariaţi, că părţile pot hotărî prelungirea
aplicării în continuare a acestora, în condiţiile în care au fost încheiate sau în altele ce
vor fi convenite.

Forma scrisă a Conform art.236 alin.1 din Codul muncii şi art.25 alin.1 din Legea nr.130/1996,
CCM este contractul colectiv de muncă se încheie în forma scrisă. Este necesară această formă
obligatorie şi având în vedere importanţa deosebită a contractului pentru raporturile de muncă,
este o condiţie conţinutul său complex privind condiţiile de muncă. O convenţie verbală în acest
de valabilitate domeniu nu ar avea nicio valoare şi eficienţă practică.

De altfel, contractul colectiv de muncă este şi un izvor de drept, un act


normativ, ceea ce exclude de plano, o altă formă decât cea scrisă.

În consecinţă, forma scrisă este o condiţie de valabilitate (ad validitatem) şi nu


doar una de probă (ad probationem).

În conţinutul contractului colectiv intră, în afară de clauzele stabilite de părţi cu


Clauze obligatori ocazia negocierii, şi alte date, strict necesare pentru validitatea lui:
ale CCM - locul şi data încheierii;
- numele şi calitatea reprezentanţilor celor două părţi: angajatorul (grupul de
angajatori, ramura de activitate etc.) şi categoriile de salariaţi cărora li se aplică;
- durata pentru care se încheie etc.

După redactare, contractul colectiv de muncă se semnează de către


participanţii la negociere. Cum legea nu conţine explicaţii şi derogări, rezultă că toţi
participanţii, reprezentanţii angajatorilor şi ai salariaţilor trebuie să-l semneze.

Contractul colectiv de muncă la nivel na ional este supus obligatoriu


publicită ii prin publicarea în Monitorul Oficial al României.

2.8. Înregistrarea contractului colectiv de muncă


Potrivit art.25 din Legea nr.130/1996, contractele colective de muncă la nivel
de unitate se depun şi se înregistrează la Direcţia muncă şi protecţie socială
judeţeană sau a municipiului Bucureşti.
Momentul Cele încheiate la nivelul grupurilor de angajatori, al ramurilor şi la nivel naţional
înregistrării CCM se depun şi se înregistrează la Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse.
este momentul
intrării sale în Importanţa înregistrării este deosebită, pentru că de la această dată contractul
vigoare devine aplicabil. Părţile însă pot conveni ca data aplicării clauzelor negociate să fie
ulterioară zilei de înregistrare a contractului. În nici un caz un astfel de contract nu
poate intra în vigoare anterior înregistrării.

Conform art.21, la înregistrarea contractelor colective de muncă Ministerul


Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse sau, după caz, direcţiile teritoriale vor verifica
dacă sunt clauze negociate cu nerespectarea dispoziţiilor art.8 (adică sunt încălcate
dispoziţiile legii sau stabilesc drepturi la un nivel inferior celui prevăzut prin contractele
colective de muncă încheiate la un nivel superior). În cazul în care se constată ca
există asemenea clauze, organul competent are obligaţia să sesizeze acest fapt
părţilor contractante.

20
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Acest organ nu poate refuza înregistrarea, însă, până la renegocierea unor noi
clauze, cele declarate nule vor fi înlocuite cu prevederile mai favorabile cuprinse în
lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.

Potrivit art.26 din lege, contractele colective de muncă nu vor fi înregistrate,


Pentru anumite
dacă:
motive CCM pot
- sunt încheiate cu încalcarea prevederilor art.13 (adică nu au fost indicate
să nu fie
ramurile şi unităţile în care se aplică);
înregistrate
- părţile nu fac dovada îndeplinirii cerinţelor de reprezentativitate;
- nu sunt semnate de toţi reprezentanţii părţilor la negociere.

Totuşi, vor fi înregistrate fără semnătura tuturor reprezentanţilor părţilor, dacă:


- unele asociaţii patronale reprezentative sau organizaţii sindicale reprezentative
au fost invitate la negociere şi nu s-au prezentat;
- unele asociaţii patronale reprezentative sau asociaţii sindicale reprezentative au
participat la negocieri, au fost de acord cu clauzele negociate, dar refuză
semnarea, situaţie care să rezulte din actele depuse de părţi;
- reprezentanţii părţilor la negociere care nu au semnat contractul colectiv de
muncă reprezintă sub 1/3 din numărul salariaţilor unităţii, sub 7% din efectivul
salariaţilor din ramura respectivă sau sub 5% din efectivul salariaţilor din
economia naţională, după caz.

Împotriva refuzului înregistrării contractului, partea nemulţumită se poate


adresa instanţelor judecatoreşti, în condiţiile Legii nr.554/2004 contenciosului
administrativ24 (art.28 din Legea nr.130/1996).

2.9. Contractul colectiv de muncă – izvor de drept


Din dispozitiile Codului muncii şi cele ale Legii nr.130/1996, precum şi ale
Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional rezultă ca orice contract colectiv
constituie izvor de drept şi că produce efecte faţă de angajatorii şi salariaţii la care se
referă.

CCM se Contractele colective de muncă se constituie într-un sistem ierarhic în vârful


constituie într-un căruia se află contractul colectiv la nivel naţional, iar la baza lui contractele de la
sistem ierarhic nivelul angajatorilor. Orice contract colectiv de munca se încheie nu numai în
considerarea prevederilor legii, ci şi în considerarea prevederilor contractelor colective
la nivel superior.

2.10. Sfera salariaţilor supuşi efectelor contractului colectiv de muncă


În conformitate cu dispoziţiile art.241 alin.1 din Codul muncii şi ale art.11 alin.1
din Legea nr.130/1996, clauzele contractelor colective de muncă îşi produc efectele:
CCM îşi produce
- pentru toţi salariaţii angajatorului, în cazul contractelor colective de muncă
efectele cu
încheiate la acest nivel;
privire la toţi
- pentru toţi salariaţii încadraţi la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori
salariaţii de la
pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă, la acest nivel;
nivelul la care a
- pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ramura de activitate pentru
fost încheiat
care s-a încheiat contractul colectiv de muncă;
- pentru toţi salariaţii încadraţi la toţi angajatorii din ţară, în cazul contractului
colectiv de muncă la nivel national.

Art.247 din Codul muncii mai dispune că „în cazul în care la un nivel de
angajator, grup de angajatori sau ramura nu există contract colectiv de muncă, se
aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior”.

Părţile au obligaţia să precizeze, în fiecare contract colectiv de muncă încheiat


la nivel de grup de angajatori şi ramura de activitate, angajatorii în cazul cărora se
aplică clauzele negociate. În cazul contractelor încheiate la nivelul ramurilor de

                                                            
24
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 1154 din 7 decembrie 2004, cu modificările ulterioare

21
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

activitate, unităţile componente ale acestora stabilesc şi se precizează de către părţile


care negociază contractul colectiv de muncă (art.13 din Legea nr.130/1996).

2.11. Influenţa contractul colectiv de muncă asupra contractelor individuale de


muncă

Salariaţii nu pot Contractul colectiv de muncă se impune, în conţinutul său, părţilor contractului
renunţa la individual. El guvernează aceste contracte ca o lege; impune obligaţii pentru angajator
drepturile din şi creează drepturi în favoarea salariaţilor la care aceştia nu ar putea renunţa.
CCM
Astfel, salariul prevăzut în contractul colectiv de muncă se impune ca un
minimum pentru salariul din contractul individual. La fel şi durata concediului de
odihnă.

Dacă un contract colectiv prevede avantaje extra-legale, de exemplu, concedii


suplimentare, indemnizaţii de concediere etc., angajatorul este obligat să le acorde
salariaţilor. Ordinea publică socială plasează contractul individual în raport cu
contractul colectiv în aceeaşi situaţie ca şi acest din urmă contract faţă de lege.
Contractul colectiv de muncă guvernează nu numai contractele individuale
încheiate ulterior aplicării sale, ci toate aceste contracte existente în cursul executării
lui.

Evident că un asemenea contract îşi produce efectele asupra celor individuale


numai în măsura în care clauzele sale au un caracter concret şi nu unul generic.

2.12. Obligativitatea executării contractului colectiv de muncă


După încheierea şi intrarea lui în vigoare, contractul colectiv de muncă
urmează a se executa, având putere de lege între părţile contractante.
CCM
are putere de
Executarea presupune aducerea la îndeplinire a clauzelor contractuale,
lege
respectarea drepturilor şi obligaţiilor asumate de părţi.

Art.243 din Codul muncii şi art.30 din Legea nr.130/1996 prevăd că executarea
contractului colectiv de muncă este obligatorie şi ca neîndeplinirea obligaţiilor
asumate prin contract atrage răspunderea celor vinovaţi.

Un rol important în ceea ce priveşte executarea contractelor colective de


muncă o au comisiile (paritare) de aplicare şi monitorizare a acestor contracte.

2.13. Răspunderea juridică a părţilor pentru nerespectarea obligaţiilor contractului


colectiv de muncă
Potrivit legii, neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin contractul colectiv de
muncă atrage răspunderea părţilor care se fac vinovate de aceasta.

Folosirea generică a termenului de răspundere conduce la concluzia că, în


Răspunderea raport de fapta ilicită, răspunderea poate îmbrăca oricare din formele prevăzute de
pentru lege. Aceasta poate fi penală, dacă fapta ilicită întruneşte elementele constitutive ale
nerespectarea unei infracţiuni, disciplinară sau patrimonială, în ipoteza producerii unui prejudiciu etc.
CCM Pentru daunele pricinuite sindicatului, răspunderea angajatorului este civilă, ca de
poate fi penală, altfel şi răspunderea sindicatelor pentru daunele produse angajatorului.
disciplinară sau Nerespectarea clauzelor contractului colectiv de către unul sau mai multi salariaţi
patrimonială atrage răspunderea patrimonială a acestora. Dar şi angajatorul are o răspundere de
drept al muncii în ceea ce priveşte pagubele cauzate fiecărui salariat.

22
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

2.14. Modificarea contractului colectiv de muncă


În conformitate cu dispoziţiile art.244 din Codul muncii şi ale art.31 alin.1 din
Legea nr.130/1996, clauzele unui contract colectiv de muncă pot fi modificate pe tot
parcursul executării lui, în condiţiile legii, ori de câte ori părţile convin acest lucru.

Modificarea Modificarea contractului colectiv de muncă este posibilă prin acordul părţilor şi
CCM este imposibilă prin actul unilateral al uneia dintre părţi.
posibilă NUMAI
prin acordul Modificarea unui contract poate privi:
ambelor părţi - înlăturarea unei clauze care nu corespunde realităţii;
- completarea unei clauze (cu privire la salarizare, timpul de lucru, concediul
de odihnă, alte drepturi acordate salariaţilor etc.);
- reformularea unor dispoziţii ale unor articole, alineate, puncte etc.;
- introducerea unor noi clauze, încheierea unor acte adiţionale etc.

O situaţie de modificare a unui contract colectiv de muncă este prevăzută de


art.3 alin.3 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pentru anii 2007-
2010. Conform acestui text,
„în cazul în care, din diferite motive, părţile au încheiat contracte colective de
muncă la nivel inferior, înaintea contractului la nivel superior, cele de la nivelele
inferioare se vor adapta contractelor colective de la nivel superior, acolo unde
prevederile minimale ale acestora nu au fost atinse”.

În afară de modificarea prin acordul părţilor, acelaşi Contract colectiv de muncă


Modificarea de unic la nivel naţional prevede o modificare de drept:
drept a CCM „în situaţiile în care în privinţa drepturilor ce decurg din prezentul contract
colectiv de muncă, intervin reglementări legale mai favorabile, acestea vor face
parte de drept din contract” (art.8 alin.2).

2.15. Suspendarea şi încetarea contractului colectiv de muncă


Suspendarea reprezintă o încetare temporară a executării obligaţiilor asumate
prin contract, cu reluarea acestora după trecerea unui anumit interval de timp.
Suspendarea poate fi dispusă prin lege, constituind în acest caz, o formă de
manifestare a intervenţiei legiuitorului, sau poate fi convenită de către părţile
contractante fie cu ocazia încheierii contractului, fie printr-un acord de voinţă ulterior,
sau poate fi impusă de împrejurări şi consfinţită ca atare de organele jurisdicţionale, în
lipsa acordului părţilor.

Suspendarea poate interveni atât în cazul contractelor cu executare imediată,


cât şi în cazul contractelor cu executare succesivă. Atunci când priveşte un contract
cu executare succesivă, suspendarea reprezintă un caz de extindere a forţei
obligatorii a contractului, efectele acestuia fiind „prelungite” forţat.

În privinţa contractului colectiv de muncă, suspendarea reprezintă o


discontinuitate în executarea sa; este o suspendare a principalelor sale efecte, ce se
manifesta printr-o încetare temporară a traducerii lor în viaţă.

Suspendarea Art.32 din Legea nr.130/1996 prevede: „executarea contractului colectiv de


reprezintă muncă sau a unor clauze ale acestuia se suspendă pe durata grevei, dacă nu este
încetarea posibilă continuarea activităţii de către salariaţii neparticipanţi la grevă”. Dacă totuşi
temporară a este posibilă continuarea activităţii de către salariaţii care nu participă la grevă,
executării CCM contractul colectiv de muncă nu va fi suspendat în cazul lor.

Suspendarea poate să privească întregul contract colectiv sau numai o parte


din clauzele acestuia. Pe durata grevei suspendarea opereaza de drept şi, prin
urmare, părţile nu trebuie să îndeplinească nicio formalitate.

Suspendarea poate interveni, deci, ca urmare a înţelegerii partilor. Momentul în


care suspendarea contractului colectiv operează este cel în care părţile hotărăsc
acest lucru.

23
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Suspendarea poate interveni şi în caz de forţă majoră (art.246 din Codul


muncii), adică atunci când intervine o împrejurare externă, absolut imprevizibilă şi
invincibilă ce face imposibilă executarea contractului colectiv (catastrofe naturale,
crize grave de materii prime şi materiale, dificultăţi în aprovizionare şi transport,
defectarea utilajelor de producţie etc.). De altfel, forţa majoră este un caz de
suspendare şi a contractelor individuale de muncă (art.50 lit.g din Codul muncii).

Contractul colectiv de muncă este rezultatul unui acord de voinţă ce trebuie să


Încetarea CCM se înscrie în limitele prevederilor legale. În temeiul acordului realizat, iau naştere
poate avea loc obligaţii contractuale, de la care părţile nu pot abdica prin voinţa lor unilaterală.
NUMAI
prin acordul În privinţa contractului colectiv de muncă, acesta poate înceta prin acordul
părţilor sau prin părţilor sau prin efectul legii, dar nu poate fi denunţat unilateral de niciuna din părţile
efectul legii contractante. Încetarea pe cale convenţională a contractului colectiv poate fi dispusă
numai în aceleaşi condiţii ca şi cele referitoare la încheierea lui.

Potrivit art.245 din Codul muncii şi art.33 alin.1 şi 2 din Legea nr.130/1996,
Cazuri de contractul colectiv de muncă încetează:
încetare a CCM a. la împlinirea termenului sau la terminarea lucrării pentru care a fost încheiat,
dacă părţile nu convin prelungirea aplicării acestuia;
b. la data dizolvării sau lichidării judiciare a unităţii;
c. prin acordul părţilor.

Unele clauze ale contractelor colective de muncă pot fi „abrogate” sau deveni
„inaplicabile” prin voinţa legiuitorului.
Desigur, ca un atare contract va înceta de drept şi în cazul încetării existenţei
angajatorului, indiferent de mod, inclusiv ca urmare a falimentului sau.

Privind încetarea prin acordul părţilor, contractul fiind rezultatul


consimţământului reciproc al acestora, tot acordul lor de voinţă poate conduce la
încetarea sa potrivit principiului exprimat în art.969 din Codul civil. Contractul este
consecinţa unui mutuus consensus, deci, şi revocarea lui trebuie să fie rezultatul unui
mutuus dissensus. De aceea, încetarea contractului colectiv de muncă pe această
cale nu este supusă altor condiţii, în afară de acelea care decurg din respectarea
regulilor privind încheierea valabilă a sa.

Consimţământul părţilor trebuie să fie serios şi explicit, să excludă orice


echivoc. Înţelegerea lor trebuie să îmbrace forma scrisă ţinând seama de cerinţa
încheierii contractului în această formă. Competenţa de a exprima cele două voinţe
aparţine aceloraşi organe care sunt în drept să-l încheie.

IMPORTANT Ca o consecinţă a irevocabilităţii actului juridic, în dreptul nostru nu este


DE admisă denunţarea unilaterală a contractului colectiv de muncă, indiferent de nivelul
REŢINUT la care acesta a fost încheiat.

Totodată, potrivit dispoziţiilor legale, nu se pot încheia contracte colective de


muncă pe durata nedeterminată.

Potrivit art.33 alin.3 din Legea nr.130/1996, încetarea contractului va fi


notificată în termen de 5 zile organului la care acesta a fost înregistrat şi se păstrează,
adică direcţiei teritoriale, în raza căreia angajatorul îşi are sediul, în cazul contractelor
colective încheiate la nivelul angajatorului ori la Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii
de Şanse în cazul contractelor colective de muncă încheiate la nivelurile superioare
unităţii.

24
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Tema de reflecţie 2.1. Comentaţi pe scurt care este importanţa negocierii şi a încheierii
contractelor colective de muncă.

Test de autoevaluare 2.1.


Identificaţi sfera salariaţilor supuşi efectelor contractului
colectiv de muncă.

Test de autoevaluare 2.2.


Identificaţi etapele încheierii unui contract colectiv de muncă la
nivel de unitate.
 

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

25
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

 
Lucrare de verificare - Unitatea de învăţare II
1. Definiţi contractul colectiv de muncă.

2. Identificaţi nivelurile la care se pot încheia contracte colective de muncă.

3. Cate contracte colective de munca se pot incheia la nivel de unitate?


a. maxim 3;
b. cel putin 2;
c. unul singur;
d. oricâte.

4. Durata contractului colectiv de muncă:


a. poate fi nedeterminată;
b. nu poate fi mai mică de 12 luni;
c. nu poate depăşi 12 luni;
d. este obligatoriu de 12 luni.

5. Ce se întâmplă cu un contract colectiv de muncă la împlinirea termenului


pentru care a fost încheiat dacă părţile nu au convenit prelungirea lui?
a. se suspendă de drept;
b. încetează de drept;
c. se prelungeşte pe perioadă nelimitată;
d. se prelungeşte pentru aceeaşi perioadă.

Bibliografie - Unitatea de învăţare II


 
1. ATHANASIU AL., Drept social comparat. Negocierea colectivă în ţările
occidentale şi în România, Universitatea din Bucureşti, 1992;
2. ATHANASIU AL., DIMA L., Dreptul muncii, Editura All Beck, Bucureşti,
2005;
3. BĂDICA GH., POPESCU A., Contractul colectiv de muncă. Salarizarea
şi impozitarea, Editura Forum, Bucureşti, 1991;
4. GHIMPU S., ŢICLEA AL., Dreptul muncii, Editia a II-a, Editura All Beck,
Bucureşti, 2001;
5. ISAC M., Reprezentarea salariaţilor la negocierea contractului
colectiv de muncă pe unitate, în „Revista română de dreptul muncii” nr.
3/2005;
6. ŞTEFĂNESCU I.T., Reglementări recente referitoare la contractele
colective de muncă şi la grevă, în „Revista română de dreptul muncii”
nr. 1/2006;
7. ŞTEFĂNESCU I.T., Tratat de dreptul muncii, Editura Wolterskluwer,
Bucureşti, 2007;
8. ŢICLEA AL., Tratat de dreptul muncii, Editura Rosetti, Bucureşti, 2006;
9. VOICULESCU N., Dreptul muncii. Reglementări interne şi
internaţionale, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003;
10. Legea nr.130/1996 privind contractul coleciv de muncă
11. Codul Muncii

26
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE III


CONTRACTUL INDIVIDUAL DE MUNCĂ (CIM)

CUPRINS
Obiectivele Unităţii de Învăţare III: ............................................................................................................ 28
3.1. Definirea Contractului individual de muncă .........................................................................................28
3.2. Trăsăturile caracteristice ale Contractului individual de muncă .......................................................... 28
3.3. Contractul individual de muncă şi contractul colectiv de muncă......................................................... 29
3.4. Încheierea Contractului individual de muncă. Noţiune. Clasificarea condiţiilor ................................... 29
3.5. Reguli privind capacitatea juridică a salariatului ................................................................................. 30
3.6. Examenul medical.............................................................................................................................. 31
3.7. Capacitatea juridică a angajatorului ................................................................................................... 31
3.8. Obiectul Contractului individual de muncă ......................................................................................... 32
3.9. Cauza Contractului individual de muncă ............................................................................................ 32
3.10. Avizul prealabil................................................................................................................................. 33
3.11. Condiţiile de studii............................................................................................................................ 33
3.12. Condiţia de vechime în muncă şi în specialitate............................................................................... 33
3.13. Stagiul.............................................................................................................................................. 34
3.14. Verificarea prealabilă a aptitudinilor profesionale şi personale ale celui care solicită angajarea ...... 34
3.15. Informarea persoanei care solicită angajarea. Elemente. Realizarea informării ............................... 35
3.16. Contractul individual de muncă pe durată nedeterminată. ............................................................... 36
3.17. Partea legală şi partea convenţională a conținutului Contractului individual de muncă .................... 38
3.18. Felul muncii...................................................................................................................................... 38
3.19. Locul muncii ..................................................................................................................................... 39
3.20. Clauze speciale ale Contractului individual de muncă...................................................................... 39
3.21. Necesitatea formei scrise a Contractului individual de muncă.......................................................... 41
3.22. Formalitatea dublului exemplar. ....................................................................................................... 42
3.23. Înregistrarea Contractului individual de muncă. ............................................................................... 42
3.24. Cumulul de funcţii. ........................................................................................................................... 43
3.25. Angajatorul unde se exercită funcţia de bază şi obligaţiile lui........................................................... 43
3.26. Obligativitatea Contractului individual de muncă faţă de părţi. ......................................................... 44
3.27. Privire generală asupra drepturilor angajatorului reglementate de Codul muncii.............................. 44
3.28. Elaborarea regulamentului intern (RI). ............................................................................................. 44
3.29. Evaluarea profesională a salariaţilor. ............................................................................................... 45
3.30. Privire generală asupra obligaţiilor angajatorului prevăzute de Codul muncii................................... 45
3.31. Drepturi ale salariaţilor prevăzute de Codul muncii. ......................................................................... 46
3.32. Obligaţii ale salariaţilor. .................................................................................................................... 46
3.33. Suspendarea Contractului individual de muncă. .............................................................................. 47
3.34. Suspendarea de drept...................................................................................................................... 48
3.35. Suspendarea din iniţiativa salariatului. ............................................................................................. 48
3.36. Suspendarea din iniţiativa angajatorului........................................................................................... 48
3.37. Suspendarea prin acordul părţilor. ................................................................................................... 48
3.38. Procedura suspendării. .................................................................................................................... 49
3.39. Efectele suspendării......................................................................................................................... 49
3.40. Modificarea Contractului individual de muncă. ................................................................................. 50
3.41. Clasificarea cazurilor de modificare a Contractului individual de muncă. ......................................... 51
3.42. Delegarea ........................................................................................................................................ 51
3.43. Detaşarea ........................................................................................................................................ 52
3.44. Trecerea temporară în altă muncă. .................................................................................................. 54
3.45. Cazurile încetării Contractului individual de muncă. ......................................................................... 55
3.46. Încetarea de drept a Contractului individual de muncă..................................................................... 55
3.47. Încetarea Contractului individual de muncă prin acordul părţilor. ..................................................... 56
3.48. Încetarea Contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului – Concedierea. Noţiune.
Situaţii....................................................................................................................................................... 56
3.49. Concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului........................................................... 56
3.50. Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului. ..................................................... 57
3.51. Concedierea colectivă...................................................................................................................... 57
3.52. Reguli privind concedierea............................................................................................................... 59
3.53. Încetarea Contractului individual de muncă la inițiativa salariatului – Demisia. ................................ 64
Lucrare de verificare - Unitatea de învăţare III .......................................................................................... 65

27
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Bibliografie - Unitatea de învăţare III ......................................................................................................... 66


Obiectivele Unităţii de Învăţare III:

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi putea:


‐ să identificaţi noţiunea de contract individual de muncă şi trăsăturile caracteristice ale acestuia;
‐ să deosebiţi contractele colective de muncă de contractele individuale de muncă;
‐ să identificaţi trăsăturile şi particularităţile legate de contractele individuale de muncă;
‐ să cunoaşteţi principalele instituţii ale contractului individual de muncă (încheierea,
suspendarea, modificarea, încetarea acestuia).

3.1. Definirea Contractului individual de muncă


Art.10 din Codul muncii actual prevede: „Contractul individual de muncă este
contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze
munca pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în
schimbul unei remuneraţii denumite salariu”.

Potrivit dispoziţiilor Contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii


2007-2010, angajarea se face prin încheierea contractului individual de muncă
(art.69), în scris, câte un exemplar pentru fiecare parte, prin grija celui care angajează
(art.71 alin.4).

Contractul individual de muncă este acea convenţie în temeiul căreia o


Definiţie 
persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze o anumită activitate
pentru şi sub autoritatea unui angajator, persoană juridică sau persoană fizică,
care, la rândul său, se obligă să platească remuneraţia, denumită salariu şi să
asigure condiţii adecvate desfăşurării activităţii, menţinerii securităţii şi
sănătăţii în muncă.

3.2. Trăsăturile caracteristice ale Contractului individual de muncă


Contractul individual de muncă se evidenţiază prin trăsături care îl apropie şi, în
acelaşi timp, îl individualizează faţă de contractele civile (şi comerciale).

Acesta este:

Manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv


Act juridic 
de a naşte, modifica ori stinge un raport juridic concret de dreptul muncii

Contract bilateral  Reprezintă vointa concordantă a două părţi şi dă naştere la obligaţii în sarcina
ambelor.

Contract Presupune o reciprocitate de prestaţii; atât angajatorul, cât şi salariaţii au


sinalagmatic  drepturi şi obligaţii proprii; ele corespund celor avute de către fiecare în parte.

Contract Părţile realizează reciproc anumite prestaţii în schimbul acelora pe care s-au
cu titlu oneros şi obligat să le efectueze în favoarea celeilalte, aceste prestaţii fiind cunoscute ab initio,
comutativ  la încheierea contractului, iar executarea lor nu depinde de un eveniment incert.

Contract Ia naştere în mod valabil prin simpla manifestare de voinţă a părţii sau părţilor,
consensual  neînsoţită de nici un fel de formă.

Contract intuitu La încheierea sa consideraţia persoanei contractantului sau calităţile personale


personae   ale acestuia au fost determinante.

28
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Contract cu Executarea sa presupune mai multe prestaţii, eşalonate în timp.


prestaţii
succesive 

Contractul individual de muncă implică obligatia „de a face”; el nu poate fi


încheiat sub conditie suspensiva, dar poate fi afectat de un termen extinctiv.

3.3. Contractul individual de muncă şi contractul colectiv de muncă


Potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.130/1996, „contractul colectiv de muncă este
convenţia încheiată între patron sau organizaţia patronală, pe de o parte, şi salariaţi,
reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care
se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea, precum şi alte drepturi şi
obligaţii ce decurg din raporturile de muncă”.
În consecinţă, ambele contracte sunt convenţii de muncă, părţile sale fiind
Asemănare între angajatorii şi salariaţii. În cazul contractului colectiv de muncă însă, aceste părţi sunt
CCM şi CIM „colective” şi nu individuale. Excepţie fac contractele încheiate la nivelul unităţilor,
unde, atât contractul colectiv de muncă, cât şi contractele de muncă individuale, au
obligatoriu, una din părţi – angajatorul. Însă, cealaltă parte, în cazul contractului
colectiv o reprezintă întreg colectivul salariaţilor.

Atenţie !  Contractul colectiv nu constituie izvor al raporturilor juridice de muncă, ci are o


valoare normativă, este izvor de drept, acest rol fiindu-i atribuit de lege. Prevederile lui
se includ în partea legală a contractului individual de muncă.

Sub aspectul drepturilor şi obligaţiilor, contractul colectiv de muncă, pe toată


durata sa de existenţă, este aplicabil şi opozabil nu numai salariaţilor care erau în
serviciul unităţii la data încheierii lui, ci şi celor angajaţi ulterior, deci tuturor salariaţilor.

Contractele individuale concretizează drepturile şi obligaţiile părtilor prevăzute


nu numai de lege, dar şi în contractul colectiv. Pentru a fi aplicat într-un raport juridic
concret, contractul colectiv de munca implică în mod necesar existenţa unui contract
individual de muncă, din care să izvorască acest raport juridic.

Legea reglementează, de regulă, un minim de drepturi şi obligaţii pentru


subiectele raportului juridic de muncă. Clauzele contractului colectiv pot depaşi
prevederile cu caracter dispozitiv al legii, fără însă a fi în măsură să aducă o atingere
drepturilor minime ale salariaţilor înscrise imperativ în lege. În contractul individual de
muncă, se pot include drepturi în plus – peste cele stipulate în lege şi contractul
colectiv – în afara plafoanelor maxime statornicite imperativ în aceste două
reglementări.

3.4. Încheierea Contractului individual de muncă. Noţiune. Clasificarea condiţiilor


Încheierea contractului individual de muncă reprezintă acea operaţiune
juridică, consecinţă a negocierii individuale, ce presupune realizarea acordului
de voinţă a celor două părţi: salariatul şi angajatorul.

Pentru încheierea valabilă a acestui contract trebuie îndeplinite mai multe


condiţii legale, care pot fi clasificate astfel:

• condiţii comune şi altor contracte (civile): capacitatea, consimţământul,


Clasificarea
obiectul şi cauza contractului şi condiţii specifice: avizul prealabil, starea de
condiţiilor sănătate, condiţiile de studii sau vechime în specialitate etc.;
pentru
încheierea
• condiţii de fond (existenţa postului, avizul medical) şi condiţii de formă
CIM
(încheierea contractului sub forma înscrisului unic);

29
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

• condiţii generale, aplicabile tuturor raporturilor juridice de muncă, de exemplu:


condiţiile de studii, de vechime în muncă sau specialitate, şi condiţii speciale,
aplicabile anumitor categorii de posturi sau funcţii, cum ar fi cele stipulate de
Legea nr.22/1969 privind angajarea gestionarilor;

• condiţii anterioare, condiţii concomitente sau condiţii subsecvente


încadrării, de exemplu: angajamentul de păstrare a secretului de stat, starea de
sănătate, perioada de probă etc.;

• condiţii esenţiale, de a căror îndeplinire depinde însăşi validitatea contractului


individual de muncă, şi condiţii neesenţiale, care, deşi sunt prevăzute de
lege, în considerarea utilităţii lor, nu determină totuşi existenţa actului juridic.

3.5. Reguli privind capacitatea juridică a salariatului


În temeiul art.5 din Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice şi persoanele
juridice25, prin capacitatea juridică a persoanei fizice se înţelege în sens larg (lato
sensu),
atât capacitatea de folosinţă, adică aptitudinea generală de a avea drepturi şi
obligaţii,
cât şi capacitatea de exerciţiu, adică aptitudinea persoanei de a-şi exercita
drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile.

În sens restrâns (stricto sensu) ea se reduce la capacitatea de folosinţă.

Capacitatea juridică, recunoscută tuturor persoanelor, potrivit art.4 din Decretul


nr.31/1954, este considerată o noţiune identică cu cea de calitate de subiect de
drepturi.

Pentru ca o persoană fizică să poată fi subiect al raporturilor de dreptul


muncii, deci pentru a putea încheia un contract de muncă, nu este suficient să
aibă capacitate de folosinţă, ci este necesar să aibă şi capacitate de exerciţiu.

Acest specific este o consecinţă a caracterului intuitu personae al contractului


individual de muncă, deoarece munca este o activitate personală ce nu poate fi
îndeplinită prin reprezentant.

Capacitatea juridică în dreptul muncii începe la vârsta legală pentru a încheia


un contract de muncă, atât în privinţa dreptului la muncă, cât şi în privinţa exerciţiului
acestui drept.

Capacitatea Persoana fizică dobândeşte capacitatea deplină de a încheia un contract


deplină de de muncă la împlinirea vârstei de 16 ani, spre deosebire de dreptul comun unde
încadrare în capacitatea de exerciţiu se dobândeşte la 18 ani.
muncă Începând cu vârsta de 15 ani şi până la 16 ani, legea recunoaşte persoanei o
capacitate biologică de muncă parţiala, ceea ce determină recunoaşterea capacităţii
restrânse de a se încadra în muncă.
Capacitatea Încadrarea tinerilor sub 16 ani se poate face numai cu acordul părinţilor
restrânsă de sau al reprezentanţilor legali, pentru activităţi potrivite cu dezvoltarea fizică,
încadrare în aptitudinile şi cunoştintele sale, dacă astfel nu îi sunt periclitate sănătatea,
muncă dezvoltarea şi pregătirea profesională.

Pentru a-şi da acordul, părinţii trebuie să analizeze condiţiile în care munca va


fi prestată, felul ei, precum şi dacă încadrarea este în interesul dezvoltării ulterioare a
tânărului. Încuviinţarea trebuie dată de ambii părinţi pentru că, potrivit art.98 alin.1 din
Codul familiei, măsurile privind persoana minorului se iau de către ambii părinţi de
comun acord. Încuviinţarea trebuie să fie prealabilă încheierii contractului de muncă
sau concomitentă cu aceasta încheiere. De asemenea, este necesar să fie specială,

                                                            
25
Publicat în Buletinul Oficial al României nr.8 din 30 ianuarie 1954

30
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

adică să se refere la un anumit contract de muncă şi expresă, adică să aibă o formă


neechivocă, clară şi precisă. La încheierea contractului de muncă se va face menţiune
despre încuviinţare, iar părinţii (sau tutorii) minorului vor semna contractul alături de
el. Lipsa acordului va atrage nulitatea absolută, dar remediabilă a contractului încheiat
de tânărul în vârstă de 15-16 ani. Acordul poate fi retras dacă dezvoltarea acestuia
este periclitată, caz în care contractul încetează.

3.6. Examenul medical


Calitatea de subiect într-un raport juridic de muncă, în cadrul căruia persoana
fizică se obligă să desfăşoare o anumită activitate în folosul celeilalte părţi, implică nu
numai capacitatea juridică, ci şi aptitudinea de a munci în sens biologic sau, cu alte
cuvinte, capacitatea de muncă.

Angajarea în Conform art.27 alin.1 din Codul muncii, „o persoană poate fi angajată în muncă
muncă nu poate numai în baza unui certificat medical care constată faptul că cel în cauză este apt
avea loc decât în pentru prestarea acelei munci”.
baza unui
certificat Potrivit Legii nr.319/2006 a securităţii şi sănătăţii în muncă, angajatorul are
medical obligaţia „să angajeze numai persoane care, în urma examenului medical şi, după
caz, a testării psihologice a aptitudinilor, corespund sarcinii de muncă pe care
urmează să o execute şi să asigure controlul medical periodic şi, după caz, controlul
psihologic periodic, ulterior angajării” (art.13 lit.j).

Prin art.31 din Contractul colectiv de munca unic la nivel national pe anii 2007-
2010 s-a prevăzut că patronul va organiza la angajare şi, ulterior, o dată pe an,
examinarea medicală a salariaţilor, în scopul de a constata dacă sunt apţi pentru
desfăşurarea activităţii în posturile pe care ar urma să le ocupe sau pe care le ocupă,
precum şi pentru prevenirea îmbolnăvirilor profesionale.

Inexistenţa În lipsa certificatului medical care constată faptul că cel în cauză este apt
certificatului pentru prestarea acelei munci, încheierea contractului este nulă în mod absolut.
medical atrage
nulitatea CIM Nulitatea este însă remediabilă în situaţia în care salariatul prezintă ulterior
certificatul medical, iar din cuprinsul său rezultă că este apt de muncă (art.27 alin.2 şi
3 din Codul muncii).

3.7. Capacitatea juridică a angajatorului


Angajatorul, indiferent de forma şi specificul său, pentru a fi parte într-un
contract individual de muncă, trebuie să dispuna de capacitate juridică.

Problema capacităţii se pune diferit, după cum el este persoană juridică sau
persoană fizică.

Potrivit art.14 alin.2 din Codul muncii, „persoana juridică poate încheia
Capacitatea contracte individuale de muncă, în calitate de angajator, din momentul dobândirii
juridică a personalităţii juridice”.
angajatorului
persoană Persoana juridică, la fel ca şi persoana fizică, dispune de o capacitate de
juridică folosinţă şi de o capacitate de exerciţiu.

Caracterul juridic distinctiv al capacităţii de folosinţă îl constituie specialitatea ei


şi constă în posibilitatea subiectului colectiv de drept de a avea acele drepturi şi
obligaţii care se circumscriu principiului specialităţii capacităţii de folosinţă, adică acela
care este în acord cu scopul pentru care persoana juridică a fost înfiinţată, scop
prevăzut de lege, actul de înfiinţare sau statut.

Capacitatea Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice constă în aptitudinea subiectului


juridică a colectiv de drept de a dobândi şi exercita drepturi şi de a-şi asuma şi îndeplini
angajatorului obligaţiile, prin încheierea de acte juridice, de către organele sale de conducere.
persoană
fizică
31
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Pentru persoana juridică, reprezentarea sa legală, este nu numai necesară, dar


şi obligatorie.

Codul muncii se aplică şi angajatorilor persoane fizice (art.2 lit.f). Singura


condiţie impusă acestora pentru a încheia contracte individuale de muncă este de a
avea capacitate deplină de exerciţiu (art.14 alin.3).

3.8. Obiectul Contractului individual de muncă

O altă condiţie obligatorie la încheierea contractului individual de muncă o


reprezintă obiectul contractului.

Art.962 Cod civil prevede că „obiectul convenţiilor este acela la care părţile sau
numai una din părţi se obligă”.

Pentru validitatea contractului e necesar ca obiectul să fie


- determinat sau determinabil,
- posibil,
- licit
- moral (să fie în concordanţă cu legea şi morala).

Obiectul CIM este Obiectul contractului individual de muncă este format din două elemente
dublu: inseparabile, care se intercondiţionează: pe de o parte, prestarea muncii de către
prestarea muncii salariat, iar pe de altă parte, salarizarea ei de către angajator.
şi
salarizarea muncii Cele două prestaţii se află într-o legătură directă şi indisolubilă, fapt pentru care
un contract de muncă ce nu cuprinde unul din aceste două elemente este nul.

Prin contractul individual de muncă, salariatul închiriază angajatorului forţa


muncii sale manuale, spirituale sau intelectuale. Angajatorul poate cere salariatului
său orice serviciu legat de funcţia ce o îndeplineşte şi pentru care a fost încadrat. Dar,
el poate solicita însă salariatului să presteze numai acea muncă pentru care acesta a
fost obligat, prin contract, în concordanţă cu aptitudinile lui, chiar dacă salariatul
dispune de pregătirea necesară pentru a executa şi alte servicii.

Salarizarea muncii de către angajator este al doilea element esenţial al


obiectului contractului individual de muncă. Salariu este remuneraţia în bani a muncii
prestate, în baza contractului, echivalentul muncii prestate de catre acesta.

Contractul individual de muncă fiind oneros, fiecare parte urmăreşte să obţina


un folos, o contraprestaţie în schimbul obligaţiei ce şi-o asumă.

3.9. Cauza Contractului individual de muncă

Reprezintă o condiţie obligatorie la încheierea contractului individual de muncă.

Cauza sau scopul este acel element al actului juridic care constă în obiectivul
cauză (scop) urmărit la încheierea unui asemenea act.
+
consimţământ Împreună cu consimţământul, cauza formează voinţa juridică.
=
voinţă juridică Cauza constituie motivaţia care determină asumarea obligaţiei. Prestarea
muncii de către salariat reprezintă scopul urmărit de către angajator prin încheierea
contractului, deci cauza acestuia, după cum primirea salariului este scopul
determinant al încheierii contractului pentru salariat.

Validitatea contractului va fi condiţionată de caracterul real, licit şi moral al


cauzei sau scopului său (art.966-968 din Codul civil şi art.15 din Codul muncii).

32
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Cauza este ilicită atunci când este prohibită de lege, când este contrarie
bunelor moravuri şi ordinii publice. În acest caz, actul juridic este lovit de nulitate
absolută (art.966 din Codul civil şi art.15 din Codul muncii).
3.10. Avizul prealabil
În unele cazuri reglementate prin dispoziţii legale speciale, încheierea
contractului individual de muncă (sau modificarea acestuia), pentru încadrarea în
anumite posturi, este condiţionata şi de existenţa prealabilă a unui aviz conform
(obligatoriu) ori consultativ al unui organ.

De exemplu, este necesar avizul (atestatul) organului de poliţie pentru


încadrarea personalului de pază şi gardă de corp sau pentru încadrarea personalului
operator de jocuri de noroc.

Alteori, pentru anumite funcţii, este prevazută cerinţa autorizării, care nu


reprezintă altceva decât tot un aviz conform. De pildă, pentru calitatea de artificier
este necesară autorizarea inspectoratului teritorial de muncă, pentru cea de verificator
metrolog autorizaţia Biroului Român de Metrologie Legală, pentru cea de asistent
maternal profesionist, atestarea Comisiei pentru protectia copilului, iar pentru cea de
ghid de turism, atestarea ministerului de resort.

Străinii, la rândul lor, au nevoie de autorizaţia de muncă, prealabilă încheierii


contractului, condiţie obligatorie pentru încadrarea lor în muncă pe teritoriul României.

Neîndeplinirea condiţiei prealabile a obţinerii avizului (autorizaţie, atestat etc.)


Lipsa avizului duce la nulitatea absolută dar remediabilă, a încadrării respective. Cu alte cuvinte,
= dacă a fost încheiat un contract de munca, în lipsa avizului, acesta este nul de drept,
Nulitatea (remediabilă) a adică se consideră că nu există. Dacă însă avizul se acordă ulterior încheierii
CIM contractului, nulitatea este acoperită şi, deci, încadrarea în muncă devine legală.

Retragerea avizului
= Retragerea avizului are drept efect încetarea de drept a contractului individual
Încetarea CIM de muncă, în temeiul art.56 lit.h din Codul muncii.

3.11. Condiţiile de studii


Pentru încadrarea şi promovarea în orice funcţie sau post este necesară
îndeplinirea unor condiţii de studii (de pregatire în cazul muncitorilor).

Încadrarea şi promovarea în raport de îndeplinirea condiţiilor de studii


(pregătire) este în concordanţă cu necesitatea desfăţurării unei activităţi eficiente şi
rentabile în orice unitate, indiferent de natura ei, cu stimularea şi recompensarea
personalului în raport de nivelul şi calitatea pregătirii profesionale.

Desigur că pregătirea teoretică şi practică, perfecţionarea ei continuă,


reprezintă o condiţie la încadrarea şi promovarea în muncă pentru toate categoriile de
„angajatori” (regii autonome, societăţi comerciale, instituţii bugetare). Dar, dacă în
cazul unităţilor de stat aceste condiţii sunt obligatorii, în cazul celor particulare, în
principiu, nu au acest caracter.

3.12. Condiţia de vechime în muncă şi în specialitate


Pentru încadrarea în anumite funcţii sau posturi se cere, uneori, o anumită
vechime în muncă, mai precis în specialitatea pe care o presupun acele funcţii sau
posturi.

Conform art.16 alin.3 din Codul muncii, „munca prestată în temeiul unui
Vechimea în contract individual de muncă conferă salariatului vechime în muncă”.
muncă nu este
sinonimă cu
vechimea în
specialitate 33
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Vechimea în specialitate constituie perioada de timp în care o persoană a


lucrat în activităţi corespunzătoare funcţiei (meseriei) în care urmează să fie încadrată
sau promovată; de fapt este vechime în meserie (pentru muncitori) sau în funcţie
(pentru celelalte categorii de personal).
Vechimea în specialitate este o formă a vechimii în muncă. Pentru ca o
perioadă de timp să fie considerată vechime în specialitate, aceasta trebuie să fie, în
primul rând recunoscută ca vechime în muncă.

3.13. Stagiul
În legatură cu vechimea în specialitate se pune problema stagiului, precum şi a
trecerii într-un grad superior, treaptă sau gradaţie superioară de salarizare.

Stagiul este o perioadă determinată de timp, prevăzută expres de


reglementările legale, având ca scop principal perfecţionarea pregătirii profesionale, în
procesul muncii, a absolven ilor unor specialită i din învă ământul superior.

Este stabilit, de exemplu, pentru:


o experţi contabili şi contabili autorizati, cu o durată de 3 ani;
o notari, avocaţi şi executori judecatoresti, cu o durată de 2 ani;
o judecători, procurori şi personalul din serviciile de probatiune, cu durată
de un an;
o funcţionarii publici de execuţie clasa I, 12 luni, cei din clasa II, 8 luni, iar
pentru cei din clasa a III a 6 luni.

3.14. Verificarea prealabilă a aptitudinilor profesionale şi personale ale celui care


solicită angajarea
Codul muncii (art.29 alin.1) cuprinde dispoziţia de principiu potrivit căreia
„contractul individual de muncă se încheie după verificarea prealabilă a aptitudinilor
profesionale şi personale ale persoanei care solicita angajarea”.

Modalităţile în care urmează să se realizeze verificarea, se prevede în


continuare (alin.2), sunt stabilite în contractul colectiv de muncă aplicabil, în statutul
de personal – profesional sau disciplinar şi în regulamentul intern.

Însă, în art.30 alin.1 se dispune ca încadrarea salariaţilor la instituţiile şi


autorităţile publice şi la alte unităţi bugetare, se face numai prin concurs sau examen,
Concursul sau după caz. Concursul este utilizat când pe acelaşi post candidează mai multe
Examenul persoane, iar examenul atunci când participa un singur candidat (art.30 alin.2).

Concursul şi examenul constituie modalităţile principale de verificare a


aptitudinilor profesionale şi personale ale angajaţilor, atât în sectorul public, cât şi în
cel privat. Şi în cazul concursului este vorba tot de un examen, dar la care sunt
înscrişi mai mulţi candidaţi pentru un post.

Perioada de probă. Codul muncii (în art.31) reglementează perioada de probă,


Perioada ca modalitate de verificare a aptitudinilor salariatului, facultativă sau obligatorie, după
de caz. Ca regulă generală, perioada de probă este facultativă şi subsidiară concursului
probă sau examenului. Ea nu se prezumă şi nici nu constituie un act unilateral al
angajatorului, ci trebuie prevăzută expres, în contract (art.17 alin.2 lit.m, coroborat cu
art.17 alin.3 din Codul muncii).

Este obligatorie şi exclusivă verificarea aptitudinilor profesionale la încadrarea


persoanelor cu handicap prin modalitatea perioadei de probă (art.31 alin.2). Aşadar,
în cazul acestor persoane este exclus examenul sau concursul.

De asemenea, este obligatorie perioada de probă în cazul absolvenţilor


instituţiilor de învăţământ superior, la debutul lor în profesie (art.31 alin.3 şi 4).

Perioada de proba este diferită, ca întindere, astfel:


o cel mult 30 de zile calendaristice pentru funcţiile de execuţie;
Durata perioadei
de probă
34
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

o cel mult 90 zile calendaristice pentru funcţiile de conducere;


o nu poate depăşi 5 zile lucrătoare în cazul muncitorilor necalificaţi;
o cel mult 6 luni, în cazul absolvenţilor instituţiilor de învăţământ, la
debutul lor în profesie.
În conformitate cu art.83 din Codul muncii, în cazul contractelor individuale de
muncă pe durată determinată, perioada de probă nu va depăşi:
o 5 zile lucrătoare pentru o durată a contractului individual de muncă mai
Durata perioadei
mică de 3 luni;
de probă în
o 15 zile lucrătoare pentru o durată a contractului individual de muncă
cazul CIM pe
cuprinsă între 3 şi 6 luni;
durata
o 30 zile lucrătoare pentru o durată a contractului individual de muncă mai
determinată
mare de 6 luni;
o 45 zile lucrătoare în cazul salariaţilor încadraţi în funcţii de conducere,
pentru o durată a contractului individual de muncă mai mică de 6 luni.

Durata efectivă se stabileşte de către angajator, cu acordul salariatului.

Pentru a preveni abuzurile din partea angajatorului, Codul muncii stabileşte


unele reguli privind utilizarea perioadei de probă.

O primă regulă constă în aceea că angajatorul trebuie să informeze salariatul


anterior încheierii sau modificării contractului cu privire la perioada de probă. În caz
contrar, se produce decăderea lui din dreptul de a verifica aptitudinile salariatului
printr-o asemenea modalitate (art.32 alin.3, coroborat cu art.17 alin.4).

Pe durata unui O a doua regulă este aceea că pe durata executării unui contract nu poate fi
CIM nu poate fi stabilită decât o singură perioadă de probă. Doar, exceptional, salariatul poate fi
stabilită decât o supus la o nouă perioadă de probă în situaţia în care acesta debutează la acelaşi
singură perioadă angajator într-o nouă funcţie sau profesie, ori urmează să presteze activitatea într-un
de probă loc de muncă cu condiţii grele, vătămatoare sau periculoase (art.32 alin.1 şi 2).

O a treia regulă impune că angajarea succesivă a mai mult de trei persoane pe


perioada de probă pentru acelaşi post este interzisă (art.33).

Calculul perioadei de probă nu se face pe zile lucrătoare, ci pe zile


calendaristice.

Pe durata perioadei de proba salariatul se bucură de toate drepturile şi are


Perioada de probă toate obligaţiile prevăzute în legislaţia muncii, în contractul colectiv de muncă
constituie vechime aplicabil, în regulamentul intern, precum şi în contractul individual de muncă. Evident,
în muncă ca o consecinţă, perioada respectivă constituie vechime în muncă.

Pe durata sau la sfârşitul perioadei de probă contractul individual de muncă


poate înceta, numai printr-o notificare scrisă, la initiaţiva oricăreia dintre părţi (art.31
alin.4).

3.15. Informarea persoanei care solicită angajarea. Elemente. Realizarea informării


Codul muncii instituie obligaţia angajatorului ca anterior încheierii sau
modificării contractului individual de muncă să informeze persoana selectată în
vederea angajării ori, după caz, salariatul, cu privire la clauzele principale pe care
intenţionează să le înscrie în contract sau să le modifice.

Informarea trebuie să cuprindă cel puţin următoarele elemente (art.17):


Informarea este a. identitatea părţilor;
obligatorie şi b. locul de muncă sau, în lipsa unui loc de muncă fix, posibilitatea ca salariatul
poate conduce să muncească în diverse locuri;
la semnarea c. sediul sau, după caz, domiciliul angajatorului;
unui contract d. funcţia/ocupaţia conform specificaţiei Clasificării ocupaţiilor din România
de (COR) sau altor acte normative şi atribuţiile postului;
confidenţialitate e. riscurile specifice postului;
f. data de la care contractul urmează să îşi producă efectele;

35
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

g. în cazul unui contract de muncă pe durată determinată sau al unui contract


de muncă temporară, durata acestora;
h. durata concediului de odihnă la care salariatul are dreptul;
i. condiţiile de acordare a preavizului de către părţile contractante şi durata
acestuia;
j. salariul de bază, alte elemente constitutive ale veniturilor salariale, precum şi
periodicitatea plăţii salariului la care salariatul are dreptul;
k. durata normală a muncii, exprimată în ore/zi şi ore/saptamână;
l. indicarea contractului colectiv de muncă ce reglementează condiţiile de
muncă ale salariatului;
m. durata perioadei de probă.

Elementele enumerate trebuie să se regăsească şi în conţinutul contractului


individual de muncă.

Informarea este ulterioară înţelegerii părţilor şi ea se realizează (împlineşte) la


momentul semnării formularului (de contract, de act aditional), formular care
consfinţeşte învoiala părţilor.

Se prevede că în situaţia în care angajatorul nu-şi execută obligaţia de


informare, persoana selectată în vederea angajării ori salariatul are dreptul să
sesizeze, în termen de 30 de zile de la data neîndeplinirii acestei obligatii, instanţa
judecatorească competentă şi să solicite despăgubiri corespunzătoare prejudiciului pe
care l-a suferit ca urmare a neexecutării de către angajator a obliga iei de informare.
(art.19).

Cu privire la informaţiile furnizate salariatului, prealabil încheierii contractului


individual de muncă, se prevede că, între părţi poate interveni un contract de
confidenţialitate (art.17 alin.5).

Test de autoevaluare 3.1. Identificaţi care sunt condiţiile generale şi speciale ale contractului
individual de muncă.

3.16. Contractul individual de muncă pe durată nedeterminată.


Codul muncii actual conţine regula (instituită şi de art.70 din Codul muncii
anterior), potrivit căreia contractul individual de muncă se încheie pe durata
nedeterminată şi doar ca excepţie se poate încheia pe durată determinată, în
Regula condiţiile expres prevazute de lege (art.12). O dispoziţie asemănătoare se regăseşte
este încheierea în art.71 alin.1 şi 2 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional.
CIM pe durată
nedeterminată Durata nedeterminată a contractului nu afectează interesele salariatului ci,
dimpotrivă, constituie o măsură de protecţie pentru el, având menirea de a asigura
dreptul la stabilitate în muncă. De asemenea, nu afectează nici interesele
angajatorului, asigurându-se astfel o mai bună planificare şi organizare a muncii, o
modelare şi perfecţionare a calificării personalului.

36
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Conform art.12 alin.2 din Codul muncii, contractul individual pe durată


Cazuri de determinată se poate încheia numai în anumite condiţii. În acest sens, art.81 enumeră
încheiere a CIM cazurile în care este permisă durata determinată a contractului:
pe perioadă o înlocuirea unui salariat în cazul suspendării contractului său de muncă, cu
determinată excepţia situaţiei în care acel salariat participă la grevă;
o creşterea temporară a activităţii unităţii;
o desfăşurarea unor activităţi cu caracter sezonier;
o în situaţia în care este încheiat în temeiul unor dispoziţii legale emise cu scopul de
a favoriza temporar anumite categorii de persoane fără loc de muncă:
o angajarea unei persoane, care în termen de 5 ani de la data angajării,
îndeplineşte condiţiile de pensionare pentru limită de vârstă;
o ocuparea unei funcţii eligibile în cadrul organizaţiilor sindicale, patronale
sau al organizaţiilor neguvernamentale, pe perioada mandatului;
o angajarea pensionarilor care, în condiţiile legii, pot cumula pensia cu
salariul;
o în alte cazuri prevăzute expres de legi speciale ori pentru desfăşurarea unor
lucrări, proiecte, programe, în condiţiile stabilite prin contractul colectiv de muncă
încheiat la nivel naţional şi/sau la nivel de ramură.

Potrivit art.80 alin.2 din Codul muncii, „contractul individual de muncă pe durată
Forma scrisă a determinată se poate încheia numai în formă scrisă, cu precizarea expresă a duratei
CIM pe perioadă pentru care se încheie”. Deducem din text că forma scrisă a acestui contract este o
determinată condiţie de validitate a lui (ad validitatem) şi nu doar una de probă (ad probationem).
este o condiţie În lipsa formei scrise, precizează art.16 alin.2, se prezumă ca acel contract „a fost
de validitate încheiat pe o durată nedeterminată, iar părţile pot face dovada prevederilor
contractuale şi a prestaţiilor efectuate prin orice alt mijloc de probă”.

În art.82 se prevede o durată maximă, şi anume 24 luni (alin.1). Dar, între


aceleaşi părţi se pot încheia succesiv cel mult 3 contracte individuale de muncă
pe durata determinată şi numai înăuntrul termenului prevăzut la art.82 (24 de luni
– art.80 alin.4). Sunt considerate contracte succesive cele încheiate în termen de 3
luni de la încetarea unui contract pe durata determinată (art.80 alin.5).

În conformitate cu dispoziţiile art.84 din Codul muncii, la încetarea celui de al


treilea contract sau la expirarea termenului de 24 de luni, o nouă angajare poate fi
făcută numai cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată.

Totuşi această regulă nu se aplică:


În aceste cazuri a) în cazul în care contractul individual de muncă pe durată determinată este
interdicţia de a încheiat pentru a înlocui temporar un salariat absent, dacă intervine o nouă
încheia cel mult cauză de suspendare a contractului acestuia;
b) în cazul în care un nou contract individual de muncă pe durată determinată
3 contracte nu
mai există, este încheiat în vederea executării unor lucrări urgente, cu caracter
putându-se excepţional;
c) în cazul în care încheierea unui nou contract individual de muncă pe durată
încheia 4 sau
determinată se impune datorită unor motive obiective prevăzute de legi
mai multe.
speciale;
d) în cazul în care încheierea unui nou contract individual de muncă pe durată
determinată se impune datorită unor motive obiective cuprinse în contractul
colectiv de muncă încheiat la nivel naţional şi/sau la nivel de ramură, pentru
desfăşurarea unor lucrări, proiecte sau programe;
e) în cazul în care contractul individual de muncă pe durată determinată a încetat
din iniţiativa salariatului sau din iniţiativa angajatorului, pentru o abatere gravă
sau abateri repetate ale salariatului.

Art.85 din Codul muncii instituie obligaţia angajatorilor de a informa salariatul


cu contract pe durată determinată despre locurile de muncă vacante sau care vor
deveni vacante, corespunzătoare pregătirii lor profesionale, şi să le asigure accesul la
aceste locuri de muncă în condiţii egale cu cele ale salariaţilor angajaţi cu contract
individual de muncă pe perioadă nedeterminată (alin.1).

Test de autoevaluare 3.2.


Identificaţi cel puţin 3 cazuri în care este permisă încheierea
contractului individual de muncă pe perioadă determinată.

37
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

3.17. Partea legală şi partea convenţională a conţinutului Contractului individual de


muncă
Analizând prin prisma clauzelor sale, contractul individual de muncă are, în
conţinutul său, o parte legală şi una convenţională.

Partea legală se referă la drepturi şi obligaţii cuprinse în Codul muncii şi în alte


acte normative ce reglementează raporturile de muncă. În consecinţă, chiar dacă
anumite clauze nu sunt prevăzute în mod expres în contract, ele rezultă din lege.

Partea convenţională reprezintă acea parte a contractului lăsată la liberul acord


de voinţă al părţilor, dar, şi în acest caz, cu respectarea normelor legale, a contractului
colectiv de muncă, a ordinii publice şi a bunelor moravuri.

Potrivit modelului-cadru al contractului individual de muncă, aprobat prin ordin


al ministrului muncii şi solidarităţii sociale (Ordinul nr.64/2003 – publicat în M.Of.
nr.139/4.03.2003, modificat prin Ordinul nr.76/2003 – publicat în M.Of.
nr.159/12.03.2003), acesta trebuie să cuprindă în mod obligatoriu următoarele clauze:
- părţile contractului;
Clauze - obiectul său;
obligatorii ale - durata contractului;
CIM - locul de muncă;
- felul muncii;
- atribuţiile postului;
- condiţiile de muncă;
- durata muncii;
- concediul;
- salarizarea;
- drepturi specifice legate de sănătatea şi securitatea în muncă;
- alte clauze (perioada de probă, perioada de preaviz etc.);
- drepturi şi obligaţii generale ale părţilor;
- dispoziţii finale (care privesc modificarea contractului, numărul de exemplare,
organul competent să soluţioneze conflictele în legătură cu respectivul contract).
Unele clauze pot fi considerate esenţiale (de ex. durata contractului, felul şi
locul muncii, salariul), altele neesenţiale (de ex. clauza de neconcurenţă, de mobilitate
sau de confidenţialitate).

3.18. Felul muncii


Un element esenţial al contractului îl constituie felul muncii. Acesta trebuie să
fie prevăzut în contract şi nu poate fi modificat decât prin acordul părţilor sau în
cazurile strict prevăzute de lege.

Criteriul principal pentru determinarea felului muncii îl reprezintă profesia,


meseria sau funcţia, completate cu menţionarea pregătirii sau calificării profesionale.

Profesia Profesia este specialitatea (calificarea) deţinută de o persoană prin studii.

Meseria este complexul de cunoştinţe obţinute prin şcolarizare şi prin practică,


Meseria
necesare pentru executarea anumitor operaţii de transformare şi prelucrare a
obiectelor muncii, sau pentru prestarea anumitor servicii.

Funcţia

38
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Funcţia este activitatea desfăşurată de o persoană într-o ierarhie funcţională de


execuţie sau de conducere. Ea constă în totalitatea atribuţiilor sau sarcinilor de
serviciu pe care persoana încadrată trebuie să le aducă la îndeplinire pe baza unei
anumite calificări profesionale.
Funcţiile pot fi de conducere, adică cele ce conferă titularilor lor drepturi de
decizie şi comanda şi de execuţie ceea ce înseamnă că acestora le revine sarcina
transpunerii, sau realizării deciziilor conducătorilor.

Postul constă în adaptarea funcţiei la particularităţile fiecărui loc de muncă şi la


Postul caracteristicile titularului ce îl ocupă, potrivit cerinţelor de pregătire teoretică şi
practică, competenţă, responsabilităţi, atribuţii şi sarcini precise. Cu alte cuvinte,
postul se caracterizează prin conţinutul activităţii pe care trebuie să o desfăşoare
titularul, conţinut stabilit în mod concret prin fişa postului.

Ocupaţia este activitatea utilă, aducătoare de venit pe care o desfăşoară o


Ocupaţia
persoană în mod obişnuit, într-o unitate economico-socială şi care constituie pentru
aceasta sursă de existenţă. Ocupaţia unei persoane poate fi exprimată prin funcţia
sau meseria exercitată.

În sensul dreptul muncii, ocupaţia este cea care constituie felul muncii.

3.19. Locul muncii


Este determinat de angajatorul şi localitatea în care se prestează munca.
În temeiul art.17 alin.2 lit.b din Codul muncii, în contract trebuie să se înscrie
locul de muncă sau, în lipsa unui loc de muncă fix, posibilitatea ca salariatul să
muncească în diverse locuri, părţile putând recurge în această ultimă situaţie la clauza
de mobilitate reglementată de art.25 din acela i cod.

Locul muncii poate fi determinat sau concretizat (într-o secţie, atelier, birou,
serviciu, etc.) dacă se precizează locul unde se lucrează efectiv; el apare, în acest
caz ca sinonim cu noţiunea de post. Legea nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor
pentru somaj şi stimularea ocupării forţei de muncă26 defineşte locul de muncă astfel:
„cadrul în care se desfăşoară o activitate din care se obţine un venit şi în care se
materializează raporturile juridice de muncă sau raporturile juridice de serviciu” (art.5
pct.II).

Accepţiunea de mai sus a locului muncii este una juridică. Aşa fiind, ea prezintă
interes pentru conţinutul contractul. Locul muncii, însă, poate avea şi o accepţiune
economică, care priveşte organizarea activităţii în cadrul angajatorilor, el desemnând
subunităţile, compartimentele, departamentele etc. ale unităţii, de pildă, secţiile,
sectoarele, atelierele, filialele, punctele de lucru, laboratoarele etc.

3.20. Clauze speciale ale Contractului individual de muncă


a) Clauza de neconcurenţă

Prevazută, expres de Codul muncii, ea poate fi negociată şi cuprinsă în


contractul individual de muncă.

Potrivit art.21 din Cod, „la încheierea contractului individual de muncă sau pe
parcursul executării acestuia, părţile pot negocia şi cuprinde în contract o clauză de
neconcurenţă prin care salariatul să fie obligat ca după încetarea contractului să nu
presteze, în interes propriu sau al unui terţ, o activitate care se află în concurenţă cu
cea prestată la angajatorul său, în schimbul unei indemnizaţii de neconcurenţă lunare
pe care angajatorul se obligă să o plăteasca pe toată perioada de neconcurenţă”.

Esenţial este ca această clauză să fie prevăzută expres în contract, înscrisă, fie
Clauza de
iniţial cu ocazia încheierii lui, fie ulterior pe parcursul executării sale; în nici un caz ea
neconcurenţă
trebuie
                                                           
 
26
prevăzută
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.103 din 6 februarie 2002
expres în CIM
39
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

nu poate fi subînţeleasă sau dedusă. Cu toate acestea, la fel ca în cazul contractului


individual de muncă, forma scrisă este ceruta numai ad probationem.

În cuprinsul contractului trebuie prevăzute:


o în mod concret, activităţile ce sunt interzise salariatului (mai precis,
fostului salariat), la data încetării contractului;
o cuantumul indemnizaţiei lunare plătite de către angajator celui în cauză
ce se negociază şi este de cel puţin 50% din media veniturilor salariale
brute ale salariatului din ultimele 6 luni anterioare datei încetării
contractului individual de muncă sau, în cazul în care durata contractului
a fost mai mică de 6 luni, din media veniturilor salariale lunare brute
cuvenite acestuia pe durata contractului;
o perioada pentru care clauza îşi produce efectele, ce poate fi de
maximum 2 ani de la data încetării contractului individual de muncă;
o terţii în favoarea cărora se interzice prestarea activităţii;
o aria geografică (localitatea, judetul etc.) unde salariatul poate fi în reală
competiţie cu angajatorul.

În conformitate cu art.23 din Codul muncii, clauza de neconcurenţă nu poate


avea ca efect interzicerea în mod absolut a exercitării profesiei salariatului sau a
specializării pe care o deţine. La sesizarea sa ori a inspectoratului teritorial pentru
muncă, instanţa competentă poate diminua efectele clauzei respective.

Sancţiunea în cazul nerespectării, cu vinovăţie, a clauzei constă în aceea că


salariatul poate fi obligat la restituirea indemnizaţiei şi, după caz, la daune interese
corespunzătoare prejudiciului pe care l-a produs angajatorului, el având astfel o
răspundere patrimonială faţă de acesta (art.24). Distinct de sancţiunea statornicită de
Codul muncii, fostul salariat ar putea fi sancţonat contravenţional sau penal în cazul în
care face concurenţă fostului său angajator.

b) Clauza de confidenţialitate

Din îndatorirea (legală) de fidelitate, decurge, ca în cazul obligaţiei de


neconcurenţă, şi obligaţia de confidenţialitate a salariatului faţă de angajatorul său.

Potrivit art.26 din Codul muncii, părţile convin ca, pe toată durata contractului şi
după încetarea acestuia, să nu transmită date sau informaţii de care au luat
cunostinţă în timpul executării contractului individual de muncă. În sens restrâns şi
Clauza de expres, este vorba de obligaţia salariatului de a respecta secretul de serviciu.
confidenţialitate
= Prin clauza de confidenţialitate nu sunt avute în vedere informaţiile clasificate
secret de serviciu ori acele secrete stabilite de Legea nr.182/2002, şi nici pe cele calificate drept
confidenţiale prin regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă, ci numai pe
cele a căror divulgare este interzisă prin contractul individual de muncă printr-o clauză
expresă (de confidenţialitate).

Reglementarea clauzei de confidenţialitate se justifică prin aceea că părţile, cu


ocazia încheierii şi apoi a executării contractului, iau cunoştinţă despre date şi
informaţii provenind de la fiecare dintre ele. Unele dintre acestea au, evident, un
caracter confidenţial. Pentru a-şi proteja reciproc interesele, părţile pot negocia şi
introduce în contractul lor o atare clauză.

În art.17 alin.5 din Cod, se prevede că, referitor la informaţiile furnizate


salariatului, prealabil încheierii contractului individual de muncă, între părţi poate
interveni un contract de confidenţialitate. Un astfel de contract se „prelungeşte” după
naşterea raportului juridic de muncă prin clauza de confidenţialitate.

Sancţiunea care se aplică în caz de nerespectare a obligaţiei asumate de


oricare dintre părţi constă în plata de daune-interese. Aceasta presupune că cel
vătămat (angajatorul sau salariatul) să sesizeze instanţa competentă, să probeze
existenţa clauzei, lezarea dreptului său şi producerea pagubei.

40
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Desigur că încălcarea obligaţiei asumate prin contractul individual de muncă


poate determina şi răspunderea disciplinară a salariatului vinovat.

c) Clauza de mobilitate

Este reglementată de art.25 din Codul muncii. Părţle pot stabili, în considerarea
specificului muncii, ca executarea obligaţiilor de serviciu de către salariat să nu se
realizeze într-un loc stabil de muncă, beneficiind, în schimb, de prestaţii suplimentare
în bani sau în natură.

Dispoziţiile acestui text trebuie coroborate cu cele ale art.17 alin.2 lit.h din
Codul muncii referitoare la locul muncii ce trebuie înscris în contract.

În mod obişnuit, mobilitatea va presupune delegări frecvente ale salariatului şi


poate, uneori, detaşarea lui.

d) Alte clauze facultative

Părţile pot înscrie în contractul lor şi alte clauze, de pildă:


o clauza privind formarea profesională;
o clauza de stabilitate;
o clauza de prelungire;
o clauza de obiectiv (sau de rezultat);
o clauza de conştiinţă;
o clauza de risc;
o clauza de restricţie a timpului liber etc.

e) Clauze interzise

Libertatea părţilor în ceea ce priveşte negocierea contractului individual de


muncă nu este absolută. Ea trebuie circumcisă legii, ordinii publice, bunelor moravuri.
De aceea, unele clauze sunt interzise, ele nu pot fi înscrise în contract, în caz contrar
fiind nule de drept.

Intră în această categorie, de pildă, clauzele prin care salariaţii ar putea


renunţa la drepturile ce le sunt conferite de lege (dreptul la salariu, la concediu de
odihnă plătit etc.).

Nu este permisă nici clauza de exclusivitate prin care salariatul s-ar obliga să
nu lucreze la niciun alt angajator în timpul liber (adică să nu cumuleze două sau mai
multe funcţii). S-ar încălca astfel libertatea constituţională şi legală a muncii, dreptul la
cumulul de funcţii.

De asemenea, sunt interzise:


o clauze prin care s-ar limita exerciţiul libertăţii sindicale;
o clauze prin care s-ar restrânge dreptul la grevă;
o clauze prin care s-ar interzice demisia etc.

3.21. Necesitatea formei scrise a Contractului individual de muncă


Contractul individual de muncă trebuie încheiat în scris. Este o cerin ă
prevăzută de Codul muncii (în art.16 alin.1), conform căruia, contractul de muncă se
încheie în baza consimţământului părţilor, în formă scrisă, în limba română.

Este o obligaţie care revine angajatorului, iar neîndeplinirea ei constituie


contravenţie care se sancţionează cu amendă (art.276 alin.1 lit.e).

41
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

În practică trebuie utilizat modelul cadru al contractului individual de muncă


Forma scrisă a aprobat prin Ordinul nr.64/2003 al ministrului muncii şi solidarităţii sociale27.
CIM nu este o
condiţie de Forma scrisă, deşi are o însemnătate incontestabilă pentru concretizarea
valabilitate, ci o voinţei părţilor, pentru precizarea drepturilor şi obligaţiilor lor reciproce şi, pe cale de
condiţie de consecinţă, pentru dovedirea ulterioară a continuţului real al raportului juridic, nu
probă reprezintă o condiţie de validitate (ad validitatem), ci una de probă (ad probationem).
Ea a fost reglementată în interesul părţilor, în special al salariatului, pentru a-şi
asigura un mijloc de probă sigur şi uşor de administrat.

În lipsa înscrisului, consecinţele sunt următoarele (art.16 alin.2):


o contractul individual de muncă există (în sens de negotium) şi îşi
produce efectele, dacă s-a realizat concret acordul părţilor;
o se prezumă că acesta a fost încheiat pe o durată nedeterminată;
o existenţa contractului se poate dovedi prin orice mijloc legal de probă
(început de probă scrisă, martori, prezumţii etc).

3.22. Formalitatea dublului exemplar


În cazul unei convenţii sinalagmatice, pentru ca actul care o constată să
servească ca mijloc de probă, trebuie să fie redactat în atâtea exemplare câte părţi
sunt şi acest lucru să rezulte din act (art.1179 din Codul civil).
Lipsa formalităţii
dublului Lipsa acestei formalităţi nu atrage nulitatea convenţiei, ci actul, în lipsa
exemplar nu formalităţii dublului exemplar, serveşte ca un început de probă scrisă şi, ca atare, este
atrage nulitatea susceptibil de a fi completat prin orice mijloc de probă, martori sau prezumţii. Prin
CIM urmare, formalitatea dublului exemplar este cerută de lege ca un mijloc de probă, şi
nu ca o condiţie de care sa depindă existenţa convenţiei.

3.23. Înregistrarea Contractului individual de muncă


Legislaţia în vigoare prevede o dublă înregistrare a contractului în discuţie: în
registrul general de evidenţă a salariaţilor (art.34 din Codul muncii) şi la inspectoratul
teritorial de muncă28.

Privind cea de a doua situaţie, potrivit dispoziţiilor Legii nr.130/1999, sunt


supuse înregistrării la inspectoratele teritoriale de munca contractele următoarelor
categorii de angajatori:
o persoanele fizice;
o societăţile comerciale cu capital privat;
o asociaţiile cooperatiste;
o asociaţiile familiale;
o asociaţiile, fundaţiile, organizaţiile sindicale şi patronale;
o orice alte organizaţii care sunt constituite şi funcţionează potrivit legii
române

Obligaţia de înregistrare trebuie îndeplinită în termen de 20 de zile de la


încheierea contractului.
Organul competent poate refuza înregistrarea dacă nu au fost respectate
dispoziţiile legale cu ocazia încheierii acestui contract.

Inspectoratele teritoriale de muncă pot aproba unor angajatori să păstreze şi să


completeze carnetele de muncă, având însa obligaţia:
o să depună lunar dovezile de calculare a drepturilor salariale, până la
data de 25 a lunii următoare celei pentru care se face plata;
o să prezinte carnetele de muncă, la încetarea contractelor individuale
de muncă ale salariaţilor, în vederea certificării înscrisurilor efectuate.
                                                            
27
Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.139 din 4 martie 2003, modificat şi completat prin Ordinul nr.
76/2003, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.159 din 12 martie 2003
28
Legea nr.130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor încadrate în muncă, republicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr.190 din 20 martie 2007

42
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

3.24. Cumulul de funcţii

Funcţie Funcţia reprezintă expresia sintetică şi generalizată a ansamblului de atribuţii şi


vs. sarcini de serviciu, corespunzătoare unei anumite specialităţi, profesii sau activităţi de
meserie profil administrativ sau de specialitate (tehnic, economic, juridic, artistic, didactic, de
cercetare, medical s.a.); în situaţia muncitorilor, echivalentul funcţiei îl constituie
meseria.

Una dintre clauzele esenţiale ale contractului individual de muncă este felul
muncii, exprimat tocmai prin funcţia, meseria sau ocupaţia ce urmează a fi exercitată
de cel în cauza.

Termenul de cumul provine din cuvântul latinesc „cumulus”, având semnificaţia


de grămadă. În cazul dreptului muncii, este vorba de mai multe funcţii plătite.

Codul muncii, reglementând cumulul de funcţii, are în vedere numai activitatea


desfăşurată pe baza contractelor individuale de muncă (art.35 alin.1).

Este evident că un cumul de funcţii poate avea loc nu numai la angajatori


REGULA diferiţi, ci chiar la acelaşi angajator (prin încheierea cu acesta a încă unui alt contract
de muncă indiferent de natura activităţii).

EXCEPŢIA Conform alin.2 al art.35 din Codul muncii, de la regula admisibilităţii cumulului
de funcţii fac excepţie situaţiile în care prin lege sunt prevăzute incompatibilităţi pentru
cumul. În realitate, se prevăd excepţii de la regulă, nu incompatibilităţi. Unele dispoziţii
din Constituţia României privind aceste excepţii, au fost reluate în anumite legi care
stabilesc o serie de incompatibilităţi pentru: Preşedintele României, membrii
Guvernului, ai Curţii de Conturi, judecători, procurori, funcţionari publici etc. Aceştia nu
pot fi încadraţi în nici o altă funcţie sau, după caz, cu titlu de excepţie, doar în unele
funcţii.

Dispoziţiile Codului muncii privind cumulul de funcţii sunt completate cu alte


reglementări29 în sensul că angajarea prin cumul la un organ al puterii executive sau
la o unitate bugetară se poate face numai cu acordul conducerii unităţii la care
persoana în cauză are funcţia de bază, dacă o parte din programul funcţiei cumulate
se suprapune programului de la funcţia în care este încadrată.

Există şi anumite limite în cumularea a două sau mai multe funcţii. De pildă,
conform art.2 alin.6 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii
30
nr.279/2005 privind ucenicia la locul de muncă, aprobate prin H.G. nr.234/2006 ,
contractul de ucenicie la locul de muncă nu poate fi cumulat cu un alt astfel de
contract.

3.25. Angajatorul unde se exercită funcţia de bază şi obligaţiile lui


Potrivit art.35 alin.3 din Codul muncii, „salariaţii care cumulează mai multe
funcţii sunt obligaţi să declare fiecărui angajator locul unde exercită funcţia pe care o
consideră de bază”. Apreciem ca „alegerea” nu reprezintă un act discreţionar al
salariatului, ci este necesar şi consimţământul angajatorului unde se află acel loc de
muncă. Numai după ce s-a convenit astfel se va putea face comunicarea către ceilalţi
angajatori.

Angajatorul la care se exercită funcţia de bază realizează următoarele activităţi:


o reţine şi virează impozitul pe veniturile din salariu la bugetul de stat;
                                                            
29
A se vedea, de exemplu, Legea nr.53/1991 privind indemnizaţiile şi celelalte drepturi ale senatorilor, deputatilor,
precum şi salarizarea personalului din aparatul Parlamentului României, republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.23 din 31 ianuarie 1996, modificată; Legea nr.40/1991 cu privire la salarizarea Preşedintelui şi Guvernului
României, precum şi a personalului Preşedinţiei, Guvernului şi celorlalte organe ale puterii executive, republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.162 din 14 iulie 1993, modificată şi completată
30
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.196 din 2 martie 2006

43
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

o calculează şi virează lunar contribuţia de asigurări sociale pe care o


datorează bugetului asigurărilor sociale de stat, împreună cu
contribuţiile individuale reţinute de la asiguraţi;
o reţine şi virează caselor de asigurări de sănătate contribuţia pentru
asigurările sociale de sănătate;
o reţine şi virează spre păstrare fondul necesar pentru plata
indemnizaţiei de şomaj în contul Agenţiei Naţionale pentru Ocuparea
Forţei de Muncă etc.

3.26. Obligativitatea Contractului individual de muncă faţă de părţi


Contractul individual de muncă este obligatoriu pentru cele două părţi ale sale
– angajatorul şi angajatul (salariatul) în virtutea principiului înscris în art.969 din Codul
civil potrivit căruia „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante”. Aşa fiind, părţile nu se pot sustrage de la obligativitatea contractului
legal încheiat, ci ele trebuie să-şi execute întocmai obligaţiile lor: salariatul să presteze
munca, iar angajatorul, în principal, să plătească această muncă. În virtutea
obligativităţii menţionate, oricare dintre părţi, ca titulară a drepturilor dobândite prin
contract, este îndreptăţită să pretindă satisfacerea acestor drepturi. În acest sens art.8
alin.1 din Codul muncii prevede că „relaţiile de muncă se bazează pe principiul
consensualităţii şi al bunei-credinţe”.

3.27. Privire generală asupra drepturilor angajatorului reglementate de Codul muncii


Conform art.40 alin.1, angajatorul are, în principal, următoarele drepturi:
a) să stabilească organizarea şi funcţionarea unităţii;
b) să stabilească atribuţiile corespunzătoare pentru fiecare salariat, în
condiţiile legii şi/sau în condiţiile contractului colectiv aplicabil, încheiat la
nivel na ional, la nivel de ramură de activitate sau de grup de unităţi;
c) să dea dispoziţii cu caracter obligatoriu salariaţilor, sub rezerva legalităţii
lor;
d) să exercite controlul asupra modului de îndeplinire a sarcinilor de
serviciu;
e) să constatate săvârşirea abaterilor disciplinare şi să aplice sancţiunile
corespunzătoare, potrivit legii, contractului colectiv de muncă aplicabil şi
regulamentului intern.

De aceea, raportul juridic de muncă se caracterizează prin subordonarea


salariaţilor faţă de angajatorul lor. Dar, evident, puterea angajatorului nu poate fi
nelimitată. Ea trebuie să se încadreze în dispoziţiile legii, să respecte drepturile
salariaţilor, demnitatea lor, fără acte discriminatorii.

3.28. Elaborarea regulamentului intern (RI)

Regulamentul Angajatorul dispune de prerogativa stabilirii regulilor de desfăşurare a activităţii


intern este în unitate prin intermediul regulamentului intern (RI).
atributul
angajatorului Întocmirea acestui regulament este atribuţul exclusiv al angajatorului,
organizaţia sindicală sau reprezentanţii salariaţilor fiind doar consultaţi.

Din dispoziţiile art.262 alin.2 din Codul muncii, care se referă la angajatorii
persoane juridice, precum şi ale art.258 lit.a şi lit.e în care se utilizează termenul de
„unitate”, rezultă că regulamentul intern este atributul angajatorilor persoane juridice.

În cazul angajatorilor nou înfiinţaţi, este prevăzut un termen de 60 de zile în


care urmează să fie elaborat, termenul începând să curgă de la data dobândirii
personalităţii juridice (art.262).

În conformitate cu art.258, regulamentul intern cuprinde cel puţin următoarele


categorii de dispoziţii, dar nu se limitează la acestea:

44
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

a) reguli privind protecţia, igiena şi securitatea în muncă în cadrul unităţii;


b) reguli privind respectarea principiului nediscriminării şi al înlăturării
oricărei forme de încălcare a demnităţii;
c) drepturile şi obligaţiile angajatorului şi ale salariaţilor;
d) procedura de soluţionare a cererilor sau reclamaţiilor individuale ale
salariaţilor;
e) reguli concrete privind disciplina muncii în unitate;
f) abaterile disciplinare şi sancţiunile aplicabile;
g) reguli referitoare la procedura disciplinară;
h) modalităţile de aplicare a altor dispoziţii legale sau contractuale specifice.
Regulamentul
intern se aduce la După adoptarea lui, regulamentul urmează să fie adus la cunoştinţa salariaţilor.
cunoştinţa Regulamentul se afişează la sediul angajatorului (art.259 alin.4) şi produce efecte de
angajaţilor prin la data aducerii lui la cunoştinţa angajaţilor (art.259 alin.1). Salariaţii trebuie informaţi
afişare despre modificările aduse acestui document (art.260).

Salariatul care consideră că prin regulamentul intern i se încalcă un drept se


poate adresa angajatorului, făcând dovada acestei încălcări. Nemulţumit de răspunsul
primit, el se poate adresa instanţelor judecătoreşti, în termen de 30 de zile de la data
comunicării de către angajator a modului de soluţionare a sesizării formulate (art.261).

Din momentul în care salariatul a luat cunostinţă de prevederile regulamentului


şi nu a avut obiecţii în privinţa conţinutului, acestea dobândesc un caracter imperativ,
iar respectarea lor este obligatorie.

3.29. Evaluarea profesională a salariaţilor


Este un drept al angajatorului ce rezultă, cu caracter general, din art.40 din
Codul muncii, precum şi din alte dispoziţii ale Codului. Evaluarea este prevăzută şi de
alte acte normative.
Evaluarea
angajaţilor este Evaluarea are loc nu numai la încheierea contractului individual de muncă,
dreptul art.29 alin.1 din Codul muncii prevazând „verificarea aptitudinilor profesionale şi
angajatorului şi personale ale persoanei care solicita angajarea”, ci şi ulterior în decursul executării
poate fi exercitat contractului, după caz, în considerarea menţinerii sau promovării în funcţie (post) etc.,
oricând în timpul în scopul stabilirii salariului, în vederea concedierii pentru necorespundere
derulării unui profesională sau în cazul utilizării clauzei de dezicere în perioada de proba, etc.
CIM
Angajatorul este în drept să procedeze oricând pe parcursul executării
contractului individual de muncă la evaluarea salariaţilor, respectând însă principiul
bunei credinţe în relaţiile de muncă (art.8 alin.1 din Codul muncii), precum şi pe cel
referitor la exercitarea drepturilor „numai potrivit scopului economic şi social” (art.3
alin.1 din Decretul nr.31/1954). El poate organiza evaluarea, după caz, fie periodic în
condiţiile şi la termenele înscrise în regulamentul intern, fie ocazional, când consideră
ca această măsură se impune, în scopul folosirii mai eficiente a resurselor umane de
care dispune, îmbunătăţirii activităţii, creşterii rentabilităţii şi productivităţii muncii etc.

3.30. Privire generală asupra obligaţiilor angajatorului prevăzute de Codul muncii


Conform art.40 alin.2 din acest act normativ, angajatorului îi revin în principal,
următoarele obligaţii:
a) să informeze salariaţii asupra condiţiilor de muncă şi asupra elementelor ce
privesc desfăşurarea relaţilor de muncă;
b) să asigure permanent condiţiile tehnice şi organizatorice avute în vedere la
elaborarea normelor de muncă şi condiţii corespunzătoare de muncă;
c) să acorde salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul
colectiv de muncă aplicabil şi din contractele individuale de muncă;
d) să comunice periodic salariaţilor situaţia economică şi financiară a unităţii, cu
excepţia informaţiilor sensibile sau secrete, care, prin divulgare, sunt de
natură să prejudicieze activitatea unităţii. Periodicitatea comunicărilor se
stabileşte prin negociere în contractul colectiv de muncă aplicabil;

45
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

e) să se consulte cu sindicatul sau, după caz, cu reprezentanţii salariaţilor în


privinţa deciziilor susceptibile să afecteze substanţial drepturile şi interesele
acestora;
f) să plătească toate contribuţiile şi impozitele aflate în sarcina sa, precum şi să
reţină şi să vireze contribuţiile şi impozitele datorate de salariaţi;
g) să înfiinţeze registrul general de evidenţă a salariaţilor şi să opereze
înregistrările prevăzute de lege;
h) să elibereze, la cerere, toate documentele care atestă calitatea de salariat a
solicitantului;
i) să asigure confidenţialitatea datelor cu caracter personal ale salariaţilor.

3.31. Drepturi ale salariaţilor prevăzute de Codul muncii


Cu caracter general, art.6 alin.2 din Codul muncii prevede că tuturor salariaţilor
care prestează o muncă le sunt recunoscute dreptul la protecţia datelor cu caracter
personal, precum şi dreptul la protecţie împotriva concedierilor nelegale. Alin.3 al
aceluiaşi articol prevede că pentru muncă egală sau de valoare egală este interzisă
orice discriminare bazată pe criteriul de sex cu privire la toate elementele şi condiţiile
de remunerare.

Detaliind, art.39 alin.1 enumeră principalele drepturi ale salariaţilor:


a) dreptul la salarizare pentru muncă depusă;
b) dreptul la repaus zilnic şi săptămânal;
c) dreptul la concediul de odihnă anual;
d) dreptul la egalitate de şanse şi de tratament;
e) dreptul la demnitate în muncă;
f) dreptul la securitate şi sănătate în muncă;
g) dreptul la acces la formarea profesională;
h) dreptul la informare şi consultare;
i) dreptul de a lua parte la determinarea şi ameliorarea condiţiilor de muncă şi a
mediului de muncă;
j) dreptul la protecţie în caz de concediere;
k) dreptul la negociere colectivă şi individuală;
l) dreptul de a participa la acţiuni colective;
m) dreptul de a constitui sau de a adera la un sindicat.

Art.38 din Codul muncii dispune: „Salariaţii nu pot renunţa la drepturile ce le


sunt recunoscute prin lege. Orice tranzacţie prin care se urmăreşte renunţarea la
drepturile recunoscute de lege salariaţilor sau limitarea acestor drepturi este lovită de
nulitate”.

Conform art.40 alin.2 lit.c din Cod, angajatorul are, printre alte obligaţii pe
aceea de a acorda salariaţilor toate drepturile ce decurg din lege, din contractul
colectiv de muncă aplicabil şi din contractele individuale de muncă”.

3.32. Obligaţii ale salariaţilor


Potrivit art.39 alin.2 din Codul muncii, salariaţilor le revin, în principal,
următoarele obligaţii:
a) de a realiza norma de muncă sau, după caz, de a îndeplini atribuţiile ce le
revin conform fişei postului;
b) de a respecta disciplina muncii;
c) de a respecta prevederile cuprinse în regulamentul intern, în contractul
colectiv de muncă aplicabil, precum şi în contractul individual de muncă;
d) obligaţia de fidelitate faţă de angajator în executarea atribuţiilor de serviciu;
e) obligaţia de a respecta măsurile de securitate şi sănătate a muncii;
f) obligaţia de a respecta secretul de serviciu – această ultimă obligaţie o
include şi pe cea de respectare a secretului profesional.

46
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

3.33. Suspendarea Contractului individual de muncă


Executarea contractului individual de muncă reprezintă un proces ce se
desfăşoară în timp. În acest interval pot interveni anumite împrejurări, prevăzute chiar
de lege, care să împiedice temporar înfăptuirea obiectului şi efectelor contractului,
deci a obligaţiilor reciproce ale părţilor. Survine astfel suspendarea acestuia.

Suspendarea CIM Instituţia suspendării constituie una din modalităţile prin care dreptul muncii
presupune asigura protecţia (ocrotirea) salariatului. Suspendarea contractului este, în realitate, o
încetarea suspendare a principalelor sale efecte – prestarea muncii şi plata acesteia – ce se
temporară a manifestă printr-o încetare temporară a traducerii lor în viaţă. Ea se deosebeşte de
efectelor încetarea contractului de muncă, care presupune dispariţia efectelor sale.

Suspendarea reprezintă un rezultat determinat de aplicarea şi funcţionarea a


două principii fundamentale din dreptul muncii şi anume:

- stabilitatea raporturilor de muncă, care impune cu necesitate menţinerea în fiinţă


a contractului;
- caracterul sinalagmatic al acestui contract care presupune prestaţii succesive,
iar atunci când o parte încetează în mod temporar executarea obligaţiilor
asumate, cealaltă să procedeze în mod simetric la sistarea temporară a
îndatoririlor sale.

Deoarece contractul de muncă face parte din categoria celor cu executare


succesivă, când va exista o discontinuitate temporară în îndeplinirea prestaţiilor prin
care, în mod normal, se realizează însuşi obiectul acestuia de către salariat, vom
asista şi la încetarea temporară a prestaţiilor corelative din partea angajatorului.

În executarea obligaţiilor există o anumită ordine ce nu poate fi inversată:


obiectul contractului se realizează în timp, întâi prin prestarea muncii de către salariat,
şi numai după aceea se naşte obligaţia angajatorului de a-l remunera. Această ordine
în executarea prestaţiilor nu poate fi inversată, plata anticipată a salariului nefiind, în
principiu, posibilă. Consecinţa acestei reguli constă în aceea că suspendarea
contractului are loc numai atunci când obiectul nu se realizează prin prestaţiile
succesive la care salariatul s-a obligat şi nu în cazul în care, din diferite motive, nu
este plătit salariul la termenul convenit de părţi.

În situaţia în care angajatorul nu şi-ar fi îndeplinit obligaţia de a plăti salariul,


persoana încadrată nu poate refuza prestarea muncii, invocând excepţia non
adimpleti contractus, ci are deschisă calea acţiunii în justiţie pentru obligarea
angajatorului la executarea prestaţiei ce-i revine.

Nu orice Cu titlu de excepţie însă, suspendarea contractului se poate datora culpei


încetare angajatorului, şi anume în cazul anulării concedierii salariatului. Pe perioada de la
temporară data desfacerii şi până la reintegrarea în muncă a celui în cauză, contractul de muncă
reprezintă se afla în situaţia juridică de suspendare.
suspendarea
CIM Pentru definirea exactă a noţiunii de suspendare, trebuie menţionat că nu în
toate cazurile în care salariatul nu prestează munca este vorba de suspendarea
contractului. Prin însăşi natura ei, prestarea muncii este discontinuă, perioadele de
muncă alternând cu cele de odihnă. Dar, nici repausul de la o zi la alta, ori cel de la
sfârşitul săptămânii, nici cel din sărbătorile legale sau perioada în care salariatul se
află în concediu de odihnă nu pot fi considerate ca suspendări ale contractului.
Acestea sunt întreruperi fireşti ale muncii pentru ca salariatul să-şi poată reface forţa
de muncă şi ţin de însuşi specificul contractului respectiv.

Neîndeplinirea temporară a executării prestaţiilor de către salariat poate fi


generată de diverse cauze, unele rezidând din voinţa părţilor, altele acţionând
independent, fiind exterioare voinţei lor. Tot astfel, se pot deosebi cazuri în care
suspendarea îşi are sursa numai în voinţa unei părţi sau împrejurări ce sunt
determinate de fapta terţilor.

Există, prin urmare, mai multe cazuri de suspendare şi anume:


Cazuri de
suspendare a
CIM
47
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

‐ suspendarea de drept;
‐ suspendarea din iniţiativa salariatului;
‐ suspendarea din iniţiativa angajatorului;
‐ suspendarea prin acordul părţilor;

3.34. Suspendarea de drept a Contractului individual de muncă


Intervine în virtutea legii, din pricina unor împrejurări ce, independent de voinţa
părţilor, fac cu neputinţă prestarea muncii.

Potrivit art.50 din Codul muncii, contractul se suspendă de drept în următoarele


situaţii:
a) concediu de maternitate;
b) concediu pentru incapacitate temporară de muncă;
Cazuri de c) carantină;
suspendare de d) efectuarea serviciului militar;
drept e) exercitarea unei funcţii în cadrul autorităţii executive, legislative ori
judecătoreşti, pe toată durata mandatului, dacă legea nu prevede altfel;
f) îndeplinirea unei funcţii de conducere salarizate în sindicat;
g) forţa majoră;
h) în cazul în care salariatul este arestat preventiv, în condiţiile Codului de
procedură penală;
i) în alte cazuri expres prevăzute de lege.

3.35. Suspendarea Contractului individual de muncă din iniţiativa salariatului


Conform art.51 din Codul muncii, contractul individual de muncă poate fi
suspendat din iniţiativa salariatului în următoarele situaţii:
a) concediul pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul
copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani;
b) concediul pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau, în
Cazuri de
cazul copilului cu handicap, pentru afecţiuni intercurente, până la împlinirea
suspendare din
vârstei de 18 ani;
iniţiativa
c) concediul paternal;
salariatului
d) concediul pentru formare profesională;
e) exercitarea unor funcţii elective în cadrul organismelor profesionale constituite
la nivel central sau local, pe toată durata mandatului;
f) participarea la grevă.

Contractul individual de muncă poate fi suspendat în situaţia absenţelor


nemotivate ale salariatului, în condiţiile stabilite prin contractul colectiv de muncă
aplicabil, contractul individual de muncă, precum şi prin regulamentul intern.

3.36. Suspendarea Contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului


În temeiul art.52 alin.1 din Codul muncii, contractul poate fi suspendat din
iniţiativa angajatorului în următoarele situaţii:
a) pe durata cercetării disciplinare prealabile;
b) ca sancţiune disciplinară;
Cazuri de c) în cazul în care angajatorul a formulat plângere penală împotriva salariatului
suspendare din sau acesta a fost trimis în judecată pentru fapte penale, incompatibile cu
iniţiativa funcţia deţinută, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti;
angajatorului d) în cazul întreruperii temporare a activităţii fără încetarea raportului de muncă,
în special pentru motive economice, tehnologice, structurale sau similare;
e) pe durata detaşării.

3.37. Suspendarea Contractului individual de muncă prin acordul părţilor

48
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Salariatul şi angajatorul pot conveni, la data încheierii contractului ori pe


parcursul executării acestuia, cu privire la suspendarea principalelor sale efecte:
prestarea muncii şi plata salariului. Această înţelegere poate avea loc în cursul
executării contractului (este cazul concediilor fără plată) sau chiar în momentul
încheierii contractului, când salariatul îşi poate da acordul de principiu asupra unor
eventuale împrejurari ulterioare (de exemplu, în cazul trimiterii lui să urmeze o şcoală
sau un curs de perfecţionare).
Cazuri de
Cazurile de suspendare prin acordul părţilor, potrivit art.54 din Codul muncii,
suspendare prin
sunt:
acordul părţilor
a) concediul fără plată pentru studii;
b) concediul fără plată pentru interese personale.

3.38. Procedura suspendării


Codul muncii nu cuprinde dispoziţii de procedură cu privire la suspendarea
contractului individual de muncă. De la caz la caz însă, în practică, suspendarea se
materializează într-un act al angajatorului, de exemplu, în situaţia suspendării din
funcţie, sau ca sancţiune disciplinară, a deta ării etc. Alteori, ea este rezultatul unui
Suspendarea acord de voinţă (concediu fără plată, rezervarea postului cadrelor didactice).
presupune
emiterea unui În toate cazurile, însă, este util ca angajatorul să emită o decizie (dispoziţie,
act oficial de ordin etc.) prin care:
către angajator a) să dispună suspendarea ori să constate existenţa unei cauze de suspendare;
b) să precizeze temeiul legal;
c) să menţioneze durata (perioada) suspendării (termenul până la care îşi
produce efectele).

Actul respectiv al angajatorului constituie temeiul efectuării înscrierilor necesare


în registrul general de evidenţă a salariaţilor şi în carnetele lor de muncă.

3.39. Efectele suspendării


Suspendarea contractului constituie, în realitate o suspendare a efectelor sale
principale: prestarea muncii de către salariat şi, în mod corelativ remunerarea muncii
de către angajator (art.49 alin.2 din Codul muncii).

Pe durata suspendării pot continua să existe alte drepturi şi obligaţii ale părţilor,
dacă acestea sunt prevăzute prin legi speciale, prin contractul colectiv de muncă
aplicabil, prin contracte individuale de muncă sau prin regulamente interne (art.49
De principiu alin.3).
salariatul nu e
lipsit de venituri Dar, în cazul suspendării pentru fapte imputabile salariatului, acesta nu va
pe durata beneficia de niciun drept care rezultă din calitatea sa de salariat (art.49 alin.4).
suspendării
În cele mai multe din situaţii salariatul nu este lipsit de venituri, ci primeşte
diferite indemnizaţii (de pildă, în caz de incapacitate temporară de muncă, de
concediu de maternitate, etc.), sau chiar salariu, dar de la un alt angajator (de
exemplu, în cazul detaţării, al îndeplinirii unei funcţii de conducere în sindicat) etc.

În cazurile suspendării contractului pe durata cercetării disciplinare prealabile,


ca sancţiune disciplinară sau ca urmare a plângerii penale sau trimiterii în judecată a
salariatului dacă se constată nevinovăţia celui în cauză, acesta îşi reia activitatea
avută anterior şi i se va plăti, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile
contractuale, o despăgubire egală cu salariul şi celelalte drepturi de care a fost lipsit
pe perioada suspendării contractului (art.52 alin.2).

De principiu Salariatul beneficiază de vechime în muncă în caz de:


salariatul ‐ detaşare;
beneficiază de ‐ efectuarea serviciului militar;
vechime în ‐ concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 3 sau 7 ani;
muncă

49
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

‐ participarea la cursuri sau stagii de formare profesională la iniţiativa


angajatorului etc.

Nu beneficiază de vechime în muncă în caz de:


‐ suspendare a contractului de muncă ca sancţiune disciplinară sau de absenţe
nemotivate;
‐ concediu fără plata etc.

În mod firesc, suspendarea încetează la momentul dispariţiei cauzei care a


determinat-o. De multe ori, este vorba de o dată certă ce se cunoaşte de la începutul
suspendării (de pildă, în cazul concediului de maternitate, al concediului pentru
creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, al detaşării, al trimiterii la o şcoală sau la
un curs de calificare). Alteori această dată nu se cunoaşte (de exemplu, în cazul
incapacităţii temporare de muncă, al suspendării pentru fapte penale incompatibile cu
funcţia deţinută etc.).

La încetarea suspendării, salariatul urmează să se prezinte la locul de muncă


pentru a-şi relua activitatea, iar angajatorul are obligaţia de a-l reprimi.

Nerespectarea acestor obligaţii poate atrage răspunderea celui aflat în culpă.


De pildă, salariatul poate fi sancţionat disciplinar, inclusiv cu concedierea, iar
angajatorul poate fi obligat de organul de jurisdicţie competent să-l reintegreze în
muncă pe cel în cauză şi să-i plătească despăgubiri pe perioadă până la reintegrarea
efectivă.

3.40. Modificarea Contractului individual de muncă


Executarea contractului este guvernată de principiul stabilităţii în muncă, ceea
ce presupune că modificarea şi încetarea lui pot interveni numai în condiţiile
prevăzute de lege.

Potrivit art.41 alin.3 din Codul muncii, modificarea se referă la următoarele


Elemente care
elemente:
pot fi vizate prin
a) durata contractului;
modificarea CIM
b) locul muncii;
c) felul muncii;
d) condiţiile de muncă;
e) salariul;
f) timpul de muncă şi timpul de odihnă.

Modificarea contractului constă în mod obişnuit în trecerea salariatului într-un


alt loc de muncă sau într-o altă activitate în mod temporar sau definitiv. Ea poate fi
determinată atât de organizarea mai bună a muncii, de anumite necesităţi social-
economice, dar şi de unele interese personale ale salariaţilor.

Modificarea prin acordul părţilor nu este, de regulă, supusă unor restricţii sau
limitări. Însă, printr-o astfel de măsură nu trebuie să se aducă vreo ştirbire drepturilor
salariaţilor care sunt ocrotite prin dispoziţii imperative ale legii şi, ca atare, exclud orice
tranzacţie, renunţare sau limitare (art.38 din Codul muncii).

Dimpotrivă, modificarea unilaterală este în principiu interzisă, fiind posibilă


numai în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, de pildă în cazul delegării şi detaşării.

Modificarea contractului se va realiza cu respectarea prevederilor art.17 alin.1,


2 şi 4 şi de art.19 din Codul muncii, angajatorul având obligaţia de a informa salariatul
cu privire la clauzele care urmează să le modifice.

Inadmisibilitatea modificării unilaterale se referă, în special, numai la


elementele esenţiale ale contractului şi anume felul muncii, determinat atât de
calificarea profesională, cât şi de funcţia sau meseria încredinţată, locul muncii, prin
care se înţelege unitatea şi localitatea, unde se prestează munca, precum şi salariul.

50
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Cu toate acestea, art.48 din Codul muncii prevede că angajatorul poate


modifica temporar locul şi felul muncii, fără consimţământul salariatului, în cazul unor
situaţii de forţă majoră, cu titlu de sancţiune disciplinară sau ca o măsură de protecţie
a salariatului.

3.41. Clasificarea cazurilor de modificare a Contractului individual de muncă


Există mai multe cazuri de modificare a contractului; ele pot fi clasificate în
funcţie de anumite criterii, astfel:
a) după elementul (sau elementele) contractului individual de muncă supuse
modificării:
o unitatea (detaşare);
o felul muncii (detaşare, trecerea într-o altă muncă);
o locul muncii (delegare, detaşare); – salariul.
b) după cum este sau nu nevoie de consimţământul salariatului:
o unilaterale (delegarea, detaşarea);
o convenţionale (trecerea în altă muncă);
c) după durata contractului individual de muncă:
o temporare (delegare, detaşare, trecerea temporară în altă muncă);
o definitive (trecerea definitivă în altă muncă).

3.42. Delegarea
Delegarea este reglementată, de art.42-44 din Codul muncii. Ea constă în
Definiţie executarea temporară de către salariat, din dispoziţia angajatorului, a unor lucrări sau
sarcini corespunzătoare atribuţiilor de serviciu, în afara locului său de muncă (art.43).

Din definiţia dată, rezultă mai multe caracteristici ale delegării.

Delegarea este o măsură obligatorie luată prin dispoziţia (decizia, ordinul)


Caracteristici
angajatorului, astfel încât refuzul nejustificat al salariatului de a o aduce la îndeplinire
ale delegării
reprezintă o încălcare a îndatoririlor de serviciu, care poate atrage chiar concedierea.
Măsura însă trebuie să fie legală; ea se justifica numai prin interesele serviciului.

Evident că dispoziţia de delegare este un act de dreptul muncii. Dacă sub


aspectul legalităţii, delegarea este supusă controlului organelor de jurisdicţie a muncii,
oportunitatea ei rămâne exclusiv la aprecierea angajatorului, care poartă răspunderea
pentru buna organizare a muncii.

De obicei, dispoziţia de delegare se dă pe un formular tipizat. Această condiţie


nu priveşte însă validitatea delegării, ca act juridic, ci decurge din necesitatea
respectării disciplinei financiare la acordarea şi justificarea drepturilor băneşti.
Delegarea se
dispune, ca Delegarea se dispune pe o anumită durată de timp. Într-adevăr, această
regulă, pentru măsură este luată pe un termen de până la 60 de zile, putând fi prelungită, cu acordul
maxim 60 zile salariatului, cu încă cel mult 60 de zile. Prin urmare, numai pentru prima perioadă de
60 de zile delegarea are caracter obligatoriu. Perioadele de delegare nu se referă la
zilele lucrătoare, ci la zilele calendaristice.

Delegarea are În cazul delegării, elementul contractului de muncă supus modificării este locul
loc la acelaşi obişnuit de muncă, acesta putând fi sediul angajatorului, o unitate componentă sau o
angajator subunitate. Esenţial pentru delegare este ca locul în care ea se efectuează să nu fie
locul obişnuit de muncă.

Celelalte elemente esenţiale ale contractului – felul muncii şi salariul – nu pot fi


modificate.

Delegarea presupune existenţa unui acord prealabil între angajator şi unitatea


la care este trimis salariatul. Acest acord trebuie să se refere la desfăşurarea muncii

51
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

la locul delegării, precum şi la încetarea acesteia. Este indiferentă forma sub care se
perfectează acordul, fiind însă esenţială existenţa lui. O astfel de înţelegere reprezintă
o cerinţă indispensabilă pentru desfăşurarea în condiţii corespunzătoare a activităţii
persoanei delegate la unitatea la care a fost trimisă.

Acordul nu este necesar în următoarele cazuri:


‐ când unitatea la care urmează să se facă delegarea este obligată prin lege
să admită prezenţa salariatului delegat;
‐ când delegarea are loc la o subunitate sau la o formatie de lucru proprie.

Pe timpul delegării Pe timpul delegării, salariatul ramâne legat prin raportul juridic de muncă numai
salariatul e cu angajatorul care l-a delegat, fiindu-i subordonat numai acestuia, nu şi unităţii la
subordonat care efectuează delegarea; el îşi păstrează funcţia şi toate celelalte drepturi prevăzute
aceluiaşi angajator în contractul său de muncă.

Cel aflat în delegare trebuie să respecte normele de disciplină şi de protecţia


muncii în unitatea în care îşi executa sarcinile, dar răspunderea sa disciplinară poate
fi angajată numai faţă de angajatorul la care este încadrat. Pentru prejudiciile cauzate
unei alte unităţi, în timpul executării delegarii, persoana vinovată nu răspunde potrivit
Codului muncii faţă de unitatea păgubită deoarece nu se afla în raporturi de muncă cu
aceasta; răspunderea ei civil delictuală poate fi angajată potrivit dreptului comun,
conform art.1000 alin.3 din Codul civil.

Unitatea prejudiciată poate solicita, pe cale judecatorească, despăgubiri de la


autorul daunei (salariatul delegat, în calitate de prepus), fie de la angajatorul care a
dispus delegarea (în calitate de comitent), fie de la ambii, în solidar.

În baza art.44 alin.2 din Codul muncii, persoana delegată are dreptul la plata
cheltuielilor de transport şi de cazare, precum şi la o indemnizaţie de delegare.

În cazul personalului societăţilor comerciale, precum şi al oricăror persoane


fizice sau juridice care au personal salariat, drepturile de delegare (şi cele de
detaşare) se stabilesc prin negociere colectivă sau individuală – în acelaşi mod în
care se stabilesc şi salariile.

Pe parcursul Concomitent cu drepturile specifice delegării, aşa cum am aratat mai sus,
delegării salariatul salariatul aflat în delegaţie îşi păstrează dreptul la salariul corespunzător funcţiei sau
îşi păstrează postului în care este încadrat. Salariul i se cuvine drept plată a muncii ce o prestează
salariul în delegare, în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu, potrivit contractului de muncă şi
în cadrul programului zilnic.

Delegarea încetează în următoarele cazuri:


‐ la expirarea termenului pâna la care a fost dispusă;
Cazuri de încetare ‐ după executarea lucrărilor sau îndeplinirea sarcinilor care au făcut obiectul
a delegării delegării;
‐ prin revocarea măsurii de către angajator;
‐ ca urmare a încetării contractului de muncă al salariatului aflat în delegaţie;
‐ prin denunţarea contractului de muncă de către persoana delegată (demisia
salariatului).

3.43. Detaşarea
În baza art.45 din Codul muncii, detaşarea este actul prin care se dispune
Definiţie schimbarea temporară a locului de muncă din dispoziţia angajatorului, la un alt
angajator, în scopul executării unor lucrări în interesul acestuia.

Tot o detaşare, dar cu caracter special, poate fi considerată şi munca prin


agent de muncă temporară (art.87-100 din Codul muncii).

Caracteristici Detaşarea este urmarea unei dispoziţii obligatorii pentru salariat, refuzul
ale detaşării nejustificat de a o executa putând atrage aplicarea sancţiunilor disciplinare, inclusiv
desfacerea contractului de muncă; dispoziţia de detaşare este un act de drept al

52
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

muncii, nu unul administrativ. Salariatul poate refuza detaşarea numai în mod


exceptional şi pentru motive personale temeinice (art.46 alin.3).
Detaşarea se Detaşarea are un caracter temporar; durata sa este de cel mult 1 an, cu
dispune, ca posibilitatea prelungirii în mod excepţional, pentru motive obiective ce impun prezenţa
regulă, pentru salariatului la acel angajator, cu acordul ambelor părţi, din 6 în 6 luni (art.46 alin.1 şi
maxim 1 an 2).
Prin urmare, dacă pentru detaşarea initială, de până la un an nu se cere
consimţământul salariatului – ulterior, în cazul prelungirii este nevoie de acest
consimţământ.

Ca şi în cazul delegării, dispoziţia de detaşare se dă în scris, fără ca aceasta


sa constituie o condiţie de valabilitate, forma scrisă fiind determinată de necesitatea
respectării disciplinei financiare la acordarea şi decontarea drepturilor băneşti ale
celor detaşati; cel detaşat îşi păstrează funcţia şi toate celelalte drepturi prevăzute în
contractul de munca.

Conjugarea dintre menţinerea contractului de muncă cu angajatorul în care


salariatul în cauză este încadrat şi cesiunea lui temporară şi parţială către un alt
angajator reprezintă caracteristica esenţială a detaşării, din care decurg celelalte
trăsături definitorii ale sale.

Această cesiune presupune o relaţie de colaborare şi o convenţie, angajatorul


unde salariatul este încadrat cu contract de muncă acceptând să fie înlocuit cu un alt
angajator. De aceea, este de principiu că salariatul poate fi detaşat numai într-un post
vacant ori al cărui titular lipseşte temporar şi poate fi înlocuit potrivit legii.

Dacă la angajatorul cesionar nu există un post vacant sau temporar vacant la


momentul detaşării, iar scopul detaşării nu a fost acela al îndeplinirii de către salariat
la acest angajator a unor sarcini proprii, dispoziţia prin care s-a luat măsura detaşării
este nelegală.

Detaşarea lucrătorilor străini pe teritoriul României, este posibilă numai în baza


autorizaţiei de muncă eliberate de Oficiul Român pentru Imigrari.

Cea având ca scop îndeplinirea unei activităţi ori a unor sarcini proprii
angajatorului cesionar, salariatul detaşat se încadrează în colectivul acestuia. Funcţia
încredinţată celui detaşat la unitatea cesionară trebuie să corespundă felului muncii
prestate la angajatorul de care salariatul aparţine.
Schimbarea Schimbarea funcţiei se poate face în mod excepţional, numai cu
funcţiei poate consimţământul expres al persoanei detaşate. De asemenea, prin detaşare nu i se
avea loc numai poate crea o situaţie mai grea, nefiind îngăduit să i se pretindă îndeplinirea unei alte
în cazuri activităţi decât cea prevăzută în contractul de muncă.
excepţionale
Cu privire la drepturile cuvenite salariatului detaşat, art.47 din Codul muncii
prevede că acestea se acordă de angajatorul la care s-a dispus detaşarea. Dar, el
beneficiaza de drepturile care îi sunt mai favorabile, fie de la angajatorul care a dispus
detaşarea, fie de la angajatorul la care este detaşat.

Angajatorul cedent are obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru ca


angajatorul cesionar să îşi îndeplinească integral şi la timp toate obligaţiile faţă de
salariat.
Dacă angajatorul cesionar nu îşi îndeplineşte aceste obligaţii, ele vor fi
îndeplinite de angajatorul cedent.

În cazul în care există divergenţă între cei doi angajatori sau niciunul dintre ei
nu îşi îndeplineşte obligaţiile respective, salariatul detaşat are dreptul de a reveni la
locul său de muncă, de a se îndrepta împotriva oricăruia dintre cei doi angajatori şi de
a cere executarea silită a obligaţiilor neîndeplinite.

Potrivit art.42 alin.2 din Codul muncii, salariatul are dreptul la păstrarea funcţiei
într-un dublu sens: angajatorul cedent, care nu poate încadra o altă persoană pe
postul celui detaşat decât în mod temporar, fiind obligat să-l reprimească pe titular la

53
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

încetarea detaşării; la angajatorul cesionar, unde încadrarea trebuie să se facă în


aceeaşi funcţie sau, în mod excepţional, într-o funcţie similară, cu respectarea
obligatorie a calificării profesionale a salariatului.

Pe perioada detaşării contractul individual de muncă încheiat cu angajatorul


cedent se suspendă.

Ca urmare a desfăşurării activităţii, pe perioada detaşării, în cadrul


Pe timpul
angajatorului cesionar, cel în cauza este subordonat acestuia care exercită puterea
detaşării
disciplinară. Totuşi, unele sancţiuni – reducerea salariului cu 5-10%, precum şi
salariatul e
retrogradarea în funcţie – nu pot depăşi durata detaşării. Totodată aceste sancţiuni,
subordonat
pot fi dispuse numai cu acordul angajatorului cedent şi tot numai el are dreptul să
angajatorului
dispună concedierea (ca, de altfel, să constate şi încetarea raportului de muncă
cesionar
pentru oricare dintre celelalte motive, prevăzute de lege).

Salariatul detaşat răspunde patrimonial direct faţă de angajatorul la care este


detaşat pentru prejudiciile cauzate în legătură cu prestarea muncii conform art.270 şi
urm. din Codul muncii. În mod corespunzător, acest angajator poartă răspunderea
pentru prejudiciile cauzate celui detaşat, precum şi faţă de terţi, pentru daunele
produse prin faptele salariatului, în legătură cu munca efectuată.

Salariatul detaşat are dreptul la indemnizaţia de detaşare, la plata cheltuielilor


de transport şi cazare. Diurna şi decontarea cheltuielilor de cazare şi transport pe
perioada detaşării se stabilesc diferit în funcţie de natura angajatorului, astfel:
‐ în cazul salariaţilor din societăţile comerciale şi regiile autonome, companiile
şi societăţile nationale şi al oricăror persoane juridice sau fizice care au
personal salariat, drepturile pecuniare pe perioada detaşării se negociază prin
contractul colectiv sau individual de muncă;
‐ pentru personalul autorităţilor şi instituţiilor publice, drepturile pe perioada
detaşării sunt reglementate, prin H.G. nr.1860/2006.

Detaşarea încetează, ca şi delegarea, în următoarele cazuri:


Cazuri
‐ prin expirarea termenului pentru care a fost dispusă;
de încetare
‐ prin revocarea detaşării de către angajatorul cedent;
a detaşării
‐ prin concedierea salariatului pentru orice motiv prevăzut de lege de către
angajatorul care a dispus detaşarea;
‐ la încetarea raporturilor de muncă prin acordul părţilor (rezilierea contractului
individual de muncă), situaţie în care este necesar numai consimţământul
angajatorului cedent;
‐ prin încetarea contractului de muncă din iniţiativa salariatului; în acest caz,
preavizul va trebui adresat angajatorului de origine, cu care s-a încheiat
contractul de muncă. Pentru necesităţi de ordin practic privind organizarea
muncii şi producţiei la angajatorul unde a avut loc detaşarea, este
recomandabil ca preavizul să fie adresat şi acestuia;
‐ la expirarea termenului prevăzut în contractul individual de muncă în cazul în
care a fost încheiat pe o durată determinată.

Detaşarea mai poate înceta şi în cazul în care angajatorul la care lucrează


salariatul detaşat aplică unilateral dispoziţiile referitoare la desfacerea contractului
individual de muncă. O asemenea măsură are drept efect doar încetarea detaşării,
fără a afecta contractul individual de muncă.

În legătură cu încetarea detaşării ca urmare a stingerii raporturilor de muncă,


sunt importante următoarele precizari cu caracter special: – în cazul când cu
angajatorul de origine, contractul individual de muncă urmează a înceta pentru motive
obiective (dizolvarea angajatorului, reintegrarea precedesorului), salariatul detaşat
poate încheia cu angajatorul unde lucrează efectiv un nou contract de muncă; – când
salariatul nu accepta o asemenea rezolvare a situaţiei sale, angajatorul de care
aparţine este obligat să-i ofere o alta muncă.

3.44. Trecerea temporară în altă muncă

54
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Aceasta situaţie a fost definită ca modificarea unilaterală a contractului de


Presupune muncă în temeiul căreia salariatul îndeplineste, într-o perioada determinată, o altă
îndeplinirea funcţie sau meserie decât cea prevăzută în contract şi care trebuie să corespundă –
altei funcţii cu unele excepţii stabilite de lege – calificării sale profesionale.
sau meserii
Având în vedere caracterul excepţional, această măsură este posibilă şi fără
consimţământul celui în cauză, care însă se va putea adresa organului jurisdicţional,
dacă apreciază că drepturile sale au fost încălcate.

Atunci când se referă la trecerea temporară într-o altă muncă decât cea
prevăzută în contract, legea are în vedere felul muncii, considerat în mod unanim ca
un element esenţial al contractului de muncă.

Trecerea temporară în altă muncă poate fi realizată în două situatii:


a) când este necesar consimţământul special al salariatului;
b) când măsura este obligatorie.

Printre cazurile din prima situaţie se află:


‐ numirea unui înlocuitor cu delegaţie (girarea unei funcţii vacante);
‐ înlocuirea unei persoane care lipseşte temporar de la serviciu şi căruia
angajatorul este obligat să-i păstreze postul.
În conformitate cu art.48 din Codul muncii, angajatorul poate modifica temporar
locul şi felul muncii, fără consimtamântul salariatului în cazul:
‐ unor situaţii de forţă majoră;
‐ cu titlu de sancţiune disciplinară;
‐ ca măsură de protecţie a salariatului.

S-a ridicat şi problema posibilităţii trecerii salariatului, prin acordul unilateral al


Trecerea angajatorului dintr-o funcţie de conducere în alta inferioară de execuţie. Trecerea
unilaterală unilaterală a salariatului dintr-o funcţie de conducere într-o funcţie de execuţie este
dintr-o funcţie ilegală. Cel care a fost numit temporar într-un post de conducere vacant sau cel care
de conducere înlocuieşte o persoană cu funcţie de conducere ce lipseşte o anumită perioadă are
în una de dreptul la salariul funcţiei pe care o îndeplineşte temporar. La expirarea perioadei,
execuţie e salariatul revine la locul său de muncă initial, pe funcţia prevăzută în contract.
ilegală
Trecerea temporară în altă muncă se poate definitiva prin dispoziţia
angajatorului cu condiţia expresă ca cel în cauză să îndeplinească toate cerinţele
legale privitoare la studii şi stagiu, iar angajatorul să fi îndeplinit formalităţile prevăzute
de actele normative pentru ocuparea respectivei funcţii.

3.45. Cazurile încetării Contractului individual de muncă


Potrivit art.55 din Codul muncii, contractul individual de muncă poate înceta:
‐ de drept;
‐ prin acordului părţilor;
‐ ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi.

3.46. Încetarea de drept a Contractului individual de muncă


În conformitate cu art.56 din Codul muncii, contractul încetează de drept:
Cazuri a) la data decesului salariatului;
de încetare b) la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii
de drept sau a punerii sub interdicţie a salariatului;
a CIM c) abrogat;
d) la data comunicării deciziei de pensionare pentru limită de vârstă,
pensionare anticipată, pensionare anticipată parţială sau pensionare pentru
invaliditate a salariatului, potrivit legii;
e) ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului, de la data la care
nulitatea a fost constatată prin acordul părţilor sau prin hotărâre
judecătorească definitivă;

55
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

f) ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcţia ocupată de salariat a


unei persoane concediate nelegal sau pentru motive neîntemeiate, de la
data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de reintegrare;
g) ca urmare a condamnării la executarea unei pedepse privative de libertate,
de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti;
h) de la data retragerii, de către autorităţile sau organismele competente, a
avizelor, autorizaţiilor sau atestărilor necesare pentru exercitarea profesiei;
i) ca urmare a interzicerii exercitării unei profesii sau a unei funcţii, ca măsură
de siguranţă sau pedeapsa complimentară, de la data rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus interdicţia;
j) la data expirării termenului contractului individual de muncă încheiat pe
durată determinată;
k) retragerea acordului părinţilor sau a reprezentanţilor legali, în cazul
salariaţilor cu vârsta cuprinsa între 15-16 ani.

3.47. Încetarea Contractului individual de muncă prin acordul părţilor


Temeiul legal al încetării contractului prin acordul părţilor îl constituie, aşadar,
art.55 lit.b din Codul muncii.

Deoarece încheierea acestui contract este rezultatul consimţământului reciproc


al părţilor, mutuus conssensus, tot acordul lor de voinţă poate conduce la încetarea
sa, mutuus dissensus. Este o aplicare a principiului simetriei actelor juridice.

Ca şi la încheierea contractului, forma scrisă este ceea ce trebuie urmată. Nu


este necesar ca salariatul să se adreseze anterior angajatorului cu cerere de încetare
a raporturilor de muncă.

Încetarea efectelor contractului individual de muncă poate avea loc imediat sau
la o dată ulterioară convenită de păr i.

3.48. Încetarea Contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului –


Concedierea. Noţiune. Situaţii

Concedierea Codul muncii introduce acest termen pentru orice încetare a unui atare contract
poate interveni din iniţiativa angajatorului (art.58 alin.1).
din motive
care ţin sau nu Pentru protejarea salariatului de eventualele abuzuri şi garantarea drepturilor
de persoana sale, Codul muncii stabileşte expres şi limitativ situaţiile în care poate fi dispusă
salariatului concedierea şi procedura de îndeplinit.

Se recunoaşte expres dreptul salariaţilor la protecţie împotriva concedierilor


nelegale (art.6 alin.2, teză finală şi art.39 alin.1 lit.j). În plus, salariaţii nu pot renunţa la
drepturile ce le sunt recunoscute prin lege, orice asemenea tranzacţie fiind lovită de
nulitate (art.38).
Concedierea poate fi dispusă pentru motive ce ţin de persoana salariatului sau
pentru motive care nu ţin de persoana lui (art.58 alin.2). În această ultimă situaţie,
concedierea poate fi individuală sau colectivă (art.66).

3.49. Concedierea pentru motive care ţin de persoana salariatului


În art.61 din Codul muncii sunt enumerate cazurile în care angajatorul poate
dispune concedierea pentru motive ce ţin de persoana salariatului, şi anume:
a) în cazul în care salariatul a săvârşit o abatere gravă sau abateri repetate
Cazuri de la regulile de disciplină a muncii sau de la cele stabilite prin contractul
individual de muncă, contractul colectiv de muncă aplicabil sau
regulamentul intern, ca sancţiune disciplinară;
b) în cazul în care salariatul este arestat preventiv pentru o perioadă mai
mare de 30 de zile, în condiţiile Codului de procedură penală;

56
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

c) în cazul în care, prin decizie a organelor competente de expertiză


medicală, se constată inaptitudinea fizică şi/sau psihică a salariatului, fapt
ce nu permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare
locului de muncă ocupat;
d) în cazul în care salariatul nu corespunde profesional locului de muncă
unde este încadrat;
e) în cazul în care salariatul îndeplineşte condiţiile de vârstă standard şi
stagiul de cotizare şi nu a solicitat pensionarea în condiţiile legii.
3.50. Concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului
În conformitate cu art.65 din Codul muncii, această concediere reprezintă
încetarea contractului, determinată de desfiinţarea locului de muncă ocupat de salariat
din unul sau mai multe motive care nu ţin de persoana acestuia (alin.1).

Ţinând seama însă de alin.2 al art.65 care prevede că „desfiinţarea locului de


muncă trebuie să fie efectivă şi să aibă o cauză reala şi serioasă”, textul respectiv „nu
permite încetarea contractului individual de muncă prin voinţa unilaterală a
angajatorului pentru motive invocate arbitrar sau în mod abuziv, astfel încât prin
asemenea măsuri să poata fi îngrădit exerciţiul dreptului la muncă.”

Acesta mai este posibilă şi în următoarele ipoteze:


Cazuri ‐ decesul angajatorului persoană fizică;
‐ rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii sau a
punerii sub interdicţie a acestui angajator;
‐ mutarea unităţii în altă localitate.

Desfiinţarea este efectivă, atunci când locul de muncă este suprimat din
structura angajatorului, când nu se mai regăseşte în organigrama acesteia ori în statul
de funcţii.

Cauza este reală, când prezintă un caracter obiectiv, adică este impusă de
dificultăţi economice sau transformări tehnologice etc., independentă de buna sau
reaua credinţă a angajatorului.

Cauza este serioasă, când se impune din necesităţi evidente privind


îmbunătăţirea activităţii şi nu disimulează realitatea. Cauza serioasă este aceea care
face imposibilă continuarea activităţii la un loc de muncă, fără pagube pentru
angajator, excluzându-se însă plata salariului.

3.51. Concedierea colectivă


Este denumită astfel pentru că afectează nu doar un singur salariat sau mai
mulţi luaţi individual, ci o colectivitate de salariaţi.

Definirea Potrivit art.68 din Codul muncii, prin concediere colectivă se întelege
noţiunii de concedierea într-o perioadă de 30 de zile calendaristice, din unul sau mai multe
concediere motive care nu ţin de persoana salariatului, a unui număr de:
colectivă a) cel puţin 10 salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are încadraţi
mai mulţi de 20 de salariaţi şi mai puţin de 100 de salariaţi;
b) cel puţin 10% din salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are
încadraţi cel puţin 100 de salariaţi, dar mai puţin de 300 de salariaţi;
c) cel puţin 30 de salariaţi, dacă angajatorul care disponibilizează are
încadraţi cel puţin 300 de salariaţi.

La stabilirea numărului de salariaţi concediaţi colectiv se iau în calcul şi acei


salariaţi cărora le-au încetat contractele individuale de muncă ca urmare a acordului
părţilor, la propunerea angajatorului, cu condiţia existenţei a cel puţin 5 astfel de
salariaţi.

În temeiul art.69 din Codul muncii, angajatorul are obligaţia de a iniţia în timp
Angajatorul e
util şi în scopul punerii de acord, consultări cu sindicatul sau, după caz, cu
obligat să iniţieze
reprezentanţii salariaţilor, cu privire cel puţin la:
consultări cu
sindicatul /
reprezentanţii
salariaţilor 57
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

a) metodele şi mijloacele de evitare a concedierilor colective sau de reducere


a numărului de salariaţi care vor fi concediaţi;
b) atenuarea consecinţelor concedierii prin recurgerea la măsuri sociale care
vizează, printre altele, sprijin pentru recalificarea sau reconversia
profesională a salariaţilor concediaţi.

În perioada în care au loc consultări, pentru a permite sindicatului sau


Angajatorul are reprezentanţilor salariaţilor să formuleze propuneri, în timp util, angajatorul are
obligaţia obligaţia de a notifica în scris, informaţii relevante referitoare la:
furnuzării de a) numărul total şi categoriile de salariaţi;
informaţii b) motivele care determină concedierea preconizată;
c) numărul şi categoriile de salariaţi care vor fi afectaţi de concediere;
d) criteriile avute în vedere, pentru stabilirea ordinii de prioritate la concediere;
e) măsurile preconizate pentru limitarea numărului concedierilor;
f) măsurile pentru atenuarea consecinţelor concedierii şi compensaţiile ce
urmează să fie acordate salariaţilor concediaţi;
g) data de la care sau perioada în care vor avea loc concedierile;
h) termenul înăuntrul căruia sindicatul sau, după caz, reprezentanţii
salariaţilor pot face propuneri pentru evitarea ori diminuarea numărului
salariaţilor concediaţi.

Angajatorul Angajatorul are obligaţia să comunice o copie a notificării şi inspectoratului


are obligaţia teritorial de muncă şi agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, la aceeaşi dată
de a notifica la care a comunicat-o sindicatului sau, după caz, reprezentanţilor salariaţilor (art.70).
sindicatul şi ITM
atât cu privire la În urma notificării, sindicatul sau, după caz, reprezentanţii salariaţilor pot
intenţia, cât şi propune angajatorului măsuri în vederea evitării concedierilor ori diminuării numărului
cu privire la salariaţilor concediaţi, într-un termen de 10 zile calendaristice de la data primirii
hotărârea de a notificării.
iniţia concedieri
colective Angajatorul are obligaţia de a răspunde în scris şi motivat la propunerile
formulate în acelaşi termen de 5 zile de la primirea acestora (art.71).

În situaţia în care, ulterior consultărilor cu sindicatul sau reprezentanţii


Nerespectarea salariaţilor, angajatorul decide aplicarea măsurii de concediere colectivă, acesta are
de către obligaţia de a notifica în scris inspectoratul teritorial de muncă şi agenţia teritorială de
angajator a ocupare a forţei de muncă, cu cel puţin 30 de zile calendaristice anterioare emiterii
obligaţiilor deciziilor de concediere.
legale conduce
la nulitatea de O copie a notificării se va comunica şi sindicatului sau reprezentanţilor
drept absolută salariaţilor. Sindicatul sau reprezentanţii salariaţilor pot transmite eventuale puncte de
a deciziilor de vedere inspectoratului teritorial de muncă. La solicitarea motivată a oricăreia dintre
concediere părţi, inspectoratul, cu avizul agenţiei de ocupare a forţei de muncă, poate dispune
reducerea perioadei de 30 de zile, fără a aduce atingere drepturilor individuale cu
privire la perioada de preaviz. Totodată, el are obligaţia de a informa, în timp util,
angajatorul şi sindicatul sau reprezentanţii salariaţilor, după caz, asupra reducerii
perioadei respective, precum şi a motivelor care au stat la baza acestei decizii
(art.711). În perioada menţionată, agenţia teritorială de ocupare a forţei de muncă
urmează să caute soluţii la problemele ridicate de concedierile colective preconizate.
La solicitarea motivată a oricăreia dintre părţi, inspectoratul teritorial, cu consultarea
agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă, poate dispune amânarea
momentului emiterii deciziilor de concediere cu maximum 10 zile calendaristice, în
cazul în care aspectele legate de concedierea colectivă avută în vedere nu pot fi
soluţionate până la data stabilită în notificarea de concediere colectivă ca fiind data
emiterii deciziilor de concediere. Inspectoratul teritorial de muncă are obligaţia de a
informa în scris angajatorul şi sindicatul sau reprezentanţii salariaţilor, după caz,
asupra amânării momentului emiterii deciziilor de concediere, precum şi a motivelor
care au stat la baza acestei decizii (art.712).

Obligaţiile angajatorului, în cadrul procedurii concedierii colective, trebuie


respectate în totalitatea lor, nerespectarea uneia sau mai multora dintre acestea
având ca efect nulitatea de drept absolută a măsurilor subsecvente, respectiv a
deciziilor de concediere.

58
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Este interzis angajatorului care a dispus concedieri colective să facă noi


angajări pe locurile de muncă ale salariaţilor concediaţi pe o perioadă de 9 luni
de la data concedierii acestora.

În situaţia în care în această perioadă se reiau activităţile a căror încetare a


condus la concedieri, salariaţii concediaţi au dreptul de a fi reangajaţi pe aceleaşi
locuri de muncă pe care le-au ocupat anterior, fără examen sau concurs ori perioadă
de probă. Numai când aceştia nu solicită în scris reîncadrarea, angajatorul poate face
noi angajări (art.72).

3.52. Reguli privind concedierea


Pentru a evita abuzurile angajatorilor, în scopul asigurării stabilităţii în muncă a
salariaţilor şi a respectării dreptului acestora la apărare, Codul muncii cuprinde mai
multe reguli care trebuie respectate cu ocazia concedierii.

3.52.1. Interdicţii privind concedierea

Interzicerea Art.59 din Codul muncii dispune că este interzisă concedierea:


absolută a a) pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă,
concedierii apartenenţă naţională, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune politică, origine
socială, handicap, situaţie sau responsabilitate familială, apartenenţă sau
activitate sindicală;
b) pentru exercitarea dreptului la grevă şi a drepturilor sindicale.

Interzicerea Potrivit art.60 alin.1 concedierea nu poate fi dispusă în următoarele situaţii:


temporară a a) pe durata incapacităţii temporare de muncă, stabilită prin certificat medical
concedierii conform legii;
b) pe durata concediului pentru carantină;
c) pe durata în care femeia salariată este gravidă, în măsura în care
angajatorul a luat cunostinţă de acest fapt anterior emiterii deciziei de
concediere;
d) pe durata concediului de maternitate;
e) pe durata concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani
sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani;
f) pe durata concediului pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la
7 ani sau, în cazul copilului cu handicap, pentru afecţiuni intercurente, pâna
la împlinirea vârstei de 18 ani;
g) pe durata îndeplinirii serviciului militar;
h) pe durata exercitării unei funcţii eligibile într-un organism sindical, cu
excepţia situaţiei în care concedierea este dispusă pentru o abatere
disciplinară gravă sau pentru abateri disciplinare repetate, săvârşite de
către acel salariat;
i) pe durata efectuării concediului de odihnă.

Distinct de interdicţiile statornicite de Codul muncii, dar cu reluarea unora dintre


Cazuri speciale
acestea, art.21 din O.U.G. nr.96/2003 privind protecţia maternităţii la locurile de
în care este
muncă31, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.25/2004, prevede că este interzis
interzisă
angajatorului să dispună încetarea raporturilor de muncă sau de serviciu, în cazul:
concedierea
a. salariatei gravide, care a născut recent (dar nu mai târziu de 6 luni) ori care
alăptează, din motive care au legatură directă cu starea sa;
b. salariatei care se află în concediu de risc maternal;
c. salariatei care se află în concediu de maternitate;
d. salariatei care se află în concediul pentru creşterea copilului în vârstă de până
la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, în vârstă de până la 3 ani;
e. salariatei care se află în concediul pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă
de până la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap, în vârstă de până la 18
ani.
f.
                                                            
31
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.750 din 27 octombrie 2003

59
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

3.52.2. Cercetarea prealabilă

În temeiul art.63 din Codul muncii, concedierea pentru săvârşirea unei abateri
grave sau a unor abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii, poate fi dispusă
numai după îndeplinirea de către angajator a cercetării prealabile.

Concedierea În vederea desfăşurarii ei, salariatul va fi convocat în scris de persoana


impune împuternicită de către angajator să realizeze cercetarea, prevăzându-se obiectul,
cercetarea data, ora şi locul întrevederii. Cu această ocazie, el are dreptul să formuleze şi să
prealabilă susţina toate apărările în favoarea sa şi să ofere persoanei împuternicite toate probele
şi motivaţiile pe care le consideră necesare (art.267 alin.2 şi 4).

Numai dacă salariatul nu se prezintă la convocare fără un motiv obiectiv dă


dreptul angajatorului să dispună concedierea, fără efectuarea cercetării prealabile
(art.267 alin.3).

Neefectuarea cercetării are drept consecinţă nulitatea absolută a concedierii


(art.267 alin.1), evident cu excepţia cazurilor în care însăşi persoana respectivă este
vinovată de faptul că nu a fost ascultată.

3.52.3. Evaluarea prealabilă a salariatului

Concedierea pentru Este prevazută în cazul concedierii pentru necorespundere profesională; se


necorespundere înlocuieşte astfel cercetarea prealabilă, prevăzută anterior modificării, având în vedere
profesională că într-o atare ipoteză este exclusă culpa salariatului.
impune evaluarea
salariatului Procedura de evaluare, având, desigur, obiective profesionale, se stabileşte
prin contractul colectiv de muncă aplicabil, încheiat la nivel naţional, la nivel de ramură
de activitate sau de grup de unităţi, precum şi prin regulamentul intern.

Cercetarea se face de către o comisie numită de angajator din care trebuie să


facă parte şi un reprezentant al sindicatului, desemnat de acesta, al cărui membru
este salariatul în cauză. Deci, dacă salariatul evaluat (cercetat) nu este membru de
sindicat sau nu există o astfel de organizaţie în cadrul unităţii, din comisie va lipsi acel
reprezentant. Dar, într-o astfel de ipoteză, credem că nimic nu împiedică să facă parte
din comisie un reprezentant al salariaţilor, desemnat de aceştia. În unităţile în care nu
este organizată această formă de participare a salariaţilor (art.224), apreciem că din
comisie ar trebui să facă parte, totuşi, un salariat desemnat chiar de cel supus
evaluării.

Comisia trebuie să îl convoace pe salariat şi să îi comunice în scris, cu cel


puţin 15 zile înainte:
a) data, ora exactă şi locul întrunirii comisiei;
b) modalitatea în care se va desfăşura examinarea.

Examinarea are ca obiect activităţile prevăzute în fişa postului acelui salariat în


cauză. În cazul introducerii de noi tehnologii, examinarea se referă la acestea numai
în măsura în care salariatul a făcut obiectul formării profesionale în respectiva
materie.

Necorespunderea poate fi susţinută de comisie prin dovezi de îndeplinire


necorespunzătoare a sarcinilor profesionale, prin examinare teoretică, practică şi alte
probe. Cel în cauză are posibilitatea să conteste hotărârea comisiei în termen de 10
zile de la comunicare, hotărâre ce poate fi reexaminată de aceeaşi comisie.

Concedierea dispusă fără să se fi efectuat evaluarea profesională, (prevăzută


de art.63 alin.2), este nulă în mod absolut (în temeiul art.76), chiar dacă pe fond
măsura ar fi fost temeinică.

Concedierea 3.52.4. Propunerea unor alte locuri de muncă vacante


pentru
inaptitudine
fizică sau
psihică impune 60
propunerea altui
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Este prevăzută de art.64 din Codul muncii, în situaţia în care concedierea se


dispune pentru inaptitudinea fizică sau psihică a salariatului, fapt ce nu permite
acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat,
pentru necorespundere profesională (art.61 lit.c şi d), precum şi în cazul încetării de
drept a contractului individual de muncă ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în
funcţia ocupată de salariat a unei persoane concediate nelegal sau pentru motive
neîntemeiate (art.56 lit.f). Angajatorul are, în aceste situaţii, obligaţia de a-i propune
salariatului alte locuri de muncă vacante în unitate, compatibile cu pregătirea lui
profesională sau, după caz, cu capacitatea de muncă stabilită de medicul de medicină
a muncii.

Atunci când angajatorul nu dispune de locuri de muncă vacante, el are obligaţia


de a solicita sprijinul agenţiei teritoriale de ocupare a forţei de muncă în vederea
redistribuirii salariatului, corespunzător pregătirii profesionale şi/sau, după caz,
capacităţii de muncă stabilite de medicul de medicină a muncii.

Salariatul are la dispoziţie un termen de 3 zile lucrătoare de la comunicare


pentru a-şi manifesta expres consimţământul cu privire la noul loc de muncă oferit.

Doar dacă salariatul nu îşi manifestă expres consimţământul în termenul


prevăzut, precum şi după notificarea cazului către agenţia teritorială de ocupare a
forţei de muncă, angajatorul poate dispune concedierea. Astfel, în cazul concedierilor
colective este reglementată necesitatea limitării, diminuarii lor, ori aceasta nu se poate
realiza dacă nu ar exista posibilitatea oferirii altor locuri de muncă celor vizaţi (art.70
alin.2 lit.e şi f).

De asemenea, este reglementată obligaţia angajatorului de a notifica proiectul


de concediere şi agenţiei (art.70 alin.3). Măsurile luate de angajator trebuie să fie
efective, să nu aibă caracter formal. Daca el are în statul de funcţii un post
corespunzător vacant, obligaţia sa este de rezultat; în caz contrar, obligaţia este de
mijloace (de diligenţă) şi trebuie să fie considerată ca îndeplinită prin însuşi faptul că
s-a adresat organului competent, solicitând sprijinul pentru trecerea persoanei în
cauză într-o altă muncă sau pentru recalificarea ei.

3.52.5. Preavizul

Preavizul nu Art.73 din Codul muncii dispune ca persoanele concediate pentru inaptitudine
poate fi mai mic fizică sau psihică, necorespundere profesională (art.61 lit.c şi d) şi pentru motive care
de 15 zile nu ţin de persoana lor (art.65 şi 66) au dreptul la un preaviz ce nu poate fi mai mic de
lucrătoare 15 zile lucrătoare. Deoarece prin textul sus menţionat s-a stabilit o durată minimă a
preavizului, înseamnă că durata lui efectivă se va stabili prin contractele colective şi
individuale de muncă. Fiind vorba de astfel de zile, rezultă că în calculul termenului de
preaviz nu vor intra nici zilele declarate de Guvern ca fiind nelucrătoare.

Suspendarea Conform Codului muncii, în situaţia în care în perioada de preaviz contractul


CIM determină este suspendat, termenul de preaviz va fi şi el suspendat corespunzător, cu excepţia
suspendarea suspendării în cazul absenţelor nemotivate ale salariatului (art.73 alin.3). După
preavizului încetarea cauzei de suspendare (de pildă, pentru incapacitate temporară de muncă),
salariatul trebuie să se prezinte la serviciu pentru a-şi desfăşura activitatea până la
expirarea termenului de preaviz. În caz contrar, absentând nemotivat, săvârşeşte o
abatere disciplinară sancţionabilă cu desfacerea contractului individual de muncă în
temeiul art.61 lit.a din Codul muncii, deşi concedierea trebuia să intervină în temeiul
art.65 şi 66 din acelaşi Cod.

Neacordarea În toate situaţiile vizate de art.73 alin.1 din Codul muncii, angajatorul este
preavizului obligat să acorde efectiv preavizul legal (contractual), neacordarea lui atragând
atrage nulitatea nulitatea absolută a concedierii (art.76), chiar dacă pe fond – sub toate celelalte
concedierii aspecte – măsura în discuţie ar fi fost întru-totul temeinică şi legală.

3.52.6. Termene

61
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Pentru a fi legală, concedierea trebuie să intervină în anumite termene,


prevăzute expres de Codul muncii.

În cazul concedierii disciplinare, angajatorul poate lua această măsură în


termen de 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea
Ca regulă, abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârşirii ei (art.268 alin.1).
măsura
concedierii se ia În cazul concedierii pentru arestarea preventivă a salariatului pe o perioadă mai
în termen de 30 mare de 30 de zile, pentru inaptitudine fizică sau psihică şi pentru necorespundere
de zile de la profesională, angajatorul are obligaţia să emită decizia de concediere în termen de 30
luarea la de zile calendaristice de la data constatării cauzei concedierii (art.62 alin.1). Termenul
cunoştinţă de 30 zile este caracterizat ca un termen de prescripţie, susceptibil de suspendare şi
despre întrerupere, potrivit dreptului comun. Aceeaşi calificare juridică o prezintă şi termenul
săvârşirea de 6 luni în cazul concedierii disciplinare, care curge de la data săvârşirii abaterii. Într-
abaterii adevăr, acesta nu este de decădere, ci tot de prescripţie, dar aşa cum s-a arătat, de
prescripţie a răspunderii disciplinare, similar deci, ca natură juridică, cu termenele de
prescripţie a răspunderii penale sau contravenţionale.

3.52.7. Decizia de concediere

Spre deosebire de încheierea contractului individual de muncă, încetarea


acestuia, ca urmare a concedierii, trebuie să îmbrace formă scrisă, şi să conţină
anumite elemente, ceea ce reprezintă o condiţie de validitate a măsurii respective.

Măsura În art.62 este reglementată decizia de concediere pentru următoarele motive ce


concedierii ţin de persoana salariatului:
trebuie să a) arestarea preventivă pentru o perioadă mai mare de 30 de zile;
îmbrace formă b) inaptitudinea fizică şi/sau psihică a celui vizat, fapt ce nu-i permite acestuia
scrisă să-şi îndeplinească atribuţiile corespunzătoare locului de muncă ocupat;
c) necorespunderea profesională locului de muncă ocupat de cel în cauză.

Art.74 reglementează decizia de concediere în situaţia în care angajatorul este


obligat să acorde preaviz şi în cazurile situaţiile prevăzute de art.73 alin.1 (art.61 lit.c
şi d, art.65 şi 66):
‐ inaptitudinea fizică şi/sau psihică;
‐ necorespunderea profesională;
‐ concedierea pentru motive care nu ţin de persoana salariatului (individuală
şi colectivă).

Art.268 are în vedere decizia prin care angajatorul dispune aplicarea


sancţiunilor disciplinare, inclusiv cea a desfacerii disciplinare a contractului individual
de muncă (concedierea disciplinară – prevazută la art.61 lit.a). Aşa fiind, decizia de
concediere reprezintă actul de voinţă unilaterală prin care angajatorul dispune
Definiţia deciziei încetarea contractului individual de muncă în cazurile şi în condiţiile prevăzute
de concediere de lege.

Codul muncii reglementează conţinutul deciziei de concediere în mai multe


texte, situate în secţiuni diferite, chiar în capitole şi titluri diferite.

Art.62 alin.2 prevede: „Decizia se emite în scris şi, sub sancţiunea nulităţii
absolute, trebuie să fie motivată în fapt şi în drept şi să cuprindă precizări cu privire la
termenul în care poate fi contestată şi la instanţa judecătorească la care se contestă”.

Potrivit art.74 alin.1, decizia de concediere trebuie să conţină în mod


obligatoriu:
Elemente a) motivele care determină concedierea;
obligatorii în b) durata preavizului;
cuprinsul c) criteriile de stabilire a ordinii de prioritate, conform art.69 alin.2 lit.d, numai
deciziei de în cazul concedierilor colective;
concediere d) lista tuturor locurilor de muncă disponibile în unitate şi termenul în care
salariaţii urmează să opteze pentru a ocupa un loc de muncă vacant, în
condiţiile art.64.

62
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Conform art.268 alin.2, sub sancţiunea nulităţii absolute, în decizie se cuprind


în mod obligatoriu:
a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;
b) precizarea prevederilor din statutul personal, regulamentul intern sau
contractul colectiv de muncă aplicabil, care au fost încalcate de salariat;
c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în
timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, nu a fost
efectuată cercetarea;
d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică;
e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată;
f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.

Dacă este vorba de o concediere pentru inaptitudine fizică şi/sau psihică ori
pentru necorespundere profesională (art.61 lit.c şi d) angajatorul fiind obligat să
acorde, anterior, preaviz (art.73 alin.1), în decizie trebuie menţionata durata
preavizului. De asemenea, în aceleaşi situaţii fiind obligat să-i propună salariatului alte
locuri de muncă vacante, compatibile cu pregătirea profesională sau, după caz, cu
capacitatea sa de muncă stabilită de medicul de medicină a muncii (art.64 alin.1),
înseamnă că decizia de concediere trebuie să cuprindă şi lista tuturor locurilor de
muncă disponibile în unitate.
În acelaşi timp, nu trebuie să se creadă că în cazul concedierii pentru motive
care nu ţin de persoana salariatului (art.65) acesta nu are dreptul să atace măsura
respectivă în instanţa competentă. Ca urmare, şi într-o atare situaţie, decizia de
concediere trebuie să conţină precizările menţionate de art.62 alin.2 (termenul în care
poate fi contestată şi instanţa judecătorească la care se contestă).

3.52.8. Motivarea în drept a deciziei de concediere


Motivarea în
drept a deciziei Priveşte temeiul juridic al concedierii. Va fi astfel menţionat textul incident din
de concediere Codul muncii (după caz, art.61 lit.a-d; art.65, 66, 68, art.268, etc.), din contractul
este obligatorie colectiv de muncă aplicabil sau din regulamentul intern etc.

Potrivit art.76 din Codul muncii, neindicarea temeiului de drept în cuprinsul


deciziei de concediere atrage nulitatea ei absolută, dar, se arată în literatura juridică,
indicarea eronată a acestui temei de drept nu atrage eo ipso nulitatea respectivă,
instanţa de judecată având îndatorirea de a proceda cu prilejul soluţionării cauzei la
rectificarea încadrării legale a încetarii contractului.

3.52.9. Termenul în care decizia de concediere poate fi contestată

Decizia de Indiferent de motivul concedierii, acest termen trebuie înscris în decizie,


concediere operând astfel informarea celui în cauză, legat de dreptul său de contestaţie.
poate fi
contestată în 30 Potrivit art.283 alin.1 lit.a şi b cererile în vederea soluţionării unui conflict de
de zile de la muncă pot fi formulate:
comunicare a) în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată
decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea,
modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă;
b) în termen de 30 de zile calendaristice de la data la care s-a comunicat
decizia de sancţionare disciplinară.

În acelasi sens, art.268 alin.5 din acelaşi Cod prevede că decizia de


sancţionare poate fi contestată de salariat la instanţele judecătoreşti competente în
termen de 30 de zile calendaristice de la data comunicării. Rezultă expres din
dispoziţiile citate că decizia de sancţionare poate fi atacată numai după comunicarea
sa. Dacă nu a fost comunicată, ea nu-şi produce efectele şi fire te, nu va putea fi nici
contestată.

Art.284 alin.1 prevede că judecarea conflictelor de muncă este de competenţa


instanţelor stabilite conform Codului de procedura civilă. Conform art.2 pct.1 lit.c din

63
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

acest din urmă Cod, tribunalele judecă în primă instanţă conflictele de muncă, cu
excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe. Prin urmare, în decizia de
sancţionare trebuie menţionat acest tribunal.
Decizia de concediere trebuie să mai cuprindă: data emiterii, numărul de
înregistrare la registratura generală a angajatorului, semnătura celui în drept şi, după
caz, stampila angajatorului.

3.52.10 Comunicarea deciziei de concediere

Comunicarea Comunicarea către salariat a deciziei în cauză este obligatorie (art.74).


deciziei de Sancţiunea necomunicării constă în aceea că decizia nu produce efecte (art.75,
concediere este art.268 alin.3).
obligatorie
Potrivit art.268 alin.4, decizia se predă personal salariatului, cu semnătura de
primire, ori, în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau
reşedinţa comunicată de acesta.

3.52.11. Revocarea deciziei de concediere

În cazul când angajatorul, care a hotărât concedierea, ar constata – ca urmare


Revocarea a unei sesizări sau din proprie initiaţivă – netemeinicia sau nelegalitatea măsurii luate,
deciziei de are posibilitatea, în principiu, să revină asupra acesteia, să o revoce.
concediere poate
fi făcută de către Revocarea poate interveni chiar după sesizarea instanţei cu soluţionarea
angajator chiar şi contestaţiei împotriva concedierii. Însă, ea nu este posibilă decât până la rămânerea
după sesizarea definitivă a hotărârii instanţei de menţinere a deciziei, altfel s-ar încălca principiul
instanţei de autorităţii de lucru judecat.
judecată
Revocarea, act unilateral de voinţă al angajatorului, trebuie să îmbrace forma
unei decizii.

Condiţiile cerute pentru validitatea deciziei de revocare sunt:


‐ să provină de la organul competent să emită decizia de concediere;
‐ să fie întocmită în formă scrisă;
‐ să opereze pentru motive de nelegalitate şi/sau netemeinicie.

3.53. Încetarea Contractului individual de muncă la iniţiativa salariatului – Demisia

Nu doar angajatorul, ci şi salariatul are posibilitatea denunţării unilaterale a


contractului individual de muncă, prin actul numit demisie.

Potrivit art.79 alin.1 din Codul muncii, prin demisie se înţelege actul unilateral
Definiţie
de voinţă a salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului
încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz.
Aşa fiind, o demisie verbală sau tacită este imposibilă.

Pot înceta prin demisie, atât contractele încheiate pe durată nedeterminată, cât
şi cele pe durata determinată, precum şi contractele pe timp parţial, cele temporare
sau contractele de muncă la domiciliu, dar în baza principiilor generale, salariatul va
răspunde pentru prejudiciile cauzate prin exercitarea abuzivă a dreptului de a denunţa
contractul, ţinându-se seama de termenul şi obiectul acestuia.

Din punct de vedere procedural, legea impune salariatului o singură condiţie de


De principiu, în ordin formal şi anume să înştiinţeze angajatorul despre hotărârea de a denunţa
cazul demisiei contractul.
preavizul
este obligatoriu În conformitate cu art.79 alin.8 din Codul muncii, salariatul poate demisiona
fără preaviz numai în situaţia în care angajatorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile
asumate prin contractul individual de muncă, de exemplu, nu plăteşte salariul, nu ia

64
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

măsuri pe linia asigurării sănătăţii ori securităţii în muncă, nu creează condiţii optime
pentru îndeplinirea normelor de muncă etc.

Scopul preavizului este acela de a asigura angajatorului posibilitatea de a lua


măsurile necesare înlocuirii salariatului demisionar, evitându-se astfel consecinţele
negative pe care le-ar putea avea încetarea intempestivă a contractului de muncă.

Demisia nu Salariatul nu este obligat să-şi motiveze demisia (art.79 alin.3), dar
trebuie motivată manifestarea sa de voinţă în acest sens trebuie să fie clară, precisă, lipsită de
echivoc.

Termenul de preaviz este cel convenit de părţi în contractul individual de


Termenul de
muncă sau, după caz, cel prevăzut în contractul colectiv de muncă aplicabil şi nu
preaviz diferă
poate fi mai mare de 15 zile calendaristice pentru salariaţii cu funcţii de execuţie,
raportat la
respectiv de 30 de zile calendaristice pentru salariaţii care ocupă funcţii de conducere
funcţie
(art.79 alin.4).

Lucrare de verificare - Unitatea de învăţare III


1. Identificaţi elementele (clauzele) obligatorii ale unui CIM.

2. Identificaţi diferenţele dintre delegare şi detaşare.

3. Capacitatea deplină de a încheia un CIM se dobândeşte la vârsta de:


a. 15 ani;
b. 16 ani;
c. 18 ani;
d. 21 de ani.

4. Nerespectarea de către angajator a obligaţiei de informare poate avea ca


efect:
a. aplicarea unei sancţiuni penale;
b. aplicarea unei sancţiuni contravenţionale;
c. încheierea CIM în condiţiile impuse de angajat;
d. obligarea angajatorului la acordarea de despăgubiri.

5. Ce se modifică în cazul delegării?


a. subordonarea salariatului;
b. locul muncii;
c. angajatorul;
d. drepturile salariale.

6. Pentru cine execută lucrări salariatul în timpul detaşării?


  a. pentru angajatorul iniţial;
  b. pentru angajatorul ulterior;
  c. pentru ambii angajatori;
  d. pentru niciunul.
 
  7. Concediul de maternitate determină suspendarea CIM:
 
a. de drept;
 
b. la iniţiativa salariatei;
 
c. la iniţiativa angajatorului;
 
 
d. prin acordul părţilor.
 
  8. Termenul de preaviz, în cazul demisiei, pentru salariaţii cu funcţii de
  execuţie nu poate fi mai mare de:
  a. 15 zile calendaristice;
  b. 20 de zile calendaristice;
  c. 30 de zile calendaristice;
  d. 45 de zile calendaristice.

65
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

 
 
 
 
Bibliografie - Unitatea de învăţare III
 
1. - - - , COR. Clasificarea Ocupaţiilor din România, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2005;
2. ATHANASIU Al., DIMA L., Regimul juridic al raporturilor de muncă în
reglementarea noului Cod al muncii, în „Pandectele Române” nr.
2/2003;
3. BELIGRĂDEANU Ş., Limitele dreptului unităţii de a dispune
modificarea definitivă a contractului de muncă prin actul ei
unilateral, în „Revista româna de drept”, nr. 9-12/1998;
4. BELIGRĂDEANU Ş., Legislaţia muncii, comentată, vol.XLVII (vol.
1/2003), Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003; 
5. BELIGRĂDEANU Ş., Aspecte esenţiale referitoare la forma,
conţinutul şi nulitatea deciziei de concediere în lumina Codului
muncii, în „Dreptul” nr. 6/2004;
6. BELIGRĂDEANU Ş., Evaluarea profesională efectuată de către
angajator pe durata executării contractului individual de muncă, în
„Dreptul” nr. 6/2006;
7. BELIGRĂDEANU Ş., ŞTEFĂNESCU I.T., Dicţionar de drept al muncii,
Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1997
8. BELIGRĂDEANU Ş., ŞTEFĂNESCU I.T., Perioada de probă în
reglementarea Codului muncii, în „Dreptul” nr. 8/2003;
9. FLORESCU M., Capacitatea minorului de 14-16 ani de a încheia
contracte de muncă, în „Studii şi cercetări juridice” nr.1/1969;
10. GHIMPU S., MILLER L., Delegarea, detaşarea şi transferarea
angajaţilor, Editura Ştiintifica, Bucureşti, 1965;
11. GHIMPU S., Capacitatea persoanei fizice de a încheia un contract de
muncă în calitate de angajat, în „Studii şi cercetări juridice” nr. 2/1967;
12. GHIMPU S., MOHANU GH., Condiţiile încheierii contractului
individual de muncă, Editura Ştiintifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1988;
13. GHIMPU S., ŢICLEA Al., Dreptul muncii, Ediţia a II-a, Editura All Beck,
Bucureşti, 2001;
14. JEVEILLIER J.C., Droit du travail, 6e édition, L.G.D., Paris, 1998
15. MACOVEI O., Forma contractului individual de muncă, în „Dreptul” nr.
2/2005;
16. PATULEA V., Obligaţia de informare în formarea contractelor, în
„Revista de drept comercial”, nr. 6/1998;
17. ŞTEFĂNESCU I.T., Condiţiile de studii şi verificarea lor, în „Raporturi
de muncă” nr. 5/1997;
18. ŞTEFĂNESCU I.T., BELIGRĂDEANU Ş, Codul muncii, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2003
19. ŞTEFĂNESCU I.T., BELIGRĂDEANU Ş., Prezentare de ansamblu si
observatii critice asupra noului Cod al muncii, în „Dreptul” nr. 4/2003;
20. ŢICLEA Al., Acte normative noi - Codul muncii, în „Revista română de
dreptul muncii”, nr. 1/2003.

66
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IV
TIMPUL DE MUNCĂ ŞI TIMPUL DE ODIHNĂ

CUPRINS
 
Obiectivele Unităţii de învăţare IV ............................................................................................................. 67 
4.1. Definiţia şi reglementarea timpului de muncă..................................................................................... 67 
4.2. Clasificarea timpului de muncă. ......................................................................................................... 68 
4.3. Durata normală a timpului de muncă. ................................................................................................ 68 
4.4. Durata redusă a timpului de muncă. .................................................................................................. 68 
4.5. Timpul de muncă peste durata normală (munca suplimentară).......................................................... 70 
4.6. Pauza pentru masă............................................................................................................................ 71 
4.7. Timpul de odihnă între două zile de muncă........................................................................................ 71 
4.8. Repausul săptămânal. ....................................................................................................................... 71 
4.9. Sărbătorile legale. .............................................................................................................................. 72 
4.10. Dreptul la concediul de odihnă. ........................................................................................................ 72 
4.11. Durata concediului de odihnă (de bază)........................................................................................... 73 
4.12. Concediul suplimentar de odihnă. .................................................................................................... 73 
4.13. Condiţiile dobândirii şi exercitării dreptului la concediu de odihnă. ................................................... 73 
4.14. Programarea concediului de odihnă................................................................................................. 74 
4.15. Indemnizatia de concediu. ............................................................................................................... 74 
4.16. Efectuarea concediului de odihnă. ................................................................................................... 75 
4.17. Întreruperea concediului................................................................................................................... 75 
4.18. Compensarea în bani a concediului de odihnă. ............................................................................... 75 
4.19. Alte concedii..................................................................................................................................... 76 
4.20. Zile libere. ........................................................................................................................................ 76 
Lucrare de verificare - Unitatea de învăţare IV.......................................................................................... 76 
Bibliografie - Unitatea de învăţare IV ........................................................................................................ 77 
 
 
Obiectivele Unităţii de învăţare IV
 
 
  După studiul acestei unităţi de învăţare veţi putea:
  ‐ să identificaţi noţiunile de timp de muncă şi timp de odihnă;
  ‐ să cunoaşteţi reglementarările legale în domeniu;
  ‐ să cunoaşteţi tipurile de concediu prevăzute de legislaţia în vigoare;
  ‐ să cunoaşteţi procedura legată de exercitarea dreptului la odihnă.
 
 
 
4.1. Definiţia şi reglementarea timpului de muncă
Desfăşurarea activităţii cu respectarea unui anumit program de lucru reprezintă
una din trăsăturile specifice ale raportului juridic de muncă. Totodată, munca trebuie
să aibă un caracter de continuitate şi să fie prestată într-un număr minim de ore.

Timpul de muncă reprezinta durata stabilită, dintr-o zi sau săptămână, în


Definiţia noţiunii
care este obligatorie prestarea muncii în cadrul contractului individual de
”timp de muncă”
muncă sau, altfel spus, orice perioadă în care salariatul prestează munca, se
află la dispoziţia angajatorului şi îndeplineşte sarcinile şi atribuţiile sale,
conform prevederilor contractului individual de muncă, contractului colectiv de
muncă aplicabil şi/sau ale legislaţiei în vigoare (art.108 din Codul muncii).

Timpul de muncă se află într-o indisolubilă legătură cu timpul de odihnă sau cu


perioada de repaus; reglementarea lui reprezintă o garanţie a dreptului fundamental la
odihnă.

67
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Dispoziţiile legale care reglementează timpul de muncă şi timpul de odihnă au


caracter imperativ; orice derogare de la normele pe care le conţine este inadmisibilă.

4.2. Clasificarea timpului de muncă


În baza dispoziţiilor Codului muncii (art.108-124), timpul de muncă poate fi
împărţit în trei categorii:
‐ timpul de muncă având o durată normală (8 ore pe zi şi 40 ore pe
săptămână);
‐ timpul de muncă redus (sub durata normală);
‐ timpul de muncă peste durata normală (munca suplimentară).

4.3. Durata normală a timpului de muncă.


Conform Codului muncii, pentru salariaţii cu normă întreagă, durata normală a
Regula este timpului de muncă este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe săptămână (art.109 alin.1).
8 ore pe zi şi 40 Se dă astfel satisfacţie dispoziţiilor constituţionale potrivit cărora durata normală a zilei
de ore pe de lucru este, în medie, de cel mult 8 ore (art.41 alin.3).
săptămână
Durata de 8 ore a zilei de muncă asigură desfăşurarea, în condiţii obişnuite, a
procesului de producţie, răspunzând cerinţelor de ordin biologic, material, spiritual şi
social al salariaţilor.

Se poate opta şi Repartizarea timpului de muncă în cadrul săptămânii este, de regulă, uniformă,
pentru de 8 ore pe zi timp de 5 zile, cu două zile repaus. În funcţie de specificul unităţii sau al
repartizarea muncii prestate, se poate opta şi pentru o repartizare inegală a timpului de muncă, cu
inegală a respectarea duratei normale a timpului de muncă de 40 de ore pe săptămână
timpului de (art.110).
muncă
Modul concret de stabilire a unui astfel de program – prevede art.113 – va fi
negociat prin contractul colectiv de muncă la nivelul unităţii sau, în absenţa acestuia,
va fi prevăzut prin regulamentul intern.

Programul de lucru inegal poate funcţiona numai dacă este specificat expres în
Timpul de
contractul individual de muncă. Angajatorul are posibilitatea să stabilească programe
muncă inegal
individuale de muncă, cu acordul sau la solicitarea salariatului în cauză, dacă această
trebuie precizat
posibilitate este prevăzută în contractele colective de muncă aplicabile sau, în
expres în CIM
absenţa acestora, în regulamentul intern. Într-o atare situaţie, durata zilnică a timpului
de muncă este împărţită în două perioade: o perioadă fixă în care personalul se află
simultan la locul de muncă şi o perioadă variabilă, mobilă, în care salariatul îşi alege
orele de sosire şi de plecare, cu respectarea timpului de muncă zilnic (art.115).

Conform art.116, angajatorul are obligaţia de a ţine evidenţa orelor de muncă


prestate de fiecare salariat şi de a supune controlului inspecţiei muncii această
evidenţă ori de câte ori este solicitat.

4.4. Durata redusă a timpului de muncă


Sunt situaţii în care durata timpului de muncă se situeaza sub 8 ore pe zi şi 40
Situaţii de ore pe săptămână.

a. O primă situaţie este cea a tinerilor în vârstă de până la 18 ani, în cazul


Tinerii până la cărora durata timpului de muncă este de 6 ore pe zi şi de 30 de ore pe săptămână
18 ani (art.109 alin.2). Regula este valabila şi în situaţia în care tânărul cumulează mai multe
funcţii în baza unor contracte individuale de muncă.

Salariatele care b. O a doua situaţie priveşte salariatele care alăptează şi solicită ca pauzele de
alăptează alăptare să fie înlocuite cu reducerea duratei normale a timpului lor de muncă cu două
ore zilnic.

68
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

c. O altă situaţie îi priveşte pe salariaţii care efectuează munca de noapte (între


orele 22,00-6.00) cel puţin 3 ore din timpul lor zilnic de lucru sau 30% din timpul lunar
Munca de
de lucru. Durata normală a timpului de lucru pentru salariatul de noapte, nu poate
noapte
depăşi o medie de 8 ore pe zi, calculată pe o perioadă de referinţă de maxim 3 luni
calendaristice, cu respectarea prevederilor legale cu privire la repausul săptămânal.
Pentru cei a căror activitate se desfăşoara în condiţii speciale sau deosebite de
muncă timpul de lucru nu va depăşi 8 ore pe parcursul oricărei perioade de 24 de ore.
Este interzisă folosirea la munca în timpul nopţii a tinerilor sub 18 ani, iar
femeile gravide, lăuzele şi cele care alăptează nu pot fi obligate să presteze munca
noaptea (art.125).

d. Şi contractul individual de muncă cu timp parţial presupune o durată redusă


CIM cu timp a timpului de muncă şi anume sub 8 ore pe zi şi 40 de ore pe săptămână (art.101). În
parţial temeiul dispoziţiilor art.13 alin.2 din Legea nr.17/2000 privind asistenţa socială a
persoanelor vârstnice32, soţul sau rudele care au în îngrijire o persoană vârstnică
dependentă şi sunt salariaţi pot beneficia de un program redus de lucru de o jumătate
de normă. Drepturile salariale se primesc integral, diferenţa suportându-se din bugetul
local (corespunzător salariului brut lunar al asistentului social debutant cu pregătire
medie). De asemenea, cel în cauză beneficiază de vechime în muncă potrivit
programului normal de lucru.

Salariaţii care au e. Beneficiază de timp de lucru redus cu cel puţin o pătrime salariaţii care,
afecţiuni cauzate de potrivit art.41 din Legea nr.346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă
accidente de muncă sau boli profesionale33, au afecţiuni cauzate de accidente de muncă sau de boli
sau de boli profesionale care nu le permit un program normal. Pentru cel mult 90 de zile într-un
profesionale an calendaristic – în una sau mai multe etape – cei în cauză primesc o indemnizaţie
egală cu diferenţa dintre media veniturilor salariale din ultimele 6 luni şi venitul brut
realizat ca urmare a reducerii timpului de muncă.

Persoanele cu f. Posibilitatea de a lucra mai puţin de 8 ore pe zi este prevăzută şi în cazul


handicap persoanelor cu handicap.

g. Prestarea muncii cu reducerea zilei de lucru se impune şi în perioadele de


Temperaturi temperaturi extreme în condiţiile reglementate de O.U.G. nr.99/2000 privind măsurile
extreme ce pot fi aplicate în perioadele cu temperaturi extreme pentru protectia persoanelor
încadrate în muncă34.

h. În conformitate cu dispoziţiile Legii nr.31/1991 privind stabilirea duratei


Salariaţii din locurile timpului de muncă sub 8 ore pentru salariaţii care lucrează în condiţii deosebite,
de muncă cu condiţii 35
vătămătoare, grele sau periculoase , salariaţii care desfăşoară efectiv activitatea în
deosebite – locuri de muncă cu condiţii deosebite – vătămătoare, grele sau periculoase,
vătămătoare, grele beneficiază de reducerea duratei timpul de muncă sub 8 ore pe zi, această reducere
sau periculoase nu afectează salariul şi vechimea în muncă (art.1).
Stabilirea categoriilor de personal, a activităţilor şi locurilor de muncă pentru
care durata timpului de lucru se reduce sub 8 ore pe zi se face pe baza următoarelor
criterii:
a) natura factorilor nocivi-fizici, chimici sau biologici şi mecanismul de acţiune
al acestora asupra organismului;
b) intensitatea de acţiune a factorilor nocivi sau asocierea acestor factori;
c) durata de expunere la acţiunea factorilor nocivi;
d) existenţa unor condiţii de muncă ce implică un efort fizic mai mare, în
condiţii nefavorabile de microclimat, zgomot intens sau vibraţii;
e) existenţa unor condiţii de muncă ce implică o solicitare nervoasă
deosebită, atenţie foarte încordată şi multilaterală sau concentrare intensă
şi un ritm de lucru intens;
f) existenţa unor condiţii de muncă ce implică o suprasolicitare nervoasă;
determinată de un risc de accidentare sau de îmbolnăvire;
g) structura şi nivelul morbidităţii în raport cu specificul locului de muncă;

                                                            
32
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.104 din 9 martie 2000
33
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.454 din 27 iunie 2002
34
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.304 din 4 iulie 2000
35
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.64 din 27 martie 1991

69
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

h) alte condiţii de muncă vătămătoare, grele sau periculoase care pot duce la
uzura prematură a organismului.

Durata timpului de lucru se reduce, ţinându-se seama de acţiunea factorilor


enumeraţi asupra stării de sănătate şi capacităţii de muncă şi de măsura în care
consecinţele acţiunilor acestor factori pot fi diminuate sau eliminate prin micşorarea
timpului de expunere (art.2).
Privind încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite, urmează să se aibă
în vedere şi dispozitiile H.G. nr.246/2007 privind metodologia de reînoire a avizelor de
încadrare a locurilor de muncă în condiţii deosebite36.
Calificarea locurilor de muncă în condiţii deosebite se face pe baza buletinelor
de determinări a noxelor profesionale, efectuate în prezenţa inspectorului de muncă,
eliberate de laboratoarele abilitate, care să ateste depăşirea valorilor – limita de
expunere profesională, ori a documentelor care să ateste simpla prezenţă a unor
agenţi chimici foarte periculoşi sau agenşi biologici care nu au prevăzută limita
admisibilă (art.2).

Totodată, trebuie avută în vedere H.G. nr.1025/2003 privind metodologia şi


criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă speciale37, adica cele, unde
există factori de risc profesional, care, prin natura sarcinii de muncă şi a condiţiilor de
realizare a acesteia conduc în timp la reducerea prematură a capacităţii de muncă,
îmbolnăviri profesionale şi la comportamente riscante în activitate cu urmări grave
asupra securităţii şi sănătăţii angajaţilor şi/sau a altor persoane (art.1 lit.a), precum şi
Legea nr.226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale38. În
Anexa nr.1 a acestui din urmă act normativ sunt prevăzute locurile de muncă
încadrate în condiţii speciale şi enumerate activităţile respective. Durata reducerii
timpului normal de muncă şi categoriile de personal care beneficiază de acest
program se stabilesc prin contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, grupuri de
unităţi şi unităţi.

4.5. Timpul de muncă peste durata normală (munca suplimentară)

Munca peste 12 ore Art.117 alin.1 din Codul muncii prevede că munca prestată în afara duratei
impune repaus de normale a timpului de muncă săptămânal (peste 40 de ore) este considerată muncă
24 de ore suplimentară.

Posibilitatea existenţei unei durate zilnice a timpului de muncă mai mare de 8


ore este prevazută şi de art.112. Atunci când această durată este de 12 ore, trebuie
să urmeze o perioadă de repaus de 24 de ore.

Nu se depăşesc Legiuitorul nostru a prevăzut (art.111) că durata maximă legală a timpului de


48 de ore pe muncă nu poate depăşi 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare.
săptămână
Prin excepţie însă, durata timpului de muncă poate fi prelungită peste 48 de ore
Excepţie pe săptămână, cu condiţia ca media orelor de muncă, calculată pe o perioadă de
referinţă de 3 luni calendaristice, să nu depăşească 48 de ore pe săptămână (art.111
alin.2).

Pentru anumite sectoare de activitate, unităţi sau profesii stabilite prin


contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, se pot negocia, prin contractul
colectiv de muncă la nivel de ramură de activitate aplicabil, perioade de referinţă mai
mari de 3 luni, dar care să nu depăşească 12 luni. (art.111 alin.21).
Excepţiile nu se
aplică tinerilor La stabilirea perioadelor de referinţă menţionate nu se iau în calcul durata
sub 18 ani concediului de odihnă anual şi situaţiile de suspendare a contractului individual de
muncă (art.111 alin.22).

                                                            
36
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.169 din 9 martie 2007
37
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.645 din 10 septembrie 2003
38
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.509 din 13 iunie 2006

70
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Aceste prevederi nu se aplică tinerilor care nu au împlinit vârsta de 18 ani


(art.111 alin.3). Este logică această ultimă dispoziţie, având în vedere că în baza
art.109 alin.2, durata timpului de muncă pentru tinerii respectivi este de 6 ore pe zi şi
de 30 de ore pe săptămână (art.111 alin.2).

Pentru munca O altă condiţie pentru efectuarea muncii suplimentare (alături de limita sa
suplimentară e maximă) constă în acordul salariatului. Drept urmare, angajatorul nu poate dispune
obligatoriu (unilateral) prestarea acestei munci. Nu se cere acordul în caz de forţă majoră sau
acordul pentru lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente ori înlăturării
salariatului consecinţelor unui accident (art.117 alin.2 şi art.118). De exemplu, conform art.56
alin.2 din Legea nr.346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli
profesionale salariaţii au obligaţia de a participa la acţuni privind adoptarea unor
măsuri de securitate şi sănătate în muncă.

Munca Regula este că munca suplimentară se compensează prin ore libere platite în
suplimentară se următoarele 30 de zile după efectuarea acesteia (art.119 alin.1). Atunci când
compensează cu compensarea nu este posibilă în luna următoare, cel în cauza va primi un spor la
ore libere plătite şi salariu, stabilit prin negociere (contractul colectiv de muncă sau, după caz, contractul
doar excepţional cu individual de muncă) şi nu poate fi, potrivit art.120, mai mic de 75% din salariul de
spor la salariu bază.

Dacă este vorba de zilele de sărbătoare legală în care nu se lucrează (art.134),


sporul nu poate fi mai mic de 100% din salariul de bază.

4.6. Pauza pentru masă


Este prevăzută în cazurile în care durata zilnică a timpului de muncă este mai
E prevăzută mare de 6 ore. Condiţiile în care se acordă sunt stabilite în contractul colectiv de
pentru muncă aplicabil sau regulamentul intern.
programul de
lucru mai mare Tinerii în vârstă de până la 18 ani beneficiază de o pauză de masă de cel puţin
de 6 ore 30 de minute, în cazul în care durata zilnică a timpului de muncă este mai mare de 4
ore şi jumătate (art.130 alin.1 şi 2).

Pauzele de masă – art.130 alin.3 – cu excepţia dispoziţiilor contrare din


contractul colectiv de muncă aplicabil şi din regulamentul intern nu se includ în durata
zilnică normală a timpului de muncă.

4.7. Timpul de odihnă între două zile de muncă


Între sfârşitul programului de lucru dintr-o zi şi începutul programului de lucru
Trebuie să fie de
din ziua următoare trebuie să existe, de regulă, un interval de cel puţin 12 ore
cel puţin 12 ore,
consecutive. În cazul copiilor (între 15 şi 18 ani), încadraţi în muncă, perioada minimă
iar în cazul
de repaus este de 14 ore consecutive.
muncii în
schimburi nu
De la regula celor 12 ore, se prevede o excepţie şi anume posibilitatea ca,
poate fi mai mic
atunci când se lucrează în schimburi şi numai la schimbarea turelor, intervalul
de 8 ore
menţionat să fie mai mic, dar nu sub 8 ore. Potrivit unui principiu general, aceste
prevederi sunt de strictă interpretare şi se aplică numai în cazurile şi condiţiile expres
arătate de text.

4.8. Repausul săptămânal

Se acordă în 2 Ca şi stabilirea duratei maxime a zilei de muncă şi reglementarea concediilor


zile consecutive, plătite, legiferarea repausului săptămânal a constituit în trecut un obiectiv statornic
de regulă urmărit de salariaţi.
sâmbăta şi
duminica Potrivit art.132, repausul săptămânal se acordă în două zile consecutive, de
regulă sâmbăta şi duminica.

71
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

În cazul în care repausul în aceste zile ar prejudicia interesul public sau


desfăşurarea normală a activităţii, el poate fi acordat şi în alte zile stabilite prin
contractul colectiv de muncă aplicabil sau prin regulamentul intern. Întrucât lucrează
astfel sâmbăta şi duminica, salariaţii beneficiază de un spor la salariu în condiţiile
prevăzute de contractul colectiv sau de regulamentul intern. În situaţii de excepţie, dar
cu autorizarea inspectoratului teritorial de muncă şi cu acordul sindicatului, sau, după
caz, al reprezentanţilor salariaţilor, zilele de repaus săptămânal pot fi acordate
cumulat, după o perioadă de activitate continuă ce nu poate depăşi 15 zile
calendaristice. Ca o consecinţă, salariaţii au dreptul la dublul sporului ce se acordă
pentru munca suplimentară.

Repausul săptămânal poate fi suspendat în cazul unor lucrări urgente, a căror


executare imediată este necesară pentru organizarea unor măsuri de salvare a
persoanelor sau bunurilor angajatorului, pentru evitarea unor accidente iminente sau
pentru înlăturarea efectelor pe care aceste accidente le-au produs asupra
materialelor, instalaţiilor sau clădirilor unităţii. Şi într-o atare situaţie salariaţii au
dreptul la sporul menţionat.

4.9. Sărbătorile legale


În art.134 alin.1 sunt prevăzute zilele de sărbătoare legală în care nu se
lucrează şi anume:
‐ 1 şi 2 ianuarie;
‐ prima şi a doua zi de Paşti;
‐ 1 mai;
‐ prima şi a doua zi de Rusalii;
‐ Adormirea Maicii Domnului;
‐ 1 decembrie;
‐ prima şi a doua zi de Crăciun;
‐ 2 zile pentru fiecare dintre cele 3 sărbători religioase anuale, declarate
astfel de cultele religioase legale, altele decât cele creştine, pentru
persoanele aparţinând acestora.

Prin contractele colective de muncă se pot stabili şi alte zile libere (art.138).
Zilele libere nu se
Prevederile respective din Codul muncii nu se aplică în locurile de muncă în
acordă în unităţile
care activitatea nu poate fi întreruptă datorita caracterului procesului de producţie sau
în care activitatea
specificului activităţii (art.136).
nu poate fi
întreruptă, ci se
Salariaţilor care lucrează în zilele de sărbătoare legală li se asigură
compensează cu
compensarea cu timp corespunzător în următoarele 30 de zile. În cazul în care, din
timp liber sau spor
motive nejustificate acest lucru nu e posibil, ei beneficiază de un spor la salariul de
la salariu
bază ce nu poate fi mai mic de 100% din salariul de bază corespunzător muncii
prestate în programul normal de lucru (art.137).

4.10. Dreptul la concediul de odihnă


Este prevăzut de art.39 alin.1 lit.c din Codul muncii. Acest concediu constituie
una din formele timpului liber, a cărei necesitate şi însemnatate deosebită rezultă din
conţinutul dispoziţiilor legale care îl reglementează, cât şi din practica raporturilor
sociale de muncă. Influenţa sa pozitivă asupra sănătăţii salariaţilor, posibilităţile
recreative pe care le oferă, rolul său de factor în creşterea randamentului muncii,
avantajele care decurg din plata indemnizaţiei cuvenite pe timpul efectuării lui; prin
urmare funcţiile sale economice şi sociale, pun în lumină importanţa concediului de
odihnă. El este un drept garantat tuturor salariaţilor şi nu poate forma obiectul unei
cesiuni, renunţări, sau limitări (art.139).

Fiind fundamentat pe contractul individual de muncă, dreptul la concediu de


odihnă este de natură contractuală.

72
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Indemnizaţia de concediu are legătură directă cu salariul, legea prevăzând ca


ea nu poate fi mai mică decât valoarea totală a drepturilor salariale cuvenite pentru
perioada respectivă (art.145 alin.1 din Codul muncii).

Potrivit prevederilor Codului muncii, precum şi ale dispoziţiilor Contractului


colectiv de muncă unic la nivel naţional, concediile de odihnă pot fi împărţite în mai
multe categorii:
‐ concedii care se acordă, de regulă, în raport cu vechimea în muncă,
denumite şi concedii de bază;
‐ concedii suplimentare;
‐ concedii de odihnă care se acordă tinerilor în vârstă de până la 18 ani.

4.11. Durata concediului de odihnă (de bază)


Durata minimă a concediului de odihnă anual este de 20 de zile lucrătoare
(art.140 alin.1 din Codul muncii).

Durata efectivă se stabileşte prin contractul individual de muncă şi se acorda


proporţional cu activitatea prestată într-un an calendaristic (art.140 alin.2).

Sărbătorile legale în care nu se lucrează, precum şi zilele libere plătite prin


contractul colectiv de muncă nu sunt incluse în durata concediului de odihnă anual
(art.140 alin.3).

Salariaţii încadraţi cu timp parţial beneficiază de aceeaşi durată a concediului


de odihnă, ca şi cei ce lucrează cu timp integral, intervenţia legiuitorului fiind apreciată
pozitiv.

Prin Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional s-a stabilit că în fiecare
an calendaristic, salariaţii au dreptul la un concediu de odihnă plătit, de minimum 21
de zile lucrătoare.

Fac excepţie de la această regulă:


a) salariaţii care au vârsta sub 18 ani care, am precizat, au dreptul la un
concediu de 24 zile lucrătoare;
b) salariaţii nou angajaţi, pentru primul an de activitate, au dreptul la un
concediu de odihnă platit cu o durata minimă de 20 de zile lucrătoare
(art.56).

4.12. Concediul suplimentar de odihnă


Anumite categorii de salariaţi au dreptul la un concediu suplimentar de odihnă,
care se adaugă, anual, la cel de bază. În acest sens, art.142 din Codul muncii dispune
Se acordă unor
că salariaţii care lucrează în condiţii grele, periculoase sau vătămătoare, nevăzătorii,
categorii
alte persoane cu handicap şi tinerii în vârstă de până la 18 ani beneficiază de un
speciale de
concediu de odihnă suplimentar de cel puţin 3 zile lucrătoare. Durata efectivă a
salariaţi
acestui concediu se stabileşte la fel ca şi concediul de bază, prin negociere,
materializată în contractul colectiv şi cel individual de muncă.

Stabilirea categoriilor de personal, a activităţilor şi a locurilor de muncă pentru


care se acordă concediu de odihnă suplimentar, precum şi existenţa condiţiilor de
muncă vătămătoare, grele sau periculoase se face potrivit prevederilor art.2 şi 3 alin.1
din Legea nr.31/1991.

4.13. Condiţiile dobândirii şi exercitării dreptului la concediu de odihnă


Dreptul la acest concediu este stabilit de lege pentru munca prestată în fiecare
Regula este că an calendaristic, ia naştere odată cu încheierea contractului individual de muncă şi se
se efectuează realizează pe măsura efectuării muncii.
concediul
în natură
în fiecare an
73
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Art.140 prevede că durata efectivă a concediului de odihnă se acordă


proporţional cu activitatea prestată într-un an calendaristic (alin.2).

Legea stabileşte numărul zilelor de concediu având în vedere activitatea


desfăşurată în cursul unui an calendaristic. Este şi motivul pentru care concediul de
odihnă trebuie, de regulă, efectuat în fiecare an (art.141 alin.1) şi în natură (art.144).

Salariaţii care au lipsit de la serviciu întregul an calendaristic fiind în concediu


medical sau în concedii fără plată nu au dreptul la concediul de odihnă pentru acel an.
Raţiunea acestei soluţii rezida din aceea că ei nu au prestat munca în perioada
respectivă şi deci nu se pune problema ca astfel, prin intermediul concediului de
odihnă să-şi refacă forţa de muncă.

Salariaţii care îndeplinesc prin cumul mai multe funcţii au dreptul la concediul
de odihnă plătit de la fiecare angajator în parte cu care se află în raporturi de muncă.

4.14. Programarea concediului de odihnă


În scopul efectuării, concediul de odihnă trebuie, în prealabil, programat, în
condiţiile prevăzute de art.143 din Codul muncii.

Programarea – colectivă sau individuală – se face de angajator cu consultarea


sindicatului sau, după caz, a reprezentanţilor salariaţilor, pentru programările
colective, ori cu consultarea salariatului, pentru programările individuale. Ea poate
interveni până la sfârşitul anului calendaristic pentru anul următor.

Prin programările colective se pot stabili perioade de concediu care nu pot fi


mai mici de 3 luni pe categorii de personal sau locuri de muncă.

Prin cele individuale se poate stabili data efectuării concediului sau, după caz,
perioada în care salariatul are dreptul de a efectua concediul, perioada care nu poate
fi mai mare de 3 luni.

În cadrul perioadelor de concediu stabilite astfel, salariatul poate solicita


efectuarea concediului cu cel puţin 60 de zile anterioare efectuării acestuia.

În cazul în care programarea concediilor se face fracţionat, angajatorul este


obligat să stabilească programarea astfel încât fiecare salariat să efectueze într-un an
calendaristic cel puţin 15 zile lucrătoare de concediu neîntrerupt.

4.15. Indemnizatia de concediu


În conformitate cu art.145 din Codul muncii, pentru perioada concediului de
odihnă salariatul beneficiază de o indemnizaţie de concediu, care nu poate fi mai mică
decât salariul de bază, indemnizaţiile şi sporurile cu caracter permanent cuvenite
pentru perioada respectivă, prevăzute în contractul individual de muncă (alin.1).

Ea reprezintă media zilnică a drepturilor salariale menţionate din ultimele luni


anterioare celei în care este efectuat concediul, multiplicată cu numărul de zile de
concediu (alin.2).

Indemnizaţia se plăteşte de către angajator cu cel puţin 5 zile lucrătoare înainte


de plecarea în concediu (art.145). Potrivit dispoziţiilor H.G. nr.250/1992 privind
concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile
Situaţii autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare39 fostul salariat este obligat să
când se restituie restituie o parte din indemnizaţia de concediu numai atunci când contractul individual
indemnizaţia de muncă încetează din culpa sa. În temeiul art.14 din acest act normativ, este vorba
de concediu de:

                                                            
39
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.118 din 13 iunie 1995

74
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

‐ încetarea de drept a contractului ca urmare a condamnării penale ori a


interzicerii exercitării unei profesii sau a unei funcţii ca măsură de siguranţă
ori pedeapsă complementară;
‐ concedierea disciplinară ori cea ca urmare a arestării preventive a
salariatului pe o perioadă mai mare de 30 de zile;
‐ demisia salariatului.

În situaţia în care, contractul individual de muncă încetează de drept,


consecinţă a pensionării, ceea ce exclude culpa salariatului (art.56 lit.d), soluţia care
se impune, în opinia noastră, este cea a nerestituirii indemnizaţiei.

4.16. Efectuarea concediului de odihnă.


Dobândirea dreptului la concediul anual de odihnă şi efectuarea concediului
sunt două noţiuni care nu trebuie să fie confundate. Dobândirea dreptului este
concomitentă cu încadrarea în muncă, iar durata lui – în cadrul duratei totale, stabilite
de lege – este direct dependentă de timpul în care se prestează munca în anul
calendaristic respectiv. Prestaţiilor succesive le corespunde, deci, numărul zilelor de
odihnă. De aceea, în cazul în care condiţiile prevăzute de lege, este posibilă
acordarea sau compensarea proporţională a concediului de odihnă numai pentru
timpul lucrat o parte din anul calendaristic (pro rata temporis). Pentru a-şi realiza
finalitatea, concediul trebuie efectuat în fiecare an şi numai excepţional se permite
efectuarea concediului în anul următor (în cazurile expres prevăzute de lege sau de
contractul colectiv de muncă aplicabil). Angajatorul este obligat în această din urmă
situaţie să acorde concediu, până la sfârşitul anului următor, tuturor salariaţilor care
Compensarea într-un an calendaristic nu au efectuat integral concediul de odihnă la care aveau
în bani a dreptul (art.141 alin.1-3).
concediului
e permisă doar Având în vedere regula, necesitatea şi obligaţia efectuării concediului în natura,
la încetarea CIM compensarea lui în bani este permisă numai în cazul încetării contractului individual
sau dacă din de muncă (art.141 alin.4 din Codul muncii), sau, adaugăm, când, din motive obiective,
motive obiective nu a putut fi efectuat (art.144).
nu a putut fi
efectuat Dacă în timpul când salariaţii sunt în concediu de odihnă intervin anumite
situaţii (incapacitatea temporară de muncă; salariatul este chemat să îndeplinească
îndatoriri publice sau obligaţii militare; urmează sau trebuie să urmeze un curs de
calificare, recalificare, perfecţionare sau specializare, salariata intră în concediu de
maternitate; salariatul este rechemat la serviciu) concediul se întrerupe; restul zilelor
de concediu se va efectua după ce au încetat situaţiile respective sau, când aceasta
nu este posibil, la data stabilită printr-o nouă programare în cadrul aceluiaşi an
calendaristic. În cazul întreruperii concediului, indemnizaţia nu se restituie.

4.17. Întreruperea concediului


Poate interveni la cererea salariatului, pentru motive obiective, dar şi la
iniţiativa angajatorului care îl poate rechema pe salariat din concediu în caz de forţă
majoră sau pentru interese urgente care impun prezenţa salariatului la locul de
muncă.

În ipoteza rechemării, angajatorul are obligaţia de a suporta toate cheltuielile


salariatului şi ale familiei sale, necesare în vederea revenirii la locul de muncă,
precum şi eventualele prejudicii suferite de acesta ca urmare a întreruperii concediului
de odihnă (art.146).

4.18. Compensarea în bani a concediului de odihnă


Pentru a-şi realiza finalitatea, concediul de odihnă trebuie să fie efectuat. De
aceea, Codul muncii prevede imperativ: „compensarea în bani a concediului de
odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de
muncă” (art.141 alin.4).

75
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

4.19. Alte concedii


În sensul său general, termenul de concediu determină orice perioadă de timp
în care salariaţii nu au obligaţia, potrivit legii, de a presta munca. Ca atare, toate
concediile sunt forme ale timpului liber, dar nu şi ale timpului de odihnă; numai
concediul de odihnă se cuprinde în aceasta ultimă noţiune. De aceea, într-o tratare
exactă, celelalte concedii trebuie să fie examinate distinct de timpul de odihnă.

Unele din concedii – medicale, de maternitate, pentru îngrijirea copilului bolnav


etc. – constituie, împreună cu indemnizaţiile băneşti aferente, elemente ale dreptului
la asigurări sociale. Este evident că asemenea concedii au o altă finalitate decât
concediul de odihnă.

Alte concedii au, de asemenea, o funcţie proprie, diferită de aceea a


concediului de odihnă.

Codul muncii reglementează concediile pentru formare profesională cu sau fără


plată (art.149-153) ori, concedii fără plată, pentru rezolvarea unor situaţii personale
(art.148).

Durata concediului se stabileşte prin contractul colectiv de muncă aplicabil sau


prin regulamentul intern.

4.20. Zile libere.


Art.138 din Codul muncii prevede că prin contractul colectiv de muncă se pot
stabili şi alte zile libere. În acest sens, conform art.61 alin.1 din Contractul colectiv de
muncă unic la nivel naţional, salariaţii au dreptul la zile libere plătite pentru
evenimente deosebite în familie, sau alte situaţii, după cum urmează:
Pentru situaţii a. căsătoria salariatului – 5 zile;
familiale b. căsătoria unui copil –2 zile;
deosebite c. naşterea unui copil – 2 zile;
se pot acorda d. decesul soţului, copilului, părinţilor, socrilor – 3 zile;
zile libere e. decesul bunicilor, fraţilor, surorilor – 1 zi;
f. schimbarea locului de muncă în cadrul aceluiaşi angajator, cu mutarea
domiciliului în altă localitate – 5 zile.

Şi alte acte normative stabilesc acordarea de zile libere. Astfel, potrivit art.11
lit.b din H.G. nr.1364/2006, donatorul de sânge are dreptul să primeasca, la cerere,
pentru fiecare donare efectivă o zi liberă de la locul de muncă, în ziua donării.

Lucrare de verificare - Unitatea de învăţare IV

1. Identificaţi cazurile pentru care legea prevede o durată redusă a timpului


de muncă.

2. Identificaţi categoriile de concedii de odihnă.

3. Enumera i sărbătorile legale prevăzute de Codul muncii.

 
 
 

76
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

 
Bibliografie - Unitatea de învăţare IV
 
1. GHIMPU S., ŞTEFĂNESCU I.T., BELIGRĂDEANU Ş, MOHANU GH.,
Dreptul muncii, tratat, vol.2, Editura Ştiintifică şi enciclopedică,
Bucure ti, 1979;
2. GHIMPU S., ŢICLEA Al., Dreptul muncii, Edi ia a II-a, Editura All Beck,
Bucureşti, 2001;
3. Legea nr.17/2000 privind asistenţa socială a persoanelor vârstnice;
4. Legea nr.346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă sau
boli profesionale;
5. O.U.G. nr.99/2000 privind măsurile ce pot fi aplicate în perioadele cu
temperaturi extreme pentru protectia persoanelor încadrate în muncă;
6. Legii nr.31/1991 privind stabilirea duratei timpului de muncă sub 8 ore
pentru salariaţii care lucrează în condiţii deosebite, vătămătoare, grele
sau periculoase;
7. H.G. nr. 246/2007 privind metodologia de reînoire a avizelor de încadrare
a locurilor de muncă în condiţii deosebite;
8. H.G. nr.1025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a
persoanelor în locuri de muncă speciale;
9. Legea nr.226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii
speciale;
10. H.G. nr.250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale
salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific
deosebit şi din unităţile bugetare.

77
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE V
RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ
 
 
CUPRINS
 
Obiectivele Unităţii de învăţare V .............................................................................................................. 78 
5.1. Noţiunea de disciplină a muncii.......................................................................................................... 78 
5.2. Trăsături caracteristice ale disciplinei muncii. .................................................................................... 79 
5.3. Izvoarele de drept în materia disciplinei muncii.................................................................................. 79 
5.4. Căile de înfăptuire a disciplinei muncii. .............................................................................................. 80 
5.5. Definiţia răspunderii disciplinare......................................................................................................... 80 
5.6. Trăsăturile caracteristice ale răspunderii disciplinare. ........................................................................ 81 
5.7. Enumerarea condiţiilor răspunderii disciplinare.................................................................................. 81 
5.8. Obiectul abaterii disciplinare. ............................................................................................................. 82 
5.9. Latura obiectivă.................................................................................................................................. 82 
5.10. Subiectul abaterii disciplinare........................................................................................................... 83 
5.11. Latura subiectivă (vinovăţia). ........................................................................................................... 83 
5.12. Cauze care apără de răspundere (cauze de exonerare sau de neresponsabilitate) ........................ 83 
5.13. Noţiunea sancţiunilor disciplinare..................................................................................................... 84 
5.14. Clasificarea sancţiunilor disciplinare. ............................................................................................... 84 
5.15. Enumerarea sancţiunilor. ................................................................................................................. 84 
5.16. Organele competente să aplice sancţiuni disciplinare...................................................................... 85 
5.17. Cercetarea abaterii disciplinare........................................................................................................ 85 
5.18. Individualizarea şi aplicarea sancţiunii. ............................................................................................ 86 
5.19. Termenele de aplicare a sancţiunilor disciplinare............................................................................. 87 
5.20. Decizia de sancţionare..................................................................................................................... 88 
5.21. Executarea sancţiunilor disciplinare. ................................................................................................ 88 
5.22. Contestaţia – calea de atac împotriva sancţiunilor disciplinare. ....................................................... 89 
Lucrare de verificare - Unitatea de învăţare V........................................................................................... 89 
Bibliografie - Unitatea de învăţare V ......................................................................................................... 90 

Obiectivele Unităţii de învăţare V


 

După studiul acestei unităţi de învăţare veţi putea:


- să identificati notiunea de disciplină a muncii;
- să identifica noţiunea de răspundere disciplinară şi elementele caracteristice ale acesteia;
- să delimitaţi răspunderea disciplinară de alte forme de răspundere juridică;
- să identificaţi sancţiunile disciplinare;
- să cunoaşteţi procedura aplicării sancţiunilor disciplinare.

5.1. Noţiunea de disciplină a muncii


Disciplina muncii este o condiţie obiectivă, necesară şi indispensabilă
desfăşurării activităţii fiecărui angajator. Cerinţa respectării unei anumite ordini, a unor
reguli, care să coordoneze conduita indivizilor, pentru atingerea scopului comun, se
impune cu forţă evidentă valabilă pentru orice activitate umană desfăşurată în
colectiv. În virtutea raportului de subordonare, salariatul trebuie să respecte nu numai
obligaţiile generale de muncă prevăzute în actele normative, în contractul colectiv şi
contractul individual de muncă, în regulamentul intern, dar şi măsurile (dispoziţiile)
date de angajator prin decizii, ordine scrise sau verbale în exercitarea atribuţiilor sale
de coordonare, îndrumare şi control.

Disciplina muncii Punând în evidenţă importanţa îndatoririi de a respecta disciplina muncii, Codul
însumează toate muncii o enunţă în art.39 alin.2 lit.b ca fiind o obligaţie distinctă a salariaţilor, având un
îndatoririle caracter de sinteză, deoarece însumează şi rezumă, în esenţă, totalitatea îndatoririlor
salariaţilor de serviciu asumate de aceştia prin încheierea contractului individual de muncă.

78
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Această obligaţie corespunde dreptului angajatorului – prevăzut la art.40 alin.1


lit.e şi art.263 alin.1 – de a aplica sancţiuni salariaţilor ori de câte ori constată că
aceştia săvârşesc abateri disciplinare.

Aşa cum denumirea o arată, având în vedere esenţa şi finalitatea sa, disciplina
muncii priveşte exclusiv relaţiile sociale de muncă. De aceea, poate fi definită ca fiind
Definiţie ordinea necesară în desfăşurarea procesului de muncă, ce presupune
îndeplinirea sarcinilor de serviciu şi respectarea normelor de conduită de către
participanii la acest proces.

5.2. Trăsături caracteristice ale disciplinei muncii


Din punct de vedere juridic, disciplina muncii poate fi caracterizată, ca unul din
principiile generale ale reglementării relaţiilor de muncă. Respectarea disciplinei
Principiu de
muncii constituie o obligaţie de bază a fiecărui salariat.
drept

În temeiul acestui principiu, disciplina muncii, ca instituţie de drept pozitiv al


Instituţie de muncii, semnifică, în mod obiectiv, un sistem de norme care reglementează
dreptul muncii comportarea salariaţilor în desfăşurarea procesului muncii colective.

Din punct de vedere subiectiv – al salariatului – disciplina muncii constituie o


Obligaţie obligaţie juridică de sinteză, care însumează şi rezumă, în esenţă, totalitatea
juridică obligaţiilor asumate prin încheierea contractului individual de munca. Această obligaţie
de sinteză este generală, ea nu comportă niciun fel de excepţie, revenind deci fiecărui salariat.

Totodată, ea este de natură contractuală, deoarece, deşi este prevăzută


Are natură generic în lege, ia naştere în mod concret, în sarcina unei persoane determinate, prin
contractuală încadrarea acesteia în colectivul de muncă al unui angajator, ca urmare a încheierii
contractului de muncă.

Mai trebuie să subliniem că disciplina muncii are un caracter autonom,


Are caracter deosebindu-se de alte categorii ale disciplinei – contractuală, fiscală etc. – deşi nu se
autonom poate contesta legatura ei strânsă cu astfel de forme ale disciplinei în sensul larg al
noţiunii.

5.3. Izvoarele de drept în materia disciplinei muncii


Este de la sine înţeles că, reprezentând o parte dintr-un ansamblu, disciplina
Codul muncii muncii nu-şi are alte izvoare decât cele ale dreptului muncii, în general. Sunt necesare
totuşi unele sublinieri.

În primul rând, cele mai importante izvoare în această materie cu caracter


general, sunt Codul muncii, care conţine un capitol intitulat „Răspunderea
disciplinară”, integrat în Titlul „Răspunderea juridică”.

CCM În al doilea rând, trebuie subliniat că un rol din ce în ce mai mare în materia
disciplinei muncii revine contractelor colective de muncă.

De asemenea, nu a scăzut nicidecum importanţa acelor acte specifice, cum


Acte interne sunt statutele de personal, regulamentele interne.

79
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

5.4. Căile de înfăptuire a disciplinei muncii


Literatura juridică clasifică mijloacele sau căile de înfăptuire a disciplinei muncii
în două categorii.

Prima categorie cuprinde căile sau mijloacele cu caracter organizatoric,


Măsurile cu
preventiv şi stimulativ. Într-adevăr, asa cum am mai menţionat, între organizarea şi
caracter
disciplina muncii există o strânsă legătură: numai o organizare perfectă a muncii
organizatoric,
permite existenţa unei discipline corespunzătoare şi constituie o condiţie a prevenirii
preventiv şi
abaterilor disciplinare. Au caracter stimulativ pentru respectarea disciplinei muncii
stimulativ acele dispoziţii legale care prevăd acordarea, pentru rezultatele deosebite în
activitatea desfăşurată, a salariului de merit, promovarea în grad sau treapta
profesională, fără respectarea condiţiei de vechime, trecerea în gradaţia imediat
superioară numai a personalului notat cu calificativul „bun” şi „foarte bun” în anul
precedent, existenţa sistemului de sporuri şi premii etc.

În cea de a doua categorie se cuprind sancţiunile aplicabile în cazul încălcării


Măsurile cu
disciplinei muncii. Desigur că, pe de o parte, reglementarea acestor sancţiuni
caracter
constituie un mijloc eficient de prevenire a abaterilor disciplinare, iar, pe de altă parte,
sancţionator
sancţiunile se aplică numai în ipoteza săvârşirii unor astfel de fapte ilicite.

5.5. Definiţia răspunderii disciplinare


În legislaţia muncii nu există o definiţie a răspunderii disciplinare. Dar, se
acceptă unanim că această răspundere intervine în cazurile în care un salariat
săvârşeşte cu vinovăţie o abatere disciplinară.

Din textele legale, rezultă, însă, elementele esenţiale – definitorii, ale


răspunderii disciplinare fără a căror existenţă cumulată nu poate exista o atare
răspundere.

Acestea sunt:
‐ calitatea de salariat;
‐ existenţa unei fapte ilicite;
‐ săvârsirea faptei cu vinovăţie;
‐ un rezultat dăunător
‐ legătura de cauzalitate între faptă şi rezultat.

Doar salariatul poate fi subiect al abaterii disciplinare. Într-adevăr, antrenarea


răspunderii disciplinare poate avea loc numai dacă fapta socialmente periculoasă a
fost săvârşită de o persoană care se află în raporturi de muncă cu un angajator, în
baza unui contract de muncă; în lipsa acestui contract nu poate exista răspunderea
disciplinară. Astfel, contractele de antrepriză, de mandat, de prestări servicii, neavând
ca element esenţial subordonarea unei părţi faţă de cealaltă, deşi aceste contracte au
ca obiect, ca şi contractul de muncă, prestarea unei activităţi, nu prezintă caracterele
contractului de muncă şi, deci, titularii lor nu răspund disciplinar.

Existenţa unei fapte ilicite constituie condiţia necesară pentru existenţa


răspunderii disciplinare. Potrivit art.263 alin.2, fapta ilicită, sub aspect disciplinar,
constă în încălcarea normelor legale, a regulamentului intern, a contractului individual
sau a contractului colectiv de muncă aplicabil, a ordinelor şi dispoziţiilor legale ale
conducătorilor ierarhici.

Fapta ilicită poate fi săvârşita, ca regulă, la locul de muncă, în cadrul


programului de lucru, dar şi în afara acestora, în anexele unităţii, depozite, rampe,
cămine, cantine, pe traseu în situaţia conducătorilor de mijloace de transport, a
personalului operativ din unităţile de poştă şi telecomunicaţii. Fapta ilicită poate fi
săvârşită şi la locul de muncă în care o persoana se află în delegare sau este
detaşată.

80
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

În concluzie la cele ce preced, răspunderea disciplinară poate fi definită ca fiind


Definiţia aceea formă a răspunderii juridice, specifică dreptului muncii, ce consta în
răspunderii sancţionarea faptelor de încălcare cu vinovăţie de către orice salariat a
disciplinare normelor legale, a regulamentului intern, a contractului individual şi/sau
colectiv de muncă, a ordinelor şi dispoziţiilor legale ale conducătorilor ierarhici.

5.6. Trăsăturile caracteristice ale răspunderii disciplinare


Ca orice formă a răspunderii juridice şi răspunderea disciplinară îndeplineşte
un rol subsidiar pentru că, în asigurarea ordinii de drept, ponderea principală o deţine
conştiinţa răspunderii, ca o caracteristică superioară a demnităţii şi personalităţii
umane.

În cazurile în care abaterea a fost totuşi săvârşită, răspunderea disciplinară îsi


Are o funcţie exercită întreita sa funcţie, sancţionatoare, preventivă şi educativă. Persoanei
sancţionatoare, vinovate i se va aplica o pedeapsă cu caracter precumpănitor moral sau material,
preventivă şi după caz, adică după gravitatea abaterii săvârşite, care se reflectă pe planul
educativă conştiinţei şi al atitudinii celui sancţionat ca o constrângere morală sau ca o privaţiune
materială, de natură să-l reţina pe viitor de la comiterea altor abateri.

Prin aceasta, răspunderea disciplinară se aseamănă cu răspunderea penală


sau contravenţională şi se deosebeşte de răspunderea patrimonială, care
îndeplineşte, în principal, o funcţie reparatorie.

Răspunderea Răspunderea disciplinară este de natură contractuală. Asa cum s-a arătat,
disciplinară este încheierea contractului de muncă are ca efect subordonarea ierarhică, ca o condiţie
de natură obiectivă a organizării şi eficienţei muncii. Constituind urmarea încheierii contractului
contractuală individual de muncă, subordonarea ierarhică reprezintă în acelaşi timp temeiul ierarhic
al autorizării angajatorului de a aplica sancţiuni disciplinare. Legătura directă dintre
contractul individual de muncă şi răspunderea disciplinară determină şi limitele
aplicării acesteia. Ea apără ordinea interioară din unitatea respectivă şi de aceea, nu
se mai poate stabili răspunderea disciplinară după desfacerea contractului de muncă
al persoanei vinovate. De aici decurge şi periculozitatea socială mai redusă a abaterii
disciplinare faţă de alte fapte care aduc atingere relaţiilor sociale mai largi, intereselor
generale, cum sunt contravenţiile şi infracţiunile.

Are caracter Răspunderea disciplinară are un caracter strict personal, nefiind de conceput o
personal răspundere pentru fapta altuia sau o transmitere a ei asupra moştenitorilor.

E o formă de
răspundere În sfârşit, răspunderea disciplinară este o formă de răspundere independentă
independentă de toate celelalte forme ale răspunderii juridice.

5.7. Enumerarea condiţiilor răspunderii disciplinare


În mod similar celorlalte forme ale răspunderii – penală sau contravenţională –
unicul temei al răspunderii disciplinare, condiţia necesară şi suficientă a declanşării ei
este abaterea disciplinară. Dar, în timp ce fiecare din faptele ce constituie infracţiuni
sau contravenţii sunt descrise cu precizie în lege, Codul muncii nu cuprinde
asemenea determinări, enunţând – în art.263 alin.2 – numai definiţia generală a
abaterii disciplinare.

Pentru declanşarea răspunderii disciplinare, este necesar ca un salariat să fi


săvârşit o abatere de la disciplina muncii. De aceea, pentru a stabili dacă o faptă
poate fi calificată abatere disciplinară, astfel încât să atragă răspunderea disciplinară,
este necesar să fie analizate acele elemente constitutive, asemănătoare ca structură
cu cele ale infracţiunii.

Aşa fiind, spre a răspunde disciplinar, trebuie să fie întrunite următoarele


elemente constitutive ale abaterii disciplinare:
‐ obiectul (relaţiile sociale de muncă, ordinea şi disciplina la locul de muncă);

81
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

‐ latura obiectivă (respectiv fapta – acţiunea sau inacţiunea salariatului);


‐ subiectul (întotdeauna o persoană fizică în calitate de subiect calificat,
respectiv salariatul);
‐ latura subiectivă (vinovăţia – intenţia directă şi indirectă ori culpa cu
uşurinţă sau nesocotinţa salariatului).

Existenţa întrunită a elementelor abaterii disciplinare – cauza – declanşează


efectul, respectiv răspunderea disciplinară. Deci, fapta ilicită (abaterea disciplinară)
trebuie să se afle într-o legătură cauzală cu rezultatul (dăunător).

Dacă sunt probate elementele constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv


înfrângerea obligaţiilor de serviciu şi vinovăţia, rezultatul dăunător şi legătura cauzală
se prezumă.

5.8. Obiectul abaterii disciplinare


Pentru existenţa unei abateri disciplinare este necesar ca fapta – comisivă sau
omisivă – săvârşită de către un salariat, să se răsfrângă negativ asupra relaţiilor care
se stabilesc între membrii colectivului unui angajator în procesul muncii şi care trebuie
să se desfăşoare într-o anumită ordine şi disciplină, prin respectarea de către toţi
participanţii la acest proces, a unor norme de conduită obligatorie.

Săvârşind abaterea, autorul ei încalcă una sau mai multe obligaţii pe care le
are la locul de muncă. Deci, obiectul abaterii disciplinare – respectiv valoarea socială
lezată prin săvârşirea ei – constituie relaţiile de muncă, ordinea interioară în cadrul
angajatorului, disciplina la locul de muncă.
Obiectul abaterii
disciplinare îl
În consecinţă, prin obiect al abaterii disciplinare – respectiv valoarea socială
constituie
lezată prin săvârşirea ei, înţelegem relaţiile sociale de muncă, ordinea şi disciplina în
disciplina
procesul muncii. Pe planul raportului juridic de muncă, aceste relaţii se transpun în
muncii
obligaţiile de serviciu asumate prin contractul de muncă, sintetizate, la rândul lor, în
obligaţia generică de a respecta cu stricteţe ordineainterioară a unitaţii, disciplina
muncii.

5.9. Latura obiectivă


Cel de al doilea element constitutiv al abaterii disciplinare este o faptă ilicită
care produce, în raportul de la cauză la efect, un rezultat dăunator ordinii interioare
din unitate. Aceste obligaţii asumate prin încheierea contractului individual de muncă
sunt prevazute în legi şi alte acte normative, contractele colective de muncă,
regulamentul de organizare şi funcţionare, regulamentul intern, precum şi în ordinele
şi dispoziţiile şefilor ierarhici.

Ca regulă generală, ele sunt înscrise în fişa postului. Caracterul ilicit al faptei
rezultă din neconcordanţa dintre acestea şi obligaţiile menţionate. Sub acest aspect,
sunt necesare unele precizări cu privire la normele de comportare şi la ordinele
superiorilor ierarhici.

Cât priveşte ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici,


respectarea lor este expresia raportului de subordonare ierarhică, personală, ce stă la
baza disciplinei muncii, ca o condiţie esenţială pentru asigurarea ordinii în procesul
muncii şi al producţiei. Fireşte, nu au putere obligatorie decât ordinele şi dispoziţiile
emise, aşa cum dispune Codul muncii, în mod legal, cu respectarea normelor de drept
privind competenţa organului emitent, conţinutul şi forma actului.

Fapta ilicită Fapta ce constituie abatere disciplinară poate fi comisivă, constând într-o
poate fi omisivă acţiune prin care se încalcă o obligaţie de a nu face, adică o norma prohibitivă, sau
sau comisivă omisivă, prin neîndeplinirea unei obligaţii de a face. Fapta poate fi mixtă atunci când,
în loc de a-şi îndeplini conştiincios şi întocmai sarcinile sale, salariatul lucrează
neglijent, cu nesocotirea regulilor profesiunii, provocând pagube sau neajunsuri

82
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

angajatorului. Fapta ilicită trebuie să se afle în legatură de cauzalitate cu un rezultat


dăunător, care reflectă gradul de periculozitate socială a abaterii.

În materie disciplinară, în cazul când sunt dovedite celelalte elemente


constitutive ale abaterii – încălcarea normelor legale sau contractuale etc. şi vinovăţia
– rezultatul dăunător şi legătura de cauzalitate sunt prezumate.

Când însă, potrivit prevederilor legii, contractului colectiv de muncă,


regulamentului intern sau contractului individual, aplicarea unei sancţiuni este
condiţionată de producerea unui anumit efect dăunător – de exemplu, un prejudiciu
patrimonial, adică al unei urmări calificate, angajatorul este obligat să dovedeasca
existenţa acestui rezultat.

5.10. Subiectul abaterii disciplinare

Răspunderea Răspunderea disciplinară este specifică raportului juridic de muncă. Abaterea


disciplinară disciplinară are un subiect calificat, şi anume un salariat încadrat la un angajator. Din
presupune un însuşi faptul că salariatul a avut capacitatea de a încheia contractul de muncă se
subiect calificat, prezumă ca are şi discernamânt. Dacă s-ar constata că este iresponsabil, contractul
SALARIATUL de muncă ar fi nul, caz în care ar fi exclusă şi răspunderea lui.

5.11. Latura subiectivă (vinovăţia)


Cel de al patrulea element constitutiv al abaterii disciplinare este latura
Abaterile subiectivă sau vinovăţia care constă în atitudinea psihică negativă a subiectului faţă
disciplinare pot de fapta sa, în conştiinţa – mai clară sau mai difuză – a încălcării unor relaţii sociale.
fi săvârşite Corespunzător formelor şi gradelor de vinovăţie din dreptul penal, abaterile pot fi
cu intenţie săvârşite cu intenţie sau din culpă.
sau din culpă
Intenţia este de două feluri: directă, când subiectul prevede şi urmăreşte
producerea efectului dăunător al faptei sale, şi indirectă, când prevede efectul
dăunător, fără a-l dori, acceptând totuşi producerea lui.

Culpa este, de asemenea, de două feluri: uşurinţa, când subiectul prevede


efectul, dar speră fără temei să-l poata evita; nesocotinţa, când subiectul nu prevede
efectul, deşi putea sau trebuia să-l prevadă.

În cadrul răspunderii disciplinare, gradul de vinovăţie constituie unul din


criteriile folosite pentru dozarea sancţiunii, pentru individualizarea ei.

5.12. Cauze care apără de răspundere (cauze de exonerare sau de


neresponsabilitate)
Răspunderea disciplinară poate fi angajată numai dacă sunt întrunite toate
elementele constitutive ale abaterii; absenţa oricăruia dintre ele face ca abaterea şi,
pe cale de consecinţă, răspunderea să nu poată exista. Sunt totuşi cazuri în care, deşi
fapta pare să întrunească trăsăturile abaterii disciplinare, anumite împrejurări specifice
existente în momentul săvârşirii ei duc la concluzia că, în realitate, conduita autorului
nu are caracter ilicit, antisocial, că acesta nu este vinovat şi că se impune exonerarea
de răspundere.

Aceste cauze de exonerare sau de neresponsabilitate – care sunt enumerate,


în majoritatea lor, în dreptul penal, aplicându-se prin analogie şi în răspunderea
disciplinară – sunt următoarele: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea
fizică şi constrângerea morală, cazul fortuit şi forţa majoră, iresponsabilitatea, beţia,
minoritatea şi eroarea de fapt.

83
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

5.13. Noţiunea sancţiunilor disciplinare


Sancţiunile disciplinare constituie mijloace de constrângere prevăzute de lege,
având ca scop apărarea ordinii disciplinare, dezvoltarea spiritului de răspundere
Sunt mijloace de
pentru îndeplinirea consştiincioasă a îndatoririlor de serviciu şi respectarea normelor
constrângere
de comportare, precum şi prevenirea producerii unor acte de indisciplină. Ele sunt
specifice
măsuri specifice dreptului muncii, în legătură cu executarea contractului individual de
dreptului muncii
muncă, reflectându-se prin consecinţele lor, numai asupra raportului juridic de muncă,
fără a afecta celelalte drepturi personale şi patrimoniale ale salariaţilor.

Ele sunt prevăzute expres şi limitativ în lege, iar aplicarea lor sub aspectul
Sancţiunile duratei şi al cuantumului trebuie să se facă cu respectarea riguroasa a dispoziţiilor
disciplinare sunt legale (principiul legalităţii sancţiunii). Drept consecinţă, angajatorul nu poate să aplice
expres şi limitativ o altă sancţiune, decât una din cele stabilite de lege, iar prin contractul colectiv de
prevăzute de lege muncă nu pot fi prevăzute sancţiuni disciplinare diferite de cele reglementate de
legislaţia muncii.

Ţinându-se seama că sancţiunile sunt enumerate de lege în mod gradat, de la


cea mai blândă la cea mai severă, urmează ca la alegerea uneia dintre ele, pentru a
corespunde abaterii savârşite, trebuie să se recurgă la criteriile generale pe care tot
legea le prevede; împrejurările în care fapta a fost săvârşita; gradul de vinovăţie;
consecinţele abaterii disciplinare; comportarea generală în serviciu a salariatului;
eventualele sancţiuni disciplinare aplicate anterior acesteia.

5.14. Clasificarea sancţiunilor disciplinare


Sancţiunile disciplinare pot fi clasificate în raport cu două criterii principale:
categoria de personal cărora li se aplică şi efectele produse.

Dupa criteriul categoriei de personal cărora li se aplică, sancţiunile disciplinare


se împart în:
a) sancţiuni generale, care sunt prevăzute de Codul muncii;
b) sancţiuni speciale, care sunt prevăzute în statutele de personal sau în
statutele disciplinare aplicabile unor anumite sectoare de muncă sau
profesii, ţinându-se seama de condiţiile specifice executării îndatoririlor de
serviciu.

Dupa criteriul efectelor produse, sancţiunile disciplinare se pot împărţi în:


a) sancţiuni cu efect precumpănitor moral
b) sancţiuni cu efect precumpănitor patrimonial.

5.15. Enumerarea sancţiunilor


Art.264 alin.1 din Codul muncii prevede că sancţiunile disciplinare pe care le
poate aplica angajatorul în cazul în care salariatul săvârşeşte o abatere disciplinară
sunt:
a) avertismentul scris;
b) suspendarea contractului individual de muncă pentru o perioada ce nu poate
depăşi 10 zile lucrătoare;
c) retrogradarea din funcţie, cu acordarea salariului corespunzător funcţiei în
care s-a dispus retrogradarea, pentru o durată ce nu poate depăşi 60 de zile;
d) reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5-10%;
e) reducerea salariului de baza şi/sau, după caz, şi a indemnizaţiei de
conducere pe o perioadă de 1-3 luni cu 5-10%; f) desfacerea disciplinară a
contractului individual de muncă.

În primul rând, este important de precizat că angajatorul nu poate aplica o altă


sancţiune disciplinară în afara celor stabilite expres de textul citat, şi nici nu poate
înscrie în regulamentul intern alte asemenea sancţiuni. Un alt regim sancţionator nu
poate fi stabilit decât prin statutele profesionale aprobate prin lege specială (art.264
alin.2).

84
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

1 abatere În al doilea rând, trebuie subliniat că pentru aceeaşi abaterea disciplinară poate
1 sancţiune fi aplicată numai o sancţiune (art.265 alin.2); este aplicarea cunoscutei reguli de drept:
non bis in idem.

5.16. Organele competente să aplice sancţiuni disciplinare


Codul muncii nu face nicio precizare în acest sens; prevede doar prerogativa
disciplinară a angajatorului. Nu face, în acelaşi timp, nicio distincţie între angajatorul –
Competenţa de a persoana juridică şi angajatorul – persoană fizică. Or, în categoria persoanelor juridice
aplica sancţiuni intră: societăţile comerciale, regiile autonome, societăţile şi companiile naţionale,
disciplinare unităţile bugetare etc., care nu ar putea direct, ele însele, ca persoane juridice, să
aparţine aplice sancţiuni disciplinare. Dar, toate aceste persoane juridice dispun de organe de
angajatorului conducere, (colegiale, precum şi unipersonale).
prin organele de
conducere Desigur că din punct de vedere al răspunderii disciplinare, al stabilirii şi aplicării
sancţiunilor, poziţia preeminentă o au organele unipersonale de conducere (director,
director general, preşedinte, administrator etc.). Acestea au competenţa generală în
materie, putând aplica, aşadar, orice sancţiuni disciplinare, competenţă ce rezultă, în
primul rând, din dispoziţiile legale potrivit cărora ei reprezintă unitatea în relaţiile cu
persoanele fizice şi juridice şi, în al doilea rând, din cele ce prevăd prerogativa lor de a
organiza selectarea, angajarea şi concedierea personalului.

Desigur că nimic nu se opune să intervină şi o delegare expresă şi distinctă de


atribuţii disciplinare, în sensul că organul competent al angajatorului să
împuternicească un subordonat care să aplice orice sancţiune disciplinară, inclusiv pe
cea mai gravă – concedierea, şi nu doar pe cele „uşoare” enumerate mai sus. O
asemenea delegare este posibilă chiar şi în cazul autorităţilor şi instituţiilor publice.
Regula este că delegatul nu poate, la rândul lui delega, atribuţiile pe care le-a primit
cu titlu de delegare de atribuţii. Altfel spus, regula „delegata potestas non delegatur”
se aplică şi în dreptul muncii.

Pentru anumite categorii de personal, sunt instituite organe speciale (comisii de


disciplina) – organe colegiale – competente să aplice sancţiunile disciplinare.

Se înţelege că în cazul angajatorilor persoane fizice, aceştia, direct, aplică


sancţiunea disciplinară.

5.17. Cercetarea abaterii disciplinare


Constituie prima fază a acţiunii disciplinare. Sesizat din oficiu ori de către o altă
persoană – de obicei şeful ierarhic al autorului abaterii, cel abilitat să aplice
sancţiunea, trebuie mai întâi să dispună efectuarea cercetării disciplinare prealabile.

Într-adevăr, potrivit art.267 alin.1 din Codul muncii, nicio sancţiune disciplinară,
Pentru aplicarea cu excepţia avertismentului scris nu poate fi dispusă mai înainte de efectuarea
sancţiunilor cercetării disciplinare prealabile. În caz contrar, sancţiunea va fi nulitatea absolută a
disciplinare măsurii respective.
e obligatorie
efectuarea Punctul de pornire în efectuarea cercetării îl constituie convocarea, în scris, a
cercetării salariatului de către persoana împuternicită de către angajator să realizeze această
prealabile operaţiune, precizându-se obiectul, data, ora şi locul întrevederii (art.267 alin.2).

În cursul cercetării, salariatul are dreptul să formuleze şi să susţina toate


apărările în favoarea sa şi să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea
toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare, precum şi dreptul de a fi
asistat, la cererea sa de către un reprezentant al sindicatului al cărui membru este
(art.267 alin.4). Numai neprezentarea salariatului la convocarea făcută fără niciun
motiv obiectiv dă dreptul angajatorului să dispună sancţionarea, fără efectuarea
cercetării prealabile (art.267 alin.3).

85
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Considerăm că aceeaşi soluţie se impune şi atunci când salariatul dă curs


convocării, dar refuză apărarea ori să scrie aşa numita „notă explicativă”. Într-un atare
caz, apreciem, urmează să fie făcută dovada acestei situaţii cu un proces-verbal
întocmit de cei împuterniciţi să efectueze cercetarea.

Prezentarea la convocarea angajatorului este un drept al salariatului şi nu o


obligaţie a lui. Concluzia, rezultă şi din textul alin.4 al art.267, conform căruia în cursul
cercetării disciplinare prealabile, salariatul are dreptul să formuleze şi să susţină toate
apărările în favoarea sa şi să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea,
toate probele şi motivaţiile pe care le consideră necesare, precum şi dreptul să fie
asistat, la cererea sa, de către un reprezentant „al sindicatului al cărui membru este”.

Aşa fiind, nu este vorba de obligaţia la aparare, ci de dreptul la apărare, pentru


că nimeni nu poate fi obligat să se apere.

Neprezentarea la convocare nu poate constitui o abatere disciplinară distinctă,


ci ea semnifică faptul că acel salariat a înţeles astfel să renunţe la dreptul la apărare,
în faţa angajatorului, drept ce îi este recunoscut de lege.

Consecinţa imediată şi cea mai importantă a acestei neprezentări este


prevăzută de art.267 alin.3 din Codul muncii: angajatorul are dreptul să dispună
sancţionarea, fără efectuarea cercetării prealabile. Aşa fiind, decizia sa de sancţionare
nu va fi nulă în mod absolut, doar pe acest motiv procedural, aşa cum dispune alin.1
al aceluiaşi articol.

O altă consecinţă: neprezentarea fără motiv obiectiv, îl privează pe salariatul


învinuit (datorită culpei sale) de posibilitatea de a se apăra, de a administra probe şi
de a-şi motiva conduita, aşa cum prevede art.267 alin.4.

Cercetarea prealabilă se va finaliza cu un proces-verbal sau referat ori raport


întocmit de persoanele împuternicite (respectiv comisia instituită) să o efectueze în
care se consemnează rezultatele acesteia, inclusiv, după caz, refuzul nejustificat al
salariatului de a se prezenta şi de a-şi motiva poziţia ori, motivarea pentru care
apărările sale au fost înlăturate, propunerea de sancţionare (sau nu), sancţiunea ce
poate fi aplicată etc.

Documentul astfel încheiat trebuie să aibă în vedere, desigur, faptele (şi în


totalitatea lor) care se impută salariatului în cauză, nu altele sau o parte a ansamblului
lor.

În lipsa unui atare proces-verbal care să conţină poziţia sau atitudinea celui
cercetat, soluţia este anularea deciziei de sancţionare.

5.18. Individualizarea şi aplicarea sancţiunii


Constatând vinovăţia salariatului, după efectuarea cercetării prealabile (sau
după constatarea imposibilităţii efectuării ei datorită culpei celui în cauză), angajatorul
urmează să stabilească sancţiunea disciplinară.

El are la îndemână următoarele criterii legale:


Criterii de a) împrejurările în care fapta a fost săvârşită;
individualizare b) gradul de vinovăţie a salariatului;
a sancţiunilor c) consecinţele abaterii disciplinare;
d) comportarea generală la serviciu;
e) eventualele sancţiuni disciplinare suferite anterior de către acesta (art.266).

Aşadar, stabilirea sancţiunii disciplinare nu poate avea loc în mod arbitrar, ci,
exclusiv, în funcţie de responsabilitatea riguroasă şi cumulativă a criteriilor de mai sus.

În toate cazurile, organul competent să aplice sancţiunea va trebui să se


preocupe cu toată atenţia de individualizarea acesteia, de dozarea ei, ţinând seama
de criteriile prevăzute de lege, deoarece numai o corelare justă a sancţiunii cu

86
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

gravitatea faptei este de natură să asigure realizarea rolului educativ şi preventiv al


răspunderii.

Rezulta din art.264 alin.1 că sancţiunile disciplinare se află într-o anumită


ordine, de la cea mai uşoară, constând în „avertisment scris”, până la cea mai aspră,
constând în desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă. Prin urmare,
sancţiunile se aplică gradual, în funcţie de fapta comisă şi de gradul de vinovăţie al
salariatului. Aşadar, nivelul culpei reprezintă un element esenţial în stabilirea
sancţiunii disciplinare.

Art.262 alin.2 instituie interdicţia aplicării mai multor sancţiuni pentru aceeaşi
abatere. Este aplicarea cunoscutului principiu de drept non bis in idem.

Sancţiunea constând în suspendarea exercitării profesiei determină


suspendarea de drept a contractului individual de muncă în temeiul art.50 lit.i,
coroborat cu textul din legea corpului profesional în baza căruia s-a dispus, cu titlu
disciplinar, suspendarea respectivă, iar excluderea din profesie va conduce la
încetarea de drept a contractului, în temeiul art.56 lit.h, coroborat, de asemenea, cu
textul din legea specială respectivă.

5.19. Termenele de aplicare a sancţiunilor disciplinare


Sunt reglementate de art.268 alin.1. Conform acestui text, „angajatorul dispune
aplicarea sancţiunii disciplinare printr-o decizie emisă în formă scrisă, în termen de 30
de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă despre săvârşirea abaterii
disciplinare, dar nu mai târziu de 6 luni de la data săvârsirii faptei”.

Observăm că textul art.268 alin.1 reglementează două termene diferite în


Sancţiunile interiorul cărora angajatorul va putea să sancţioneze salariaţii vinovaţi de nesocotirea
disciplinare se normelor şi regulilor care compun disciplina muncii: unul de 30 de zile calendaristice şi
aplică în 30 de altul de 6 luni.
zile de la data
luării la Primul termen curge de la data la care reprezentantul angajatorului persoană
cunoştinţă dar juridică abilitat să aplice sancţiuni disciplinare (director, director general, administrator,
nu mai târziu de preşedinte, etc.) sau angajatorul persoana fizică a luat cunoştinţă despre săvârşirea
6 luni de la data abaterii (printr-o notă de constatare, referat, proces-verbal, etc., având o dată certă,
săvârşirii prin înregistrarea în registrul general al unităţii). Termenul în discuţie se calculează în
abaterii conformitate cu art.101 alin.1 din Codul de procedură civilă, pe zile libere, adică nu
intră în calcul nici ziua când a început, nici cea când s-a sfârsit.

Curgerea termenului de 30 de zile calendaristice conduce la prescrierea


dreptului angajatorului de a aplica sancţiuni disciplinare. Dacă intervine totuşi
sancţionarea, aceasta va fi nelegală.

Termenul de 6 luni curge de la un moment obiectiv: data săvârşirii abaterii


disciplinare. În interiorul său angajatorul trebuie să ia cunostinţă de săvârşirea acestei
abateri şi tot aici se va încadra şi termenul de 30 de zile. În mod normal, acest ultim
termen va înceta anterior celui de 6 luni. Cel mult, poate înceta concomitent.

Şi termenul de 6 luni se va calcula în conformitate cu dispoziţiile Codului de


procedură civilă, adică se va sfârşi în luna corespunzătoare zilei de plecare (art.101
alin.3). Dacă, începând la 29, 30 sau 31 ale lunii se sfârşeşte într-o lună care nu are o
asemenea zi, se va socoti împlinit în ziua cea din urmă a lunii (art.101 alin.4). Evident
că şi curgerea acestui termen are drept consecinţă prescrierea dreptului angajatorului
Termenele de a-l sancţiona disciplinar pe salariatul vinovat.
de aplicare
a sancţiunilor Într-adevăr, atât termenul de 6 luni, cât şi cel de 30 de zile sunt termene de
sunt termene prescripţie a răspunderii disciplinare. Aşa fiind, ele sunt susceptibile de întrerupere
de prescripţie sau suspendare în condiţiile dreptului comun.

87
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

5.20. Decizia de sancţionare


Orice sancţiune disciplinară trebuie concretizată, materializată, într-un înscris
(decizie), act unilateral al angajatorului.

În conformitate cu art.268 alin.2, sub sancţiunea nulităţii absolute, decizia


trebuie să conţină:
a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară;
Elemente b) precizarea prevederilor din statutul personal, regulamentul intern sau
obligatorii ale contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat;
deciziei de c) motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în
sancţionare timpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care, nu a fost
efectuată cercetarea;
d) temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică;
e) termenul în care sancţiunea poate fi contestată;
f) instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.

Pentru a fi valabilă, decizia respectivă trebuie semnată de persoana compe


tentă să aplice sancţiunea şi înregistrată în registrul general al angajatorului.

Pentru a produce efecte, decizia de sancţionare trebuie comunicată


Decizia
salariatului. Termenul este de cel mult 5 zile calendaristice de la data emiterii ei
de sancţionare
(art.268 alin.3). Acest termen însă nu este unul de decădere, adică necomunicarea în
se comunică
cadrul său nu atrage nulitatea sancţionării. Este doar de recomandare; sancţiunea
salariatului
pentru necomunicare constă în lipsa producerii efectelor. Dar dacă astfel trece
în 5 zile
termenul de 6 luni de la data comiterii faptei decizia de sancţionare va deveni caducă.
de la emitere Comunicarea se face prin predarea deciziei direct salariatului, cu semnatură de
primire, ori, în caz de refuz al primirii, prin scrisoare recomandată, la domiciliul sau
reşedinţa comunicată de acesta (art.268 alin.4).

Data comunicării marchează momentul aplicării sancţiunii de la care


angajatorul este îndreptăţit să procedeze la executarea acesteia şi de la care începe
să curgă termenul de 30 de zile calendaristice pentru introducerea contestaţiei
(art.268 alin.5).

Deoarece nu este un act jurisdicţional, decizia de sancţionare este revocabilă.


Decizia
Revocarea constituie o manifestare de voinţă necondiţionată şi integrală. Ea îşi
de sancţionare
produce efectele retroactiv de la data emiterii actului revocat, iar nu de la o dată
este revocabilă
ulterioară; angajatorul nu poate condiţiona efectele revocării de un termen fixat
unilateral.

5.21. Executarea sancţiunilor disciplinare


Este diferită în raport cu natura fiecăreia dintre sancţiuni.

Executarea avertismentului scris se consumă prin însuşi actul comunicării lui


către cel sancţionat şi notării în dosarul personal al acestuia, după caz, şi în registrul
general de evidenţă a salariaţilor.

Suspendarea contractului presupune interdicţia salariatului de a se prezenta la


locul de muncă, deci imposibilitatea de a-şi exercita sarcinile de serviciu, iar, ca o
consecinţă, imposibilitatea de a primi salariul.

Retrogradarea în funcţie înseamnă repartizarea altor sarcini de muncă,


inferioare celor avute anterior, pe o perioadă determinată după care persoana
respectivă revine la situaţia dinainte.

Sancţiunile cu efect precumpănitor patrimonial, implică efectuarea modificărilor


corespunzătoare, cu caracter temporar – una până la 3 luni – în statele de plată, după
caz, şi de personal.

88
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Desfacerea disciplinară a contractului (concedierea disciplinară) se execută


prin scoaterea din evidenţă a persoanei sancţionate şi prin neprimirea ei la lucru.
În situatia în care este vorba de suspendarea exercitării profesiei decisă de
corpul profesional respectiv, după caz de excluderea din profesie, angajatorul va
emite un act propriu, dar nu de sancţionare disciplinară ori de concediere, ci unul prin
care constată ca a intervenit unul din cele două cazuri, de suspendare de drept a
contractului sau de încetare de drept a acestuia.

5.22. Contestaţia – calea de atac împotriva sancţiunilor disciplinare

Contestaţia Art.268 alin.5 prevede că decizia de sancţionare poate fi contestată de salariat


împotriva la instanţele judecătoreşti competente în termen de 30 de zile calendaristice de la
deciziei data comunicării.
de sancţionare
se face Aşa fiind, în conformitate cu textul citat, orice sancţiune disciplinară, începând
în 30 de zile cu avertismentul scris şi terminând cu desfacerea disciplinară a contractului individual
de la de muncă (concedierea disciplinară), poate fi atacată doar la instanţele judecătoreşti.
comunicarea
acesteia Este o dispoziţie concordantă cu prevederile art.284, cât şi cu cele ale art.70
către salariat din Legea nr.168/1999 potrivit cărora judecarea conflictelor de muncă (de drepturi)
este de competenţa instanţelor judecătoreşti, în a cărei circumscriptie reclamantul
(deci, salariatul sancţionat) îşi are domiciliul sau reşedinţa.

Lucrare de verificare - Unitatea de învăţare V

1. Defini i disciplina muncii.

2. Defini i răspunderea disciplinară.

3. Defini i sanc iunea disciplinară.

4. Enumera i sanc iunile disciplinare prevăzute de Codul muncii.

5. Enumera i 5 cauze de exonerare a răspunderii disciplinare.

6. Enumera i criteriile de individualizare a sanc iunii disciplinare.

7. În ce termen trebuie comunicată decizia de sanc ionare disciplinară?


a. în ziua emiterii;
b. în 5 zile de la emitere;
c. în 7 zile de la emitere;
d. în 30 de zile de la emitere.

8. În ce termen poate fi contestată decizia de sanc ionare disciplinară?


a. în 5 zile de la data comunicării;
b. în 7 zile de la data comunicării;
c. în 10 zile de la data comunicării;
d. în 30 de zile de la data comunicării.

89
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Bibliografie - Unitatea de învăţare V


 
1. BELIGRĂDEANU Ş., Inadmisibilitatea obstaculării dreptului instanţei
judecătoreşti de înlocuire a sancţiunii disciplinare, aplicate de
angajator salariatului, cu o alta mai uşoară prin dispoziţii înscrise în
regulamentul intern al unităşii, în „Dreptul” nr. 4/2007;
2. BREHOI GH., Executarea sancţiunilor disciplinare, în „Dreptul” nr. 1-2
/1990;
3. BULAI C., Manual de drept penal. Partea generală, Editura All,
Bucureşti, 1997;
4. FLITAN C., Răspunderea disciplinară a angajaţilor, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1959;
5. GHIMPU S., Câteva aspecte ale desfacerii disciplinare a contractului
de muncă în lumina Legii organizării şi disciplinei muncii în unităţile
de stat, „Revista română de drept” nr. 7/1976;
6. GHIMPU S., ŞTEFĂNESCU I.T., BELIGRĂDEANU Ş., MOHANU GH.,
Dreptul muncii, Tratat, vol. 2, Editura Ştiintifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1979;
7. MITRACHE C., MITRACHE C, Drept penal român. Partea generală,
Ediţia a V-a, revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2006
8. ŞTEFĂNESCU I.T., Delegarea de atribuţii disciplinare în dreptul
muncii, în Dreptul nr. 12/2004;
9. ŞTEFĂNESCU I.T., Tratat de dreptul muncii, Editura Wolters Kluwer,
Bucureşti, 2007.

90
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VI
DREPTUL SECURITĂŢII SOCIALE – RAMURĂ ŞI ŞTIINŢĂ A DREPTULUI
 
 
CUPRINS
 
Obiectivele Unităţii de învăţare VI ............................................................................................................. 91 
6.1. Definiţia şi obiectul dreptului securităţii sociale .................................................................................. 91 
6.2. Asigurările sociale-instituţie a dreptului securităţii sociale .................................................................. 92 
6.3. Asistenţa socială – instituţie a dreptului securităţii sociale ................................................................. 93 
6.4. Principiile dreptului securităţii sociale................................................................................................. 94 
6.5. Izvoarele dreptului securităţii sociale.................................................................................................. 95 
Lucrare de verificare - Unitatea de învăţare VI.......................................................................................... 96 
Bibliografie - Unitatea de învăţare VI ........................................................................................................ 97 
 
 
Obiectivele Unităţii de învăţare VI
 
 
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi putea:
 
‐ să identificaţi noţiunea de drept al securităţii sociale;
 
 
‐ să încadraţi ramura de drept în sistemul de drept românesc;
  ‐ să identificaţi obiectul specific al acestei ramuri de drept;
  ‐ să determinaţi principalele izvoare ale dreptului securităţii sociale;
  ‐ să identificaţi şi să vă însuşiţi principiile dreptului securităţii sociale.
 
 
 
6.1. Definiţia şi obiectul dreptului securităţii sociale
Securitatea socială nu este numai o activitate, o preocupare a statelor, ci ea
este şi un ansamblu de norme juridice, care reglementează această activitate,
măsurile de protecţie, specificul lor, beneficiarii acestora.

Într-adevăr, normele juridice, care reglementează relaţiile de securitate


socială, formează (alcătuiesc) ramura de drept, cunoscută în lume sub denumirea de
dreptul securităţii sociale. Tot aşa cum dreptul muncii s-a desprins de disciplina mamă
– dreptul civil, dreptul securităţii sociale s-a desprins, la rândul său, din dreptul muncii
pentru a deveni o disciplină autonomă, o nouă ramură de drept. Până nu demult,
raporturile juridice din domeniul securităţii sociale au fost socotite ca fiind conexe
raporturilor juridice de muncă, stabilite prin încheierea contractului individual de
muncă şi incluse şi ele dreptului muncii. S-a apreciat că raporturile juridice privind
asigurările sociale de stat au faţă de raportul de muncă o poziţie derivată pe
considerentul că se găsesc grefate pe acesta. Concluzia de mai sus, justă în
momentul formulării ei, era corespunzătoare configuraţiei sistemului nostru de drept la
acea dată când covârşitoarea majoritate a drepturilor de asigurări sociale şi de
asistenţă socială se acordau în considerarea calităţii de salariat a beneficiarului.

Dreptul securităţii În prezent însă, dispoziţiile legale din domeniul securităţii sociale au evoluat
sociale aparţine către dobândirea unei specificităţi proprii care le conferă individualitatea necesară
dreptului public constituirii într-o ramură de drept distinctă, de sine stătătoare. Această nouă ramură,
deşi desprinsă din dreptul muncii, aparţine dreptului public şi nu dreptului privat.

Într-adevăr, dreptul securităţii sociale este dominat de interesul general, în


raporturile juridice reglementate prevalează voinţa statului, a colectivităţilor publice şi
nu cea a persoanelor particulare. Subiectele unui asemenea raport nu sunt egale, ci
unul dintre ele, reprezentând statul, îşi impune voinţa juridică asupra celuilalt. De
altfel, sistemele de securitate socială sunt concepute să funcţioneze ca servicii publice
pentru îndeplinirea unor misiuni în folosul societăţii.

Dreptul securităţii sociale poate fi definit în considerarea mai multor criterii.


Astfel, având în vedere evenimentele care constituie riscuri sociale, el poate fi definit
ca dreptul indemnizaţiilor pentru consecinţele acestor evenimente.

91
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Plecând de la scop, adică de la împrejurarea că prin securitatea socială se


urmăreşte de fapt securitatea economică a indivizilor, dreptul securităţii sociale este
dreptul redistribuirilor destinat să garanteze această securitate economică; el
înglobează şi dispoziţiile legale de protecţie a angajatului contra concedierii şi
de protecţie a salariului.

Aceste definiţii sunt în mare parte unilaterale, ele ţin seama numai de
finalitatea securităţii sociale şi anume acoperirea concretă a riscurilor sociale în cazul
apariţiei lor. Sigur că acesta este scopul suprem, cel mai important, dar până să se
ajungă efectiv la împlinirea lui sunt necesare complexe măsuri organizatorice,
activităţi, instituţii şi acţiuni de pregătire şi punere în practică a măsurilor de securitate
socială. Cu alte cuvinte, relaţiile sociale, care se nasc în acest domeniu, sunt mult mai
complexe. Ele nu mai au dependenţă cvasitotală faţă de raporturile juridice de muncă
şi nu reprezintă doar o consecinţă a asigurărilor sociale pe care aceste raporturi le
presupun. Într-adevăr, securitatea socială este aplicabilă tot mai mult altor categorii de
persoane care au nevoie de protecţie în afara oricărei asigurări şi nu doar salariaţilor;
este vorba de aşa numita asistenţă socială.

Definiţie Acea ramură autonomă a sistemului dreptului alcătuită din ansamblul normelor
juridice care reglementează atât relaţiile de asigurări sociale, cât şi pe cele de
asistenţă socială.

6.2. Asigurările sociale-instituţie a dreptului securităţii sociale


Conform Dicţionarului explicativ al limbii române, prin asigurările sociale se
înţelege forma de ocrotire a persoanelor încadrate, constând în acordarea de ajutoare
materiale şi asistenţă medicală în caz de boală, în trimiterea la odihnă sau tratament .

În mod curent, noţiunea de asigurare se foloseşte în legătură nu numai cu


asigurările sociale, dar şi cu asigurările de stat. În acest caz, elementul comun al
ambelor instituţii este însăşi noţiunea generală de asigurare, care, aşa cum s-a arătat,
implică în mod necesar existenţa a trei elemente: riscul, prima şi prestaţia
asigurătorului Dar, dincolo de aceste asemănări, cele două instituţii se deosebesc prin
trăsături fundamentale proprii, care, de altfel, au fost evidenţiate.

În literatura juridică au fost exprimate mai multe puncte de vedere în legătură


cu noţiunea asigurărilor sociale.
Astfel, ele sunt o verigă importantă a sistemului financiar şi de credit,
cuprinzând acele relaţii economice, exprimate în formă bănească, prin mijlocirea
cărora se repartizează şi se utilizează fondurile băneşti necesare ocrotirii personalului
muncitor, cooperatorilor şi membrilor lor de familie în caz de pierdere temporară sau
definitivă a capacităţii de muncă, la bătrâneţe şi în multe alte cazuri.
Asigurările Prin raporturile de asigurări sociale se au în vedere relaţiile juridice care se
sociale sunt cel nasc, se modifică şi se sting în legătură cu acoperirea unor riscuri sociale ca atare
mai important determinate de lege.
mijloc de
protecţie a Se precizează că asigurările sociale sunt cel mai important mijloc de realizare
populaţiei active a protecţiei populaţiei active (în special a salariaţilor) în caz de pierdere a veniturilor
din cauză de şomaj, maternitate, îmbolnăviri, invaliditate, bătrâneţe sau decesul
asiguratului cu moştenitor dependenţi (fără posibilităţi de a se întreţine pe cont
propriu).

Ca instituţie juridică, asigurările sociale constituie un ansamblu de norme


obligatorii privind asigurarea materială de bătrâneţe, boală sau accident a persoanelor
care sunt subiecte într-un raport juridic de muncă sau a altor categorii de persoane
prevăzute de lege, precum şi a urmaşilor acestora. Din conţinutul acestei instituţii fac
parte şi dispoziţiile legale privind structura, funcţionarea şi atribuţiile organelor
înfiinţate în scopul înfăptuirii dreptului la asigurare materială, precum şi cele
referitoare la constituirea şi utilizarea fondurilor băneşti necesare.

92
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

De asemenea, în noţiunea de asigurări sociale se cuprind şi normele juridice


privind recuperarea socială şi profesională a persoanelor care, fiind încadrate în
muncă, nu mai pot lucra în meseria sau profesia lor, ca urmare a unor accidente, boli
profesionale sau altor boli care produc invaliditate.

În sfârşit, asigurările sociale cuprind şi reglementările privind asigurările


sociale de sănătate, pe cele privind măsurile pe care unităţile sunt obligate să le ia
pentru calificarea şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, precum şi pe
cele ce se referă la asigurările de şomaj.

În România, anterior anului 1989, asigurările sociale s-au realizat prin mai
multe sisteme de asigurări sociale, respectiv prin: asigurările sociale de stat;
asigurările sociale ale agricultorilor; meşteşugarilor; artiştilor plastici, scriitorilor,
muzicologilor şi compozitorilor; cultelor şi avocaţilor. După 1990 au fost integrate în
sistemul asigurărilor sociale de stat majoritatea sistemelor independente de asigurări
sociale precizate mai sus, rămânând în afara acestora doar cele ale avocaţilor şi cele
ale militarilor.

Raporturile de asigurări sociale reprezintă aşadar relaţiile juridice care se


nasc, se modifică şi sting în legătură cu acoperirea unor riscuri sociale.

Trăsăturile lor caracteristice sunt considerate următoarele:


‐ subiectele raportului de asigurare sunt, pe de o parte, persoana fizică
(asiguratul), iar pe de altă parte organizaţia de asigurări prin organismele
Trăsăturile competente;
raporturilor
‐ conţinutul raporturilor de asigurare este în esenţă alcătuit din dreptul
de asigurare
asiguratului la primirea indemnizaţiei de asigurări sociale şi obligaţia
socială corelativă a instituţiei de asigurări de a o plăti şi din obligaţia asiguratului
de a vira contribuţia de asigurări sociale corelativă cu dreptul instituţiei de
asigurare de a pretinde plata contribuţiei (raport juridic de tip comutativ);
‐ raportul de asigurare se naşte, ca regulă, ex lege neavând la bază voinţa
subiectelor sale;
‐ conţinutul raportului de asigurare este prestabilit prin lege;
‐ obiectul raportului de asigurare constă, în principal, din furnizarea unor
prestaţii ce reprezintă venituri de înlocuire a câştigului profesional (salariu,
alte forme de venit profesional).

Intră în categoria acestor raporturi cele privind:


‐ pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale;
‐ asigurările sociale de sănătate;
‐ protecţia şomerilor.

6.3. Asistenţa socială – instituţie a dreptului securităţii sociale


Conform Dicţionarului explicatul al limbii române, asistenţa socială este un
sistem de ajutorare materială a persoanelor care nu sunt apte de muncă şi nu dispun
Asistenţa de mijloacele necesare traiului.
socială
reprezintă Într-un alt dicţionar, se reţine că asistenţa socială reprezintă o prestaţie
mijlocul de realizată cu banii statului care se adresează celor aflaţi în stare de sărăcie. Prin
protecţie a natura sa, asistenţa socială este un ajutor acordat de stat.
persoanelor
care nu sunt Considerăm că asistenţa socială este o componentă esenţială a securităţii
apte de sociale reprezentată de un sistem de norme juridice prin care se pun în aplicare
muncă măsurile de protecţie şi acordare a unor prestaţii familiilor cu copii, diferitelor categorii
de minori şi bătrâni, persoanelor cu handicap şi altor beneficiari, suportate, după caz,
din bugetul de stat sau bugetele locale.

După cum se constată, elementele principale ale definiţiei sunt date de sfera
persoanelor aflate în nevoie, de structura de organizare şi funcţionare, precum şi de
modul de finanţare a sistemului de asistenţă socială.

93
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Nevoia socială constituie ansamblul necesităţilor a căror satisfacere este


indispensabilă pentru asigurarea unui nivel şi stil de viaţă adaptate nivelului de
dezvoltare şi statutului celor vizaţi.

Într-o clasificare, evident sumară, nevoile pot fi:


‐ primare, adică acelea care sunt indispensabile vieţii, cum ar fi hrana,
îmbrăcămintea etc.;
‐ secundare, care sunt necesare, dar nu indispensabile pentru a
supravieţui: lectură, recreere;
‐ terţiare sunt cele nesemnificative, de exemplu cadourile.

Sărăcia absolută, sau marea sărăcie, este o situaţie în care nevoile


fundamentale nu sunt satisfăcute. Sărăcia relativă este definită în raport cu nevoile
sociale comparative; astfel, Uniunea Europeană consideră că sunt sărace persoanele
care dispun de resurse atât de reduse încât nu pot accede la modul de viaţă pe care
oamenii îl găsesc normal pentru societatea în care trăiesc.

În conformitate cu dispoziţiile art.2 din Legea nr.47/2006 privind sistemul de


asistenţă socială, asistenţa socială, componentă a sistemului de protecţie socială,
este ansamblul de instituţii şi măsuri prin care statul, prin autorităţile administraţiei
publice centrale şi locale, colectivitatea locală şi societatea civilă intervin pentru
prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare ori permanente ale unor
situaţii care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei,
grupurilor ori comunităţilor. În vederea promovării procesului de incluziune socială,
legea reglementează coordonarea şi organizarea unitară a sistemului de servicii
sociale şi prestaţii sociale.

Scopul este de a crea condiţiile necesare implementării măsurilor şi acţiunilor


sociale pentru garantarea dreptului fiecărei persoane aflate într-o situaţie de nevoie
socială, datorată unor motive de natură economică, fizică, psihică sau socială, de a
beneficia de servicii sociale şi prestaţii sociale.

Spre deosebire de raporturile de asigurări sociale, care au o sferă de


cuprindere mai redusă datorită calităţii de asigurat şi care, la rândul său, este
condiţionată de o anumită situaţie juridică, de exemplu, cea de salariat, raporturile de
asistenţă socială au o arie de cuprindere mult mai extinsă, derivată din noţiunea de
nevoie. Într-adevăr, asistenţa socială are o vocaţie universală pentru că nevoia, odată
dovedită, permite accesul tuturor categoriilor de persoane defavorizate, adică a celor
aflaţi în situaţii dificile din punct de vedere material, la prestaţiile ce se acordă în astfel
de situaţii.

Asistenţa socială este finanţată pe principiul solidarităţii naţionale, iar din


sumele alocate se plătesc diverse ajutoare şi alocaţii şi se acordă prestaţii în natură
(masa la cantinele de ajutor social, întreţinerea în şcoli speciale, creşe, maternităţi,
cămine de bătrâni, cămine spital etc.).
Raporturile de asistenţă socială se caracterizează, în principal, prin
următoarele:
‐ sunt reglementate exclusiv prin lege;
‐ subiectele lor sunt persoanele fizice aflate în nevoie, pe de o parte şi
Trăsăturile
statul, prin organismele sale specializate, pe de altă parte;
raporturilor
‐ în conţinutul acestor raporturi intră dreptul persoanelor asistate social de a
de asistenţă
primi prestaţiile în bani sau în natură stabilite de lege, precum şi obligaţia
socială
organelor specializate ale statului de a le acorda;
‐ prestaţiile au un cuantum forfetar şi ele nu sunt în mod obligatoriu
succesive ca cele de asigurări sociale.

6.4. Principiile dreptului securităţii sociale


Termenul de principiu îşi are originea în grecescul arhe, pe care latinii l-au
tradus cu principium. El înseamnă început, obârşie, având şi sensul de element
fundamental.

94
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Aşa cum arătam şi anterior la dezbaterea principiilor dreptului muncii,


principiile dreptului sunt acele idei generale, postulate călăuzitoare sau precepte
directoare care orientează elaborarea şi aplicarea normelor juridice într-o ramură de
drept sau la nivelul întregului sistem de drept. Ele au forţa şi semnificaţia unor norme
superioare, generale ce pot fi formulate în textele actelor normative, de regulă în
legea fundamentală, sau, dacă nu sunt formulate expres, sunt deduse în lumina
valorilor promovate de societate.

Şi în dreptul securităţii sociale se întâlnesc două categorii de principii: principii


generale fundamentale ale sistemului dreptului şi principii proprii dreptului securităţii
sociale.

Principiile generale, fundamentale, sunt idei de bază ce se regăsesc în


întreaga legislaţie naţională. Aceste principii, se apreciază, a fi următoarele: principiul
asigurării bazelor legale de funcţionare a statului; principiul libertăţii şi egalităţii;
principiul responsabilităţii; principiul echităţii şi justiţiei.

Dar, aşa cum am menţionat, fiecare ramură de drept se caracterizează prin


anumite principii specifice. Principiile cele mai importante ale dreptului securităţii
Principiile sociale pot fi considerate următoarele:
specifice ‐ principiul egalităţii;
dreptului ‐ principiul universalităţii;
securită ii ‐ principiul asigurării obligatorii;
sociale ‐ principiul finanţării de la bugetul statului a prestaţiilor necontributive;
‐ principiul indexării şi compensării cuantumului prestaţiilor.

6.5. Izvoarele dreptului securităţii sociale


În doctrina juridică se fac referiri la două categorii de izvoare ale dreptului:
izvoare materiale şi izvoare formale.

Prin izvoare materiale se au în vedere sursele, factorii de determinare şi


creare, geneza dreptului.

Prin izvoare formale sau juridice se înţeleg mijloacele cu ajutorul cărora se


exprimă izvoarele materiale, forma pe care o îmbracă dreptul în ansamblul normelor
sale.

Într-adevăr, pentru a-şi îndeplini rolul lor în organizarea şi funcţionarea


societăţii, normele juridice trebuie exprimate în anumite forme, proprii dreptului, care
poartă denumirea de acte normative. În funcţie de organul emitent, ele pot fi legi,
ordonanţe, hotărâri, ordine etc. În accepţiunea juridică, aceste acte normative
constituie izvoare de drept.

Aşadar, actele normative care reglementează relaţiile de securitate socială


constituie izvoarele dreptului securităţii sociale.

Actele normative ale dreptului comunitar pot fi izvoare ale dreptului securităţii
sociale. Avem în vedere Regulamentului (CEE) nr.1408/71 referitor la sistemele de
securitate socială care se aplică angajaţilor, lucrătorilor independenţi şi membrilor lor
de familie care se deplasează în interiorul Comunităţii, Regulamentului (CEE)
nr.574/72 care stabileşte modalităţile de aplicare a Regulamentului (CEE) nr.1408/71,
Regulamentul (CE) nr.883/2004 privind coordonarea sistemului de securitate socială,
Regulamentul (CE) nr.458/2007 privind Sistemul european de statistici integrate
privind protecţia socială etc.

Pot fi izvoare ale dreptului securităţii sociale convenţiile, tratatele etc.


încheiate sau ratificate de ţara noastră.

Sunt asemenea izvoare: Constituţia, alte legi, decretele, ordonanţele şi


hotărârile Guvernului, normele internaţionale, diferite acte normative.

95
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Cel mai important izvor al dreptului, în general, deci şi al dreptului securităţii


sociale, este legea fundamentală. Într-adevăr, Constituţia înscrie, printre drepturile
fundamentale ale cetăţenilor, şi pe cele privind securitatea socială. Astfel, ea prevede:
- dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat. Statul este obligat să ia măsuri pentru
‐ salariaţii au dreptul la protecţia socială a muncii, în sensul că măsurile de
protecţie care privesc securitatea şi igiena muncii, regimul de economie,
repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în
condiţii grele şi alte situaţii specifice trebuie normate cu prioritate şi în
conformitate cu anumite prevederi minimale sau maximale (art.38);
‐ statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie
socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent. Cetăţenii
au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă
medicală, la ajutor de şomaj şi alte forme de asistenţă socială stabilite de
lege (art.43);
‐ statul acordă alocaţie de stat pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea
copiilor bolnavi şi handicapaţi (art.45) ;
‐ asigurarea igienei sau a sănătăţii publice.

Toate aceste dispoziţii au valoare de principiu pentru dreptul securităţii


sociale; ele sunt dezvoltate şi concretizate prin diferite acte normative care
reglementează relaţiile de securitate socială.

În dreptul securităţii sociale este utilizată metoda reglementării directe prin


acte ale puterii, mai exact prin lege. Potrivit dispoziţiilor art.72 alin.3 lit.i din Constituţie,
în legislaţia noastră orice reglementare în materia securităţii sociale face obiectul legii
organice.

În conformitate cu prevederile art.115 din Constituţie, Parlamentul poate


adopta o lege specială de abilitate a Guvernului pentru a emite ordonanţe în domenii
care nu fac obiectul legilor organice; ele conţin de fapt norme cu putere de lege,
urmând ulterior să fie aprobate de Parlament potrivit procedurii legislative, până la
împlinirea termenului de abilitare. Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor
ordonanţei.

Ordonanţele pot fi izvoare ale dreptului securităţii sociale dacă îndeplinesc


condiţia de a reglementa relaţii de securitate socială.

Hotărârile Guvernului pot fi excepţional izvoare ale dreptului securităţii sociale.


Ele se emit în baza şi în vederea executării legii. Au un asemenea caracter, de pildă,
hotărârile prin care sunt indexate pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale, precum
şi alocaţiile de hrană pentru consumurile colective din unităţile de asistenţă socială
etc.

Pot avea calitatea de izvoare ale dreptului securităţii sociale ordinele şi


instrucţiunile miniştrilor, diferite norme metodologice sau tehnice, date în aplicarea
unor dispoziţii legale care reglementează relaţii de securitate socială.

Lucrare de verificare - Unitatea de învăţare VI

1. Indetificaţi sfera noţiunilor de asigurare socială şi asistenţă socială.

2. Identificaţi principiile specifice dreptului securităţii sociale;

3. Identificaţi izvoarele dreptului securităţii sociale.

96
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Bibliografie - Unitatea de învăţare VI


 
1. ATHANASIU Al., Dreptul securităţii sociale, Editura ACTAMI, Bucureşti,
1995;
2. DEAK F., Tratat de drept civil, Contracte speciale, Editura ACTAMI,
Bucureşti, 1999;
3. GHIMPU S., ŞTEFĂNESCU I.T., BELIGRĂDEANU Ş., MOHANU GH.,
Dreptul muncii, tratat, vol. I, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti,
1978;
4. GHIMPU S., Dreptul Muncii, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti,
1985;
5. IOSIF Gh. N., GHERASIM Al., CRIŞAN N., GALICEANU I., SAUER G.,
TĂNĂSESCU P., Sistemul asigurărilor în România, Editura Tribuna
Economică Bucureşti, 1997;
6. PUŞCĂ B., NISTOR V., APOSTU I., Drept public şi privat, Editura „Evrika“,
Brăila, 1997.
7. STĂNOIU Ş.V., Accidentele de muncă şi bolile profesionale în legislaţia
României, Editura Academiei, Bucureşti, 1977;
8. ZAMFIR E., ZAMFIR C. (coordonatori), Politici sociale, România în
context european, Editura Alternative, Bucureşti, 1995.

97
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VII


ASIGURĂRILE SOCIALE DE SĂNĂTATE

CUPRINS
 
Obiectivele Unităţii de învăţare VII ............................................................................................................ 98 
7.1. Noţiunea şi trăsăturile asigurărilor sociale de sănătate ...................................................................... 98 
7.2. Principiile asigurărilor sociale de sănătate ......................................................................................... 99 
7.3. Asiguraţii sistemului de asigurări sociale de sănătate ........................................................................ 99 
7.4. Drepturile şi obligaţiile asiguraţilor.....................................................................................................101 
7.5. Răspunderi şi sancţiuni .....................................................................................................................102 
7.7. Asigurările voluntare de sănătate......................................................................................................103 
7.8. Concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate ............................................................104 
7.9. Indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă.....................................................................105 
7.10. Concedii şi indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă.......106 
7.11. Concediul şi indemnizaţia de maternitate........................................................................................107 
7.12. Concediul şi indemnizaţia pentru creşterea copilului.......................................................................108 
7.13. Concediul şi indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav.............................................................110 
7.14. Concediul şi indemnizaţia de risc maternal .....................................................................................111 
7.15. Ajutorul de deces ............................................................................................................................111 
Lucrare de verificare - Unitatea de învăţare VII........................................................................................112 
Bibliografie - Unitatea de învăţare VII.......................................................................................................113 

Obiectivele Unităţii de învăţare VII


 
 
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi putea:
 
- să identificaţi noţiunea de asigurări sociale de sănătate;
 
 
- să delimitaţi noţiunea de „persoană asigurată”;
  - să stăpâniţi drepturile şi obligaţiile asiguratului;
  - să identificaţi categoriile de concedii şi indemnizaţii incluse în noţiunea de asigurări sociale de
  sănătate.

7.1. Noţiunea şi trăsăturile asigurărilor sociale de sănătate


Asigurările sociale de sănătate reprezintă principalul sistem de finanţare a
ocrotirii sănătăţii populaţiei care asigură accesul la un pachet de servicii de bază
pentru asiguraţi.

Art.34 din Constituţia României prevede: dreptul la ocrotirea sănătăţii este


garantat; statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii
Principii publice; organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru
constituţionale boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi
a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi
mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii.

Asigurările sociale de sănătate, ca instituţie a dreptului, reprezintă un


Definiţie ansamblu de norme juridice prin care se reglementează îngrijirea medicală a
salariaţilor şi a altor categorii de persoane prin intermediul serviciilor medicale,
medicamentelor şi materialelor sanitare.

Protecţia (ocrotirea) sănătăţii face parte integrantă din sistemul securităţii


sociale, fiind o nouă formă de asigurări sociale de stat. Asigurările sociale de sănătate
sunt obligatorii, protejează practic toată populaţia ţării, şi anume atât salariaţii, cât şi
pensionarii, şomerii, precum şi persoanele care lucrează pe bază de convenţii civile,
dar şi persoanele care nu sunt salariate, dar au obligaţia să îşi asigure sănătatea.
Datorită faptului că asigurările sociale de sănătate funcţionează în regim obligatoriu,
consecinţa imediată este aceea că plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate

98
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

este obligatorie, atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru cele juridice, în
cuantumurile şi la termenele prevăzute.

În afara asigurărilor sociale de sănătate menţionate, pot funcţiona şi alte


forme de asigurări de sănătate în diferite situaţii speciale. Aceste asigurări nu sunt
obligatorii.

7.2. Principiile asigurărilor sociale de sănătate


Art.208 alin.3 din Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii40
reglementează anumite principii pe baza cărora funcţionează sistemul asigurărilor
sociale de sănătate şi anume:

a) alegerea liberă de către asiguraţi a casei de asigurări;


b) solidaritate şi subsidiaritate în constituirea şi utilizarea fondurilor;
c) alegerea liberă de către asiguraţi a furnizorilor de servicii medicale, de
medicamente şi de dispozitive medicale;
Principiile d) descentralizarea şi autonomia în conducere şi administrare;
sistemului e) participarea obligatorie la plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate
asigurărilor de pentru formarea Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate;
sănătate f) participarea persoanelor asigurate, a statului şi a angajatorilor la
managementul Fondului;
g) acordarea unui pachet de servicii medicale de bază, în mod echitabil şi
nediscriminatoriu, oricărui asigurat;
h) transparenţa activităţii sistemului de asigurări sociale de sănătate;
i) libera concurenţă între furnizorii care încheie contracte cu casele de
asigurări de sănătate.

7.3. Asiguraţii sistemului de asigurări sociale de sănătate


Asigurarea socială de sănătate poate fi obligatorie sau facultativă.

Sunt asiguraţi, toţi cetăţenii români cu domiciliul în ţară, precum şi cetăţenii


Asiguraţi
cu plata străini şi apatrizii care au solicitat şi obţinut prelungirea dreptului de şedere temporară
sau au domiciliul în România şi fac dovada plăţii contribuţiei la fond (art.211 alin.1 din
contribuţiei
Legea 95/2006).

Următoarele categorii de persoane beneficiază de asigurare, fără plata


contribuţiei (art.213 alin.1):
a) toţi copiii până la vârsta de 18 ani, tinerii de la 18 ani până la vârsta de 26 de
ani, dacă sunt elevi, inclusiv absolvenţii de liceu, până la începerea anului
Asiguraţi universitar, dar nu mai mult de 3 luni, ucenici sau studenţi şi dacă nu
fără plata realizează venituri din muncă;
contribuţiei b) tinerii cu vârsta de până la 26 de ani care provin din sistemul de protecţie a
copilului şi nu realizează venituri din muncă sau nu sunt beneficiari de ajutor
social acordat în temeiul Legii nr.416/2001 privind venitul minim garantat41,
cu modificările şi completările ulterioare; soţul, soţia şi părinţii fără venituri
proprii, aflaţi în întreţinerea unei persoane asigurate;
c) persoanele ale căror drepturi sunt stabilite prin Decretul-lege nr.118/1990
privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice
de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 194542, precum şi celor
deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, prin O.G. nr.105/1999
privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate de către regimurile
instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie
1945 din motive etnice43, prin Legea nr.44/1994 privind veteranii de război,
precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război44, prin Legea
                                                            
40
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.372 din 28 aprilie 2006, cu modificările şi completările ulterioare
41
Publicata în Monitorul Oficial al României, nr.401 din 20 iulie 2001
42
Republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.118 din 18 martie 1998
43
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.426 din 31 august 1999, cu modificările şi completările ulterioare
44
Republicata în Monitorul Oficial al României, nr.783 din 28 octombrie 2002

99
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

nr.309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor


care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a Serviciului
Muncii în perioada 1950-196145, precum şi persoanele prevăzute la art.3
alin.1 lit.b din Legea recunoştinţei faţă de eroii martiri şi luptătorii care au
contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989 nr.341/200446,
dacă nu realizează alte venituri decât cele provenite din drepturile băneşti
acordate de aceste legi, precum şi cele provenite din pensii;
d) persoanele cu handicap care nu realizează venituri din muncă, pensie sau
alte surse, cu excepţia celor obţinute în baza O.U.G. nr.102/1999 privind
protecţia specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap47;
e) bolnavii cu afecţiuni incluse în programele naţionale de sănătate stabilite de
Ministerul Sănătăţii Publice, până la vindecarea respectivei afecţiuni, dacă
nu realizează venituri din muncă, pensie sau din alte resurse;
f) femeile însărcinate şi lăuzele, dacă nu au nici un venit sau au venituri sub
salariul de bază minim brut pe ţară.

Sunt asigurate persoanele aflate în una dintre următoarele situaţii, pe durata


acesteia, cu plata contribuţiei din alte surse(art.213 alin.2):
a) abrogat48;
b) se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, acordat în
urma unui accident de muncă sau a unei boli profesionale;
c) se află în concediu pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de 2
Asiguraţi ani şi în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea de către copil a
cu plata vârstei de 3 ani;
contribuţiei d) execută o pedeapsă privativă de libertate sau se află în arest preventiv;
din alte surse e) persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj;
f) sunt returnate sau expulzate ori sunt victime ale traficului de persoane şi se
află în timpul procedurilor necesare stabilirii identităţii;
g) persoanele care fac parte dintr-o familie care are dreptul la ajutor social,
potrivit Legii nr.416/2001;
h) pensionarii, pentru veniturile din pensii până la limita supusă impozitului pe
venit;
i) persoanele care se află în executarea măsurilor prevăzute la art.105, 113,
114 din Codul penal; persoanele care se află în perioada de amânare sau
întrerupere a executării pedepsei privative de libertate, dacă nu au venituri;
j) personalul monahal al cultelor recunoscute, dacă nu realizează venituri din
muncă, pensie sau din alte surse, pe baza liustelor nominale comunicate
trimestrial Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate de către Ministerul
Culturii şi Cultelor, la propunerea unităţilor centrale de cult49.

Categoriile de persoane care nu sunt prevăzute mai sus au obligaţia să se


asigure şi să plătească contribuţia la asigurările sociale de sănătate (art.213 alin.4).

Persoanele asigurate din statele cu care ţara noastră a încheiat documente


internaţionale cu prevederi în domeniul sănătăţii beneficiază de servicii medicale şi
alte prestaţii acordate pe teritoriul României, în condiţiile prevăzute de respectivele
documente internaţionale.

Asigurarea socială de sănătate este facultativă pentru următoarele categorii de


persoane:
Asigurarea a) membrii misiunilor diplomatice acreditate în România;
facultativă b) cetăţenii străini şi apatrizii care se află temporar în ţară, fără a solicita viză
de lungă şedere;
c) cetăţenii români cu domiciliul în străinătate care se află temporar în ţară
(art.214 alin.2).

                                                            
45
Publicata în Monitorul Oficial al României, nr.385 din 6 iunie 2002
46
Publicata în Monitorul Oficial al României, nr.654 din 20 iulie 2004
47
Publicată în Monitorul Oficial al României, nr.310 din 30 iunie 1999
48
prin O.U.G. nr.98/2008 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.484 din 30 iunie 2008
49
Alineat introdus prin O.U.G. nr.197/2008, publicată în Monitorul Oficial al României,Partea I nr.824 din 8 decembrie
2008

100
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Obligaţia virării Obligaţia virării contribuţiei pentru asigurările sociale de sănătate revine
contribuţiei persoanei juridice sau fizice care angajează persoane pe bază de contract individual
aparţine de muncă ori în baza unui statut special, precum şi persoanelor fizice.
angajatorului
Persoanele juridice sau fizice la care îşi desfăşoară activitatea asiguraţii sunt
obligate să depună lunar la casele de asigurări alese în mod liber de asiguraţi
declaraţii nominale privind obligaţiile ce le revin faţă de fond şi dovada plăţii
contribuţiilor.
Prevederile de mai sus se aplică şi persoanelor care exercită profesii libere sau
celor care sunt autorizate să desfăşoare activităţi independente(art.215).

În cazul neachitării În cazul neachitării la termen a contribuţiilor datorate fondului de către


sumelor datorate persoanele fizice, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de
ANAF poate aplica Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin casele de asigurări sau persoane
măsuri de fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită
executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului şi a majorărilor de întârziere în
condiţiile O.G. nr.92/2003 privind Codul de procedură fiscală50 (art.216).

7.4. Drepturile şi obligaţiile asiguraţilor

Drepturi Asiguraţii au următoarele drepturi:


a) să aleagă furnizorul de servicii medicale, precum şi casa de asigurări de
sănătate la care se asigură;
b) să fie înscrişi pe lista unui medic de familie pe care îl solicită, suportând
cheltuielile de transport dacă opţiunea este pentru un medic din altă
localitate;
c) să îşi schimbe medicul de familie ales numai după expirarea a cel puţin 6
luni de la data înscrierii pe listele acestuia;
d) să beneficieze de servicii medicale, medicamente, materiale sanitare şi
dispozitive medicale în mod nediscriminatoriu;
e) să efectueze controale profilactice;
f) să beneficieze de servicii de asistenţă medicală preventivă şi de promovare
a sănătăţii, inclusiv pentru depistarea precoce a bolilor;
g) să beneficieze de servicii medicale în ambulatorii şi în spitale aflate în
relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate;
h) să beneficieze de servicii medicale de urgenţă;
i) să beneficieze de unele servicii de asistenţă stomatologică;
j) să beneficieze de tratament fizioterapeutic şi de recuperare;
k) să beneficieze de dispozitive medicale;
l) să beneficieze de servicii de îngrijiri medicale la domiciliu;
m) să li se garanteze confidenţialitatea privind datele, în special în ceea ce
priveşte diagnosticul şi tratamentul;
n) să aibă dreptul la informaţie în cazul tratamentelor medicale; o) să
beneficieze de concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate
(art.218 alin.2).
51
Asiguraţii prevăzuţi în Legea nr.80/1995 privind statutul cadrelor militare , şi în
Legea nr.360/2002 privind Statutul poliţistului52, beneficiază de asistenţă medicală
gratuită, respectiv servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale, suportate
din fond, în condiţiile contractului-cadru şi din bugetele ministerelor şi instituţiilor
respective, în condiţiile plăţii contribuţiei de asigurări sociale de sănătate.

Personalităţile internaţionale cu statut de demnitar primesc asistenţă medicală


de specialitate în unităţi sanitare nominalizate prin ordin al ministrului sănătăţii publice.

Tarifele serviciilor hoteliere pentru persoana care însoţeşte copilul internat în


vârstă de până la 3 ani, precum şi pentru însoţitorul persoanei cu handicap grav
internate se suportă de către casele de asigurări, dacă medicul consideră necesară
prezenţa lor pentru o perioadă determinată (art.221).
                                                            
50
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.513 din 31 iulie 2007
51
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.155 din 20 iulie 1995, cu modificările şi completările ulterioare
52
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.440 din 24 iunie 2002, cu modificările şi completările ulterioare

101
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

În sfârşit, fiecare asigurat are dreptul de a fi informat cel puţin o dată pe an, prin
casele de asigurări, asupra serviciilor de care beneficiază, a nivelului de contribuţie şi
a modalităţii de plată, precum şi asupra drepturilor şi obligaţiilor sale (art.222).

Obligaţiile asiguraţilor sunt următoarele:


Obligaţii
a) să se înscrie pe lista unui medic de familie;
b) să anunţe medicul de familie ori de câte ori apar modificări în starea lor de
sănătate;
c) să se prezinte la controalele profilactice şi periodice;
d) să anunţe în termen de 15 zile medicul de familie şi casa de asigurări
asupra modificărilor datelor de identitate sau a modificărilor referitoare la
încadrarea lor într-o anumită categorie de asiguraţi;
e) să respecte cu stricteţe tratamentul şi indicaţiile medicului;
f) să aibă o conduită civilizată faţă de personalul medico-sanitar;
g) să achite contribuţia datorată fondului şi suma reprezentând coplata;
h) să prezinte furnizorilor de servicii medicale documentele justificative care
atestă calitatea de asigurat (art.219).

Pe lângă drepturile şi obligaţiile menţionate, asiguraţii au dreptul la un pachet


de servicii de bază care cuprinde servicii medicale, servicii de îngrijire a sănătăţii,
medicamente, materiale sanitare şi dispozitive medicale.

Persoanele care nu fac dovada calităţii de asigurat beneficiază de servicii


medicale numai în cazul urgenţelor medico-chirurgicale şi al bolilor cu potenţial
endemo-epidemic şi cele prevăzute în Programul naţional de imunizări, monitorizarea
evoluţiei sarcinii şi a lăuzei, servicii de planificare familială, în cadrul unui pachet
minimal de servicii medicale (art.220).

7.5. Răspunderi şi sancţiuni


Încălcarea prevederilor legii atrage răspunderea materială, civilă,
contravenţională sau penală (art.301).
Încălcarea
prevederilor
7.5.1. Infracţiuni
legale atrage
răspunderea
materială, civilă, Fapta persoanei care dispune utilizarea în alte scopuri sau nevirarea la fond a
contraven ională contribuţiei reţinute de la asiguraţi constituie infracţiunea de deturnare de fonduri
sau penală (art.303).

Completarea declaraţiei nominale privind obligaţiile ce le revin faţă de fond, cu


date nereale, având ca efect denaturarea evidenţelor privind asiguraţii, stadiul de
cotizare sau contribuţiile faţă de fond, constituie infracţiunea de fals intelectual
(art.304).

7.5.2. Contravenţii

Constituie contravenţii următoarele fapte:


a) nedepunerea la termen a declaraţiei;
b) nevirarea contribuţiei datorate de către persoanele fizice şi juridice
angajatoare;
c) refuzul de a pune la dispoziţia organelor de control ale ANAF şi ale caselor
de asigurări a documentelor justificative şi a actelor de evidenţă necesare în
vederea stabilirii obligaţiilor la fond;
d) refuzul de a pune la dispoziţie organelor de control ale caselor de asigurări
documentele justificative şi actele de evidenţă financiar-contabilă privind
sumele decontate din fond (art.305).

102
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Contravenţiile prevăzute la art.305 se sancţionează după cum urmează: a) cele


prevăzute la lit.a şi c, cu amendă de la 5.000 lei la 10.000 lei; b) cele prevăzute la lit.b
şi d, cu amendă de la 30.000 lei la 50.000 lei (art.306).

Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către organele de


control ale ANAF şi ale caselor de asigurări.

Amenzile contravenţionale aplicate constituie venituri la bugetul de stat


(art.307).

Prevederile de mai sus se completează cu dispoziţiile O.G. nr.2/2001 privind


regimul juridic al contravenţiilor53 (art.308).

Contravenientul poate achita, pe loc sau în termen de cel mult 48 de ore de la


data încheierii procesului-verbal ori, de la data comunicării acestuia, jumătate din
minimul amenzii, agentul constatator făcând menţiune despre această posibilitate în
procesul-verbal.

Dispoziţiile Legii nr.95/2006 referitoare la obligaţiile faţă de fond se completează


cu prevederile Legii nr.241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale54
(art.309).

7.6. Asigurările voluntare de sănătate


Asigurările voluntare de sănătate sunt reglementate prin Legea nr.95/2006, în
Titlul nr.X.

7.6.1. Definiţii

Asigurător este persoana juridică sau filiala autorizată în condiţiile Legii privind
Asigurător activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor, să exercite activităţi de
asigurare, să practice clasele de asigurări de sănătate din categoria asigurărilor de
viaţă şi/sau generale şi care îşi asumă răspunderea de a acoperi cheltuielile cu
serviciile medicale prevăzute în contractul de asigurare voluntară de sănătate, precum
şi sucursala unei societăţi de asigurare sau a unei societăţi mutuale, dintr-un stat
membru al Uniunii Europene sau aparţinând Spaţiului Economic European, care a
primit o autorizaţie de la autoritatea competentă a statului membru de origine în acest
sens (art.339 lit.b).

Asigurat Asigurat este persoana care are un contract de asigurare încheiat cu


asigurătorul şi faţă de care asigurătorul are obligaţia ca la producerea riscului asigurat
să acorde indemnizaţia sau suma asigurată conform prevederilor contractului de
asigurare voluntară de sănătate (art.339 lit.a).

Pachet de servicii medicale de bază sunt acele servicii şi produse destinate


Pachet de servicii
prevenirii, diagnosticării, tratamentului, corectării şi recuperării diferitelor afecţiuni, la
medicale de bază care asiguraţii au acces în totalitate, parţial sau cu anumite limitări în volum ori în
suma acoperită (art.339 lit.f).

Coplata pentru Coplata pentru asigurări voluntare de sănătate de tip complementar diferenţa
asigurări voluntare între tariful decontat de casa de asigurări de sănătate din Fondul naţional unic de
de sănătate asigurări sociale de sănătate şi tariful maximal stabilit de Ministerul Sănătăţii Publice,
ca autoritate naţională în politica de preţuri a serviciilor medicale, medicamentelor şi
dispozitivelor medicale (art.339 lit.c).

Servicii medicale Servicii medicale furnizate sub formă de abonament sunt acele servicii
sub formă de medicale preplătite pe care furnizorii le oferă în mod direct abonaţilor şi nu prin
abonament

                                                            
53
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.410 din 25 iulie 2001, cu modificările şi completările ulterioare
54
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.672 din 27 iulie 2005, cu modificările şi completările ulterioare

103
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

intermediul asigurătorilor, în afara serviciilor din pachetul de servicii medicale de bază


din sistemul de asigurări sociale de sănătate (art.339 lit.i).

Asigurări Asigurările voluntare de sănătate reprezintă un sistem facultativ prin care un


asigurător constituie, pe principiul mutualităţii, un fond de asigurare, prin contribuţia
voluntare de
unui număr de asiguraţi expuşi la producerea riscului de îmbolnăvire, şi îi
sănătate
indemnizează, în conformitate cu clauzele stipulate în contractul de asigurare, pe cei
care suferă un prejudiciu, din fondul alcătuit din primele încasate, precum şi din
celelalte venituri rezultate ca urmare a activităţii desfăşurate de asigurător şi fac parte
din gama asigurărilor facultative conform Legii nr.136/1995 privind asigurările şi
reasigurările în România55.

Asiguraţii pot primi indemnizaţii atât pentru acea parte a cheltuielilor cu serviciile
medicale care excedează pachetului de servicii medicale de bază acoperite de
sistemul de asigurări sociale de sănătate, cât şi pentru coplăţi, dacă acest lucru este
prevăzut în contractul de asigurare voluntară de sănătate.

Nu fac obiectul prezentei legi asigurările pentru boli profesionale şi accidente de


muncă şi serviciile medicale furnizate sub formă de abonament (art.340).

Asigurările voluntare de sănătate pot fi, asigurări de tip complementar şi


suplimentar.
Asigurările Asigurările de tip complementar suportă total sau parţial plata serviciilor
de tip neacoperite parţial din pachetul de servicii medicale de bază, coplăţi.
complementar
Asigurările de tip suplimentar suportă total sau parţial plata pentru orice tip de
Asigurările servicii necuprinse în pachetul de servicii medicale de bază, opţiunea pentru un
de tip anumit personal medical, solicitarea unei a doua opinii medicale, condiţii hoteliere
suplimentar superioare, alte servicii medicale specificate în poliţa de asigurare (art.341).

Sunt eligibile pentru serviciile oferite de sistemul de asigurări voluntare de


sănătate orice persoane, cetăţeni români, cetăţeni străini sau apatrizi care au dreptul
la pachetul de servicii medicale de bază în temeiul asigurărilor sociale de sănătate
(art.342).

Angajatorii, persoane fizice sau juridice, pot să încheie contracte de asigurare


voluntară pentru angajaţii lor, individual sau în grup, acordate ca beneficii adiţionale la
drepturile salariale ale acestora, în scopul atragerii şi stabilizării personalului angajat.

7.7. Concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate


Drepturile de asigurări sociale, sunt reglementate de O.U.G. nr.148/2005 privind
56
susţinerea familiei în vederea creşterii copilului şi O.U.G. nr.158/2005 privind
Beneficii ale
concediile şi indemnizaţiile de asigurări sociale de sănătate57, care prevăd că
asiguraţilor
asiguraţii au dreptul la:
a) concediu şi indemnizaţie pentru incapacitate temporară de muncă, cauzată
de boli obişnuite sau de accidente în afara muncii, boli profesionale şi
accidente de muncă;
b) prestaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de
muncă;
c) concediu şi indemnizaţie pentru maternitate;
d) concediu şi indemnizaţie pentru creşterea copilului;
e) concediu şi indemnizaţie pentru îngrijirea copilului bolnav;
f) ajutor de deces.

                                                            
55
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.303 din 30 decembrie 1995, cu modificările şi completările
ulterioare
56
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1008 din 14 noiembrie 2005, cu modificările şi completările
ulterioare
57
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1074 din 29 noiembrie 2005, cu modificările şi completările
ulterioare

104
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Persoanele juridice sau fizice au obligaţia să calculeze şi să vireze casei de


asigurări de sănătate cota de contribuţie pentru concedii şi indemnizaţii; acestea au
obligaţia să anunţe lunar casei de asigurări de sănătate schimbările de natură să
modifice elementele de calcul pentru plata contribuţiei.

Stagiul minim Stagiul minim de cotizare pentru acordarea drepturilor este o lună realizată în
de cotizare ultimele 12 luni anterioare lunii pentru care se acordă concediul medical. El se
constituie din însumarea perioadelor:
‐ pentru care s-a achitat contribuţia pentru concedii şi indemnizaţii de către
angajator sau de către asigurat respectiv de către fondul de asigurare
pentru accidente de muncă şi boli profesionale sau bugetul asigurărilor
pentru şomaj;
‐ pentru care plata contribuţiei de asigurări sociale de sănătate se suportă
din alte surse;
‐ pentru care, până la data intrării în vigoare a O.U.G. nr.158/2005, plata
contribuţiei de asigurări sociale de sănătate s-a făcut din alte surse.

Se mai asimilează stagiului de cotizare şi perioadele în care asiguratul:


- a beneficiat de pensie de invaliditate;
- a urmat cursurile de zi ale învăţământului universitar, pe durata normală a
studiilor respective, cu condiţia absolvirii acestora.

Aceste perioade se asimilează stagiului de cotizare numai dacă în aceste


perioade asiguratul nu a realizat stagii de cotizare în înţelesul prevederilor prezentei
ordonanţe de urgenţă.

Baza de calcul a indemnizaţiilor se determină ca medie a veniturilor lunare din


ultimele 6 luni din cele 12 luni din care se constituie stagiul de cotizare, până la limita
a 12 salarii minime brute pe ţară lunar, pe baza cărora se calculează contribuţia
pentru concedii şi indemnizaţii.

În cazul în care stagiul de cotizare este mai mic de 6 luni, baza de calcul a
Stagiul de indemnizaţiilor o constituie media veniturilor lunare la care s-a calculat contribuţia
cotizare mai mic pentru concedii şi indemnizaţii, din lunile respective sau, venitul lunar din prima lună
de 6 luni de activitate pentru care s-a stabilit să se plătească contribuţia.

Din duratele de acordare a concediilor medicale, exprimate în zile


calendaristice, se plătesc zilele lucrătoare.

La stabilirea numărului de zile ce urmează a fi plătite se au în vedere


prevederile legale cu privire la zilele de sărbătoare declarate nelucrătoare, precum şi
cele referitoare la stabilirea programului de lucru, prevăzute prin contractele colective
de muncă.

Asiguraţii beneficiază de concedii şi de indemnizaţii, în baza certificatului


medical eliberat de medicul curant, acesta fiind orice medic aflat în relaţie contractuală
cu casele de asigurări de sănătate, şi orice alt medic cu autorizaţie de liberă practică
valabilă şi care încheie o convenţie în acest sens cu casele de asigurări de sănătate,
în condiţiile Contractului-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul
sistemului de asigurări sociale de sănătate.

7.8. Indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă


Indemnizaţia pentru incapacitate temporară de muncă se suportă:
Suportarea
‐ de către angajator, din prima zi până în a 5-a zi de incapacitate temporară
indemnizaţiei
de muncă;
pentru incapacitate
‐ din bugetul Fondului naţional unic de asigurări sociale de sănătate,
temporară de muncă
începând cu:
a) ziua următoare celor suportate de angajator, şi până la data
încetării incapacităţii temporare de muncă a asiguratului sau a
pensionării acestuia;

105
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

b) prima zi de incapacitate temporară de muncă, în cazul persoanelor


asigurate care beneficiază de drepturi băneşti lunare ce se suportă
din bugetul asigurărilor pentru şomaj, asociaţi, comanditari sau
acţionari, administratori sau manageri care au încheiat contract de
administrare ori de management, membri ai asociaţiei familiale,
autorizate să desfăşoare activităţi independente.
Durata maximă
Durata de acordare a concediului şi a indemnizaţiei pentru incapacitate
de acordare a
temporară de muncă, este de cel mult 183 de zile în interval de un an, socotit din
concediului şi
prima zi de îmbolnăvire.
indemnizaţiei
Începând cu a 91-a zi concediul se poate prelungi până la 183 de zile, cu avizul
medicului expert al asigurărilor sociale.

Durata de acordare a concediului şi a indemnizaţiei pentru incapacitate


Excepţii
temporară de muncă este mai mare în cazul unor boli speciale şi se diferenţiază după
– boli speciale
cum urmează:
pentru care
- un an, în intervalul ultimilor 2 ani, pentru tuberculoză pulmonară şi unele boli
durata acordării
cardiovasculare, stabilite de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, denumită în
concediului şi a
continuare CNAS, cu acordul Ministerului Sănătăţii;
indemnizaţiei
- un an, cu drept de prelungire până la un an şi 6 luni de către medicul expert al
este mai mare
asigurărilor sociale, în intervalul ultimilor 2 ani, pentru tuberculoză meningeală,
peritoneală şi urogenitală, inclusiv a glandelor suprarenale, pentru SIDA şi neoplazii,
în funcţie de stadiul bolii;
- un an şi 6 luni, în intervalul ultimilor 2 ani, pentru tuberculoză pulmonară
operată şi osteoarticulară;
- 6 luni, cu posibilitatea de prelungire până la maximum un an, în intervalul
ultimilor 2 ani, pentru alte forme de tuberculoză extrapulmonară, cu avizul medicului
expert al asigurărilor sociale.

Medicul primar sau, medicul specialist în afecţiunea principal invalidantă poate


propune pensionarea de invaliditate dacă bolnavul nu a fost recuperat la expirarea
duratelor de acordare a indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă.

În situaţii temeinic motivate de posibilitatea recuperării, medicul poate propune


prelungirea concediului medical peste 183 de zile, în scopul evitării pensionării de
invaliditate şi menţinerii asiguratului în activitate.

Prelungirea concediului medical peste 183 de zile se face pentru cel mult 90
de zile, în raport cu evoluţia cazului şi cu rezultatele acţiunilor de recuperare (art.14
alin.4).

Cuantumul Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă


indemnizaţiei se determină prin aplicarea procentului de 75% asupra bazei de calcul.

Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de muncă,


determinată de tuberculoză, SIDA, neoplazii, precum şi de o boală infectocontagioasă
din grupa A şi de urgenţe medico-chirurgicale, este de 100% din baza de calcul.

7.9. Concedii şi indemnizaţii pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi recuperarea


capacităţii de muncă
În scopul prevenirii îmbolnăvirilor şi recuperării capacităţii de muncă, asiguraţii
pot beneficia de:
- indemnizaţie pentru reducerea timpului de muncă;
- concediu şi indemnizaţie pentru carantină;
- tratament balnear, în conformitate cu programul individual de recuperare.
Indemniza ia Indemnizaţia pentru reducerea timpului de muncă cu o pătrime din durata
pentru reducerea normală se acordă asiguraţilor care, din motive de sănătate, nu mai pot realiza durata
timpului de muncă normală de muncă.

106
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Indemnizaţia se acordă, la propunerea medicului curant, cu avizul medicului


expert al asigurărilor sociale, pentru cel mult 90 de zile în ultimele 12 luni anterioare
primei zile de concediu, în una sau mai multe etape.

Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei pentru reducerea timpului de muncă este


egal cu diferenţa dintre baza de calcul şi venitul salarial brut realizat de asigurat prin
reducerea timpului normal de muncă, fără a depăşi 25% din baza de calcul.
Concediul i Concediul şi indemnizaţia pentru carantină se acordă asiguraţilor cărora li se
indemniza ia interzice continuarea activităţii din cauza unei boli contagioase, pe durata stabilită prin
pentru carantină certificatul eliberat de direcţia de sănătate publică.

Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei pentru carantină reprezintă 75% din baza
de calcul.

Asiguraţii aflaţi în incapacitate temporară de muncă pe o perioadă mai mare de


90 de zile consecutive beneficiază de tratament balnear şi de recuperare a capacităţii
de muncă, pe baza prescripţiilor medicale, cu sau fără contribuţie personală, în
condiţiile prevăzute în Contractul-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale
în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate.

Tratamentul balnear şi de recuperare a capacităţii de muncă se desfăşoară în


conformitate cu prevederile programului individual de recuperare întocmit de medicul
curant, cu avizul obligatoriu al medicului expert al asigurărilor sociale, în funcţie de
natura, stadiul şi prognosticul bolii, structurat pe etape.

În funcţie de tipul afecţiunii şi de natura tratamentului, durata tratamentului


balnear este de 15-21 de zile şi se stabileşte odată cu avizul obligatoriu al medicului
expert.

Programul individual de recuperare este obligatoriu şi se realizează în unităţi


sanitare specializate aflate în relaţie contractuală cu casele de asigurări de sănătate.

După fiecare etapă prevăzută în programul individual de recuperare asiguraţii


sunt supuşi reexaminării medicale. În funcţie de rezultatele acesteia medicul expert
actualizează programul individual de recuperare, recomandă reluarea activităţii
profesionale sau propune pensionarea de invaliditate.

Plata indemnizaţiilor nu se cuvine pe perioadele în care asiguratul, din motive


imputabile lui, nu îşi îndeplineşte obligaţia de a urma şi de a respecta programul
individual de recuperare.

7.10. Concediul şi indemnizaţia de maternitate


Aşa cum prevede art.23 din O.U.G. nr.158/2005, asiguratele au dreptul la
concedii pentru sarcină şi lăuzie, pe o perioadă de 126 de zile calendaristice, perioadă
în care beneficiază de indemnizaţie de maternitate.

De aceleaşi drepturi beneficiază şi femeile care din motive neimputabile lor, nu


mai au calitatea de asigurat, dacă nasc în termen de 9 luni de la data pierderii acestei
calităţii. Faptul că pierderea calităţii de asigurat nu s-a produs din motive imputabile
persoanei în cauză se dovedeşte cu acte oficiale eliberate de către angajatori sau
asimilaţii acestora.

În această situaţie, baza de calcul a indemnizaţiei de maternitate se constituie


din media veniturilor lunare pe baza cărora s-a calculat contribuţia pentru concedii şi
indemnizaţii, din ultimele 6 luni anterioare datei pierderii calităţii de asigurat.

Regula Concediul pentru sarcină se acordă pe o perioadă de 63 de zile înainte de


naştere, iar concediul pentru lăuzie pe o perioadă de 63 de zile după naştere.

107
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Concediile pentru sarcină şi lăuzie se pot compensa între ele, în funcţie de


recomandarea medicului şi de opţiunea persoanei beneficiare, în aşa fel încât durata
minimă obligatorie a concediului de lăuzie să fie de 42 de zile calendaristice.

Persoanele cu handicap asigurate beneficiază, la cerere, de concediu pentru


sarcină, începând cu luna a 6-a de sarcină.

În situaţia copilului născut mort sau dacă acesta moare în perioada concediului
de lăuzie, indemnizaţia de maternitate se acordă pe toată durata acestuia.

Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei de maternitate este de 85% din baza de


calcul.

7.11. Concediul şi indemnizaţia pentru creşterea copilului


Conform art.1 din O.U.G. nr.148/2005, începând cu data de 1 ianuarie 2006,
persoanele care, în ultimul an anterior datei naşterii copilului, au realizat timp de 12
luni venituri profesionale supuse impozitului pe venit beneficiază de concediu pentru
creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, de
până la 3 ani, precum şi de o indemnizaţie lunară în cuantum de 800 lei. Începând cu
data de 1 ianuarie 2007, cuantumul indemnizaţiei este de 600 lei.

Prin venituri profesionale supuse impozitului pe venit se înţelege: venituri din


salarii, venituri din activităţi independente, venituri din activităţi agricole.

În calculul celor 12 luni se includ şi perioadele în care persoanele s-au aflat în


una sau mai multe dintre următoarele situaţii: - şi-au însoţit şoţul/soţia trimis/trimisă în
misiune permanentă în străinătate; - au beneficiat de indemnizaţie de şomaj; - au
beneficiat de concedii şi indemnizaţii de asigurări sociale de sănătate; - au realizat
perioade asimilate stagiului de cotizare în sistemul public de pensii; - au realizat
perioade de stagiu de cotizare în sistemul public de pensii în condiţiile prevăzute de
actele normative cu caracter special care reglementează concedierile colective; - au
realizat în sistemul public de pensii, anterior datei intrării în vigoare a O.U.G.
nr.148/2005, perioade de stagiu de cotizare pe bază de contract de asigurare socială;
- au beneficiat de indemnizaţia lunară pentru creşterea copilului până la vârsta de 2
ani, respectiv până la vârsta de 3 ani în cazul copilului cu handicap; - au beneficiat de
pensii de invaliditate; - au beneficiat de concediu fără plată pentru a participa la
cursuri de formare şi perfecţionare profesională din iniţiativa angajatorului sau la care
acesta şi-a dat acordul; - au lucrat cu contract individual de muncă în străinătate, pe
baza acordurilor guvernamentale bilaterale încheiate de România cu alte state; - se
află în perioada de întrerupere temporară a activităţii, din iniţiativa angajatorului, fără
încetarea raportului de muncă, pentru motive economice, tehnologice, structurale sau
similare; - se află în perioada de 60 de zile de la absolvirea cursurilor de zi ale
învăţământului universitar, organizat potrivit legii, cu examen de licenţă sau de
diplomă, în vederea angajării ori, trecerii în şomaj, potrivit legii.

În perioadele în care beneficiarii acestor drepturi realizează venituri


profesionale supuse impozitului pe venit, se acordă un stimulent în cuantum lunar de
300 lei, situaţie în care plata indemnizaţiei de 800 lei se suspendă.

Indemnizaţia sau stimulentul, se cumulează cu alocaţia de stat pentru copii.

De indemnizaţie şi stimulent beneficiază, una dintre persoanele care a adoptat


copilul, căreia i s-a încredinţat copilul în vederea adopţiei sau care are copilul în
plasament ori în plasament în regim de urgenţă, cu excepţia asistentului maternal
profesionist, precum şi persoana care a fost numită tutore.

Acordarea drepturilor, se face ţinându-se seama de 12 luni anterioare datei de


la care, s-a aprobat adopţia, a fost făcută încredinţarea, s-a instituit plasamentul sau
tutela.

108
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Concediul, drepturile şi indemnizaţia lunară se cuvin pentru fiecare dintre


primele 3 naşteri sau, pentru primii 3 copii.

Cei care îndeplinesc condiţiile au dreptul la concediu fără plata indemnizaţiei


pentru creşterea copilului după primele 3 naşteri sau, după caz, după primii 3 copii.

Durata concediului este de 3 luni şi se acordă integral, o singură dată, în


perioada până la împlinirea de către copil a vârstei de 2 ani, respectiv a vârstei de 3
ani în cazul copilului cu handicap.

Cererea pentru acordarea acestui concediu se depune şi se înregistrează la


angajator, pe baza livretului de familie sau a certificatului de naştere al copilului.

Drepturile se acordă în situaţia în care solicitantul îndeplineşte cumulativ


următoarele condiţii: - este cetăţean român, cetăţean străin sau apatrid; - are
domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul României; - locuieşte împreună cu copilul/copiii
pentru care solicită drepturile şi se ocupă de creşterea şi îngrijirea acestuia/acestora.

Concediul pentru creşterea copilului se acordă, la cerere, de către persoanele


juridice sau fizice, denumite angajatori, la care îşi desfăşoară activitatea persoanele.

Cererile pentru acordarea drepturilor reprezentând indemnizaţie, stimulent sau


alocaţie de stat pentru copii, şi documentele din care rezultă îndeplinirea condiţiilor
legale de acordare a acestora se depun, la primăria comunei, oraşului, municipiului,
respectiv sectoarelor municipiului Bucureşti, pe raza căreia/căruia solicitantul îşi are
domiciliul sau reşedinţa.

Până la data de 10 a fiecărei luni, primăriile au obligaţia de a transmite pe bază


de borderou cererile înregistrate în luna anterioară, însoţite de documentele
justificative, la direcţiile judeţene de muncă, solidaritate socială şi familie, respectiv la
direcţia de muncă, solidaritate socială şi familie a municipiului Bucureşti, denumite în
continuare direcţii teritoriale.

Cererile se soluţionează în termen de 15 zile lucrătoare de la data înregistrării


la direcţia teritorială, prin decizie de admitere sau, de respingere, emisă de directorul
executiv.

Decizia se comunică solicitantului în termen de 5 zile lucrătoare de la data


emiterii. Plata alocaţiei de stat pentru copii se face începând cu luna următoare celei
în care s-a născut copilul. Pentru fracţiunile de lună, cuantumul drepturilor se
stabileşte proporţional, în funcţie de numărul zilelor calendaristice din luna respectivă
pentru care acestea se cuvin şi se acordă.

Încetarea Plata drepturilor încetează cu ziua următoare celei în care:


plă ii - copilul a împlinit vârsta de 2 ani, respectiv de 3 ani, în cazul copilului cu
drepturilor handicap;
- a avut loc decesul copilului.

Suspendarea Plata drepturilor prevăzute de O.U.G. nr.148/2005 se suspendă începând cu


plă ii luna următoare celei în care: - beneficiarul este decăzut din drepturile părinteşti; -
drepturilor beneficiarul este îndepărtat, de la exercitarea tutelei; - beneficiarul nu mai îndeplineşte
condiţiile în vederea încredinţării copilului spre adopţie; - beneficiarul nu mai
îndeplineşte condiţiile în vederea menţinerii măsurii de plasament; - beneficiarul
execută o pedeapsă privativă de libertate sau se află în arest preventiv pe o perioadă
mai mare de 30 de zile; - copilul este abandonat ori este internat într-o instituţie de
ocrotire publică sau privată; - beneficiarul a decedat; - se constată că, timp de 3 luni
consecutive, se înregistrează mandate poştale returnate.

Plata indemnizaţiei se suspendă începând cu ziua următoare celei în care


beneficiarul realizează venituri profesionale supuse impozitului pe venit.
Aceasta nu se suspendă în situaţia în care beneficiarii acestei indemnizaţii
primesc diverse sume în baza legii, contractului colectiv de muncă sau a contractului
individual de muncă, acordate în perioada concediului pentru creşterea copilului, altele
decât cele rezultate din desfăşurarea efectivă a unei activităţi profesionale.

109
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Plata stimulentului se suspendă începând cu ziua următoare celei în care


beneficiarul nu mai realizează venituri profesionale supuse impozitului pe venit.

În situaţia în care beneficiarul nu mai îndeplineşte condiţiile plata drepturilor se


suspendă începând cu ziua următoare celei în care condiţiile respective nu mai sunt
îndeplinite.

Reluarea plăţii drepturilor suspendate se face la cerere, începând cu data


depunerii cererii.

Drepturile se cuvin şi se acordă noului beneficiar de la data suspendării, dacă


cererea a fost depusă în termen de 60 de zile lucrătoare de la data la care a operat
suspendarea, respectiv de la data cererii, dacă cererea a fost depusă după acest
termen (art.13 alin.2).

Beneficiarul drepturilor este obligat să comunice în scris primăriei orice


modificare intervenită în situaţia sa, de natură să determine încetarea sau
suspendarea plăţii drepturilor, în termen de 15 zile lucrătoare de la apariţia acesteia.
Comunicarea se transmite de către primărie direcţiei teritoriale în termen de 5 zile
lucrătoare de la data înregistrării.

Drepturile de care beneficiază persoana conform O.U.G. nr.148/2005, prin nu


pot fi urmărite silit decât în vederea recuperării sumelor încasate necuvenit cu acest
titlu (art.15).

Sumele încasate necuvenit se recuperează de la beneficiarii acestora, pe baza


deciziei emise de directorul executiv al direcţiei teritoriale, cu respectarea termenului
general de prescripţie. Decizia prevăzută constituie titlu executoriu şi poate fi
contestată conform prevederilor Legii nr.544/2004 privind contenciosul administrativ.
Sumele rămase nerecuperate de pe urma beneficiarilor decedaţi nu se mai urmăresc.

Sumele încasate necuvenit ca urmare a unei infracţiuni săvârşite de beneficiar


se recuperează de la acesta (art.21).

Pe perioada în care se beneficiază de indemnizaţie, contribuţia individuală de


asigurări sociale de sănătate se calculează prin aplicarea cotei prevăzute de lege
asupra sumei reprezentând valoarea a de două ori salariul de bază minim brut pe
ţară, garantat în plată, şi se suportă de la bugetul de stat.

Cuantumul drepturilor se poate actualiza în condiţiile stabilite prin hotărâre a


Guvernului.

Perioada în care o persoană beneficiază de drepturile prevăzute de O.U.G.


nr.148/2005, constituie perioadă asimilată stagiului de cotizare în vederea stabilirii
drepturilor prevăzute de Legea nr.19/2000 şi de O.U.G. nr.158/2005.

În situaţia asimilării stagiului de cotizare în vederea stabilirii drepturilor


prevăzute de O.U.G. nr.158/2005 la stabilirea cuantumului indemnizaţiilor de asigurări
sociale de sănătate se ia în calcul salariul de bază minim brut pe ţară garantat în plată
din perioada respectivă.

Perioada concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau


de până la 3 ani în cazul copilului cu handicap se acordă în raport cu aceasta.

Calculul şi plata se fac de către direcţiile teritoriale. Drepturile se achită lunar


beneficiarului, reprezentantului legal ori mandatarului acestora, împuternicit prin
procură, pe bază de mandat poştal sau, în cont curent personal.

7.12. Concediul şi indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav

110
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Conform art.26 din O.U.G. nr.158/2005, asiguraţii au dreptul la concediu şi


indemnizaţie pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani, iar în cazul
copilului cu handicap, pentru afecţiunile intercurente, până la împlinirea vârstei de 18
ani.

Beneficiază de indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav, opţional, unul


Concediul i
dintre părinţi, dacă solicitantul îndeplineşte condiţiile de stagiu de cotizare.
indemniza ia se
acordă pentru
Beneficiază de aceleaşi drepturi, dacă îndeplineşte condiţiile cerute pentru
îngrijirea
acordarea acestora, şi asiguratul care, a adoptat, a fost numit tutore, căruia i s-au
copilului bolnav
încredinţat copii în vederea adopţiei sau i-au fost daţi în plasament (art.27).
până la 7 ani i
pentru copilul
Indemnizaţia pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau a
handicapat până
copilului cu handicap cu afecţiuni intercurente până la împlinirea vârstei de 18 ani se
la 18 ani
acordă pe baza certificatului de concediu medical eliberat de medicul de familie şi a
certificatului pentru persoanele cu handicap (art.28).

Durata de acordare a indemnizaţiei este de maximum 45 de zile calendaristice


pe an pentru un copil, cu excepţia situaţiilor în care copilul este diagnosticat cu boli
infectocontagioase, neoplazii, este imobilizat în aparat gipsat, este supus unor
intervenţii chirurgicale; durata concediului medical în aceste cazuri va fi stabilită de
medicul curant, iar după depăşirea termenului de 90 de zile, de către medicul
specialist, cu aprobarea medicului expert al asigurărilor sociale (art.29).

Cuantumul brut lunar al indemnizaţiei pentru îngrijirea copilului bolnav este de


85% din baza de calcul (art.30).

7.13. Concediul şi indemnizaţia de risc maternal

Pe perioada Conform art.31 din O.U.G. nr.148/2005, dreptul la concediul de risc maternal se
acestui acordă în condiţiile prevăzute de O.U.G. nr.96/2003 privind protecţia maternităţii la
concediu se locurile de muncă.
acordă o
indemniza ie Pe durata concediului de risc maternal se acordă o indemnizaţie de risc
de risc maternal care se suportă integral din bugetul Fondului naţional unic de asigurări
maternal sociale de sănătate.

Concediul şi indemnizaţia de risc maternal se acordă fără condiţie de stagiu de


cotizare.

Cuantumul indemnizaţiei reprezintă 75% din baza de calcul stabilită.

7.14. Ajutorul de deces


Potrivit art.126 alin.1 din Legea nr.19/2000, în cazul decesului asiguratului sau
De ajutorul al pensionarului beneficiază de ajutor de deces o singură persoană care face dovada
de deces că a suportat cheltuielile ocazionate de deces. El poate fi, după caz:
beneficiază ‐ soţul supravieţuitor;
persoana care ‐ copilul;
face dovada ‐ părintele;
suportării ‐ tutorele;
cheltuielolor ‐ curatorul;
ocazionate de ‐ moştenitorul în condiţiile dreptului comun, sau, în lipsa acestuia persoana
deces care face dovada respectivă.

În sistemul public, asiguratul sau pensionarul beneficiază de ajutor de deces în


cazul decesului unui membru de familie aflat în întreţinerea sa şi care nu are un drept
propriu de asigurări sociale.

În sensul Legii nr.19/2000, se consideră membru de familie: – soţul; – copiii


proprii, copiii adoptaţi, copiii aflaţi în plasament familial sau cei încredinţaţi spre

111
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

creştere şi educare familiei, în vârstă de până la 18 ani sau, dacă îşi continuă studiile,
până la terminarea acestora, fără a depăşi vârsta de 26 ani precum şi copiii incapabili
de muncă, indiferent de vârstă, dacă şi-au pierdut capacitatea de muncă înaintea
vârstelor menţionate; – părinţii şi bunicii oricăruia dintre soţi.

În sistemul public, ajutorul de deces cuvenit unui membru de familie reprezintă


jumătate din cuantumul prevăzut la art.126 alin.2 din Legea nr.19/2000 stabilit anual
prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat (art.127 alin.2).

Lucrare de verificare - Unitatea de învăţare VII

1. Defini i no iunea de asigurări sociale de sănătate.

2. Identifica i principiile specifice asigurărilor sociale de sănătate.

3. Enumera i 5 drepturi ale asigura ilor.

4. Enumera i 5 obliga ii ale asigura ilor.

5. Obliga ia virării contribu iei pentru asigurările sociale de sănătate


apar ine:
a. salariatului;
b. angajatorului;
c. atât angajatului, cât i angajatorului;
d. Ministerului Sănătă ii.

6. Care este durata concediului pentru sarcină i lăuzie?


a. 100 de zile calendaristice;
b. 100 de zile lucrătoare;
c. 126 de zile calendaristice;
d. 126 de zile lucrătoare.

7. Care este durata concediului pentru cre terea copilului?


a. 1 an;
b. 2 ani;
c. 3 ani;
d. 7 ani.

8. Care este durata concediului pentru cre terea copilului handicapat?


a. 1 an;
b. 2 ani;
c. 3 ani;
d. 7 ani.

9. Care este durata concediului pentru îngrijirea copilului bolnav?


a. 2 ani;
b. 3 ani;
c. 7 ani;
d. 18 ani.

10. Care este durata concediului pentru îngrijirea copiluluihandicapat?


a. 2 ani;
b. 3 ani;
c. 7 ani;
d. 18 ani.

112
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Bibliografie - Unitatea de învăţare VII


 
1. BELIGRADEANU , ŞTEFANESCU I.T., Dicţionar de drept al muncii,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997 ;
2. Legea nr.95/2006 privind reforma în domeniul sănătă ii;
3. Legea nr.416/2001 privind venitul minim garantat;
4. Decretul-lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor
persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6
martie 1945;
5. O.G. nr.105/1999 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate
de către regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie
1940 până la 6 martie 1945 din motive etnice;
6. Legea nr.44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale
invalizilor şi văduvelor de război;
7. Legea nr.309/2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi
persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul Direcţiei Generale a
Serviciului Muncii în perioada 1950-1961;
8. Legea recunoştinţei faţă de eroii martiri şi luptătorii care au contribuit la
victoria Revoluţiei române din decembrie 1989 nr. 341/2004;
9. Guvernului nr. 102/1999 privind protecţia specială şi încadrarea în muncă a
persoanelor cu handicap

113
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE VIII


ASIGURĂRILE PENTRU ŞOMAJ
ŞI MĂSURILE PENTRU PREVENIREA ŞOMAJULUI
 
CUPRINS
 
Obiectivele Unităţii de învăţare VIII ..........................................................................................................114 
8.1. Şomajul – fenomen social .................................................................................................................114 
8.2. Măsuri prevăzute de Legea nr.76/2002 în vederea protecţiei persoanelor împotriva riscului de şomaj
................................................................................................................................................................115 
8.3. Beneficiarii sistemului asigurărilor pentru şomaj ...............................................................................115 
8.4. Categoriile de asiguraţi în sistemul asigurărilor pentru şomaj ...........................................................115 
8.5. Persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj....................................................................116 
8.6. Persoanele asimilate şomerilor .........................................................................................................117 
8.7. Persoanele care nu beneficiază de indemnizaţie de şomaj...............................................................117 
8.8. Condiţii pentru naşterea dreptului la indemnizaţia de şomaj .............................................................117 
8.9. Data de la care se dobândeşte dreptul de a primi indemnizaţia de şomaj.........................................118 
8.10. Cuantumul indemnizaţiei de şomaj .................................................................................................118 
8.11. Obligaţiile persoanelor care beneficiază de indemnizaţie de şomaj ................................................118 
8.12. Suspendarea plăţii indemnizaţiilor de şomaj acordate beneficiarilor ...............................................119 
8.13. Încetarea plăţii indemnizaţiei de şomaj ...........................................................................................119 
Lucrare de verificare - Unitatea de învăţare VIII.......................................................................................120 
Bibliografie - Unitatea de învăţare VIII......................................................................................................121 

Obiectivele Unităţii de învăţare VIII


 
 
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi putea:
 
‐ să identifica i no iunea de omaj;
 
 
‐ să identifica i categoriile de persoane care beneficiază de ajutorul de omaj;
  ‐ să cunoa te i obliga iile persoanelor care beneficiază de indemniza ie de omaj.
 
 
8.1. Şomajul – fenomen social
Cuvântul şomaj provine din termenul francez chomage, preluat la rândul său din
latinescul caumare şi grecescul cauma. La origine, el însemna „căldură mare“, din
cauza căreia înceta orice fel de activitate.

Legea nr.76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea


ocupării forţei de muncă58 prevede în art.5 pct.IV, că şomer este persoana care
îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii:
a. este în căutarea unui loc de muncă de la vârsta de minimum 16 ani şi până
la îndeplinirea condiţiilor de pensionare;
b. starea de sănătate şi capacităţile fizice şi psihice îl fac apt pentru prestarea
unei munci;
c. nu are loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează, din activităţi
autorizate potrivit legii, venituri mai mici decât indemnizaţia de şomaj;
d. este disponibilă să înceapă lucrul în perioada imediat următoare dacă s-ar
găsi un loc de muncă;
e. este înregistrat la Agenţia Naţională pentru Ocuparea Forţei de Muncă sau
la alt furnizor de servicii de ocupare.

Şomajul este un fenomen negativ pentru orice economie deoarece


produce un dezechilibru important al pieţei muncii, rezultat din faptul că cererea
de locuri de muncă este mai mare decât oferta de forţă de muncă.

                                                            
58
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.103 din 6 februarie 2002, cu modificările şi completările
ulterioare

114
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

8.2. Măsuri prevăzute de Legea nr.76/2002 în vederea protecţiei persoanelor


împotriva riscului de şomaj
Legea nr.76/2002 garantează fiecărei persoane dreptul de a-şi alege liber
profesia şi locul de muncă şi dreptul la asigurările pentru şomaj (art.1). Ea exclude, în
aplicarea prevederilor sale, orice fel de discriminări pe criterii politice, de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex şi vârstă
(art.4 alin.1).

Măsurile în discuţie au drept scop realizarea următoarelor obiective pe piaţa


muncii:
‐ prevenirea şomajului şi combaterea efectelor sociale ale acestuia;
‐ încadrarea sau reîncadrarea în muncă a persoanelor în căutarea unui loc
de muncă;
‐ sprijinirea ocupării persoanelor aparţinând unor categorii defavorizate ale
populaţiei;
‐ asigurarea egalităţii şanselor pe piaţa muncii;
‐ stimularea şomerilor în vederea ocupării unui loc de muncă;
‐ stimularea angajatorilor pentru încadrarea persoanelor în căutarea unui
loc de muncă;
‐ îmbunătăţirea structurii ocupării pe ramuri economice şi zone geografice;
‐ creşterea mobilităţii forţei de muncă în condiţiile schimbărilor structurale
care se produc în economia naţională;
‐ protecţia persoanelor în cadrul sistemului asigurărilor pentru şomaj (art.3).

8.3. Beneficiarii sistemului asigurărilor pentru şomaj


Beneficiari ai sistemului asigurărilor pentru şomaj sunt persoanele în căutarea
unui loc de muncă, aflate în una din următoarele situaţii:
‐ au devenit şomeri pentru că nu au loc de muncă, nu realizează venituri
sau realizează, din activităţi autorizate potrivit legii, venituri mai mici decât
indemnizaţia de şomaj;
‐ nu au putut ocupa loc de muncă după absolvirea unei instituţii de
învăţământ sau după satisfacerea stagiului militar;
‐ ocupă un loc de muncă şi, din diferite motive, doresc schimbarea
acestuia;
‐ au obţinut statutul de refugiat sau altă formă de protecţie internaţională,
conform legii;
‐ străini sau apatrizii care au fost încadraţi în muncă sau au realizat venituri
în România;
‐ nu au putut ocupa loc de muncă după repatriere sau după eliberarea din
detenţie (art.16).

Aceştia sunt asiguraţi în sistemul asigurărilor sociale de stat şi în sistemul


asigurărilor sociale de sănătate şi beneficiază de toate drepturile prevăzute de lege
pentru asiguraţii acestor sisteme (art.48 alin.1).

8.4. Categoriile de asiguraţi în sistemul asigurărilor pentru şomaj


Asiguraţii în sistemul asigurărilor pentru şomaj sunt următoarele categorii de
persoane fizice:
‐ cetăţeni români care sunt încadraţi în muncă sau realizează venituri în
ţara noastră cu excepţia celor care au calitatea de pensionari;
‐ cetăţeni români care lucrează în străinătate, în condiţiile legii;
‐ cetăţenii străini sau apatrizii care, pe perioada în care au domiciliul sau
reşedinţa în România, sunt încadraţi în muncă sau realizează venituri.

Asiguraţii au obligaţia să plătească contribuţiile de asigurări pentru şomaj şi au


dreptul să beneficieze de indemnizaţie de şomaj (art.18).

115
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Asiguraţii în sistemul asigurărilor pentru şomaj pot fi asiguraţi obligatoriu sau


facultativ.

Intră în prima categorie:


a. persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de
muncă sau pe bază de contract de muncă temporară, cu excepţia
persoanelor care au calitatea de pensionari;
b. funcţionarii publici şi alte persoane care desfăşoară activităţi pe baza actului
de numire;
c. persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt
numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata
mandatului;
d. militarii angajaţi pe bază de contract;
e. persoanele care au raport de muncă în calitate de membru cooperator;
f. alte persoane care realizează venituri din activităţi desfăşurate potrivit legii şi
care nu se regăsesc în una din situaţiile prevăzute la lit.a-e (art.19).

În cea de a doua categorie se pot asigura următoarele persoane:


a. asociat unic, asociaţi;
b. administratori care au încheiat contracte de administrare;
c. persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente;
d. membri ai asociaţiei familiale;
e. cetăţeni români care lucrează în străinătate;
f. alte persoane care realizează venituri din activităţi desfăşurate şi care nu se
regăsesc în una din situaţiile prevăzute la lit.a-e (art.20).

Angajatorii la care îşi desfăşoară activitatea persoanele asigurate obligatoriu


prin efectul legii, sunt obligaţi să depună, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare
celei pentru care se datorează drepturile salariale şi/sau veniturile de natura acestora,
la agenţia pentru ocuparea forţei de muncă în raza căreia îşi au sediul sau domiciliul,
declaraţia lunară privind evidenţa nominală a asiguraţilor şi a obligaţiilor de plată la
bugetul asigurărilor pentru şomaj.

Persoanele asigurate facultativ pot încheia contract de asigurare pentru şomaj


cu agenţia pentru ocuparea forţei de muncă în a cărei rază teritorială îşi au domiciliul
sau, reşedinţa, dacă au cel puţin vârsta de 18 ani şi sunt asigurate în sistemul public
de pensii şi în sistemul asigurărilor sociale de sănătate.

Venitul lunar pentru care se asigură aceste persoane nu poate fi mai mic decât
salariul de bază minim brut pe ţară.

8.5. Persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj


Persoanele care nu au loc de muncă, nu realizează venituri sau realizează, din
activităţi autorizate, venituri mai mici decât indemnizaţia de şomaj şi au devenit
şomeri, sunt persoanele care se pot găsi în una dintre următoarele situaţii:
‐ le-a încetat contractul individual de muncă sau contractul de muncă
temporară din motive neimputabile lor;
‐ le-au încetat raporturile de serviciu din motive neimputabile lor;
‐ le-a încetat mandatul pentru care au fost numiţi sau aleşi, dacă anterior
nu au fost încadraţi în muncă sau dacă reluarea activităţii nu mai este
posibilă din cauza încetării definitive a activităţii angajatorului;
‐ a expirat durata pentru care militarii au fost angajaţi pe bază de contract
sau li s-a desfăcut contractul din motive neimputabile lor;
‐ le-a încetat raportul de muncă în calitate de membru cooperator, din
motive neimputabile lor;
‐ au încheiat contract de asigurare pentru şomaj şi nu realizează venituri
sau realizează din activităţi autorizate venituri mai mici decât indemnizaţia
de şomaj ce li s-ar fi cuvenit;
‐ au încetat activitatea ca urmare a pensionării pentru invaliditate şi care,
ulterior, au redobândit capacitatea de muncă şi nu au reuşit să se
încadreze în muncă;

116
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

‐ le-au încetat raporturile de muncă sau de serviciu din motive neimputabile


lor, în perioada de suspendare a acestora;
‐ reintegrarea în muncă, dispusă prin hotărâre judecătorească definitivă, nu
mai este posibilă la unităţile la care au fost încadrate în muncă anterior,
din cauza încetării definitive a activităţii, sau la unităţile care au preluat
patrimoniul acestora;
‐ le-a încetat activitatea desfăşurată exclusiv pe baza convenţiei civile.

8.6. Persoanele asimilate şomerilor


Conform art.17 alin.2, sunt asimilate şomerilor, persoanele ce nu au putut
ocupa loc de muncă după absolvirea unei instituţii de învăţământ sau după
satisfacerea stagiului militar, dacă îndeplinesc următoarele condiţii:
‐ sunt absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ, în vârstă de minimum 16 ani
care, într-o perioadă de 60 de zile de la absolvire, nu au reuşit să se
încadreze în muncă potrivit pregătirii profesionale;
‐ sunt absolvenţi ai şcolilor speciale pentru persoane cu handicap în vârstă
de minimum 16 ani, care nu au reuşit să se încadreze în muncă potrivit
pregătirii profesionale;
‐ sunt persoane care, înainte de efectuarea stagiului militar, nu au fost
încadrate în muncă şi care într-o perioadă de 30 de zile de la data lăsării
la vatră nu s-au putut încadra în muncă.

8.7. Persoanele care nu beneficiază de indemnizaţie de şomaj


Nu beneficiază de indemnizaţie de şomaj, persoanele care, la data solicitării
dreptului, refuză un loc de muncă potrivit pregătirii sau nivelului studiilor, situat la o
distanţă de cel mult 50 km de localitatea de domiciliu sau refuză participarea la servicii
pentru stimularea ocupării sau de formare profesională oferite de agenţiile pentru
ocuparea forţei de muncă.
De asemenea, nu beneficiază de indemnizaţie absolvenţii care la data solicitării
dreptului urmează o formă de învăţământ (art.42).

8.8. Condiţii pentru naşterea dreptului la indemnizaţia de şomaj


Şomerii care potrivit Legii nr.76/2002 sunt consideraţi persoane ce beneficiază
de indemnizaţie de şomaj, au dreptul la această prestaţie, dacă îndeplinesc cumulativ
următoarele condiţii:
‐ au un stagiu de cotizare de minimum 12 luni în ultimele 24 de luni
premergătoare datei înregistrării cererii;
‐ nu realizează venituri sau realizează, din activităţi autorizate, venituri mai
mici decât indemnizaţia de şomaj;
‐ nu îndeplinesc condiţiile de pensionare;
‐ sunt înregistraţi la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă în raza
cărora îşi au domiciliul sau, după caz, reşedinţa, dacă au avut ultimul loc
de muncă sau au realizat venituri în acea localitate.

La stabilirea perioadei de 24 de luni, prevăzută mai sus nu se iau în calcul:


‐ perioada de suspendare a raporturilor de muncă sau de serviciu, cu
excepţia perioadei de incapacitate temporară de muncă, dacă aceasta nu
depăşeşte 30 de zile;
‐ perioada de pensionare pentru invaliditate, dacă aceasta nu depăşeşte 12
luni, pentru persoanele prevăzute la art.17 alin.1 lit.g;
‐ perioada cuprinsă între data suspendării raporturilor de muncă sau de
serviciu şi data încetării motivului pentru care acestea au fost suspendate,
pentru persoanele prevăzute la art.17 alin.1 lit.h;
‐ perioada cuprinsă între data încetării raporturilor de muncă sau de
serviciu şi data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de reintegrare
în muncă, dacă această perioadă nu depăşeşte 12 luni, pentru
persoanele prevăzute la art.17 alin.1 lit.j.

117
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Persoanele asimilate şomerilor beneficiază de indemnizaţii de şomaj dacă


îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
‐ sunt înregistraţi la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă în raza
cărora îşi au domiciliul;
‐ nu realizează venituri sau realizează, din activităţi autorizate potrivit legii,
venituri mai mici decât indemnizaţia de şomaj;
‐ nu îndeplinesc condiţiile de pensionare (art.34).

Dovada vechimii în muncă, se face cu carnetul de muncă sau cu alte acte


prevăzute de lege.

Certificarea stagiului de cotizare, realizat anterior intrării în vigoare a prezentei


legi, se face de către agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă (art.36).

8.9. Data de la care se dobândeşte dreptul de a primi indemnizaţia de şomaj


 
Indemnizaţia de şomaj se acordă beneficiarilor acestei prestaţii potrivit Legii
nr.76/2002, la cerere, de la data:
‐ încetării contractului individual de muncă sau a contractului de muncă
temportară;
‐ încetării raporturilor de serviciu;
‐ încetării mandatului pentru care au fost numiţi sau aleşi;
‐ expirării duratei sau desfacerii contractului militarilor angajaţi pe bază de
contract;
‐ încetării calităţii de membru cooperator;
‐ încetării contractului de asigurare pentru şomaj;
‐ încetării motivului pentru care au fost pensionate;
‐ încetării motivului pentru care au fost suspendate raporturile de muncă
sau de serviciu;
‐ rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti;
‐ încetării activităţii desfăşurate exclusiv pe baza convenţiei civile;
‐ expirării perioadei de 60 de zile de la absolvire;
‐ absolvirii, pentru absolvenţi ai şcolilor speciale pentru persoane cu
handicap în vârstă de minimum 16 ani, care nu au reuşit să se încadreze
în muncă potrivit pregătirii profesionale;
‐ expirării perioadei de 30 de zile de la data lăsării la vatră.

8.10. Cuantumul indemnizaţiei de şomaj


Cuantumul indemnizaţiei de şomaj este o sumă fixă, neimpozabilă, lunară,
reprezentând 75% din salariul de bază minim brut pe ţară, în vigoare la data stabilirii
acestuia (art.39 alin.2).

Indemnizaţia de şomaj pentru persoanele asimilate şomerilor se acordă pe o


perioadă de 6 luni şi este o sumă fixă, neimpozabilă, lunară, al cărei cuantumum
reprezintă 50% din salariul de bază minim brut pe ţară, în vigoare la data stabilirii
acesteia.

Se plăteşte lunar în cuantumurile prevăzute mai sus.

Pentru fracţiuni de lună, ea se calculează proporţional cu numărul de zile


calendaristice din luna respectivă (art.43).

8.11. Obligaţiile persoanelor care beneficiază de indemnizaţie de şomaj


Persoanele care beneficiază de indemnizaţie de şomaj, au următoarele
obligaţii:

118
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

‐ să se prezinte lunar, pe baza programării sau ori de câte ori sunt


solicitate, la agenţia pentru ocuparea forţei de muncă unde sunt
înregistrate, pentru a primi sprijin în vederea încadrării în muncă;
‐ să comunice în termen de 3 zile agenţiei pentru ocuparea forţei de muncă
unde sunt înregistrate orice modificare a condiţiilor care au condus la
acordarea drepturilor;
‐ să participe la serviciile pentru stimularea ocupării şi de formare
profesională oferite de agenţia pentru ocuparea forţei de muncă unde sunt
înregistrate;
‐ să caute activ un loc de muncă.

Angajatorii care au încadrat în muncă persoane din rândul beneficiarilor de


indemnizaţii de şomaj, au obligaţia de a anunţa, în termen de 3 zile, agenţiile pentru
ocuparea forţei de muncă la care aceştia au fost înregistraţi.

Obligaţia de mai sus revine şi caselor teritoriale de pensii care au stabilit şi pus
în plată pensiile cuvenite beneficiarilor de indemnizaţie de şomaj (art.41).

8.12. Suspendarea plăţii indemnizaţiilor de şomaj acordate beneficiarilor


Suspendarea plăţii indemnizaţiilor de şomaj acordate beneficiarilor are loc,
după cum urmează:
‐ la data la care nu şi-a îndeplinit obligaţia de a se prezenta lunar, pe baza
programării sau ori de câte ori sunt solicitate, la agenţia pentru ocuparea
forţei de muncă unde sunt înregistrate; Repunerea în plată, se face de la
data depunerii cererii beneficiarului, dar nu mai târziu de 60 de zile
calendaristice de la data suspendării;
‐ pe perioada îndeplinirii obligaţiilor militare;
‐ la data încadrării în muncă, pe o perioada de cel mult 12 luni;
‐ la data plecării din ţară pe o perioadă mai mică de 3 luni, la cererea
persoanei;
‐ pe perioada în care este arestat preventiv sau pentru executarea unei
pedepse privative de libertate de până la 12 luni;
‐ la data pensionării pentru invaliditate;
‐ pe perioada acordării indemnizaţiei pentru incapacitate temporară de
muncă, a indemnizaţiei de maternitate şi a indemnizaţiei pentru creşterea
copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani, respectiv 3 ani în cazul
copilului cu handicap;
‐ pe perioada incapacităţii temporare de muncă mai mare de 3 zile datorită
accidentelor survenite în perioada cursurilor de calificare, recalificare,
perfecţionare sau, la alte forme de pregătire profesională, în timpul şi din
cauza practicii profesionale;
‐ pe perioada acordării plăţilor compensatorii.

Repunerea în plată, după suspendarea plăţii se face de la data depunerii cererii


beneficiarului, dar nu mai târziu de 30 de zile calendaristice de la data încetării
situaţiei care a condus la suspendare (art.45).

8.13. Încetarea plăţii indemnizaţiei de şomaj


Încetarea plăţii indemnizaţiei de şomaj acordate beneficiarilor are loc după cum
urmează:
‐ la data încadrării în muncă, pentru o perioadă mai mare de 12 luni;
‐ la data când realizează, din activităţi autorizate, venituri lunare mai mari
decât indemnizaţia de şomaj;
‐ la 90 de zile de la data emiterii autorizaţiei de funcţionare pentru a
desfăşura activităţi independente sau a certificatului de înmatriculare,
dacă realizează venituri lunare mai mari decât indemnizaţia de şomaj;
‐ la data refuzului nejustificat de a se încadra conform pregătirii sau
nivelului studiilor într-un loc de muncă, situat la o distanţă de cel mult 50
km de localitatea de domiciliu;

119
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

‐ la data refuzului nejustificat de a participa la servicii pentru stimularea


ocupării şi de formare profesională sau la data întreruperii acestora din
motive imputabile persoanei;
‐ dacă perioada de pensionare pentru invaliditate depăşeşte 12 luni;
‐ la data îndeplinirii condiţiilor de pensionare pentru limită de vârstă, de la
data solicitării pensiei anticipate sau la data când pensia de invaliditate
devine nerevizuibilă;
‐ la data plecării în străinătate a beneficiarului pentru o perioadă mai mare
de 3 luni;
‐ la data începerii executării unei pedepse privative de libertate pentru o
perioadă mai mare de 12 luni;
‐ în cazul decesului beneficiarului;
‐ la expirarea termenelor de 60 de zile calendaristice de la data suspendării
şi 30 de zile calendaristice de la data încetării situaţiei care a condus la
suspendare;
‐ la expirarea termenelor de 6 luni, pentru persoanele cu un stagiu de
cotizare de cel puţin un an; 9 luni, pentru persoanele cu un stagiu de
cotizare de cel puţin 5 ani; 12 luni, pentru persoanele cu un stagiu de
cotizare mai mare de 10 ani; de 6 luni pentru absolvenţi ai instituţiilor de
învăţământ, în vârstă de minimum 16 ani, care într-o perioadă de 60 de
zile de la absolvire nu au reuşit să se încadreze în muncă potrivit pregătirii
profesionale, absolvenţi ai şcolilor speciale pentru persoane cu handicap
în vârstă de minimum 16 ani, care nu au reuşit să se încadreze în muncă
potrivit pregătirii profesionale, şi persoanele care, înainte de efectuarea
stagiului militar, nu au fost încadrate în muncă şi care într-o perioadă de
30 de zile de la data lăsării la vatră nu s-au putut încadra în muncă;
‐ la data admiterii într-o formă de învăţământ, în cazul persoanelor
asimilate şomerilor, absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ, în vârstă de
minimum 16 ani, care într-o perioadă de 60 de zile de la absolvire nu au
reuşit să se încadreze în muncă potrivit pregătirii profesionale, absolvenţi
ai şcolilor speciale pentru persoane cu handicap în vârstă de minimum 16
ani, care nu au reuşit să se încadreze în muncă potrivit pregătirii
profesionale.

Lucrare de verificare - Unitatea de învăţare VIII

1. Identifica i cel pu in 2 situa ii în care se poate beneficia de ajutor de


omaj.

2. Identifica i cel pu in 4 categorii de persoane care pot beneficia de


ajutor de omaj.

3. Identifica i situa iile în care nu se poate beneficia de ajutor de omaj.

4. Identifica i condi iile ce trebuie îndeplinite pentru a beneficia de ajutor


de omaj.

5. Care este cuantumul indemniza iei de omaj, raportat la salariul de bază


minim brut pe ară?
a. 25%;
b. 50%;
c. 75%;
d. 100%.

6. Care sunt obliga iile persoanelor care beneficiază de ajutorul de omaj?

120
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Bibliografie - Unitatea de învăţare VIII


1. ŞTEFĂNESCU I.T., Tratat de dreptul muncii, Editura Wolters Kluwer,
Bucureşti, 2007.
2. Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea
ocupării forţei de muncă

 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

121
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE IX
SISTEMUL PUBLIC DE PENSII
 
CUPRINS
Obiectivele Unităţii de învăţare IX ............................................................................................................122 
9.1. Caracteristici ale sistemului naţional public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale .................122 
9.2. Persoanele asigurate (Asiguraţii) ......................................................................................................123 
9.3. Angajatorii.........................................................................................................................................123 
9.4. Declaraţia de asigurare .....................................................................................................................124 
9.5. Contribuţia de asigurări sociale.........................................................................................................124 
9.6. Stagiul de cotizare ............................................................................................................................126 
9.7. Prestaţiile de asigurări sociale ..........................................................................................................127 
9.8. Noţiunea şi categoriile de pensii........................................................................................................128 
9.9. Principiile dreptului la pensie.............................................................................................................128 
9.10. Pensia pentru limită de vârstă .........................................................................................................128 
9.11. Pensia anticipată şi pensia anticipată parţială.................................................................................130 
9.12. Pensia de invaliditate ......................................................................................................................130 
9.13. Pensia de urmaş .............................................................................................................................133 
9.14. Stabilirea şi plata pensiilor ..............................................................................................................134 
9.15.Cumulul pensiei cu alte venituri........................................................................................................135 
Lucrare de verificare - Unitatea de învăţare IX.........................................................................................135 
Bibliografie - Unitatea de învăţare IX .......................................................................................................136 

Obiectivele Unităţii de învăţare IX


 
 
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi putea:
 
‐ identifica trăsăturile caracteristice ale sistemului public de pensii;
 
 
‐ cunoa te diferitele categorii de pensii;
‐ identifica modul de stabilire i plată a pensiilor

9.1. Caracteristici ale sistemului naţional public de pensii şi alte drepturi de


asigurări sociale
Actul normativ în materie este Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte
59
drepturi de asigurări sociale .

Potrivit acestuia, dreptul la asigurări sociale este garantat de stat (art.1), iar sistemul
public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale se organizează şi funcţionează având ca
principii de bază:
‐ principiul unicităţii, potrivit căruia statul organizează şi garantează
Principii ale sistemul public bazat pe aceleaşi norme de drept;
sistemului ‐ principiul egalităţii, care asigură tuturor participanţilor la sistemul public,
public de contribuabili şi beneficiari, un tratament nediscriminatoriu în ceea ce
pensii priveşte drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege;
‐ principiul solidarităţii sociale, conform căruia participanţii la sistemul public
îşi asumă reciproc obligaţii şi beneficiază de drepturi pentru prevenirea,
limitarea sau înlăturarea riscurilor sociale prevăzute de lege;
‐ principiul obligativităţii, potrivit căruia persoanele fizice şi juridice au
obligaţia de a participa la sistemul public, drepturile de asigurări sociale
exercitându-se corelativ cu îndeplinirea obligaţiilor;
‐ principiul contributivităţii, conform căruia fondurile de asigurări sociale se
constituie pe baza contribuţiei datorate de persoanele fizice şi juridice,
participante la sistemul public, drepturile de asigurări sociale cuvenindu-
se pe temeiul contribuţiilor de asigurări sociale plătite;
‐ principiul repartiţiei, pe baza căruia fondurile realizate se redistribuie
pentru plata obligaţiilor ce revin sistemului public;
‐ principiul autonomiei, bazat pe administrarea de sine stătătoare a
sistemului public.
                                                            
59
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.140 din 1 aprilie 2000, cu modificările şi completările ulterioare

122
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

9.2. Persoanele asigurate (Asiguraţii)

Asigurarea în Potrivit art.4 din Legea nr.19/2000 sunt asigurate în sistemul public de pensii şi
sistemul alte drepturi de asigurări sociale: cetăţenii români i cetăţeni ai altor state sau apatrizi,
public de pe perioada în care au domiciliul sau reşedinţa în România.
pensii este
obligatorie Asigurarea este obligatorie sau facultativă.
sau
facultativă În conformitate cu dispoziţiile art.5 din aceeaşi lege, sunt asigurate obligatoriu:

I. persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de


muncă şi funcţionarii publici;
II. persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt
numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata
mandatului, precum şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei
meşteşugăreşti, ale căror drepturi şi obligaţii sunt asimilate, în condiţiile
prezentei legi, cu ale persoanelor prevăzute la pct.I;
III. persoanele care beneficiază de drepturi băneşti lunare, ce se suportă din
bugetul asigurărilor pentru şomaj, în condiţiile legii, denumite în continuare
şomeri;
IV. persoanele care se află în una dintre situaţiile următoare:
a. asociat unic, asociaţi, comanditari sau acţionari;
b. administratori sau manageri care au încheiat contract de
administrare sau de management;
c. membri ai asociaţiei familiale;
d. persoane autorizate să desfăşoare activităţi independente;
e. persoane angajate în instituţii internaţionale, dacă nu sunt asiguraţii
acestora;
f. alte persoane care realizează venituri din activităţi profesionale;
V. persoanele care realizează prin cumul venituri brute pe an calendaristic,
echivalente cu cel puţin 3 salarii medii brute, şi care se regăsesc în două sau
mai multe situaţii prevăzute la pct.IV.

Asigurarea facultativă este posibilă, pe bază de contract de asigurare, în cazul


celorlalte persoane, care nu se regăsesc în situaţiile prevăzute mai sus, cele care nu
se află în plata unor prestaţii de asigurări sociale în sistemul public, cele care nu se
regăsesc în situaţiile de la art.38 alin.1 lit.b şi c, precum şi cele care nu sunt asigurate
în alte sisteme de asigurări sociale, neintegrate în sistemul public.

În esenţă, deci, prin Legea nr.19/2000 se creează un regim dublu de asigurări


sociale şi anume:
• obligatoriu, prin efectul legii, pentru persoanele care îşi desfăşoară activitatea
în situaţiile prevăzute la art.5 alin.1;
• facultativ, în temeiul contractului de asigurare dacă nu realizează venitul brut
menţionat.

Fiecărui asigurat i se atribuie un cod de asigurări sociale, pe baza căruia se ţine


evidenţa drepturilor şi obligaţiilor respective.

9.3. Angajatorii
Au calitatea de angajatori, în sensul Legii nr.19/2000, persoanele juridice sau
fizice la care îşi desfăşoară activitatea asiguraţii menţionaţi la art.5 alin.1 pct.I şi II,
adică:
‐ patronii (unităţile), în cazul salariaţilor (asiguraţi);
‐ organele autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti pentru
persoanele alese sau numite în funcţie în aceste organe;
‐ cooperativele meşteşugăreşti, pentru membrii cooperatori.

123
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

9.4. Declaraţia de asigurare

Regula În temeiul art.6 din Legea nr.19/2000, angajatorii, precum şi agenţiile pentru
ocuparea forţei de muncă care efectuează plata drepturilor de şomaj sunt obligate să
depună în fiecare lună, declaraţia privind evidenţa nominală a asiguraţilor şi a
obligaţiilor de plată către bugetul asigurărilor sociale de stat la casa teritorială de
pensii, respectiv a municipiului Bucureşti, în raza căreia se află sediul lor.

De asemenea, persoanele prevăzute la art.5 alin.1, pct.IV şi V (asociaţii,


administratorii, managerii etc.), care au împlinit vârsta de 18 ani sunt obligate să
depună declaraţia de asigurare la casa teritorială de pensii în raza căreia se află
domiciliul asiguratului, în termen de 30 de zile de la încadrarea în situaţiile menţionate.

Persoanele prevăzute la art.5 alin.1 pct.IV şi V din Legea nr.19/2000, se


Excep ia exceptează de la obligativitatea depunerii declaraţiei de asigurare, dacă se regăsesc
şi în una dintre situaţiile prevăzute la art.5 alin.1 pct.I, II şi III din lege şi anume:
• desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă şi funcţionarii
publici;
• desfăşoară activităţi în funcţii elective sau sunt numite în cadrul autorităţii
executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi membrii
cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti, ale căror drepturi şi
obligaţii sunt asimilate, cu ale persoanelor care desfăşoară activităţi pe bază de
contract individual de muncă;
• beneficiază de drepturi băneşti lunare ce se suportă din bugetul asigurărilor
pentru şomaj.

Declaraţiile de asigurare pot fi depuse personal sau trimise prin poştă.

Persoana asigurată este obligată să comunice Casei teritoriale de pensii ori de


câte ori intervin modificări asupra elementelor care au stat la baza declaraţiei de
asigurare. În caz de modificare a declaraţiei este obligatorie depunerea unei noi
declaraţii de asigurare, în termen de 30 de zile de la apariţia modificării respective.

Asiguraţii care fac dovada că nu se mai regăsesc în situaţiile pentru care


asigurarea este obligatorie, potrivit art.5 alin.1 pct.IV şi V trebuie să depună la casele
teritoriale de pensii un formular-tip de retragere a declaraţiei de asigurare, în termen
de 30 de zile de la modificarea situaţiei respective.

9.5. Contribuţia de asigurări sociale


Sistemul public presupune plata contribuţiei de asigurări sociale.

Sunt contribuabili:
‐ asiguraţii care datorează contribuţii individuale de asigurări sociale;
‐ angajatorii;
‐ persoanele juridice la care îşi desfăşoară activitatea asiguraţii prevăzuţi la
art.5 alin.1 pct.II şi V din Legea nr.19/2000, asimilate angajatului, şi
anume:
o persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau
care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori
judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi membrii
cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti, ale
căror drepturi şi obligaţii sunt asimilate, cu ale persoanelor care
desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă;
o persoanele care realizează prin cumul venituri brute pe an
calendaristic, echivalente cu cel puţin 3 salarii medii brute, şi care
se regăsesc în două sau mai multe situaţii prevăzute la pct.IV.
‐ Agenţia Naţională de Ocupare a Forţei de Muncă care administrează
bugetul asigurărilor pentru şomaj; e) persoanele care doresc să îşi
completeze venitul asigurat şi altele care nu se află în plata unor prestaţii
de sigurări sociale în sistemul public de pensii, care încheie contract de
asigurare, respectiv alte persoane.

124
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Cotele de Cotele contribuţiei de asigurări sociale sunt diferenţiate în funcţie de condiţiile


contribu ie de muncă în care îşi desfăşoară activitatea persoanele asigurate. Ele se aprobă anual
la asigurările prin legea bugetului asigurărilor sociale de stat. Astfel, conform art.22 din Legea
sociale nr.487/2006, cotele de contribuţie de asigurări sociale, după cum urmează:
• 29% pentru condiţii normale de muncă;
• 34% pentru condiţii deosebite de muncă;
• 39% pentru condiţii speciale de muncă.

Cotele de contribuţii de asigurări sociale sunt diferenţiate în funcţie de condiţiile


de muncă normale, deosebite sau speciale.

Locurile de muncă normale sunt constituite din majoritatea locurilor de muncă


existente la agenţii economici pentru care Legea nr.19/2000 nu menţionează în mod
expres criteriile pe care trebuie să le îndeplinească.

Locurile de muncă în condiţii deosebite sunt stabilite prin H.G nr.246/2007


privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a locurilor de muncă în
condiţii deosebite60. Locurile de muncă în condiţii deosebite se stabilesc prin
contractul colectiv de muncă sau, în cazul în care nu se încheie contracte colective de
muncă, prin decizia organului de conducere.

În toate cazurile, avizul inspectoratului teritorial de muncă este obligatoriu


pentru încadrarea locurilor de muncă în condiţii deosebite.
Cota
contribu iei Cota contribuţiei individuale de asigurări sociale, datorată potrivit art.21 alin.2
individuale din Legea nr.19/2000, este de 9,5%, indiferent de condiţiile de muncă.

Contribuţia datorată de angajatori, reprezintă diferenţa dintre nivelul cotelor de


contribuţii de asigurări sociale stabilite diferenţiat, în funcţie de condiţiile de muncă,
prin legea anuală a bugetului asigurărilor sociale de stat, şi nivelul cotei contribuţiei
individuale de asigurări sociale.

Calculul şi plata contribuţiei de asigurări sociale, datorată de asiguraţii prevăzuţi


la art.5 alin.1 pct.I şi II, şi de angajatorii acestora, se face lunar de către angajatori.

Calculul şi plata contribuţiei pentru şomeri se face lunar de către instituţia care
administrează bugetul asigurărilor pentru şomaj.

Plata contribuţiei, datorată de asiguraţii prevăzuţi la art.5 alin.1 pct.IV şi V şi


alin.2 din Legea nr.19/2000, se face lunar de către aceştia, pe baza calculului efectuat
şi comunicat de către casele teritoriale de pensii şi asigurări sociale la care sunt
asiguraţi.

Baza lunară Baza lunară de calcul a contribuţiei individuale de asigurări sociale în cazul
de calcul a asiguraţilor o constituie:
contribu iei ‐ salariile individuale brute, realizate lunar, inclusiv sporurile şi adaosurile,
individuale reglementate prin lege sau prin contractul colectiv de muncă, în cazul
de asigurări asiguraţilor prevăzuţi la art.5 alin.1 pct.I, sau veniturile brute de natura
sociale drepturilor salariale realizate lunar de asiguraţii prevăzuţi la art.5 alin.1
pct.II;
‐ venitul lunar asigurat, prevăzut în declaraţia sau contractul de asigurare,
care nu poate fi mai mic de o pătrime din salariul mediu brut.

Pentru şomeri, baza lunară de calcul a contribuţiei o constituie cuantumul


drepturilor băneşti lunare ce se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj.

Sume Contribuţia nu se datorează pentru sume care reprezintă:


exceptate ‐ prestaţii de asigurări sociale care se suportă din fondurile asigurărilor
sociale sau din fondurile angajatorului şi care se plătesc direct la acesta,
potrivit Legii nr.19/2000;
                                                            
60
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.169 din 9 martie 2007, cu modificările şi completările ulterioare

125
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

‐ drepturile plătite potrivit dispoziţiilor legale, în cazul încetării contractelor


individuale de muncă, al încetării raporturilor de serviciu ale funcţionarilor
publici, încetării mandatului sau al încetării calităţii de membru cooperator,
altele decât cele acordate pentru perioada de preaviz;
‐ diurnele de deplasare şi de delegare, indemnizaţiile de delegare, detaşare
şi transfer, precum şi drepturile de autor;
‐ sumele reprezentând participarea salariaţilor la profit;
‐ premii şi alte drepturi exceptate prin legi speciale.

Sumele asupra cărora nu se datorează contribuţia nu se iau în considerare la


stabilirea cuantumului prestaţiilor de asigurări sociale.

Angajatorul este obligat să calculeze şi să vireze lunar contribuţia pe care o


datorează bugetului asigurărilor sociale de stat, împreună cu contribuţiile individuale
reţinute de la asiguraţi. În cazul în care contribuţia lunară achitată de contribuabili este
mai mare decât contribuţia datorată, sumele plătite în plus se reglementează ulterior,
conform procedurilor stabilite de Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări
Sociale.

Termene de Termenele de plată a contribuţiei de asigurări sociale sunt următoarele:


plată ‐ data stabilită pentru plata drepturilor salariale pe luna în curs, în cazul
angajatorilor care efectuează plata drepturilor salariale lunar, dar nu mai
târziu de data de 20 a lunii următoare celei pentru care se datorează
plata;
‐ data stabilită pentru plata chenzinei a 2-a, în cazul angajatorilor ce
efectuează plata drepturilor salariale chenzinal, dar nu mai târziu de data
de 20 a lunii următoare celei pentru care se datorează plata;
‐ până la sfârşitul lunii, pentru luna în curs, în cazul asiguraţilor prevăzuţi la
art.5 alin.1 pct.IV, pct.V i alin.2 din Legea nr.19/2000;
‐ până la data de 20 a lunii următoare celei pentru care se efectuează plata
drepturilor ce se suportă din bugetul asigurărilor pentru şomaj, în cazul
asiguraţilor prevăzuţi la art.5 alin.1 pct.III din Legea nr.19/2000.

Nereţinerea şi nevărsarea de către angajatori a contribuţiei individuale de


asigurări sociale constituie stopaj la sursă şi generează plata unor penalităţi care se
fac venit la bugetul asigurărilor sociale de stat.

Neplata contribuţiei de către asiguraţii cu declaraţie sau contract de asigurare la


termenele stabilite atrage neacordarea drepturilor de prestaţii până la achitarea
contribuţiilor datorate şi a majorărilor de întârziere aferente acestora.

9.6.Stagiul de cotizare
Potrivit art.8 din Legea nr.19/2000, constituie stagiu de cotizare perioadele în
care persoanele au plătit contribuţii de asigurări sociale în sistemul public din
România, precum şi din alte ţări, în condiţiile stabilite prin acordurile sau convenţiile
internaţionale la care ţara noastră este parte.

El se constituie din însumarea perioadelor în care s-a plătit contribuţia la


bugetul asigurărilor sociale de stat, atât de asigurat cât şi de angajator sau, numai de
către asigurat, în situaţiile prevăzute la art.5 alin.1 pct.IV, pct.V şi alin.2 din Legea
nr.19/2000.

În perioada în care asiguratului i s-a reţinut contribuţia de asigurări sociale, iar


angajatorul nu şi-a achitat, contribuţia datorată în calitatea sa de contribuabil, pe o
perioadă mai mică de 6 luni, asiguraţii beneficiază de toate drepturile prevăzute de
Legea nr.19/2000.

Stagiul de cotizare corespunzător contribuţiei de asigurări sociale datorate în


condiţiile art.21 alin.6 se determină prin aplicarea asupra perioadei de cotizare a
raportului dintre cota de contribuţie individuală de asigurări sociale şi cota de
contribuţie de asigurări sociale aprobată pentru locurile de muncă în condiţii normale.

126
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Perioade Sunt asimilate stagiului de cotizare şi perioadele necontributive în care


necontributive asiguratul:
asimilate ‐ a beneficiat sau beneficiază de drepturi de asigurări sociale, cu excepţia
stagiului de pensiei pentru limită de vârstă, pensiei anticipată, pensiei anticipată
cotizare parţială şi pensiei de urmaş;
‐ a urmat cursurile de zi ale învăţământului universitar, pe durata normală a
studiilor respective, cu condiţia absolvirii acestora.;
‐ a satisfăcut serviciul militar în termen sau cu termen redus, a fost
concentrat, mobilizat sau în prizonierat.

Asiguraţii care au absolvit mai multe instituţii de învăţământ superior,


beneficiază de asimilare, ca stagiu de cotizare, a unei singure perioade de studii, la
alegere.

Persoanele care au urmat cursurile de zi ale învăţământului superior, pe durata


normală a studiilor respective, cu condiţia absolvirii acestora, beneficiază de perioade
asimilate, ca stagiu de cotizare, a unei singure perioade de studii, la alegere.

Aceştia beneficiază de perioadele asimilate, dacă în aceste perioade nu au


realizat stagii de cotizare în condiţiile Legii nr.19/2000.

Perioadele asimilate se valorifică pentru obţinerea prestaţiilor de asigurări


sociale.

Se exceptează pensia anticipată şi pensia anticipată parţială, în cazul cărora nu


se valorifică perioadele asimilate prevăzute la alin.1 lit.b şi c, precum şi perioadele în
care s-a beneficiat de pensie de invaliditate.

Conform art.3 din Legea nr.226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în
condi ii speciale61, asiguraţii care realizează un stagiu de cotizare de cel puţin 25 de
ani în condiţiile speciale beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, cu reducerea
cu 15 ani a vârstelor standard de pensionare.

Pentru aceşti asiguraţi punctajul mediu anual se determină prin împărţirea la 25


a numărului de puncte rezultat din însumarea punctajelor anuale realizate în perioada
de cotizare (art.5 alin.1 din Legea nr.226/2006).

Stagiul de cotizare se poate constitui şi din însumarea lor.

Cei care au realizat un stagiu de cotizare mai mic decât cel prevăzut la art.3
beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, cu reducerea proporţională a vârstelor
standard de pensionare, în condiţiile realizării stagiilor totale de cotizare necesare
(art.4 din Legea nr.226/2006).

În situaţia acestor asiguraţi la stabilirea punctajului mediu anual se iau în


considerare stagiile totale de cotizare necesare (art.5 alin.2 din Legea nr.226/2006).

9.7. Prestaţiile de asigurări sociale


Prestaţiile de asigurări sociale reprezintă venit de înlocuire pentru pierderea
totală sau parţială a veniturilor profesionale, ca urmare a bătrâneţii, invalidităţii,
accidentelor, bolii, maternităţii sau decesului.

Potrivit art.7 alin.2 din Legea nr.19/2000, aceste prestaţii se acordă sub formă
de pensii, indemnizaţii, ajutoare şi alte tipuri de prestaţii prevăzute de lege, corelativ
cu obligaţiile privind plata contribuţiei de asigurări sociale de către persoana asigurată.

                                                            
61
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.509 din 13 iunie 2006

127
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

În sistemul public, asiguraţii nu pot beneficia concomitent de două sau mai


multe prestaţii pentru acelaşi risc asigurat, cu excepţia celor pentru prevenirea
îmbolnăvirilor şi recuperarea capacităţii de muncă.
9.8. Noţiunea şi categoriile de pensii
În sistemul public reglementat prin Legea nr.19/2000, noţiunea de pensie are un
înţeles şi conţinut nou.

Defini ia Astfel, ea reprezintă venit de înlocuire acordat pentru pierderea totală sau
pensiei parţială a veniturilor profesionale, ca urmare a bătrâneţii sau atingerii unei vârste,
invalidităţii sau decesului persoanei asigurate.

Categorii de Potrivit art.40 din Legea nr.19/2000, în sistemul public se acordă următoarele
pensii categorii de pensii:
f. pensia pentru limită de vârstă;
g. pensia anticipată;
h. pensia anticipată parţială;
i. pensia de invaliditate;
j. pensia de urmaş.

În conformitate cu art.7 alin.3 din Legea nr.19/2000 în sistemul public, asiguraţii


nu pot beneficia concomitent de două sau mai multe prestaţii de asigurări sociale
pentru acelaşi risc asigurat, cu excepţia celor pentru prevenirea îmbolnăvirilor şi
recuperarea capacităţii de muncă.

9.9. Principiile specifice dreptului la pensie


 
În afară de principiile generale ale sistemului public, funcţionează şi principii
specifice dreptului la pensie, la care ne vom referi în continuare:
a. unicitatea pensiei;
b. indexarea, compensarea şi recorelarea pensiilor;
c. principiul solidarităţii sociale;
d. inadmisibilitatea cesiunii dreptului la pensie;
e. imprescriptibilitatea dreptului la pensie ;
f. scutirea de taxă de timbru a cererilor care au ca obiect drepturi de pensii.

9.10. Pensia pentru limită de vârstă

Condi ii Vârsta standard de pensionare este de 60 de ani pentru femei şi 65 de ani


privind vârsta pentru bărbaţi. Atingerea vârstei standard de pensionare se va realiza în 13 ani de la
i stagiul de data intrării în vigoare a Legii nr.19/2000, prin creşterea vârstei de pensionare,
cotizare pornindu-se de la 57 ani pentru femei şi de la 62 ani pentru bărbaţi.

Stagiul complet de cotizare este de 30 de ani pentru femei şi 35 de ani pentru


bărbaţi. Atingerea acestui stagiu se va realiza în acelaşi termen de 13 ani.

Stagiul minim este de 15 ani, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei.

Vârstele standard de pensionare şi stagiile minime şi complete de cotizare


pentru femei şi bărbaţi, pe ani şi pe luni, pe perioada aprilie 2001 – martie 2015 sunt
stabilite în Anexa 3 la Legea nr.19/2000.

Pensia pentru persoanele care au lucrat în condiţii deosebite de muncă, pensia


anticipată şi pensia anticipată parţială sunt reglementate ca excepţii de la regulile
generale, avându-se în vedere situaţiile speciale în care se află anumite categorii de
persoane.

Vârstele de pensionare reduse, nu pot fi mai mici de 50 de ani pentru femei şi


de 55 de ani pentru bărbaţi.

128
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Potrivit art.43 din Legea nr.19/2000 asiguraţii care şi-au desfăşurat activitatea în
locurile de muncă prevăzute la art.20 lit.a, care au realizat un stagiu de cotizare de cel
puţin 20 de ani în aceste condiţii, beneficiază de pensie pentru limită de vârstă,
începând cu vârsta de 45 de ani. Asiguraţii care au realizat în condiţii speciale de
muncă un stagiu de cotizare de cel puţin 25 de ani, respectiv, asiguraţii care şi-au
desfăşurat activitatea în unităţile miniere, beneficiază de pensie pentru limită de
vârstă, cu reducerea vârstelor standard de pensionare cu 15 ani. Cei care şi-au
desfăşurat activitatea în locurile de muncă prevăzute la art.20 lit.b din Legea
nr.19/2000, respectiv în activităţile de cercetare, explorare, exploatare sau prelucrare
a materiilor prime nucleare, zonele I şi II de expunere la radiaţii, şi care au realizat un
stagiu de cotizare de cel puţin 15 ani în zona I de expunere la radiaţii sau de 17 ani în
zona II de expunere la radiaţii beneficiază de pensie pentru limită de vârstă, indiferent
de vârstă.

Asiguraţii prevăzuţi la art.20 lit.a, c, d şi e, care au realizat stagii de cotizare mai


mici decât cele prevăzute la alin.1 şi 2 ale art.43, beneficiază de pensie pentru limită
de vârstă, cu reducerea proporţională a vârstelor standard de pensionare, în condiţiile
realizării stagiilor totale de cotizare necesare.
Cazuri de 1. Persoanele asigurate care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de
reducere a handicap preexistent calităţii de asigurat, în funcţie de gradul handicapului,
vârstelor de beneficiază de reducerea stagiilor de cotizare şi a vârstelor de pensionare prevăzute
pensionare în anexa nr.3 din Legea nr.19/2000, după cum urmează:
a. cu 15 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat cel
puţin o treime din stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap grav;
b. cu 10 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat două
treimi din stagiul complet de cotizare, pentru cei cu handicap accentuat;
c. cu 10 ani, reducerea vârstei standard de pensionare, dacă au realizat stagiul
complet de cotizare, pentru cei cu handicap mediu.

Potrivit art.48 alin.3 din Legea nr.448/2006, încadrarea în grad şi tip de


handicap a adulţilor se face de comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap.

2. Beneficiază de reducerea vârstei standard de pensionare cu 6 luni pentru


fiecare an de privare de libertate, de deportare în străinătate după data de 23 august
1994 şi/sau de prizonierat asiguraţii cu stagiu complet de cotizare, cărora li s-au
stabilit drepturi privind vechimea în muncă în condiţiile prevăzute la art.1 alin.1 lit.a, b
şi c şi alin.2 din Decretul–lege nr.118/1990 privind acordarea unor drepturi
persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6
62
martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri ,
(art.48 din Legea nr.19/2000).

3. Asiguraţii care au realizat stagii de cotizare în una sau mai multe dintre
următoarele situaţii: în condiţii de muncă speciale, în condiţii de muncă deosebite, în
condiţiile prevăzute la art.47 şi 48, precum şi în condiţiile prevăzute de legi speciale
beneficiază cumulativ de reducerea vârstei standard de pensionare.

Vârsta de pensionare redusă conform celor de mai sus, nu poate fi mai mică
decât vârstele prevăzute la art.42, 43 şi 47, respectiv în anexele nr.4 şi 5, sau decât
reducerea maximă prevăzută la art.46, după caz (art.48 alin.2).

4. Asiguraţii care au realizat stagii de cotizare în condiţii normale de muncă,


precum şi în condiţiile prevăzute de legi speciale sau, după caz, în condiţiile prevăzute
la art.48 beneficiază de reducerea vârstei standard de pensionare până la 50 de ani
pentru femei, respectiv până la 55 de ani pentru bărbaţi (art.481 alin.3).

5. Femeile care au realizat stagiul complet de cotizare şi care au născut cel


puţin 3 copii şi i-au crescut până la vârsta de 10 ani beneficiază de reducerea vârstei
standard de pensionare, după cum urmează:
a. cu un an – pentru 3 copii;
b. cu doi ani – pentru 4 sau mai mulţi copii.

                                                            
62
Republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.118 din 18 martie 1998

129
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Reducerea astfel a vârstei nu poate fi cumulată cu o altă reducere prevăzută de


Legea nr.19/2000 sau de o lege specială. Vârsta respectivă nu poate fi mai mică de
55 de ani (art.482).

Punctul de Valoarea unui punct de pensie se stabileşte prin legea bugetului asigurărilor
pensie sociale de stat.

Valoarea punctului de pensie nu poate fi mai mică de 37,5% din salariul mediu
brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale de stat, începând cu 1
ianuarie 2008, respectiv de 45% din salariul mediu brut utilizat la fundamentarea
bugetului asigurărilor sociale de stat, începând cu 1 ianuarie 2009.

Punctajul mediu anual aferent pensiilor din sistemul public se poate majora prin
măsuri adoptate prin hotărâri ale Guvernului.

9.11. Pensia anticipată şi pensia anticipată parţială


Asiguraţii care a depăşit stagiul complet de cotizare cu cel puţin 10 ani pot
solicita pensia anticipată cu cel mult 5 ani înaintea vârstelor standard de pensionare.

Cuantumul pensiei anticipată se stabileşte în aceleaşi condiţii cu cel al pensiei


pentru limită de vârstă (art.49 alin.3).

Pentru pensia De reţinut este că la stabilirea stagiului de cotizare pentru acordarea pensiei
anticipată nu anticipate nu se au în vedere perioadele asimilate, cursurile de zi ale învăţământului
se iau în calcul universitar, sau satisfacerea serviciului militar, a fost concentrat, mobilizat sau în
perioadele prizonierat, precum şi perioadele în care asiguratul a beneficiat de pensie de
asimilate invaliditate.

La data îndeplinirii condiţiilor pentru a beneficia de pensie pentru limită de


vârstă, pensia anticipată devine pensie pentru limită de vârstă şi se recalculează prin
adăugarea perioadelor asimilate şi a eventualelor stagii de cotizare realizate în
perioada de anticipare, trecerea la pensia pentru limită de vârstă făcându-se la cerere.

Conform art.50 alin.1, asiguraţii care au realizat stagiile complete de cotizare,


precum şi cei care au depăşit stagiul complet de cotizare cu până la 10 ani pot solicita
pensie anticipată parţială cu reducerea vârstelor standard de pensionare cu cel mult 5
ani.

Cuantumul ei se stabileşte din cuantumul pensiei pentru limită de vârstă, prin


diminuarea acestuia în raport cu stagiul de cotizare realizat şi cu numărul de luni cu
care s-a redus vârsta standard de pensionare.

Potrivit art.51 din Legea nr.19/2000, asiguraţii care au desfăşurat activităţi în


condiţii deosebite sau speciale, dar care nu se pot pensiona cu reducerea vârstei de
pensionare pe această bază, pot beneficia de pensie anticipată parţială. În aceste
cazuri reducerea vârstei standard de pensionare nu poate fi mai mare de 5 ani.

La împlinirea vârstelor standard de pensionare, pensia anticipată parţială


devine pensie pentru limită de vârstă.

Trecerea de la pensia anticipată parţială la pensia pentru limită de vârstă se


face, la cerere, prin eliminarea diminuării avută în vedere mai sus şi prin adăugarea
perioadelor standard de pensionare. Astfel, pensia anticipată devine pensie pentru
limită de vârstă şi se recalculează prin adăugarea perioadelor asimilate şi a
eventualelor stagii de cotizare realizate în perioada de anticipare.

9.12. Pensia de invaliditate

130
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Condi ii de Potrivit art.53 alin.1 din Legea nr.19/2000, au dreptul la pensie de invaliditate
asiguraţii care şi-au pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de
pensionare
muncă, din cauza:
a. accidentelor de muncă;
b. bolilor profesionale şi tuberculozei;
c. bolilor obişnuite şi accidentelor care nu au legătură cu munca.

La stabilirea pensiei de invaliditate, asiguraţilor li se acordă un stagiu potenţial,


determinat ca diferenţă între stagiul complet de cotizare şi stagiul de cotizare realizat
efectiv până în momentul încadrării într-un grad de invaliditate. În cazul asiguraţilor
care au realizat cel puţin jumătate din stagiul de cotizare necesar, stagiul potenţial se
determină ca diferenţă între stagiul complet de cotizare şi stagiul de cotizare necesar.
Stagiul potenţial rezultat conform art.59 alin.1 şi 2 nu poate fi mai mare decât stagiul
de cotizare pe care asiguratul l-ar fi putut realiza de la data ivirii invalidităţii până la
împlinirea vârstei standard de pensionare, vârstă la care, poate solicita o pensie
pentru limită de vârstă.

Beneficiază de pensie de invaliditate şi asiguraţii care au satisfăcut serviciul


militar în termen sau militar cu termen redus, a fost concentrat, mobilizat sau în
prizonierat.

Au dreptul la pensie de invaliditate, şi elevii, ucenicii şi studenţii care şi-au


pierdut total sau cel puţin jumătate din capacitatea de muncă datorită accidentelor sau
bolilor profesionale survenite în timpul şi din cauza practicii profesionale.

Persoanele care şi-au pierdut total sau parţial capacitatea de muncă şi marii
mutilaţi, ca urmare a participării la lupta pentru victoria Revoluţiei din decembrie 1989,
care erau cuprinşi într-un sistem de asigurări sociale anterior datei ivirii invalidităţii din
această cauză au dreptul şi la pensie de invaliditate, indiferent de vechimea în muncă,
pe timpul cât durează invaliditatea, stabilită în aceleaşi condiţii în care se acordă
pensia de invaliditate persoanelor care au suferit accidente de muncă.

Conform art.57 alin.1, asiguraţii care şi-au pierdut capacitatea de muncă


datorită unei boli obişnuite sau a unor accidente care nu au legătură cu munca
beneficiază de pensie de invaliditate, dacă îndeplinesc stagiul de cotizare necesar în
raport cu vârsta.

Beneficiază de pensie de invaliditate şi asiguraţii care, până la data ivirii


invalidităţii, au realizat cel puţin jumătate din stagiul de cotizare menţionat mai sus.

De asemenea, asiguraţii care au realizat stagii în condiţii deosebite sau specile


beneficiază de pensie de invaliditate, dacă au realizat cel puţin jumătate din stagiul de
cotizare necesar, în raport cu vârsta avută la data expertizării medicale.

Au dreptul la pensie de invaliditate şi persoanele care la data ivirii invalidităţii nu


mai au calitatea de asigurat, dar îndeplinesc condiţiile.

În cazul în care invaliditatea s-a ivit ca urmare a unui accident de muncă, a unei
boli profesionale, a tuberculozei, precum şi în situaţiile în care invaliditatea s-a ivit în
timpul şi din cauza îndeplinirii obligaţiilor militare, asiguratul poate beneficia de pensie
de invaliditate, indiferent de stagiul de cotizare (art.58 din Legea nr.19/2000).

Asiguraţilor care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii de handicap


preexistent calităţii de asigurat li se acordă un stagiu potenţial determinat ca diferenţă
între stagiile de cotizare cerute de art.47 din Legea nr.19/2000 şi stagiile de cotizare
realizate efectiv. În cazul elevilor, ucenicilor, studenţilor, stagiul potenţial luat în calcul
la stabilirea pensiei de invaliditate îl constituie stagiul complet de cotizare (art.60).

La împlinirea vârstei standard de pensionare prevăzută de Legea nr.19/2000


pentru obţinerea pensiei pentru limită de vârstă, beneficiarul pensiei de invaliditate
poate opta pentru cea mai avantajoasă dintre pensii.

131
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Indemnizaţia pentru însoţitor acordată pensionarilor încadraţi în gradul I


invaliditate, se menţine indiferent de pensia pentru care se optează de către
pensionar.

Gradele de În conformitate cu art.54 din Legea nr.19/2000, în raport cu cerinţele locului de


invaliditate muncă şi cu gradul de reducere a capacităţii de muncă, invaliditatea este de:
a. gradul I, caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă, a
capacităţii de autoservire, de autoconducţie sau de orientare spaţială,
invalidul necesitând îngrijire sau supraveghere permanente din partea altei
persoane;
b. gradul II, caracterizată prin pierderea totală a capacităţii de muncă, cu
posibilitatea individului de a se autoservi, de a se autoconduce şi de a se
orienta spaţial, fără ajutorul altei persoane;
c. gradul III, caracterizată prin pierderea a cel puţin jumătate din capacitatea
de muncă, individul putând să presteze o activitate profesională.

Revizuirea În temeiul art.62 alin.1 din Legea nr.19/2000, pensionarii de invaliditate sunt
medicală supuşi revizuirii medicale, în funcţie de afecţiune, la intervale de 6-12 luni, până la
împlinirea vârstelor standard de pensionare, la termenele stabilite de casele teritoriale
de pensii.

După fiecare revizuire, medicul expert al asigurărilor sociale din cadrul casei
teritoriale de pensii emite o nouă decizie prin care se stabileşte:
a. menţinerea în acelaşi grad de invaliditate;
b. încadrarea în alt grad de invaliditate;
c. încetarea calităţii de pensionar de invaliditate, ca urmare a redobândirii
capacităţii de muncă.

Dreptul la pensie de invaliditate se modifică sau încetează începând cu luna


următoare celei în care s-a emis decizia de revizuire medicală.
Neprezentarea la
revizuirea medicală Neprezentarea, din motive imputabile pensionarului, la revizuirea medicală
atrage suspendarea atrage suspendarea plăţii pensiei începând cu luna următoare celei care era
plă ii pensiei prevăzută revizuirea medicală.

Nu sunt supuşi revizuirii medicale periodice pensionarii de invaliditate care:


Excep ii pentru ‐ prezintă invalidităţi care afectează ireversibil capacitatea de muncă;
revizuirea ‐ au împlinit vârstele pentru obţinerea pensiei pentru limita de vârstă;
medicală ‐ au vârstă mai mică cu până la 5 ani faţă de vârsta standard de pensionare şi
au realizat stagiile complete de cotizare.

Revizuirea medicală se poate efectua şi la cererea pensionarilor, dacă starea


sănătăţii lor s-a îmbunătăţit sau s-a agravat.

Pensionarii de invaliditate cu excepţia celor care nu sunt supuşi revizuirii


medicale periodice, sunt obligaţi să urmeze programele recuperatorii întocmite de
medicul expert al asigurărilor sociale care a emis decizia de încadrare în grad de
invaliditate, în vederea reintegrării socioprofesionale în aceeaşi muncă sau în altă
muncă.

Neîndeplinirea din motive imputabile pensionarului, a obligaţiilor prevăzute în


programele recuperatorii întocmite de medicul expert al asigurărilor sociale, atrage
suspendarea plăţii pensiei, începând cu luna următoare constatării neîndeplinirii
acestor programe.

Suspendarea se face prin decizia emisă de Casa teritorială de pensii şi


încetează cu luna următoare reluării sau, începerii programelor recuperatorii întocmite
de medicul expert al asigurărilor sociale.

132
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

9.13. Pensia de urmaş

Pensia de Au dreptul la pensie de urmaş copiii, dacă persoana decedată era pensionar
urma pentru sau îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei pensii.
ii
Potrivit art.66 din Legea nr.19/2000, copiii au dreptul la pensie de urmaş:
a. până la vârsta de 16 ani;
b. dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ, până la terminarea
acestora, fără a depăşi vârsta de 26 de ani;
c. pe toată durata invalidităţii de orice grad, dacă aceasta s-a ivit până la vărsta
de 16 ani sau în perioada în care îşi continuă studiile într-o formă de
învăţământ.
Pensia de Soţul supravieţuitor, la fel ca şi copiii, are dreptul la pensie de urmaş, dacă
urma pentru persoana decedată era pensionar sau îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei
so ul pensii.
supravie uitor
El are dreptul la pensie pe tot timpul vieţii, la împlinirea vârstei standard de
pensionare, dacă durata căsătoriei a fost de cel puţin 15 ani.

În cazul în care durata căsătoriei este mai mică de 15 ani, dar de cel puţin 10
ani, se diminuează cuantumul pensiei de urmaş cu 0,5% pentru fiecare lună, respectiv
6,0% pentru fiecare an de căsătorie în minus. Soţul supravieţuitor are dreptul la
pensie de urmaş, indiferent de vârstă, pe perioada în care este invalid de gradul I sau
II, dacă durata căsătoriei a fost de cel puţin 1 an.

De asemenea are dreptul la pensie de urmaş, indiferent de vârstă şi de durata


căsătoriei, dacă decesul soţului susţinător s-a produs
‐ ca urmare a unui accident de muncă, a unei boli profesionale sau
tuberculozei şi
‐ dacă nu realizează venituri lunare dintr-o activitate profesională
pentru care asigurarea este obligatorie sau acestea sunt mai mici de
o pătrime din salariul mediu brut pe economie.

În perioada în care nu realizează venituri lunare dintr-o activitate profesională


pentru care asigurarea este obligatorie sau acestea sunt mai mici de o pătrime din
salariul mediu brut pe economie, soţul supravieţuitor care are în îngrijire la data
decesului susţinătorului unul sau mai mulţi copii în vârstă de până la 7 ani beneficiază
de pensie de urmaş până la data împlinirii de către ultimul copil a vârstei de 7 ani.

Soţul supravieţuitor care nu îndeplineşte condiţiile beneficiază de pensie de


urmaş pe o perioadă de 6 luni de la data decesului, dacă în această perioadă nu
realizează venituri lunare dintr-o activitate profesională pentru care asigurarea este
obligatorie sau acestea sunt mai mici de o pătrime din salariul brut pe economie.

Potrivit art.74 din Legea nr.19/2000, soţul supravieţuitor care are dreptul la o
pensie proprie şi îndeplineşte condiţiile pentru obţinerea pensiei de urmaş după soţul
decedat poate opta pentru cea mai avantajoasă pensie.

Beneficiarii pensiei de urmaş, copiii şi soţii invalizi sunt expertizaţi, supuşi


revizuirii medicale şi au obligaţia de a urma programele recuperatorii întocmite de
medicul expert al asigurărilor sociale conform aceloraşi reglementări prevăzute pentru
pensia de invaliditate.

În această categorie se includ copiii care au pensie de urmaş, pe toată durata


invalidităţii de orice grad şi soţul supravieţuitor, pe perioada în care este încadrat în
gradul I sau II de invaliditate.

Cuantumul Pensia de urmaş este condiţionată de dreptul la pensie al susţinătorului


pensiei de decedat şi este diferenţiată în raport cu numărul urmaşilor care au dreptul la
urma pensie.

133
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Baza de calcul a pensiei de urmaş în sistemul public o constituie, după caz:


a. pensia pentru limită de vârstă în plată sau la care ar fi avut dreptul
susţinătorul decedat;
b. pensia de invaliditate gradul I, în cazul în care decesul susţinătorului a
survenit înaintea îndeplinirii condiţiilor pentru obţinerea pensiei pentru limită
de vârstă şi era în plată cu pensie de orice grad, pensie anticipată, pensie
anticipată parţială sau ar fi avut dreptul la una dintre aceste categorii de
pensie;
c. pensia de serviciu aflată în plată sau la care ar fi avut dreptul susţinătorul
decedat, dacă aceasta este mai avantajoasă decât pensia pentru limită de
vârstă (art.71 alin.1).

Cuantumul pensiei de urmaş, se stabileşte procentual din pensia


susţinătorului, în funcţie de numărul urmaşilor îndreptăţiţi, astfel:
a. pentru un singur urmaş – 50%
b. pentru 2 urmaşi – 75%
c. pentru 3 sau mai mulţi urmaşi – 100% (art.71).
Orfanii de ambii Potrivit art.72, cuatumul pensiei de urmaş, în cazul orfanilor de ambii părinţi
părin i reprezintă însumarea drepturilor de urmaş, calculate după fiecare părinte.

Ori de câte ori se modifică numărul urmaşilor, pensia se recalculează.

9.14. Stabilirea şi plata pensiilor

Cui se acordă Art.82 din Legea nr.19/2000 prevede că pensia se acordă la cererea
pensia ? persoanei îndreptăţite, a mandatarului desemnat de acesta cu procură specială,
a tutorelui sau curatorului acesteia.

Cererea şi actele care dovedesc îndeplinirea condiţiilor legale se depun la casa


teritorială de pensii în raza căreia se află domiciliul asiguratului.

Potrivit art.83 din Legea nr.19/2000, drepturile de pensie pentru limită de vârstă
se acordă şi se plătesc de la data îndeplinirii condiţiilor de pensionare dacă cererea a
fost depusă în termen de 30 de zile de la această dată.

În cazul persoanelor prevăzute la art.5 alin.2, ale căror cereri au fost depuse în
termen, drepturile de pensie pentru limită de vârstă, pensie anticipată sau pensie
anticipată parţială se acordă de la data îndeplinirii condiţiilor de pensionare, dar nu
înainte de data încetării calităţii de asigurat.

Cum se acordă Pensia se plăteşte lunar, personal titularului, mandatarului desemnat de


pensia? acesta prin procură specială sau reprezentantului legal al acestuia, în funcţie de
opţiune, prin mandat poştal, cont curent sau cont de card, în condiţiile negociate prin
convenţiile încheiate de CNPAS cu Compania Naţională «Poşta Română» - S.A.,
respectiv cu bănci.

Casele teritoriale de pensii transmit lunar la domiciliul beneficiarilor din


România, prin Compania Naţională «Poşta Română» - S.A., taloanele de plată a
drepturilor, indiferent de modalitatea de plată pentru care s-a optat.

Suspendarea Plata pensiei se suspendă, începând cu luna următoare celei în care:


plă ii pensiei a. pensionarul îşi stabileşte domiciliul pe teritoriul unui stat cu care România a
încheiat convenţii de asigurări sociale, dacă în cadrul acesteia se prevede că
pensia se plăteşte de către celălalt stat;
b. beneficiarul unei pensii anticipate sau al unei pensii anticipate parţiale se
regăseşte în una dintre situaţiile prevăzute la art.5 alin.1 pct.I şi II;
c. beneficiarul unei pensii de invaliditate nu se prezintă la revizuirea medicală
periodică;
d. beneficiarul unei pensii de urmaş realizează dintr-o activitate profesională
venituri brute lunare mai mari decât jumătate din salariul mediu brut pe
economie;

134
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

e. copilul urmaş nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute la art.66 lit.b şi c;


f. soţul supravieţuitor, beneficiarul unei pensii de urmaş se recăsătoreşte
(art.92) .

Se suspendă şi în cazul în care taloanele de plată au fost returnate la casa


teritorială de pensii. Suspendarea operează începând cu luna următoare celei de-a
treia luni consecutive de returnare a taloanelor(art.921).

Reluarea în plată a pensiilor suspendate se face la cerere, începând cu luna


următoare celei în care a încetat cauza suspendării, dacă cerea a fost depusă în
termen de 30 de zile de la data încetării cauzei suspendării.

În situaţia care cererea de reluare în plată a fost depusă după expirarea


termenului de 30 de zile, plata pensiei se face începând cu luna următoare celei în
care a fost depusă cererea.

Reluarea în plată a pensiei de urmaş suspendată ca urmare a neîndeplinirii


condiţiilor prevăzute la art.66 lit.b şi c se face de la data începerii anului şcolar sau de
la data emiterii deciziei medicale de încadrare într-un grad de invaliditate (art.93).

Plata pensiei încetează începând cu luna următoare celei în care:


Încetarea plă ii
a. beneficiarul a decedat;
pensiei
b. beneficiarul nu mai îndeplineşte condiţiile legale în temeiul cărora i-a fost
acordată pensia;
c. urmaşul a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă
pentru infracţiunea de omor sau tentativă de omor comisă asupra
susţinătorului.

9.15.Cumulul pensiei cu alte venituri


Art.94 din Legea nr.19/2000 prevede că pot cumula pensia cu veniturile
realizate dintr-o activitate profesională, indiferent de nivelul veniturilor respective:
a. copiii urmaşi orfani de ambii părinţi, pe perioada şcolarizării, până la vârstele
prevăzute la art.66 lit.a şi b;
b. nevăzătorii;
c. pensionarii pentru limită de vârstă.

Beneficiarii pensiei de urmaş pot cumula pensia cu veniturile realizate dintr-o


activitate profesională, dacă veniturile brute lunare realizate nu depăşesc o pătrime
din salariul mediu brut pe economie.

De asemenea, pensia de invaliditate de gradul III poate fi cumulată cu salariul


(art.54 lit.c).

Întrucât, potrivit Legii nr.19/2000, pensia anticipată şi pensia anticipată parţială


(art.49-52) constituie categorii distincte de pensii, rezultă, per a contrario, că este
interzis cumulul acestor pensii cu salariul.

Lucrare de verificare - Unitatea de învăţare IX

1. Identifica i principiile sistemului public de pensii.

2. Identifica i categoriile de contribuabili la sistemul public de pensii.

3. Preciza i care este cota contribu iei individuale de asigurări sociale,


indiferent de condi iile de muncă.

4. Identifica i care sunt sumele pentru care nu se datorează contribu ia la


sistemul public de pensii.

5. Preciza i care sunt categoriile de pensii care se acordă în sistemul


public de pensii.

135
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Bibliografie - Unitatea de învăţare IX


 
1. ŞTEFĂNESCU I.T., Tratat de dreptul muncii, Editura Wolters Kluwer,
Bucureşti, 2007.
2. Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de
asigurări sociale
3. H.G nr.246/2007 privind metodologia de reînnoire a avizelor de încadrare a
locurilor de muncă în condiţii deosebite
4. Legea nr.226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condi ii
speciale 

136
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE X
PROTECŢIA ŞI PROMOVAREA DREPTURILOR
PERSOANELOR CU HANDICAP
 
 
CUPRINS
 
Obiectivele Unităţii de învăţare IX ............................................................................................................137 
10.1. Noţiunea de persoană cu handicap.................................................................................................137 
10.2. Încadrarea în grad de handicap ......................................................................................................137 
10.3. Principiile care stau la baza protecţiei şi promovării drepturilor persoanelor cu handicap ...............138 
10.4. Drepturi de care beneficiază persoanele cu handicap.....................................................................138 
10.5. Obligaţiile persoanelor cu handicap, ale familiei sau reprezentanţilor legali ....................................139 
10.6. Servicii sociale ................................................................................................................................139 
10.7. Prestaţii sociale pentru persoanele cu handicap .............................................................................140 
10.8. Orientarea şi formarea profesională................................................................................................140 
10.9. Încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap ............................................................................141 
Lucrare de verificare - Unitatea de învăţare X..........................................................................................142 
Bibliografie - Unitatea de învăţare X ........................................................................................................142 

Obiectivele Unităţii de învăţare IX


 
 
După studiul acestei unităţi de învăţare veţi putea:
 
‐ Identifica no iunea de ”persoană cu handicap”;
 
 
‐ Identifica gradele de handicap;
‐ Cunoa te drepturile i obliga iile persoanelor cu handicap

10.1. Noţiunea de persoană cu handicap


Art.2 din Legea nr.448/200663 privind protec ia i promovarea drepturilor
persoanelor cu handicap, prevede că persoanele cu handicap sunt acele persoane
cărora, datorită unor afecţiuni fizice, mentale sau senzoriale, le lipsesc abilităţile
de a desfăşura în mod normal activităţi cotidiene, necesitând măsuri de
protecţie în sprijinul recuperării, integrării şi incluziunii sociale.

Din această definiţie legală, rezultă ceea ce caracterizează persoana cu


handicap:
‐ această persoană prezintă afecţiuni fizice, senzoriale sau mentale;
‐ aceste afecţiuni o împiedică sau îi limitează accesul normal şi în condiţii de
egalitate la viaţa socială;
‐ persoana respectivă necesită măsuri de protecţie specială în vederea
integrării şi incluziunii sociale.

10.2. Încadrarea în grad de handicap


 
Potrivit art.84 Legea nr.448/2006, persoanele cu handicap beneficiază de
drepturile legale pe baza încadrării în grad de handicap, în raport cu gradul de
handicap.

Încadrarea în grad şi tip de handicap a copiilor cu handicap se face de comisia


pentru protecţia copilului, iar a adulţilor cu handicap se face de comisia de evaluare a
persoanelor adulte cu handicap.

Comisiile sunt organe de specialitate ale consiliilor judeţene, după caz, ale
consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti.

                                                            
63
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.118 din 18 martie 1998 

137
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Criteriile medico-psihosociale pe baza cărora se stabileşte încadrarea în grad


de handicap sunt aprobate prin ordin comun al ministrului sănătăţii publice şi al
ministrului muncii, solidarităţii sociale şi familiei.

Gradele de handicap sunt: uşor, mediu, accentuat şi grav.

Tipurile de handicap sunt: fizic, vizual, auditiv, surdocecitate, somatic,


mintal, psihic, HIV/SIDA, asociat, boli rare.

Odată cu emiterea certificatului de încadrare în grad şi tip de handicap, comisia


de evaluare are obligaţia de a elabora programul individual de reabilitare şi integrare
socială a adultului cu handicap.

Aşadar, încadrarea sau respingerea încadrării într-o categorie de persoane cu


handicap, adulţi şi copii care necesită protecţie specială în raport cu gradul de
handicap, se atestă prin certificat emis de comisiile menţionate mai sus.

Legea stabileşte că eliberarea certificatului este scutită de taxă de timbru.

Certificatele astfel emise pot fi contestate, în termen de 30 de zile de la


comunicare, la comisia superioară de expertiză medicală a persoanelor cu handicap,
secţiunea pentru adulţi sau, secţiunea pentru copii. Contestaţia va fi soluţionată prin
decizie, în termen de 45 de zile lucrătoare de la data înregistrării.

10.3. Principiile care stau la baza protecţiei şi promovării drepturilor persoanelor cu


handicap
Conform art.3 din Legea nr.448/2006, protecţia şi promovarea drepturilor
persoanelor cu handicap au la bază următoarele principii:
a. respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului;
Principii privind b. prevenirea şi combaterea discriminării;
protec ia i c. egalizarea şanselor;
promovarea d. egalitatea de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea
drepturilor forţei de muncă;
persoanelor cu e. solidaritatea socială;
handicap f. responsabilizarea comunităţii;
g. subsidiaritatea;
h. adaptarea societăţii la persoana cu handicap;
i. interesul persoanei cu handicap;
j. abordarea integrată;
k. parteneriatul;
l. libertatea opţiunii şi controlul sau decizia asupra propriei vieţi, a serviciilor şi
formelor de suport de care beneficiază;
m. abordarea centrată pe persoană în furnizarea de servicii;
n. protecţie împotriva neglijării şi abuzului;
o. alegerea alternativei celei mai puţin restrictive în determinarea sprijinului şi
asistenţei necesare;
p. integrarea şi incluziunea socială a persoanelor cu handicap, cu drepturi şi
obligaţii egale ca toţi ceilalţi membri ai societăţii.

10.4. Drepturi de care beneficiază persoanele cu handicap


Aşa cum prevede art.6 persoanele cu handicap beneficiază de drepturi la:
a. ocrotirea sănătăţii – prevenire, tratament şi recuperare;
Drepturile b. educaţie şi formare profesională;
persoanelor cu c. ocuparea şi adaptarea locului de muncă, orientare şi reconversie
handicap profesională;
d. asistenţă socială, respectiv servicii sociale şi prestaţii sociale;
e. locuinţă, amenajarea mediului de viaţă personal ambiant, transport, acces la
mediul fizic, informaţional şi comunicaţional;
f. petrecerea timpului liber, acces la cultură, sport, turism;

138
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

g. asistenţă juridică;
h. facilităţi fiscale;
i. evaluare şi reevaluare prin examinarea la domiciliu a persoanelor
nedeplasabile de către membrii comisiei de evaluare, la un interval de 2 ani.

Promovarea şi respectarea drepturilor revin, în principal, autorităţilor


administraţiei publice locale unde îşi are domiciliul sau reşedinţa persoana cu
handicap şi, în subsidiar, respectiv complementar, autorităţilor administraţiei publice
centrale, societăţii civile şi familiei sau reprezentantului legal al persoanei cu
handicap.

10.5. Obligaţiile persoanelor cu handicap, ale familiei sau reprezentanţilor legali


Persoanele cu handicap au următoarele obligaţii:
Obliga iile a. să se prezinte, din oficiu sau la solicitare, pentru evaluare şi reevaluare, la
persoanelor cu comisiile cu competenţă în domeniu;
handicap b. să depună diligenţele necesare pentru a beneficia de drepturile prevăzute de
lege;
c. să urmeze activităţile şi serviciile prevăzute în planul de recuperare pentru
copilul cu handicap, respectiv în planul individual de servicii al adultului cu
handicap;
d. să depună diligenţe pentru încadrarea în muncă, în raport cu pregătirea,
posibilităţile fizice şi psihice, pe baza recomandărilor comisiei cu competenţă
în domeniu;
e. să colaboreze cu asistenţii sociali şi specialiştii care au ca scop recuperarea,
reabilitarea, orientarea profesională şi integrarea socială;
f. să aducă la cunoştinţă direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia
copilului judeţene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, în
termen de 48 de ore de la luarea la cunoştinţă, orice modificare cu privire la
gradul de handicap, domiciliu sau reşedinţă, starea materială şi alte situaţii
de natură să modifice acordarea drepturilor prevăzute de lege(art.58).

Persoana care are în îngrijire, supraveghere şi întreţinere un copil sau


adult cu handicap are următoarele obligaţii principale:
a. să asigure creşterea şi îngrijirea corespunzătoare a persoanei cu handicap;
Obliga iile celor b. să respecte şi/sau să urmeze activităţile şi serviciile prevăzute în planul de
care au în recuperare pentru copilul cu handicap, respectiv în planul individual de
îngrijire servicii al adultului cu handicap;
persoane cu c. să însoţească persoana cu handicap, la termenul necesar sau la solicitare,
handicap pentru evaluare şi reevaluare, la comisiile cu competenţă în domeniu;
d. să se prezinte la solicitarea direcţiilor generale de asistenţă socială şi
protecţia copilului judeţene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului
Bucureşti;
e. să colaboreze cu asistenţii sociali şi specialiştii care au ca scop recuperarea,
reabilitarea, orientarea profesională şi integrarea socială;
f. să comunice direcţiilor generale de asistenţă socială şi protecţia copilului
judeţene, respectiv locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti, în termen
de 48 de ore de la luarea la cunoştinţă, orice modificare cu privire la gradul
de handicap, domiciliu sau reşedinţă, starea materială, precum şi alte situaţii
de natură să modifice acordarea drepturilor prevăzute de lege (art.59).

10.6. Servicii sociale


Dreptul la asistenţă socială sub formă de servicii sociale se acordă la cerere
sau din oficiu, pe baza actelor doveditoare.

Persoanele cu handicap beneficiază de servicii sociale acordate:


a. la domiciliu;
b. în comunitate;
c. în centre de zi şi centre rezidenţiale, publice sau private.

139
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

Serviciile sociale destinate persoanelor cu handicap sunt proiectate şi adaptate


conform nevoilor individuale ale persoanei (art.31).
10.7. Prestaţii sociale pentru persoanele cu handicap
Dreptul la asistenţă socială sub formă de prestaţii sociale se acordă la cerere
sau din oficiu, pe baza actelor doveditoare.

Plata se face începând cu luna următoare depunerii cererii şi încetează cu luna


următoare încetării dreptului la prestaţia socială respectivă (art.56).

Beneficiază de prestaţia socială prevăzută şi familia sau reprezentantul legal al


copilului cu handicap grav, accentuat ori mediu pe perioada în care îl are în îngrijire,
supraveghere şi întreţinere.

Nu pot beneficia de aceasta:


a. persoanele cu handicap îngrijiţi şi protejaţi în centre rezidenţiale publice, cu
excepţia centrului de tip respiro;
b. persoanele cu handicap care sunt reţinuţi sau condamnaţi definitiv la o
pedeapsă privativă de libertate, pe perioada reţinerii, arestării ori detenţiei;
c. persoanele cu handicap grav sau accentuat care realizează venituri, aflaţi în
îngrijirea şi protecţia asistentului personal profesionist.

Nu pot beneficia de prevederile lit.a adulţii cu handicap grav sau accentuat care
nu realizează venituri, aflaţi în îngrijirea şi protecţia asistentului personal profesionist.

10.8. Orientarea şi formarea profesională


Orice persoană cu handicap care doreşte să se integreze sau să se reintegreze
în muncă are acces gratuit la evaluare şi orientare profesională, indiferent de vârstă,
tipul şi gradul de handicap.

Formarea profesională se organizează prin programe de iniţiere, calificare,


recalificare, perfecţionare şi specializare. În vederea asigurării evaluării, orientării,
formării şi reconversiei profesionale, autorităţile publice au obligaţia să ia următoarele
măsuri specifice:
a. să realizeze/diversifice/susţină financiar programe privind orientarea
Măsuri specifice
profesională a persoanelor cu handicap;
pe care trebuie
b. să asigure pregătirea şi formarea pentru ocupaţii necesare în domeniul
să le ia
handicapului;
autorită ile în
c. să coreleze pregătirea profesională a persoanelor cu handicap cu cerinţele
vederea
pieţei muncii;
orientării i
d. să creeze cadrul necesar pentru accesul la evaluare şi orientare
formării
profesională în orice meserie, în funcţie de abilităţile persoanelor cu
profesionale a
handicap.
persoanelor cu
handicap i
În realizarea drepturilor, autorităţile publice au obligaţia să ia următoarele
pentru
măsuri specifice:
respectarea
a. să promoveze conceptul potrivit căruia persoana cu handicap încadrată în
drepturilor
muncă reprezintă o valoare adăugată pentru societate şi, în special, pentru
acestora
comunitatea căreia aparţine;
b. să promoveze un mediu de muncă deschis, inclusiv şi accesibil persoanelor
cu handicap;
c. să creeze condiţiile şi serviciile necesare pentru ca persoana cu handicap să
poată alege forma de conversie/reconversie profesională şi locul de muncă,
în conformitate cu potenţialul ei funcţional;
d. să înfiinţeze şi să susţină complexe de servicii, formate din unităţi protejate
autorizate şi locuinţe protejate;
e. să iniţieze şi să dezvolte forme de stimulare a angajatorilor, în vederea
angajării şi păstrării în muncă a persoanelor cu handicap;
f. să acorde sprijin pentru organizarea unei pieţe de desfacere pentru produsul
muncii persoanei cu handicap;

140
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

g. să diversifice şi să susţină diferite servicii sociale, respectiv consiliere pentru


persoana cu handicap şi familia acesteia, informare pentru angajatori,
angajare asistată şi altele asemenea;
h. să promoveze serviciile de mediere pe piaţa muncii a persoanelor cu
handicap;
i. să realizeze/actualizeze permanent baza de date, pentru evidenţierea ofertei
de muncă din rândul persoanelor cu handicap;
j. să dezvolte colaborări cu mass-media, în vederea creşterii gradului de
conştientizare/sensibilizare a comunităţii cu privire la potenţialul, abilităţile şi
contribuţia persoanelor cu handicap la piaţa muncii;
k. să realizeze, în colaborare sau parteneriat cu persoanele juridice, publice ori
private, programe şi proiecte având ca obiectiv creşterea gradului de
ocupare;
l. să iniţieze şi să susţină campanii de sensibilizare şi conştientizare a
angajatorilor asupra abilităţilor persoanelor cu handicap;
m. să iniţieze programe specifice care stimulează creşterea participării pe piaţa
muncii a forţei de muncă din rândul grupurilor supuse riscului major de
excluziune socială.

10.9. Încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap


 
Persoanele cu handicap au dreptul de a munci şi de a realiza venituri în
conformitate cu prevederile legislaţiei muncii, precum şi cu dispoziţiile speciale din
prezenta lege.

Prin persoană cu handicap se înţelege şi persoana invalidă gradul III.

Autorităţile şi instituţiile publice, persoanele juridice, publice sau private, care au


cel puţin 50 de angajaţi, au obligaţia de a angaja persoane cu handicap într-un
procent de cel puţin 4% din numărul total de angajaţi.

Cele care nu angajează persoane cu handicap pot opta pentru îndeplinirea


uneia dintre următoarele obligaţii: a) să plătească lunar către bugetul de stat o sumă
reprezentând 50% din salariul de bază minim brut pe ţară înmulţit cu numărul de locuri
de muncă în care nu au angajat persoane cu handicap; b) să achiziţioneze produse
sau servicii de la unităţi protejate autorizate, pe bază de parteneriat, în sumă
echivalentă cu suma datorată la bugetul de stat. Fac excepţie instituţiile publice de
apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională.

Angajarea persoanei cu handicap în muncă se realizează în următoarele forme:


a) pe piaţa liberă a muncii;
b) la domiciliu;
c) în forme protejate.

Formele protejate de angajare în muncă sunt:


a. loc de muncă protejat;
b. unitate protejată autorizată (art.78).

Persoanele cu handicap angajate la domiciliu beneficiază din partea


angajatorului de transportul la şi de la domiciliu al materiilor prime şi materialelor
necesare în activitate, precum şi al produselor finite realizate.

Unităţile protejate pot fi:


a. cu personalitate juridică;
b. fără personalitate juridică, cu gestiune proprie, sub formă de secţii, ateliere
sau alte structuri din cadrul operatorilor economici, instituţiilor publice ori din
cadrul organizaţiilor neguvernamentale, precum şi cele organizate de
persoana cu handicap autorizată, să desfăşoare activităţi economice
independente.

Unităţile protejate autorizate beneficiază de următoarele drepturi:


a. scutire de plata taxelor de autorizare la înfiinţare şi de reautorizare;

141
DREPTUL MUNCII ŞI SECURITĂŢII SOCIALE

b. scutire de plată a impozitului pe profit, cu condiţia ca cel puţin 75% din


fondul obţinut prin scutire să fie reinvestit pentru restructurare sau pentru
achiziţionarea de echipamente tehnologice, maşini, utilaje, instalaţii de lucru
şi/sau amenajarea locurilor de muncă protejate;
c. alte drepturi acordate de autorităţile administraţiei publice locale finanţate din
fondurile proprii.

Persoanele cu handicap aflate în căutarea unui loc de muncă sau încadrate în


muncă beneficiază de următoarele drepturi:
a. cursuri de formare profesională;
b. adaptare rezonabilă la locul de muncă;
c. consiliere în perioada prealabilă angajării şi pe parcursul angajării, precum şi
în perioada de probă, din partea unui consilier specializat în medierea
muncii;
d. o perioadă de probă la angajare, plătită, de cel puţin 45 de zile lucrătoare;
e. un preaviz plătit, de minimum 30 de zile lucrătoare, acordat la desfacerea
contractului individual de muncă din iniţiativa angajatorului pentru motive
neimputabile acestuia;
f. posibilitatea de a lucra mai puţin de 8 ore pe zi, în cazul în care beneficiază
de recomandarea comisiei de evaluare în acest sens;
g. scutirea de plata impozitului pe salariu.

Angajatorii persoanelor cu handicap beneficiază de următoarele drepturi:


a. deducerea, la calculul profitului impozabil, a sumelor aferente adaptării
locurilor de muncă protejate şi achiziţionării utilajelor şi echipamentelor
utilizate în procesul de producţie de către persoana cu handicap;
b. deducerea, la calculul profitului impozabil, a cheltuielilor cu transportul
persoanelor cu handicap de la domiciliu la locul de muncă, precum şi a
cheltuielilor cu transportul materiilor prime şi al produselor finite la şi de la
domiciliul persoanei cu handicap, angajată pentru muncă la domiciliu;
c. decontarea din bugetul asigurărilor pentru şomaj a cheltuielilor specifice de
pregătire, formare şi orientare profesională şi de încadrare în muncă a
persoanelor cu handicap;
d. o subvenţie de la stat.

Lucrare de verificare - Unitatea de învăţare X

1. Defini i no iunea de persoană cu handicap.

2. Preciza i ce institu ie face încadrarea în grad i tip de handicap.

3. Preciza i care sunt gradele de handicap.

4. Enumera i cel pu in 5 principii care stau la baza protec iei i


promovării drepturilor persoanelor cu handicap.

5. Enumera i cel pu in 5 drepturi de care beneficiază persoanele cu


handicap.

6. Enumera i cel pu in 3 obliga ii ce revin persoanelor cu handicap.

Bibliografie - Unitatea de învăţare X


 
1. ŞTEFĂNESCU I.T., Tratat de dreptul muncii, Editura Wolters Kluwer,
Bucureşti, 2007.
2. Legea nr.448/2006 privind protec ia i promovarea drepturilor persoanelor
cu handicap 

142